Supravegherea specializata – măsură de protecţie speciala a minorului care a savarsit o fapta penala si nu raspunde penal. Sesizarea instanţei cu mare întârziere. Oportunitatea măsurii – o analiza de la caz la caz.

In aplicarea consecventa a principiului  interesului superior al copilului, dar si a principiilor consacrate legislativ in egala masura, vizand asigurarea unei ingrijiri  personalizate  si respectarea demnitatii copilului - atunci cand instanta de judecata este sesizata cu o astfel de cerere dupa o perioada  destul de mare de timp de la data savarsirii faptei penale, este necesar sa se verifice daca masura mai este necesara pentru atingerea scopului in vederea caruia a fost instituita de lege – respectiv  reabilitarea comportamentala si reinsertia  scolara, familiala si sociala a minorului.

Asadar, masura speciala a supravegherii specializate nu este un scop in sine si nu poate fi conceputa luarea ei  in mod automat,  doar ca o consecinta a savarsirii faptei penale de catre minorul care nu raspunde penal, ci intotdeauna trebuie sa corespunda la momentul cand se dispune, unor necesitati si nevoi actuale ale acelui minor, a carui evaluare atesta persistenta unor carente eductionale, de comportament si de adaptare si care s-au aflat in antecedenţă cauzală, la originea faptei penale.

In consecinta, in situatia in care aceste nevoi nu mai sunt de actualitate, prin grija familiei si a scolii care au intervenit prompt si eficient la indreptarea minorului, masura supravegherii  specializate nu se mai justifica, nu mai este oportuna si adecvata scopului urmarit, apare disproportionata  si poate căpăta in mod indirect valentele unei sanctiuni, fie si numai  ale unei masuri educative, cum ar fi aceea a libertatii supravegheate, prevazuta  intr-adevar de lege, dar in codul penal, având în vedere că între cele două măsuri există asemănări majore.

În concluzie, din economia întregii legii speciale, se desprind două idei de bază: măsurile de protecţie specială, inclusiv supravegherea specializată,  se iau numai în măsura în care sunt necesare şi  nu durează decât atât cât sunt necesare.

De aceea, este indicat ca  principiul luarii  cu celeritate a oricarei decizii privind pe copilul aflat in dificultate, pentru  garantarea unor decizii prompte, adecvate si eficiente,  urmare a  identificarii cauzelor care reclama o masura de protectie si in scopul protejarii efective a intereselor acestuia,  să caracterizeze activitatea tuturor autoritatilor implicate  in acest proces, nu numai a instantei de judecata.

1. Prin  sentinţa civilă nr. 26/26.02.2009, Tribunalul Dolj a respins cererea formulată de petenta DGASPC Dolj, în contradictoriu cu intimaţii CG  şi CA, prin care  a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună supravegherea specializată în familie a copilului CII, in varsta de 14 ani.

Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a avut în vedere următoarele: Minorul CI  provine din familie legal constituită, părinţii  locuiesc împreuna cu fiul lor şi cei doi fraţi  minori ai acestuia, într-un imobil compus din 3 camere, în condiţii igienico-sanitare bune. Veniturile familiei însumează 1800 lei şi se compun din salariul tatălui şi indemnizaţia de creştere a copilului CAV.

Minorul CI a intrat în atenţia DGASPC Dolj, în baza adresei Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova prin care s-a aratat că acesta împreună cu alţi trei minori au comis o fapta penala, respectiv tentativa la infracţiunea de furt calificat în dauna părţii vătămate VM, prevăzuta şi pedepsita de art. 26, Cp, raportat la art.208 şi art. 209, alin. 1, lit. i) din Codul Penal, ca  este elev în clasa a VIl-a,  are un randament şcolar redus si nu realizează gravitatea faptei săvârşite, pe fondul unei slabe supravegheri din partea părinţilor. Adresa  parchetului a fost trimisă la DGASPC Dolj, pentru stabilirea unei masuri de protecţie specială, conform Legii nr.272/2004, intrucat minorul nu răspunde penal, avand in vedere varsta la data savarsirii faptei.

Comisia pentru Protecţia Copilului Dolj nu a putut stabili o măsură de protecţie specială pentru copil, deoarece părinţii lui nu s-au prezentat la comisie pentru a-şi exprima acordul cu privire la stabilirea măsurii.

