Acţiune în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art.480 Cod civil şi a art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la c.e.d.o. în favoarea reclamantului. Consecinţe.

Acţiune în revendicare promovată după  intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art.480 Cod civil  şi a art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la C.E.D.O. în favoarea reclamantului. Consecinţe.

Acţiunea în revendicare este nefondată contravenind art.480 Cod civil,  art. 1  din Protocolul nr.1 adiţional  la C.E.D.O.  şi deciziei Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie  pronunţate  în soluţionarea recursului în interesul legii din dosarul nr.60/2007 în condiţiile  în care, pe de o parte, hotărârea  judecătorească  prin care  reclamantului  i s-a recunoscut dreptul  de proprietate asupra  bunului  a fost soluţionată  ulterior  datei la care  s-a încheiat şi întabulat contractul de vânzare cumpărare  al pârâţilor iar pe  de altă  parte  validitatea  contractului a fost  confirmată ulterior  în mod  irevocabil  prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu  reclamantul.

Secţia civilă – Decizia civilă nr. 466/ 19 decembrie 2008

Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 122/306/2005 la Judecătoria Sibiu, reclamantul D.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, S.C. „U.” S.A., G.N., G.N. şi Prefectura jud. Sibiu ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a adresei nr. 275/509/1964 şi a încheierii nr. 256/1966 din CF 4602 Sibiu nr. top 2678/1/4/2 şi 2678/1/5/1; să se dispună revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, respectiv reîntabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Sibiu în  favoarea antecesoarei reclamantului, S.P.V.; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997 şi a încheierii nr. 1416/1997, a Ordinului Prefectului jud. Sibiu nr. 2005/1997 şi a încheierii de întabulare nr. 13974/1997 şi să se dispună revenirea la situaţia anterioară de CF, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 720/2008 pronunţată de Judecătoria Sibiu în rejudecare a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la petitul privind constatarea nulităţii absolute a adresei nr. 275/509/1964 şi a încheierii de întabulare nr. 256/1966 din CF nr. 4602 Sibiu şi în consecinţă a dispus respingerea acestuia.

Deasemenea, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 1416/1997 a încheierii de întabulare nr. 1416/1997 din CF nr. 4602 Sibiu, a Ordinului nr. 2005/1995 emis de Instituţia Prefectului jud. Sibiu cât şi a încheierii de întabulare nr. 13974/1997 din CF nr. 4602 Sibiu.

Pârâţii G.  au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul înscris în CF nr. 4602 Sibiu nr. top 2678/1/4/2, 2678/1/5/1.

Pentru  a hotărî  astfel, prima instanţă  a constatat că sentinţa civilă nr. 4552/1997 pronunţată de Judecătoria Sibiu, rămasă irevocabilă la 14.10.1997 prin care s-a constatat  nulitatea absolută a încheierii de întabulare nr. 256/1966 din CF nr. 4602 Sibiu nu a fost operată în cartea funciară motivat de faptul că au intervenit modificări privind situaţia juridică a terenului.

Cu toate că imobilul menţionat făcea obiectul litigiului soluţionat prin sentinţa indicată mai sus, Statul român a transmis dreptul de proprietate asupra acestuia către pârâţii Gândilă prin contractul de vânzare cumpărare nr. 764/07.01.1997. S-a reţinut că potrivit principiului neretroactivităţii nulitatea nu produce efecte doar pentru viitor ci şi pentru trecut astfel că s-a apreciat că se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară. Fosta proprietară a imobilului în litigiu este considerată titulara dreptului de proprietate de la data dobândirii acestuia, şi, în consecinţă, Statul român a fost, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997 doar un aparent proprietar, acesta transmiţând dreptul de proprietate asupra unui bun care nu-i aparţinea.

Prima instanţă a mai reţinut şi disp. art. 1 din Protocolul Adiţional la CEDO cât şi faptul că Statul român a fost condamnat în cazurile Buttu şi Bobescu, Răţeanu, Krajcsovics şi alţii c/ România ca urmare a vânzării unor imobile naţionalizate către chiriaşi, imobile asupra cărora  s-a recunoscut foştilor proprietari un drept de proprietate, fără a le plăti o justă despăgubire.

A considerat instanţa de fond că titlul deţinut de antecesoarea reclamantului şi respectiv al acestuia, dobândit cu titlu de moştenire este mai caracterizat decât cel al pârâţilor G., primul provenind de la un proprietar, cel de-al doilea de la un aparent proprietar.

