Acţiune în constatare nulitate dispoziţie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, promovată de chiriaşi. Condiţii de exerciţiu. Interes.

Interesul, definit ca fiind folosul direct, practic, imediat şi  personal, urmărit de titularul acţiunii, trebuie să existe atât la data introducerii acesteia, cât şi ulterior, pe întreg parcursul soluţionării cauzei, iar absenţa sa în orice stadiu al pricinii atrage  respingerea cererii în temeiul acestei  excepţii.

Ca element al acţiunii civile, interesul trebuie să fie actual, deci născut.

Art. 42, alin. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că imobilele cu destinaţia de locuinţă care nu sunt supuse restituirii către persoanele îndreptăţite, şi care rămân astfel în administrarea deţinătorilor de la data intrării în vigoare a legii, pot fi înstrăinate în condiţiile legii, chiriaşii având un drept de preemţiune.

Textul de lege arătat nu instituie o obligaţie a unităţii deţinătoare de a proceda la vânzarea unor astfel de imobile, reglementând doar posibilitatea înstrăinării, oportunitatea unei astfel de măsuri rămânând la latitudinea unităţii administrativ teritoriale, astfel că dreptul de a cumpăra cu prioritate este doar unul eventual, virtual, nefiind deci născut la data cererii de chemare în judecată, şi nici ulterior, pe parcursul soluţionării litigiului.

La data de  24  aprilie 2005  reclamanţii G. M. şi P. C. au solicitat  ca prin  hotărârea ce se  va pronunţa ,în contradictoriu cu pârâţii T. E. ,Consiliul Local  Craiova  şi Primarul  Municipiului Craiova, să se constate  nulitatea absolută  a dispoziţiei  nr.4166 din 20 februarie  2003, emisă de Primarul Municipiului Craiova, prin care  s-a dispus , în temeiul  Legii nr. 10/2001, restituirea  în natură a imobilului situat  în Craiova, str. România Muncitoare , nr. 3  ( fost nr. 11 ).

În motivare, reclamanţii au susţinut  că au închiriat imobilul menţionat, în baza unui contract  de închiriere  încheiat cu R.A.A.D.P.F.L. Craiova  până  în luna mai 2003. De  la  această dată au încheiat  un contract de închiriere  cu numiţii T.  E.  şi T. B., pentru acelaşi apartament.

Reclamanţii  au arătat  că dispoziţia  nr. 4166/2003 a fost admisă  prin fraudarea legii, deoarece  numita  T. E. a făcut uz de acte  false  pentru a obţine restituirea imobilului , întrucât  prin sentinţa penală  pronunţată la data de  29 noiembrie  1958, dosarul  nr. 8252/1958 s-a  dispus confiscarea  totală în favoarea  Statului şi a averii mobiliare şi imobiliare ce  a  aparţinut numitului  S.D., pentru o infracţiune de drept comun, aşa încât moştenitorii  acestuia nu  mai puteau  dobândi bunurile  care  au aparţinut autorului lor.

Tribunalul Dolj, prin  sentinţa civilă nr. 1168 din  11 iulie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2171/2005  a respins  acţiunea  formulată  de reclamanţii  G. M.  şi P. C. P.

Pentru a  decide astfel, instanţa de  fond  a  reţinut că reclamanţii nu justifică interes în promovarea prezentei acţiuni.

Împotriva sentinţei au declarat apel  reclamanţii  G. M. şi P.  C., iar prin decizia civilă nr. 1168/ 11 iulie 200,  Curtea de Apel Craiova a  admis apelul ,  a desfiinţat  sentinţa şi a  trimis cauza spre  rejudecare a  Judecătoria  Craiova .

Cauza a  fost  înregistrată  pe rolul a  Judecătoriei Craiova  sub nr. 4037/215/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 4363 din 30 martie  2007 , pronunţată  de  Judecătoria  Craiova, în dosarul nr.4037/215/2006, a fost admisă excepţia  lipsei de interes.

A  fost respinsă acţiunea  pentru lipsa interesului, formulată de reclamanţii  G.  M. şi P. C. împotriva  pârâţilor T.  E.,  Primarul  Municipiului Craiova  şi Consiliul local Craiova.

Pentru a se pronunţa astfel,  prima instanţă a avut în vedere că reclamanţii nu mai justifică nici un folos practic  privind promovarea acestei acţiuni , nemaiputând beneficia de prevederile O.U.G. nr. 40/1999, deoarece  durata contractului de închiriere s-a prelungit de drept pe o perioadă de 5 ani,  de la data intrării în vigoare a ordonanţei, respectiv până în luna aprilie 2005.

In termen legal, împotriva acestei sentinţe au declarat  apel reclamanţii, invocând nelegalitatea şi netemeinicia  sentinţei.

Au învederat că, termenul de 5 ani prevăzut de dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, la care fac trimitere dispoziţiile  art. 13 si art. 15 din Legea nr. 10/2001, curge de la data creării noii situaţii juridice, respectiv de la data deciziei de restituire în natură.