Potrivit art. 80 alin. 1 din Legea 272/2004, măsura supravegherii specializate se ia faţă de minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.

Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite aceste elemente deoarece nu s-a făcut dovada că minorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Astfel, prin rezoluţia din data de 20.10.2006 pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, s-a afirmat că „În ziua de 16.08.2006, făptuitorii  au comis infracţiunea de furt calificat, respectiv tentativă la infracţiunea de furt calificat în dauna părţii vătămate VM”  şi  s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia pentru infracţiunile prev. de art. 208 alin. 1-209 alin. 1 lit. i cu aplicarea art. 99 şi urm. din Codul penal şi de art. 26 rap. la art. 208-209 alin. 1 lit. i  cu aplic. art. 99 şi urm. din Codul penal.

Din analizarea acestei rezoluţii, s-a observat că minorului în cauza, i s-a imputat infracţiunea de tentativă de furt calificat, însă nu este descrisă  starea de fapt şi astfel nu se poate stabili dacă fapta săvârşită în concret întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, iar pe de altă parte, încadrarea juridică nu este de tentativă, cum s-a arătat, întrucât s-au reţinut dispoziţiile art. 26 din Codul penal, unde nu este prevăzută tentativa, ci complicitatea (tentativa fiind prevăzută la art. 20 din Codul penal).

În atare situaţie, neputându-se stabili cu exactitate dacă minorul în cauză a săvârşit sau nu vreo faptă prevăzută de legea penală, neexistând nici o probă la dosar, instanţa a considerat că minorul nu se face vinovat de săvârşirea vreunei fapte de natură penală.

Chiar dacă minorul în declaraţia sa, a arătat că ar fi vorba despre sustragerea unor porumbei, acest lucru nu înseamnă că acesta se face vinovat de fapta imputată întrucât în cauză nu s-au mai administrat şi alte probatorii, care să confirme cele arătate, probe care, potrivit art. 65 din Codul de procedură Penală, în această situaţie în care este vorba de o rezoluţie a procurorului, reveneau organului de urmărire penală şi astfel, potrivit art. 69 din Codul de procedură penală, declaraţia minorului nu poate fi luată în considerare.

Nu se poate susţine că rezoluţia procurorului are putere de lucru judecat pe considerentul că nu s-a făcut plângere împotriva acesteia potrivit art. 278 şi 2781 din Codul de Procedură Penală. Potrivit art. 22 alin. 1 din Codul de Procedură Penală, numai hotărârea definitivă a unei instanţe penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, iar  nu şi rezoluţia sau ordonanţa dată de procuror.

În altă ordine de idei, chiar şi în situaţia în care s-ar fi făcut dovada că minorul ar fi complice la infracţiunea de furt, instanţa a constatat că, de la data săvârşirii faptei (16.08.2006) şi până în prezent, au trecut 2 ani şi jumătate şi deci, şi dacă a existat o anumită rezonanţă socială negativă a acestei fapte, aceasta s-a stins prin trecerea acestui interval mare de timp, cu atât mai mult cu cât minorul nu a mai săvârşit o altă faptă în această perioadă.

2. Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, petenta DGASPC Dolj, a declarat recurs.

Criticile sunt în esenţă următoarele: in mod gresit prima instanta a apreciat  ca  nu sunt elemente suficiente cu privire la savarsirea faptei penale de catre minor, contrar celor aratate in adresa de sesizare a DGASPC Dolj de catre Parchetul de pe langa Judecatoria Filiasi si arata ca nimic nu impiedica instanta sa dispuna spre observare atasarea dosarului penal in care s-au efectuat cercetarile si s-a dat solutia de neincepere a urmaririi penale fata de  minor.

Solicita admiterera recursului, modificarea in totalitate a sentintei, admiterera actiunii asa cum a fost formulata, intrucat in cauza sunt indeplinite toate cerintele legale pentru instituirea masurii speciale de protectie speciala a supravegherii specializate fata de minor.

