Revendicare

Reclamanta a promovat, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilului ce a aparţinut autorului său. Totodată a formulat şi o cerere de constatare a nulităţii absolute a ofertei de donaţie cu privire la acel imobil. A susţinut că autorul ei a fost în imposibilitatea obiectivă de a demara procedura prevăzută de Legea 10/2001 din cauza stării grave de sănătate, iar naşterea dreptului ei a survenit după împlinirea termenelor instituite de această lege.

Cererea de revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, iar cea de constatare a nulităţii ofertei de donaţie ca lipsită de interes, cu motivarea că este aplicabilă dezlegarea dată de ÎCCJ din decizia 33/2008.

În speţă, reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, deoarece nu avea la momentul introducerii prezentei acţiuni o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea actului de donaţie şi să se dispună expres în sensul restituirii bunului. În lumina jurisprudenţei actuale C.E.D.O. (hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României) doar o astfel de hotărâre ar constitui un „bun actual” protejat de Convenţie.

Situaţia particulară în care s-a aflat autorul reclamantei deschidea calea unei cereri de repunere în termenul prevăzut de Legea 10/2001 şi nu a unei cereri de revendicare pe calea dreptului comun.

Decizia civilă nr. 574/R din 13.11.2013 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr.2062/05.03.2013 Judecătoria Galaţi a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare invocată de pârâtul MG, şi a respins cererea în revendicare formulată de reclamantă ca inadmisibilă, a admis excepţia lipsei de interes în formularea cererii de constatare a nulităţii donaţiei invocată de pârât şi a respins ca lipsită de interes această cerere, reţinând următoarele:

 Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat prin procesul verbal nr. …/466/18.03.1956, AP şi AI au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din G, compus din construcţie formată din 2 camere, sală, două bucătării şi o magazie şi teren în suprafaţă de 425 mp.

Prin oferta de donaţie imobiliară din 17.06.1975, cei doi autori ai reclamantei au donat CPMG terenul de construit, în suprafaţă de 425 mp din G, ei urmând a demola construcţia edificată pe teren, oferta fiind acceptată prin decizia nr. 210/11.05.1976 emisă de CPG.

După 1989, AG, descendentul lui AP şi AI, conform certificatului de moştenitor nr. 95/1996, nu a făcut niciun demers pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate, în baza legilor de restituire, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, formulând pentru prima dată pretenţii pentru terenul de 425 mp prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 11263/233/2007 al Judecătoriei Galaţi.

AG a decedat la data de 15.11.2009, în cursul soluţionării dosarului nr. 1263/233/2007, în acest dosar fiind admisă excepţia perimării invocată din oficiu de instanţa de judecată.

Reclamanta este unica succesoare a lui AG, conform certificatului de moştenitor nr. 2/09.03.2011, în calitate de vară primară.

În prezent, imobilul teren în suprafaţă de 425 mp se află în patrimoniul municipiului G, în baza ordinului prefectului nr. 7/14.01.2009, o parte din el fiind înscris în CF nr. 49528 N G.

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii petitului de revendicare, instanţa a constatat că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În primul rând, deşi prezenta acţiune are două capete distincte, cererea în constatarea nulităţii donaţiei din 1976 şi cererea în revendicare, în esenţă finalitatea acestei acţiuni o reprezintă recunoaşterea unui drept de proprietate al reclamantei cu privire la terenul în suprafaţă de 425 mp din Galaţi.

În aceste condiţii, se impune cu forţa evidenţei constatarea faptului că petitul principal al acţiunii este cel de revendicare, cu privire la care instanţa urmează să analizeze excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă.

Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea în natură sau prin echivalent atât cu referire la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2) şi reglementează relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înţeleg printre altele şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr.479/1954 privitor la donaţiile făcute statului ş.a.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar de către reclamantă, rezultă că imobilul autorilor săi a fost donat statului în baza Dec. 479/1954, ca atare intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001.

