Ucenicie. Stagiu de cotizare.

Ucenicie. Stagiu de cotizare.

H.C.M. nr.981/1967: art.2, art.8 lit.a; art.12, art.37 alin.;

Legea nr.19/2000: art.8

Potrivit legislaţiei în vigoare ucenicii primeau pe timpul pregătirii o indemnizaţie corespunzătoare aportului lor în producţie, şi gratuit manuale şcolare, materiale de studiu şi alte drepturi prevăzute de lege. 

 De asemenea beneficiau, pe toată durata uceniciei, de ajutoare materiale în cadrul asigurărilor sociale,de asistenţă medicală şi de medicamente  gratuit, precum şi de vacanţe şcolare.

În consecinţă, suma de 570 lei, la care face referire reclamanta reprezintă indemnizaţia lunară reglementată de art.8 lit. a din H.C.M. nr.981/1967 şi nu salariul în sensul Codului muncii, deoarece a fost acordată în baza unui contract de ucenicie şi nu a unui contract de muncă.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 104/24 ianuarie 2011.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara–Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, sub dosar nr.2267/97/2010, reclamanta S.T. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „C.” S.A. Orăştie solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa:

 - să fie obligată pârâta la eliberarea unor adeverinţe din care să rezulte vechimea în muncă şi grupa de muncă a reclamantei, pe perioada anilor 1974, 1975, 1976, 1977.

In motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că a fost angajată la unitatea pârâtă în funcţia de confecţioner produse pirotehnice, ucenic la locul de muncă, pe perioada septembrie 1974 – 23.11.1977, că a fost  salarizată reţinându-i-se toate obligaţiile faţă de bugetul de stat şi că această perioadă  nu  îi este operată în carnetul de muncă, ca vechime în muncă.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat în principal respingerea acţiunii, invocând excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Hunedoara, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată.

 A susţinut pârâta că cererea reclamantei nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de art.67 şi 68 din Legea nr.168/1999, nefiind un conflict de muncă, şi că prin urmare competenţa de soluţionare a cauzei de faţă revine Judecătoriei Orăştie şi temeiului art.1 pct.1 coroborat cu art.5 Cod proc. civilă.

Totodată pârâta a arătat că cererea reclamantei este nefondată, motivat de faptul că în urma solicitării acesteia la societatea pârâtă i s-au eliberat acesteia mai multe adeverinţe, respectiv, adeverinţa nr.121/17.02.2010, adeverinţa nr.122/17.02.2010, precum şi adeverinţa nr.123/17.02.2010, iar prin adresa nr.169/26.02.2010 i s-a comunicat reclamantei că pe perioada 1974 – 1976 a fost ucenică, având un salariu brut de 570 lei, din care nu au fost reţinute şi virate contribuţiile de asigurări sociale.

In drept, au fost invocate disp. art.168/1999 şi disp. Cod de proc. civilă.

Prin sentinţa civilă nr.868/LM/30.06.2010 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, s-a respins acţiunea în conflict de drepturi formulată şi precizată de reclamanta S. T. împotriva pârâtei S.C. „C.” S.A. Orăştie.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, după examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, următoarele :

Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtă, s-a reţinut că este nefondată deoarece potrivit art.281 Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă  cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau după caz, colective de muncă, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

In conformitate cu disp.art.40 alin.1 lit.b Codul muncii, angajatorul are obligaţia să elibereze la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului. Ca urmare, cum obiectul acţiunii de faţă se circumscrie obligaţiei arătate, s-a apreciat că prezenta cauză constituie un conflict de muncă, în sensul definit prin art.281 Codul muncii, situaţie în care competenţa de soluţionare îi revine Tribunalului Hunedoara în temeiul art.2 pct.1 lit. c) Cod proc. civilă şi art.284 alin.2 Codul muncii.

Pe fond, s-a apreciat că cererea este nefondată pentru următoarele:

Conform menţiunilor înregistrate în carnetul de muncă, reclamanta a fost încadrată la Î.C. Orăştie, în perioada 23.11.1977 – 10.08.1979, ca operator mase plastice.