Recursul s-a respins ca nefondat,  pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Constatand ca prima instanta a  respins cererea  cu o dubla motivare, in principal vizand  aprecieri cu privire la nedovedirea savarsirii faptei penale de catre minor si in subsidiar, vizând  caracterul inoportun al masurii de protectie  solicitate de DGASPC, preliminar, se va face o analiza a  sentintei recurate, raportat la primul considerent, dupa cum urmeaza:

1. Pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la propunerea DGASPC în a cărei unitate administrativ- teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 55 lit. a şi c, potrivit art. 80 alin. 1  din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Măsurile de protecţie specială a copilului  la care se referă aceste dispoziţii legale sunt : plasamentul  şi supravegherea specializată.

În speţă, DGASPC a apreciat  că faţă de minor nu se impune măsura specială de protecţie a plasamentului, ci supravegherea specializată a acestuia în familie.

Potrivit disp. art. 67 alin. 1 din  acelaşi act normativ, măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile legii, faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.

În cazul în care există acordul părinţilor sau al  reprezentantului legal,  această măsură se dispune de către Comisia pentru protecţia copilului, iar în lipsa acestui acord, de către instanţa  judecătorească, aşa cum rezultă din prevederile art. 67 alin. 2  şi art. 80 alin. 2 din lege, la alegerea masurii ţinându-se  seama  de elementele prev. de art. 80 alin. 2 lit. a – e din lege, respectiv: condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei, gradul de pericol social al faptei, mediul în care a crescut şi trăit copilul, riscul săvârşirii a unei  alte fapte prevăzute de legea penală şi orice alte elemente de natură a caracteriza  situaţia copilului.

În cauză nu a existat acordul părinţilor pentru ca măsura să se dispună de către Comisie, astfel că DGASPC Dolj a solicitat instanţei luarea măsurii,  invocând în motivarea cererii,  rezolutia  Parchetului de pe lângă Judecătoria Filiasi  prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de minor,  în baza art. 228 alin. 6 rap. la art. 10 lit. e cod procedură penală şi art. 50 cod penal, pentru  săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit.  i cod penal, reţinându-se incidenţa disp. art. 99 alin. 1 cod penal, respectiv minoritatea făptuitorului.

Potrivit disp. art. 228 alin. 6 ind. 1 cod procedură penală, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face  plângere la instanţa de judecată, în condiţiile art. 278 ind. 1 şi urm. cod procedură penală.

În cauză nu s-a făcut dovada  desfiinţării  soluţiei procurorului fie de procurorul ierarhic, fie de către instanţa de judecată cu consecinţa trimiterii cauzei  în vederea începerii urmăririi penale,  şi cu atât mai puţin a unei eventuale soluţii de desfiinţare a rezoluţiei şi de reţinere a cauzei spre judecare de către instanţă.

În aceste condiţii, actul procurorului - prin care s-au stabilit două elemente esenţiale, respectiv: 1. săvârşirea unei fapte penale de către  mai multe  persoane; 2.  făptuitorul identificat ca fiind coautor,  nu răspunde penal  fiind minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani -  este un dat juridic suficient, fiind o premisă  de lucru pentru autorităţile competente potrivit legii să dispună, în caz că este oportună şi adecvată, una din măsurile speciale de protecţie potrivit legii.

Curtea  apreciaza că în procedura specială a Legii 272/2004 Comisia, în caz că părinţii îşi exprimă acordul  sau instanţa de judecată -  în caz contrar, nu sunt chemate să  se substituie organului de urmărire penală  şi să lipsească de efecte actul întocmit într-un proces penal (faza de urmărire penală) - finalizat fără trimitere în judecată si sa procedeze la o  desfiinţare indirectă a actului  într-o „plângere” sui-generis,  prin  reaprecierea datelor şi împrejurărilor cazului penal respectiv, fie şi numai cu privire la fapta,  sau numai cu privire  la faptuitor.

Cu alte cuvinte, nici un element al procesului penal cu privire la faptă şi făptuitor nu poate  fi analizat într-un alt cadru procesual  şi de către o altă autoritate, decât cele stabilite in codul de procedură penală.