Faţă de aceste considerente, instanţa, în conformitate cu art. 948 Cod civ. a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997.

S-a constatat că pârâţii G. nu pot beneficia de disp. Legii nr. 18/1991 referitoare la atribuirea în proprietate a suprafeţei de 360 mp motiv pentru care s-a constatat nulitatea Ordinului nr. 2005/1995 emis de Instituţia Prefectului jud. Sibiu iar în baza art. 34 pct. 1 şi 36 din Legea nr. 7/1996 instanţa a constatat nulitatea absolută a încheierilor de întabulare nr. 1416/1997 şi 13974/1997 din CF nr. 4602 Sibiu .

În conformitate cu disp. art. 480 Cod civil s-a dispus obligarea pârâţilor G. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul în litigiu.

S-a făcut, de asemenea, aplicarea art. 275 Cod procedură  civilă.

Prin decizia civilă nr. 214/2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 3018/306/2007 a fost admis apelul declarat de pârâţii G.N., G.N., şi Municipiul Sibiu prin Primar  împotriva sentinţei de mai sus care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat  pentru capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997, Ordinului nr. 2005/1995 şi a încheierilor de întabulare nr. 1416/1997 şi 13974/1997 din CF nr. 4602 Sibiu, respingându-se aceste capete de cerere întrucât există autoritate de lucru judecat.

S-a admis capătul de cerere privind revenirea la situaţia anterioară a proprietăţii de sub B4 din CF nr. 4602 Sibiu pe numele antecesoarei reclamantului, S.P.V. şi s-a menţinut dispoziţia de admitere a cererii în revendicare, respectiv obligaţia pârâţilor G. de a lăsa reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul în discuţie.

S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În considerentele deciziei s-a reţinut că prin decizia civilă nr. 1144/16.11.2007 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a respins în mod irevocabil acţiunea reclamantului de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997 încheiat între pârâţii G. şi Municipiul Sibiu, a încheierilor de întabulare nr. 1416/1997 din CF nr. 4602 Sibiu şi a Ordinului prefectului nr. 2005/1995. Instanţa de recurs a reţinut că în cauză buna credinţă a cumpărătorilor G. este constatată  irevocabil prin decizia civilă nr. 1137/2000 a Curţii de Apel Alba Iulia iar pe parcursul litigiului declanşat ulterior nu s-a făcut dovada unei alte stări de fapt care să determine

nulitatea actului de vânzare cumpărare al chiriaşilor. S-a apreciat că în prezenta cauză valabilitatea acestor operaţii juridice constituie o chestiune ce a fost tranşată în  litigiul anterior, decurgând din prezumţia legală de adevăr de care se bucură o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că ambele părţi exhibă titluri de proprietate valabile asupra imobilului revendicat, titlul reclamantului fiind reprezentat prin titlul autorului său, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat şi înscris în cartea funciară iar titlul pârâţilor constituindu-l contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

În timp ce reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, pârâţii au dobândit imobilul de la un non dominus, Statul român, deoarece imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului fiind încălcate dispoziţiile constituţionale în vigoare la data respectivă referitoare la dreptul de proprietate privată.

S-a apreciat, astfel, că imobilul în cauză nu intră sub incidenţa disp. Legii nr. 112/1995, potrivit art. 1, această lege aplicându-se doar imobilelor trecute în patrimoniul statului cu titlu.

S-a considerat că pentru a determina respingerea acţiunii în revendicare introdusă de adevăratul proprietar, buna credinţă ce se opune de cealaltă parte nu este suficientă, doar prin reţinerea teoriei proprietarului aparent realizându-se paralizarea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar.

S-a constatat că în speţă nu este îndeplinită condiţia  existenţei unei erori comune invincibile asupra calităţii statului de proprietar al imobilului înstrăinat părţilor câtă vreme la data încheierii contractului de vânzare cumpărare reclamantul câştigase un litigiu pentru rectificarea situaţiei de carte funciară, avea depusă o cerere de restituire a imobilului în natură  şi anunţase cumpărătorii că doreşte redobândirea imobilului ce i-a fost preluat.

Prin urmare, eroarea asupra calităţii de proprietar asupra statului vânzător nu era invincibilă, nefiind imposibil de aflat atât de existenţa cererii de restituire cât şi de neregularităţile actului de naţionalizare, caracterul invincibil al erorii nefiind raportat doar la persoana pârâţilor - reclamanţi.