Prin cererea adresată conducerii S.C. „C.” S.A. Orăştie, reclamanta a revenit la o cerere anterioară prin care a solicitat eliberarea unor adeverinţe din care să rezulte grupele de muncă cu toate sporurile, salariul brut, pe perioada anilor 1974 – 1977, când a fost angajată în această unitate ca ucenic la locul de muncă întrucât perioada respectivă nu este trecută în carnetul de muncă.

In cuprinsul acestei cereri petenta a menţionat că nu este de acord cu răspunsul primit, în sensul că nu figurează în statele de plată şi că adeverinţele nr.1062, 1063 şi 164 din 29.09.2009 sunt greşite.

Din actele depuse la dosar, în apărare, rezultă că pârâta a eliberat adeverinţele nr.121, 122, 123 din 17.02.2010 (fila X) atestând perioada 23.11.1977 – 10.08.1979, funcţia, salariul, sporurile şi grupa de muncă, cât şi temeiul juridic al încadrării în grupele de muncă I şi II, cu menţiunea expresă că pentru perioada lucrată s-au calculat şi virat CAS - ul, fără restanţe.

In privinţa perioadei 1974 – 1976, prin adresa nr.169/26.02.2010 i s-a comunicat petentei că a fost elevă (ucenic) fiind plătită cu un salariu brut de 570 lei, din care nu au fost reţinute şi virate contribuţiile de asigurări sociale, motiv pentru care, nu i se poate acorda vechime şi nici grupă de muncă.

Potrivit art.8 din Legea nr.19/2000, constituie stagiu de cotizare perioadele la care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţii stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte, iar art.37 alin.1 din aceeaşi lege prevede că în sistemul public, stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat.

Este adevărat că prin Decretul nr.389/11 oct.1972 s-a prevăzut în sarcina unităţilor socialiste de stat obligaţia de a vărsa la bugetul asigurărilor sociale de stat o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat precum şi a sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, însă, câtă vreme, din actele deţinute de unitate nu rezultă reţinerea şi virarea contribuţiilor de asigurări sociale pentru această perioadă, aceasta nu poate fi obligată să elibereze o adeverinţă care să ateste o situaţie nereală ori o plată neefectuată şi cu atât mai puţin asupra grupei I de muncă pretinsă de reclamantă, beneficiul acestuia putând fi recunoscut doar cu respectarea procedurilor speciale existente în această materie şi în baza unor acte din care să rezulte acest fapt.

În acest caz, s-a reţinut că obligaţia unităţii  era  de a confirma calitatea de ucenic a petentei şi veniturile realizate, în conformitate cu statele de plată existente în arhiva unităţii,  urmând ca valorificarea acestei perioade ca stagiu de  cotizare să fie transferată cu ocazia stabilirii drepturilor de pensie.

Ori, în speţă, această obligaţie a fost îndeplinită de pârâtă prin adresa nr.169/26.02.2010 cu referire la perioada de ucenicie (1974 – 1976) iar din 1977 reclamanta a devenit  angajata unităţii,  astfel că prin adeverinţele eliberate la 17.02.2010, pârâta S.C. „C.” S.A. Orăştie  a confirmat atât sporurile şi grupele de muncă, cât şi plata CAS - ului.

În consecinţă, acţiunea reclamantei  a fost respinsă  ca  nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art.80 din Legea nr.168/1999, reclamanta S.T. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând modificarea ei, în  sensul admiterii acţiunii.

 În dezvoltarea motivelor sale de recurs a arătat că soluţia instanţei de fond este nelegală deoarece nu a avut în vedere actele depuse la dosar, care demonstrau că reclamanta a  urmat în perioada anilor 1974-1977 cursurile Şcolii profesionale de chimie – ucenic la locul de muncă şi că adresa nr.169 din 26.02.2010 eliberată de pârâtă, atestă faptul că a fost retribuită lunar cu suma de 570 lei.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, sub toate aspectele conform art.304/1 Cod proc. civ., precum şi din oficiu, în limitele statuate de art.306 alin.2 Cod proc. civ., Curtea constată că prezentul recurs este nefondat  pentru  următoarele considerente:

Potrivit art.8 alin.1 din Legea nr.19/2000 constituie stagiu de cotizare perioadele la care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţii stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte, iar art.37 alin.1 din aceeaşi lege prevede că în sistemul public, stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat.