Aşadar, reclamanta se află în situaţia de a solicita direct în instanţă prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, obligarea pârâtei să îi restituie în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 425 mp, situat în G invocând nulitatea absolută a donaţiei încheiate în 1976 în baza Dec. 479/1954.

În sensul Deciziei nr. 33/09.06.2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul  legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Instanţa a apreciat că, în acord cu principiul mai sus menţionat, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codul civil.

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Existenţa procedurii administrative prealabile nu este o simplă condiţie de exerciţiu a acţiunii, ci însăşi calea sau modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de formulare a notificării, persoanele îndreptăţite pierd dreptul de a solicita în justiţie restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor respective.

Privarea persoanelor îndreptăţite de bunurile lor, ca urmare a nerespectării termenelor şi a procedurilor de restituire este, aşadar, o măsură legală care sancţionează pentru raţiuni de ordine publică, pasivitatea ori neglijenţa foştilor proprietari, fiind totodată, compatibilă şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prevăd că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile  art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.

În acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/09.06.2008 indicând faptul că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, însă această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, doar în măsura în care astfel nu  s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Or, reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptată de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale şi nu a invocat niciun motiv independent de voinţa sa de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Instanţa nu a putut reţine aspectele invocate de către reclamantă în sensul că autorul său AG s-a aflat în imposibilitate de a-şi valorifica drepturile în condiţiile Legii nr. 10/2001, datorită stării sale grave de sănătate, întrucât aceste aspecte nu au fost dovedite în niciun fel de reclamantă.

Cu referire la invocarea de către reclamantă, în susţinerea poziţiei sale, a prevederilor art. 6 din CEDO, instanţa a reţinut că art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis, însă, că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere (Golder împotriva Marii Britanii, 21 februarie 1975, par. 38). În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii, respectiv trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului.

Este de reţinut că legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, prin restituirea în natură a imobilelor sau prin stabilirea de despăgubiri.

Aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 nu conduce la privarea persoanelor de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, fiind pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Astfel, reclamanta putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (respectiv restituirea în natură sau despăgubiri), dacă formula notificare în termen legal, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moştenitor, dar şi preluarea abuzivă de către stat.

Pentru toate argumentele de mai sus, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă şi a fost respinsă cererea de revendicare, ca inadmisibilă.

Analizând excepţia lipsei de interes cu privire la petitul de constatare a nulităţii absolute a donaţiei din 1976, prin prisma soluţiei adoptate pentru petitul de revendicare, instanţa a constatat că şi această excepţie este întemeiată.

Interesul procesual este definit ca fiind folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, scopul instituirii acestei condiții fiind înlăturarea acelor cereri care nu aduc părții niciun avantaj legal, pur vexatorii, de natură a încărca în mod abuziv rolul instanțelor.

Interesul procesual trebuie să întrunească mai multe condiții, prin care să fie legitim, adică să urmărească realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, să fie în concordanță cu prevederile legale în vigoare și mai ales cu scopul său economic și social și să fie actual, respectiv să ducă la evitarea unui prejudiciu în persoana titularului dreptului. 

Este real că reclamanta este succesoarea în drepturi a foştilor proprietari ai imobilului din G, însă terenul ce a făcut obiectul donaţiei a cărei nulitate se cere a fi constatată, a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar reclamanta, respectiv  autorul său, nu au uzat de procedura instituită de acest normativ.

Ca atare, instanţa a constatat că în prezent reclamanta nu justifică un interes legitim pentru constatarea nulității contractului de donație, întrucât chiar şi în cazul în care ar fi produs dovezi pentru intervenirea acestei sancţiuni, este în situația de a nu mai obține un folos practic, cererea sa de restituire a terenului sau de acordare de despăgubiri fiind inadmisibilă în acest moment.