Actul de vânzare cumpărare atacat în cauză s-a încheiat în contextul disputei publice născută în jurul legalităţii naţionalizărilor şi a legitimităţii deţinerilor imobilelor de către stat în perioada comunistă, ceea ce era de natură să nască un dubiu puternic cu privire la valabilitatea actului încheiat.

În consecinţă, s-a apreciat că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi nu poate fi paralizată prin invocarea teoriei proprietarului aparent, astfel că s-a procedat la compararea titlurilor părţilor.

S-a constatat că titlul reclamantului este mai caracterizat şi preferabil titlului pârâţilor întrucât provine de la adevăratul proprietar şi era înscris în cartea funciară, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Ca atare, având în vedere disp. art. 480 Cod civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. Tribunalul a menţinut soluţia de admitere a acţiunii în revendicare apreciind că aceasta este în conformitate cu decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii ce a format obiect al dosarului nr. 60/2007 al I.C.C.J.

Sub acest aspect s-a reţinut că în cauză există neconcordanţe între legea specială (Legea 10/2001) şi C.E.D.O., în măsura în care s-ar aprecia că reclamantul nu ar mai avea posibilitatea promovării acţiunii de drept comun deşi Legea 10/2001 i-ar permite, raportat la starea de fapt, redobândirea în natură a bunului.

S-a considerat că prin admiterea acţiunii în revendicare nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice în condiţiile în care la data încheierii actului de înstrăinare către chiriaşi reclamantul avea recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului prin hotărâre judecătorească irevocabilă deţinând astfel un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O., drept pe care l-a făcut cunoscut prin acţiunile sale atât vânzătorului cât şi cumpărătorilor.

Prin decizia civilă nr.466/2008 pronunţată  de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar  civil  nr. 3018/306/2007  a fost admis recursul pârâţilor G.N. şi G.N., modificată  decizia  instanţei de apel în sensul  respingerii capetelor de cerere  privind  revenirea  la situaţia  anterioară a  proprietăţii  pe numele antecesoarei S.P.V. şi  revendicarea imobilului , menţinându-se  în rest dispoziţiile  deciziei,  reţinându-se  următoarele:

Critica  recurenţilor pârâţi întemeiată pe disp. art. 480 Cod civil şi pe cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în dosar nr. 60/2007 cu privire la recursul în interesul legii este  fondată, încadrându-se în motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură  civilă.

Prin decizia pronunţată de I.C.C.J .– Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii înregistrat sub dosar nr. 60/2007, s-a stabilit că acţiunea în revendicare vizând un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, întemeiată pe dreptul comun poate fi admisă doar în măsura în care astfel nu  s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii normelor juridice.

Tribunalul a reţinut că la data încheierii actului de înstrăinare către chiriaşi reclamantul avea recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului prin hotărâre judecătorească irevocabilă – deţinând astfel un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O., drept pe care l-a făcut cunoscut prin acţiunile sale atât vânzătorului cât şi cumpărătorilor, şi, ca atare, a considerat că prin admiterea acţiunii reclamantului nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Această din urmă concluzie a instanţei de apel este total greşită deoarece porneşte de la o premisă greşită, aceea că reclamantul ar fi avut la data încheierii contractului de vânzare cumpărare  al pârâţilor o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului, dar şi faptul că a făcut cunoscut acest drept atât vânzătorului cât şi cumpărătorilor prin acţiunile sale.

Actele dosarului relevă însă faptul că actul de vânzare cumpărare nr. 764 a fost încheiat la 7 ianuarie 1997 fiind întabulat în CF nr. 4602 Sibiu la 29 ianuarie prin încheierea de întabulare nr. 1416/1997 . Cum întabularea în cartea funciară are un efect constitutiv în conformitate cu disp. Decretului – Lege nr. 115/1938, se constată că la 29 ianuarie 1997 pârâţii au devenit proprietari ai imobilului.

Acţiunea reclamantului prin care i s-a recunoscut dreptul  de proprietate asupra bunului a fost soluţionată ulterior datei de 29 ianuarie 1997 respectiv la 13 iunie 1997, devenind irevocabilă la data de 20.10.1997.

Ca atare, nu se poate susţine cu temei că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare atacat reclamantul ar fi deţinut un „bun” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.

Cu privire la valabilitatea contractului de vânzare cumpărare al pârâţilor instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1137/2000 a Curţii de Apel Alba Iulia şi prin decizia civilă nr. 1144/2004 a aceleiaşi instanţe, constatându-se că nu există motive care să atragă nulitatea absolută şi desfiinţarea acestuia.