 Din cuprinsul adeverinţei nr.169/26.02.2010 emisă de pârâtă, rezultă că reclamanta S.T.  a fost elevă ucenică, în perioada 1974-1977 fiind plătită cu un salariu  brut de 570 lei, din care nu au fost reţinute şi virate contribuţii de asigurări sociale (f. X).

În perioada 1974-1977, ucenicia la locul de muncă a fost reglementată prin H.C.M. nr.981/05.05.1967 cu privire la pregătirea unor muncitori calificaţi prin ucenicie la locul de muncă.

Potrivit art.2 din acest act normativ:

 „Ucenicia la locul de muncă este o formă de calificare a tinerilor absolvenţi ai şcolii generale, în vârstă de 15-18 ani, încadraţi în producţie, prin care li se asigură pregătirea practică şi teoretică necesară exercitării unei meserii.”

Prin urmare, ucenicia la locul de muncă este o formă de calificare profesională şi se face pe baza contractului de ucenicie.

Potrivit art.8 lit. a) din H.C.M. nr.981/05.05.1967, pe timpul pregătirii practice în producţie, ucenicii primesc:

„ a) indemnizaţii lunare, al căror cuantum se va stabili diferenţiat, pe ani de pregătire, ţinând seama de aportul lor la realizarea producţiei. Aceste indemnizaţii se stabilesc de Comitetul de Stat pentru Problemele Organizării Muncii şi Producţiei şi ale Salarizării, la propunerea ministerelor şi celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat, precum şi a comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale şi ale oraşelor Bucureşti şi Constanţa;”

 La art.12 din actul normativ de mai sus se prevede că:

 „Cheltuielile necesitate de organizarea şi funcţionarea uceniciei la locul de muncă se acoperă din fondurile alocate din bugetul de stat, cu excepţia indemnizaţiilor ucenicilor, prevăzute la art. 8 lit. a, care se vor acoperi din cheltuielile de producţie, respectiv de circulaţie, ale unităţilor în care se efectuează instruirea practică şi se vor plăti din fondul de şcolarizare al unităţilor respective.”

 În consecinţă, potrivit legislaţiei în vigoare ucenicii primeau pe timpul pregătirii o indemnizaţie corespunzătoare aportului lor în producţie, şi gratuit manuale şcolare, materiale de studiu şi alte drepturi prevăzute de lege. 

 De asemenea beneficiau, pe toată durata uceniciei, de ajutoare materiale în cadrul asigurărilor sociale,de asistenţă medicală şi de medicamente  gratuit, precum şi de vacanţe şcolare.

 În consecinţă, suma de 570 lei, la care face referire reclamanta reprezintă indemnizaţia lunară reglementată de art.8 lit. a din H.C.M. nr.981/1967 şi nu salariul în sensul Codului muncii, deoarece a fost acordată în baza unui contract de ucenicie şi nu a unui contract de muncă.

 Împrejurarea că prin Decretul nr.389/11 oct. 1972 s-a prevăzut în sarcina unităţilor socialiste de stat obligaţia de a vărsa la bugetul asigurărilor sociale de stat o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat precum şi a sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, nu are nici o relevanţă, câtă vreme, din actele deţinute de unitate nu rezultă reţinerea şi virarea contribuţiilor de asigurări sociale pentru această perioadă, astfel că pârâta nu poate fi obligată, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, să elibereze o adeverinţă care să ateste o situaţie nereală ori o plată neefectuată.

 În raport de cele ce preced, se constată că soluţia instanţei de fond este la adăpost de criticile formulate, împrejurare faţă de care, în conformitate cu prevederile art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat a recursului formulat de reclamanta S.T.

Domenii speta

Spete similare