Teoretic, era posibilă  si pronuntarea unei hotarari judecatoresti , care sa aiba autoritate de lucru judecat in sensul la care se refera tribunalul, respectiv  de achitare  în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. e cod procedură penală, dar  după  inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea în judecată a minorului de către procuror,  dar aceste solutii ale procurorului  privind  un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani,  ar fi fost evident nelegale si abuzive.

Curtea  nu  identifica nici un motiv, pentru a putea  face o diferenţă între cele două soluţii, respectiv între rezoluţia  procurorului- nedesfiinţată şi  o hotărâre de achitare ce s-ar fi  putut da  în condiţiile mai sus arătate, motiv in baza caruia  autoritatea  competentă în baza Legii 272/2004, comisie sau instanţă,  să aibă temei legal în a cenzura indirect legalitatea şi temeinicia unei soluţii  pronunţată într-un proces penal şi să concluzioneze altfel.

Or, legea este edictată pentru a fi aplicată de autorităţile statului, fie că este vorba de comisie  sau de instanţă,  iar nu pentru a nu fi aplicată, iar minorii  ca membri ai societăţii cărora li se adresează, fiind destinatarii  dispozitiilor legale prev. de 80 şi urm. din legea specială, nu pot fi lipsiţi  în acest mod de o măsură de protecţie specială,  care are ca scop sprijinirea  şi îndreptarea minorului, măsură  subsumată interesului său superior.

De aceea,  Curtea reţine că singura verificare a  sesizării prin prisma legalităţii, pe care o poate face comisia sau instanţa, după constatarea  pe baza  actelor întocmite într-un proces penal  şi care  statuează  că minorul a săvârşit o faptă penală şi că nu răspunde penal, este aceea a identităţii dintre  această persoană şi  cea la care se referă sesizarea şi, bineînţeles, dacă aceasta mai este  minor în sensul disp. art. 4 lit. a din Legea 272/2004.

De aceea, Curtea  constata că motivarea primei instanţe potrivit căreia nu s-a făcut dovada că minorul ar fi savarsit o fapta penala şi că rezoluţia procurorului nu ar fi suficientă în acest caz -  este  greşită, altfel spus, instanţa  a făcut aprecieri indirect cu privire la legalitatea şi temeinicia  soluţiei procurorului, în afara  cadrului legal .

În final, Curtea  apreciaza că într-un singur caz ar fi posibilă respingerea unei sesizări pentru luarea măsurii de protecţie specială,  pe considerentul că nu s-a făcut dovada la care se referă tribunalul,  respectiv în situaţia în care, DGASPC ar  face o asemenea propunere comisiei sau instanţei  nebazată pe un act  emis de o autoritate competenta într-un proces penal, indiferent de faza procesuală (urmărire sau judecată), care să constate împrejurările prev. de art. 80 alin. 1 din lege, ci având la bază o simplă sesizare a unei persoane ce se pretinde a fi victima unei fapte prevăzute de legea penală săvârşită de un minor.

2. Odata lamurita chestiunea expusa in precedent, se ridica problema de a stii, daca potrivit legii,  Comisia sau instanta dupa caz, este obligata sa dispuna fata de un minor care a savarsit o fapta penala si nu raspunde penal, masura plasamentului sau masura speciala de protectie a supravegherii specializate, caz in care ar opera in continuare în planul efectelor un principiu al oficialitatii odata declansata  cercetarea penala de catre organele statului, sau  in fata autoritatii specializate si/sau  a instantei civile, opereaza principiul oportunitatii masurii speciale de protectie,  subsumat principiului fundamental al respectarii interesului superior al copilului, in raport cu disp. art. 2 alin. 3 din legea 272/2004.

In rezolvarea acestei probleme de drept, Curtea  apreciaza ca raspunsul corect la aceasta chestiune este cel cel stabilit in prima instanta, in considerentul subsidiar,  avand in vedere toate argumentele  primei instante  legate de: trecerea a 2 ani si jumatate de la data savarsirii faptei – furtul a 10 porumbei, gradul foarte mic de pericol social,  stingerea rezonantei sociale  negative a faptei si imprejurarea  ca minorul nu a mai avut probleme de comportament in acest interval de timp , apartenenţa la o familie organizată, existenţa unor modele comportamentale pozitive în familie şi şcoală, dar  si urmatoarele argumente:

Din economia întregii legii speciale, se desprind două idei de bază: măsurile de protecţie specială se iau numai în măsura în care sunt necesare şi  nu durează decât atât cât sunt necesare.