Prin urmare, apelanţii au arătat că, reţinerea instanţei de fond potrivit căreia durata contractului de închiriere s-a prelungit de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999, respectiv până în luna aprilie 2005, este eronată, deoarece aveau vocaţie la încheierea unui nou contract de închiriere, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 si ale O.U.G. nr. 40/1999 fiind încălcate prin sentinţa judecătoriei.

Prin decizia nr.585 din 22 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.4037/215/2006, s-a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi G. M. şi P. C. împotriva sentinţei civile nr. 4363 din 30/03/2007 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 4037/215/2006 (nr. vechi 15009/2006), în contradictoriu cu intimaţii pârâţi T. E, Primarul Municipiului Craiova, Consiliul Local Craiova.

S-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza în rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au vocaţie la prelungirea contractului de închiriere, în condiţiile art. 14 din O.U.G. nr. 40/1999, care se consideră a fi reînnoit, întrucât proprietarul nu a notificat un eventual  refuz de reînnoire, justificat prin prisma incidenţei vreuneia dintre situaţiile prevăzute de alin.2 al aceluiaşi articol.

În consecinţă, s-a apreciat că reclamanţii au interes în promovarea acţiunii,  fiind chiriaşi ai pârâtei, şi au vocaţie la cumpărarea imobilului, dacă acesta ar reintra în patrimoniul statului, conform art. 42, alin.3 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, a declarat recurs pârâta T. E., criticând-o pentru nelegalitate.

A susţinut că la data formulării acţiunii, reclamanţii nu mai aveau calitatea de chiriaşi, pe care au pierdut-o la data de 8 aprilie 2004, iar O.U.G. nr. 40/1999 conferă anumite drepturi chiriaşilor, şi nu foştilor chiriaşi. În acest context, nu există un drept şi un interes propriu al acestora de a contesta dispoziţia de restituire în natură, hotărârea instanţei de apel fiind rezultatul unei aplicări greşite a dispoziţiilor legale în materie.

A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile pronunţate în apel, în sensul respingerii apelului, şi a menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei primei instanţe, prin care a fost respinsă acţiunea ca lipsită de interes.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304, pct. 7- 9 Cod procedură civilă.

La dosarul cauzei a fost depusă copia notificării nr. 12/N/17.01.2008.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Terţele persoane pot contesta dispoziţiile emise în favoarea persoanelor îndreptăţite, conform Legii nr. 10/2001, în măsura în care justifică un interes şi un drept propriu.

În speţă, reclamanţii au susţinut că au drepturi locative faţă de pârâta proprietară, derivate din vocaţia la prelungirea contractului de închiriere expirat la împlinirea termenului de 5 ani, calculat de la data emiterii dispoziţiei, în condiţiile art. 14, alin.2, din O.U.G. nr. 40/1999, iar în recurs au depus copia notificării nr. 12/N/17.01.2008, adresată  de proprietara pârâtă chiriaşilor, act din care reiese că aceasta a înţeles să le recunoască acestora calitatea de locatari până la data de 20.03.2008.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, chiriaşii reclamanţi au avut drepturi locative, ca efect al prorogării legale a contractului iniţial de locaţiune care a făcut parte din sfera de reglementare a O.U.G. nr. 40/1999, până la data de 8 aprilie 2004.

Acest aspect a fost tranşat irevocabil în considerentele deciziei civile nr. 546/21.02.2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr.7150/2004 (filele 32-34), prin care, deşi s-a menţinut s.c. nr. 6907/16.06.2004 a Judecătoriei Craiova, a fost substituită motivarea primei instanţe, la fila 4 arătându-se în mod expres că termenul de 5 ani, pentru care s-a prelungit contractul de închiriere al reclamanţilor, nu curge de la data creării noii situaţii juridice a imobilului, adică de la data emiterii dispoziţiei de restituire – 20.02.2003 , ci de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999.

Potrivit acestei interpretări, în concordanţă cu art. 7 din O.U.G. nr. 40/1999, aşa cum a fost completată prin Legea nr. 241/2001, coroborat cu art. 1 din aceeaşi  lege, contractul de închiriere nr. 1519/29.05.2003 s-a prelungit de drept până la data de 8 aprilie 2004.

Reclamanţii au susţinut că potrivit art. 14, din acest act normativ, în calitate de chiriaşi, au dreptul la reînnoirea contractului pentru aceeaşi perioadă, iar proprietarul nu poate refuza reînnoirea decât în condiţiile prevăzute de alin.2 al aceluiaşi articol.

Această vocaţie trebuia însă  valorificată la iniţiativa chiriaşilor, ei fiind cei care erau obligaţi, conform legii, să ceară prelungirea contractului, înainte de expirarea lui, şi nu proprietarul era cel obligat să îl prelungească de drept. Refuzul acestuia trebuia manifestat în raport de cererea chiriaşilor de prelungire a contractului, deoarece acesta nu se prelungeşte de drept, ci ca urmare a unei manifestări de voinţă, care însă nu a existat în speţă. Prin urmare, dispoziţiile art.22  alin. 3 din O.U.G. nr. 40/1999 nu pot produce efecte juridice în absenţa unei cereri de reînnoire a contractului din partea chiriaşului.