Prin decizia civilă nr. 197 din 27.06.2013 a Tribunalului Galaţi s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă din următoarele considerente:

Prin oferta de donaţie imobiliară din 17.06.1975, AP şi AI, autorii reclamantei, în temeiul Decretului nr.479/1954, au donat terenul în suprafaţă de 425 mp din G, CPMG, oferta fiind acceptată prin decizia nr. 210/11.05.1976 emisă de C P G.

Prin urmare, imobilul intră sub incidenţa Legii nr.10/2001.

Conform art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni – astfel cum acesta a fost prelungit prin O.U.G nr.109/2001 şi nr.145/2001 -  de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit alin.5 al aceluiaşi articol, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Prin Decizia nr.33/09.06.2008 pronunţată de Î.C.C.J. în soluţionarea unui recurs în interesul legii s-a stabilit că  persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură nu au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil, deoarece se ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Or, în cauză, AG, descendentul lui AP şi AI, nu a făcut niciun demers pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate, în baza legilor de restituire nr. 18/1991, nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.

Starea de sănătate a sus-numitului nu poate fi apreciată drept o cauză obiectivă ce l-a împiedicat să utilizeze procedura prev. de Legea nr.10/2001 în termenele legale, nici decesul acestuia după expirarea termenelor, nu poate justifica acţiunea în revendicare a reclamantei întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în condiţiile în care autorul său nu a cerut restituirea în baza legii speciale.

În consecinţă, respingerea ca inadmisibilă de către prima instanţă a cererii de revendicare apare ca fiind corectă.

Faţă de această soluţie, în cadrul prezentului litigiu, cererea având ca obiect constatarea nulităţii donaţiei privind terenul în suprafaţă de 425 m.p. situat în G, este lipsită de interes, recurenta neobţinând nici un folos practic prin promovarea acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa a respins cererea de revendicare ca inadmisibilă, fără a proceda la analiza circumstanţelor speţei şi fără a ţine cont de nuanţele arătate de ÎCCJ prin decizia nr. 33/2008. În acest sens este criticabilă şi soluţia privind cererea de constatare a nulităţii absolute a donaţiei, de respingere a acesteia, ca fiind lipsită de interes.

A susţinut că fiecare capăt de cerere constituie o cerere principală; nu putea uza de procedura specială, deoarece dreptul său de a solicita revendicarea imobilului s-a născut după împlinirea termenelor instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv, la data de 09.03.2011, când a dobândit certificatul de moştenitor nr.2/09.03.2011, urmare a decesului autorului său, AG, survenit la data de 15.11.2009, aşa cum rezultă din certificatul de deces seria DS nr. ….

Astfel, până la data la care s-a născut dreptul său de a revendica imobilul, singura persoană îndreptăţită a solicita restituirea acestuia, era autorul său, AG. Conform actelor medicale depuse la dosarul cauzei şi autorul ei s-a găsit în imposibilitate obiectivă de a demara procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termen, din cauza stării grave de sănătate, situaţie independentă, de asemenea, de voinţa acestuia.

În acest context, nu se poate reţine că nu a avut acces la calea prevăzută de dreptul comun, dat fiind faptul că a făcut dovada imposibilităţii obiective şi independente de voinţa sa, de a derula procedura prevăzută de legea specială, atât în ceea ce îl priveşte pe autorul său, ce s-a găsit în imposibilitate fizică de a derula această procedură, cât şi în ceea ce o priveşte, deoarece decesul autorului său, precum şi naşterea dreptului ei, au survenit după împlinirea termenelor de formulare a notificării, instituite de Legea nr. 10/2001.

Statul nu se poate prevala de un titlu de proprietate valabil asupra imobilului respectiv, donaţia neîndeplinind condiţiile de formă prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute, precum este de notorietate şi vicierea consimţământului donatorilor, acesta fiind smuls prin forţă. În condiţiile în care imobilul nu a fost preluat într-un mod valabil, el este deţinut cu titlu precar, astfel încât nu putea opera transmiterea dreptului de proprietate, nefiind posibilă transformarea inexistenţei unui drept în existenţa unui drept de proprietate. Imobilul respectiv se află în domeniul municipiului G, nefăcând obiectul unor transmiteri succesive, ceea ce înseamnă că nu se pune problema ca, prin eventuala exercitare a acţiunii în revendicare, să se aducă atingere siguranţei circuitului civil ori altui drept de proprietate.