Aşadar, validitatea titlurilor pârâţilor nu mai poate fi pusă la îndoială de vreme ce asupra acestuia instanţele judecătoreşti s-au pronunţat irevocabil şi în contradictoriu cu reclamantul intimat.

La data la care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nu era notată în cartea funciară nici o menţiune cu referire la demersurile reclamantului de restituire a imobilului, acţiunea reclamantului prin care a cerut a se constata  greşita aplicare a Decretului nr. 92/1950 fusese respinsă irevocabil la data de 1 aprilie 1996 (f. 144 dosar 122/306/2005) iar hotărârea nr. 221/7.11.1996 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 a rămas definitivă prin necontestare la data de 15.12.1996 (f. 47 şi 69 dosar nr. 122/306/2005). Deasemenea, reclamantul nu a probat susţinerea conform căreia i-ar fi notificat în anul 1996 pe vânzători şi chiriaşi să nu încheie actul de înstrăinare. În acest context greşit a apreciat Tribunalul că reclamantul şi-a făcut cunoscut dreptul de proprietate prin acţiunile sale atât vânzătorului cât şi cumpărătorului.

În consecinţă, faţă de cele reţinute anterior, Curtea constată că în mod greşit Tribunalul a făcut aplicarea art. 480 Cod civ. şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O .

În jurisprudenţa C.E.D.O., (cauza Raicu contra România) s-a statuat că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Altfel s-ar încălca criteriul proporţionalităţii, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acţiune care să ducă la acordarea unei compensaţii, cu o valoarea apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului. Prin urmare, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al C.E.D.O. nu poate fi aplicat în favoarea reclamantului în cauza de faţă deoarece tinde la lipsirea pârâţilor de un bun dobândit cu titlu valabil, recunoscut prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi implicit, la lipsirea de efecte a acestor hotărâri cu consecinţe asupra securităţii raporturilor juridice, principiu de asemenea consacrat de jurisprudenţa C.E.D.O.

Faţă de toate aceste considerente este evident că acţiunea în revendicare formulată de reclamant este nefondată contravenind art. 480 Cod civil, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. cât şi deciziei I.C.C.J. pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii din dosar nr. 60/2007, motiv pentru care apare ca fiind inutil şi lipsit de relevanţă a se proceda la compararea titlurilor şi la analizarea condiţiilor teoriei proprietarului aparent. Totuşi menţiunea care se impune a se face sub acest din urmă aspect este aceea că instanţa apelului a reţinut în mod eronat că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare reclamantul câştigase un litigiu pentru rectificarea situaţiei de carte funciară, că avea depusă o cerere de restituire a imobilului în natură şi anunţase cumpărătorii că doreşte redobândirea imobilului ce i-a fost preluat în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, niciuna din aceste reţineri nu este conformă actelor dosarului,  respectiv sentinţa reclamantului a fost pronunţată la 13 iunie 1997 deci ulterior datei încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997, cererea acestuia de restituire în baza Legii 112/1995 fusese soluţionată definitiv la 15.12.1996, în CF nu era notat nici un proces şi nici nu s-a probat  că vânzătorul şi chiriaşii au fost anunţaţi să nu vândă. Prin urmare greşit s-a apreciat că pârâţii au dobândit dreptul de proprietate de la un non dominus.

Prin acţiunea promovată, reclamantul a solicitat şi urmărit restituirea în natură a imobilului preluat abuziv din patrimoniul antecesoarei sale, însă, aşa cum s-a arătat, admiterea acestei cereri nu s-ar putea face fără încălcarea dreptului de proprietate al pârâţilor şi al principiului securităţii raporturilor juridice garantate de C.E.D.O.

Respingerea acţiunii în revendicare nu îngrădeşte însă dreptul reclamantului de a-şi valorifica dreptul de proprietate prin obţinerea de despăgubiri în conformitate cu principiile jurisprudenţei CEDO, în cauza de faţă reclamantul neinvestind instanţele şi cu acordarea de despăgubiri  pentru compensarea dreptului de proprietate al antecesoarei sale. În aceeaşi ordine de

idei Curtea, constată că reclamantului i-au fost acordate despăgubiri conform Legii 112/1995 prin Hotărârea nr. 221/7.11.1996 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 necontestată de reclamant dar şi faptul că acesta a formulat notificare solicitând măsuri reparatorii conform disp. Legii nr. 10/2001.

Domenii speta

Spete similare