Pe de altă parte, se apreciază că dispoziţiile art. 14 alin.2 din O.U.G. nr. 40/1999 sunt neconforme cu prevederile art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, astfel că urmează să rămână fără aplicare.

În jurisprudenţa CEDO, exprimată în cuprinsul considerentelor hotărârilor pronunţate în cauzele Radovici şi Stănescu contra României, Robitu contra României, Spanoche contra României, Popescu şi Toader contra României, s-a statuat că deşi prelungirea contractelor de închiriere în baza O.U.G. nr. 40/1999 urmăreşte un scop de interes general, şi anume protejarea chiriaşilor într-o situaţie cauzată de penuria de locuinţe ieftine, iar din această perspectivă este justificată limitarea dreptului de proprietate reglementat de art.1 din Protocolul nr. 1, totuşi sancţionarea proprietarilor prin impunerea obligaţiei dificile de a păstra chiriaşii în imobil, timp de peste 8 ani, fără nici o posibilitate concretă şi reală de a încasa chiria, face să apese asupra lor o sarcină specială şi exorbitantă, de natură să rupă justul echilibru dintre interesele aflate în joc, cel general, şi cel al proprietarului, şi atrage astfel încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1 din Convenţie.

În consecinţă, contractul de închiriere al reclamanţilor nu s-a prelungit potrivit art. 14 alin.2 din  O.U.G. nr. 40/1999  pentru încă o perioadă de 5 ani, aşa cum au susţinut aceştia.

Actul nou depus  în recurs evidenţiază însă că, ulterior datei de 8 aprilie 2004, între părţi a avut loc o prelungire contractuală, întemeiată pe tacita relocaţiune, potrivit art. 1436-1438, Cod civil, până la data de 20.03.2008, notificarea nr. 12/N/2008 având valoarea juridică a anunţării concediului.

În consecinţă, la data introducerii acţiunii – 22.04.2005 – reclamanţii aveau calitatea de chiriaşi, pe care au pierdut-o însă  la 20.03.2008, astfel că deşi justificau interesul şi dreptul propriu la data promovării cererii de chemare în judecată, nu  se mai pot prevala de existenţa acestor elemente ale acţiunii civile la data soluţionării recursului, când ocupaţiunea exercitată asupra imobilului nu se mai grefează pe un titlul locativ.

Interesul, definit ca fiind folosul direct, practic, imediat şi  personal, urmărit de titularul acţiunii, trebuie să existe atât la data introducerii acesteia, cât şi ulterior, pe întreg parcursul soluţionării cauzei, iar absenţa sa în orice stadiu al pricinii atrage  respingerea cererii în temeiul acestei  excepţii.

Interesul reclamanţilor nu este justificat nici din perspectiva  vocaţiei de a accede  la cumpărarea bunului imobil, în ipoteza în care, ca efect al constatării nulităţii dispoziţiei de restituire în natură, acesta ar reveni în administrarea unităţii administrativ teritoriale.

Ca element al acţiunii civile, interesul trebuie să fie actual, deci născut.

Art. 42, alin. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că imobilele cu destinaţia de locuinţă care nu sunt supuse restituirii către persoanele îndreptăţite, şi care rămân astfel în administrarea deţinătorilor de la data intrării în vigoare a legii, pot fi înstrăinate în condiţiile legii, chiriaşii având un drept de preemţiune.

Textul de lege arătat nu instituie o obligaţie a unităţii deţinătoare de a proceda la vânzarea unor astfel de imobile, reglementând doar posibilitatea înstrăinării, oportunitatea unei astfel de măsuri rămânând la latitudinea unităţii administrativ teritoriale, astfel că dreptul de a cumpăra cu prioritate este doar unul eventual, virtual, nefiind deci născut la data cererii de chemare în judecată, şi nici ulterior, pe parcursul soluţionării litigiului.

În egală măsură, este de reţinut că, deşi în  perioada în care au avut calitatea de chiriaşi, reclamanţii  puteau să-şi valorifice această posibilitate legală, atât în temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi ulterior, până la data restituirii în natură a imobilului potrivit Legii nr. 10/2001, nu s-a formulat nici o solicitare în acest sens, nefiind depusă la dosarul cauzei vreo cerere de cumpărare a imobilului. În plus, apărătorul acestora a arătat, în şedinţa publică din 1.04.2008, la interpelarea instanţei, că o astfel de cerere nu a fost formulată.

În aceste condiţii,  argumentaţia instanţei de apel este greşită, neexistând un interes actual al reclamanţilor în formularea acţiunii introductive, aşa cum corect a apreciat prima instanţă, respingând cererea în constatarea nulităţii absolute în temeiul acestei excepţii peremptorii, ce a împiedicat antamarea fondului, în condiţiile art. 137 Cod procedură civilă.

Apreciind că sunt fondate criticile aduse de recurenta pârâtă, Curtea reţine că soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor O.U.G. nr. 40/1999 şi a Legii nr. 10/2001 republicată, aspect ce determină aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă..

Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va admite recursul, se va modifica decizia tribunalului, în sensul respingerii apelului, cu consecinţa menţinerii dispoziţiilor sentinţei civile pronunţată de judecătorie.

Domenii speta

Spete similare