A mai susţinut că Decizia ÎCCJ nu exclude posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, în toate situaţiile, în care reclamantul, se poate prevala de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional.

În speţă, reclamanta are cel puţin o speranţă legitimă de a-şi vedea dreptul de proprietate concretizat.

În final, a arătat că justifică un interes în formularea cererii de constatare a nulităţii absolute a actului de donaţie, acest capăt de cerere, fiind destinat a stabili caracterul invalid al titlului de preluare al statului şi de a reconfirma dreptul său de proprietate (recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept de proprietate), precum şi cel al autorilor săi, drept dovedit în baza unui titlu original de proprietate, care poate fi valorificat atât în cadrul unei acţiuni în revendicare, cât şi în eventualitatea adoptării unor noi dispoziţii legale privind măsurile de reparaţiune pentru cei ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, dat fiind caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 574/R din 13.11.2013 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins ca nefondat recursul, din următoarele considerente:

Prin prezenta acţiune, reclamanta doreşte pe calea dreptului comun, să se dispună lăsarea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă a imobilului, susţinând caracterul invalid al titlului de preluare în baza actului de donaţie a cărui anulare o solicită. Respectivul imobil făcea obiectul Legii nr. 10/2001.

Apariţia unei legi speciale, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situaţia celui din prezentul litigiu, nu poate fi însă, ignorată doar pentru faptul că partea interesată nu solicită aplicarea acesteia, ci îşi întemeiază pretenţiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.

În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „ specialia generalibus derogant” („ legea specială derogă de la legea generală”).

Conţinutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituţii în care operează norma specială.

Or, Legea 10/2001 reprezintă actul normativ special în materie de obţinere de către foştii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu – de stat în perioada comunistă.

Finalitatea  procedurilor,  în baza legilor speciale şi a acţiunii în revendicare, este aceeaşi, şi anume recuperarea imobilului solicitat astfel că există suprapunere între câmpul de reglementare al legilor speciale şi cel al dispoziţiilor de drept comun ale art. 480 Cod civil, se pune problema concursului dintre legea specială şi legea generală.

Conform principiului sus-enunţat, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008, statuând, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, „ Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”

Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa legilor speciale, iar acţiunea de faţă a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, instanţa nu mai poate să aplice regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 33 din 09.06.2008, pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi  Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Cum reclamanta susţine că are un bun, în sensul articolului 1 din Primul Protocol Adiţional, instanţa urmează să verifice această apărare prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene în materie.

Aprecierea existenţei unui ”bun” în patrimoniul reclamantei şi intervenienţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui ”bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul de restituirea bunului, dată fiind finalitatea  unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul Cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica  anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, ori doar un „ interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (Cauza Păduraru, par.83-87; Cauza Porţeanu, par. 339), în Cauza Atanasiu şi alţii contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „ bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).

În speţă, reclamanta nu avea la momentul introducerii acţiunii o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea actului de donaţie, deci nelegalitatea actului de preluare, şi să se dispună  expres în sensul restituirii bunului. În sensul practicii actuale C.E.D.O. (Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), doar o astfel de acţiune ar constitui „un bun actual” protejat de Convenţie.

Promovarea unei astfel de acţiuni concomitent cu acţiunea în revendicare este lipsită de interes, cum au reţinut instanţele de fond, deoarece reclamanta ar fi trebuit să aibă „un bun” în sensul Protocolului 1 la momentul introducerii acţiunii.

Situaţia particulară în care s-a aflat autorul reclamantei deschidea calea unei cereri de repunere în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi nu a unei acţiuni de drept comun.

Domenii speta

Spete similare