În sprijinul ultimei concluzii, poate fi adus şi următorul argument de text:

Împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială, dispuse de comisia pentru protecţia copilului sau de instanţa judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, iar in cazul în care împrejurările prevăzute la alin. 1 s-au modificat, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească, în vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii, potrivit art.    68  din Legea 272/2004.

Or, in masura in care instanta poata sa dispuna incetarea masurii odata cu modificarea  imprejurarilor avute in vedere initial, cu atat mai mult  poate sa nu dispuna luarea acesteia, daca aceste imprejurari nu mai sunt de actualitate la momentul solicitarii si deci, nu justifica in prezent,  instituirea unei masuri de protectie speciala, fie ea si supravegherea specializata in familie. Cu alte cuvinte, este necesar pentru luarea masurii,  ca minorul sa  fi savarsit o fapta penala si sa nu raspunda penal, dar nu si suficient, astfel ca atat comisia cat si instanta dupa caz, analizeaza in interesul superior al copilului,  oportunitatea masurii in raport cu toate elementele relevante in cauza si cu particularitatile cazului, in context tinandu-se seama inclusiv de  cele prevazute de lege  in art.  80 alin. 2 din lege, avand in vedere importanta lor, chiar daca acestea apar ca fiind  utile doar in momentul alegerii uneia dintre masurile prev. de art. 55 lit. a sau lit. c din lege.

In aplicarea consecventa a principiului  interesului superior al copilului, dar si a principiilor consacrate legislativ in egala masura, vizand asigurarea unei ingrijiri  personalizate  si respectarea demnitatii copilului - atunci cand instanta de judecata este sesizata cu o astfel de cerere dupa o perioada  destul de mare de timp de la data savarsirii faptei penale, este necesar sa se verifice daca masura mai este necesara pentru atingerea scopului in vederea caruia a fost instituita de lege – respectiv  reabilitarea comportamentala si reinsertia  scolara, familiala si sociala a minorului.

Asadar, masura speciala a supravegherii specializate nu este un scop in sine si nu poate fi conceputa luarea ei  in mod automat,  doar ca o consecinta a savarsirii faptei penale de catre minorul care nu raspunde penal, ci intotdeauna trebuie sa corespunda la momentul cand se dispune, unor necesitati si nevoi actuale ale acelui minor, a carui evaluare atesta persistenta unor carente eductionale, de comportament si de adaptare si care s-au aflat in antecedenţă cauzală, la originea faptei penale.

In consecinta, in situatia in care aceste nevoi nu mai sunt de actualitate, prin grija familiei si a scolii care au intervenit prompt si eficient la indreptarea minorului, masura supravegherii  specializate nu se mai justifica, nu mai este oportuna si adecvata scopului urmarit, apare disproportionata  si poate capata in mod indirect valentele unei sanctiuni, fie si numai  ale unei masuri educative, cum ar fi aceea a libertatii supravegheate, prevazuta  intr-adevar de lege, dar in codul penal.

De aceea, este indicat ca  principiul luarii  cu celeritate a oricarei decizii privind pe copilul aflat in dificultate, pentru  garantarea unor decizii prompte, adecvate si eficiente,  urmare a  identificarii cauzelor care reclama o masura de protectie si in scopul protejarii efective a intereselor copilului,  să caracterizeze activitatea tuturor autoritatilor implicate  in acest proces, nu numai a instantei de judecata.

Or, in cauza, se constata ca  cererea a fost adresata tribunalului dupa 2 ani si patru luni de la data sesizarii  de catre parchet a DGASPC.

Aşa fiind, in cauza prima  instanta a făcut in final o aplicare corecta  a legii,  nefiind incident cazul de recurs de modificare, prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.  Prin urmare, in baza art. 312 alin. 1 teza II Cod procedura civila si neexistand niciun motiv de recurs de ordine publica in sensul  disp. art. 306 alin. 2 Cod procedura civila ce se pune in dezbaterea  partilor si din oficiu,  s-a respins recursul  de fata ca nefondat.

7

Domenii speta

Spete similare