Control vamal ulterior. Stabilire valoare în vamă.

Control vamal ulterior. Stabilire valoare în vamă.

Valoarea în vamă se declară de către importator (prin comisionar vamal), care este obligat să depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia aşa cum prevede art. 58 alin. 1 din Codul vamal al României.

Aşadar, la momentul la care importatorul a completat declaraţia vamală de punere în liberă circulaţie el era obligat, potrivit normelor mai sus indicate şi anexei 25 la  Regulamentul vamal 2454/93, să completeze la caseta 46 valoarea statistică, respectiv valoarea în vamă compusă din preţul de cumpărare şi 70% din cheltuielile de transport  aşa cum acestea rezultau din actele invocate de organul vamal în procesul verbal de control ulterior.

Or analiza declaraţiilor aflate la dosar nu relevă faptul că aceste dispoziţii ar fi fost respectate, context în care informaţiile comunicate prin aceste declaraţii se dovedesc inexacte şi ca atare, autoritatea vamală avea dreptul de a efectua control ulterior şi să procedeze la regularizarea situaţiei în condiţiile art. 100 alin. 1 şi 3 din Codul vamal al României.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr.2294/14 septembrie 2011

Prin Decizia nr. 2294/2011 pronunţată în dosar nr. 5672/97/2010 la data de 14 Septembrie 2011, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de apel Alba Iulia a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.D.H.S. SA împotriva sentinţei nr.328/CA/2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia comercială şi de contencios administrativ în dosarul nr.5672/97/2010.

S-a reţinut că prin acţiunea formulată reclamanta a solicitat următoarele:

I. anularea Deciziei nr.161/10.09.2010 a DGFP Hunedoara,

II. anularea Deciziei pentru regularizare nr.388/21.05.2010 şi a Procesului-verbal de control nr.2205/27.05.2010 emise de DRAOV Timişoara.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin actele respective s-au stabilit în sarcina sa taxe vamale de 2286 lei şi majorări de întârziere şi TVA de 8680 lei şi majorări de întârziere. Acestea se referă la mai multe importuri din China şi au rezultat în urma aplicării unei taxe vamale în procent mai mic decât cel prevăzut pentru această ţară, respectiv de 70%. Apreciază că pentru acest calcul greşit se face vinovat exclusiv organul vamal, nu reclamanta întrucât aceasta a pus la dispoziţie toate informaţiile necesare încă de la momentul completării declaraţiilor vamale. Arată că a achitat diferenţele de taxe vamale şi TVA din decizia de regularizare, însă nu este de acord cu plata majorărilor, ce solicită a-i fi restituite.

Susţine că potrivit art.90 din Codul vamal datoria vamală, TVA şi majorările de întârziere trebuie calculate la data depunerii declaraţiei vamale, ori aceasta a fost depusă în 2007, iar majorările au fost calculate până în 2010. Întrucât obligaţia privind plata regularizării a devenit scadentă la 20.06.2010, potrivit art.111 C.pr.fiscală, nu este legală aplicarea de majorări şi dobânzi compensatorii.

Pârâta DGFP Hunedoara, în nume propriu şi pentru ANAF, a formulat întâmpinare prin care invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF, iar pe fond solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Arată că potrivit art.209 al.1 lit.a din O.G. nr.92/2003 competenţa soluţionării contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale revine direcţiilor generale judeţene, ca structuri ale ANAF, care nu are nicio calitate în prezenta cauză.

Pe fond, arată că în urma controlului ulterior s-au identificat la reclamantă o serie de documente de transport aerian, cu privire la care, potrivit anexei 25 din Regulamentul vamal 2454/93, la valoarea în vamă trebuia adăugat un procent de 70%. Faţă de aceste constatări s-a procedat la regularizarea taxelor vamale, TVA cu majorări şi dobânzi compensatorii. Că potrivit art.223 al.2 coroborat cu art.90 al.2  din Legea 86/2006, scadenţa datoriei vamale este la data naşterii datoriei vamale, adică momentul acceptării declaraţiei vamale în cauză. Că potrivit art.120 al.1 şi 2 din OG 92/2003, pentru diferenţele suplimentare de creanţe fiscale rezultate din modificarea unei decizii de impunere, majorările de întârziere se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei creanţei fiscale pentru care s-a stabilit diferenţa şi până la stingerea acesteia inclusiv. Că potrivit art.100 din Legea nr.86/2006 autoritatea vamală are dreptul de a regulariza creanţa vamală în cazul în care ulterior constată că datoria vamală a fost stabilită pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete.

Prin întâmpinare pârâta DRAOV Timişoara, în numele ANV, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât datoria vamală s-a stabilit iniţial pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, iar majorările de întârziere se datorează de la data scadenţei debitului principal, adică data depunerii declaraţiei vamale.

Prin sentinţa nr.328/CA/2011 tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta A.N.A.F., prin D.G.F.P. Hunedoara, iar pe fond a respins acţiunea formulata de reclamanta SC E.D. SA, împotriva pârâtelor A.N.A.F., prin DGFP Hunedoara, şi A.N.V., prin D.R.A.O.V. Timişoara.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.A.F., prin D.G.F.P. Hunedoara, este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 3 din OG nr.92/2003 şi în condiţiile în care dispoziţiile art. 209 din OG nr.92/2003 sunt norme de procedură ce privesc doar competenţa soluţionării contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale, nu şi raportul de drept material fiscal. 

Acţiunea reclamantei a fost găsită nefondată întrucât pârâta de ordinul 2 era îndreptăţită a efectua controlul ulterior acceptării declaraţiei vamale întocmită de reclamantă, constatând cu această ocazie existenţa unor documente care nu au fost avute în vedere la data acceptării declaraţiei vamale şi stabilirii drepturilor vamale. În consecinţă în mod corect a procedat la regularizarea acestora, raportat la tarifele vamale de la data depunerii şi acceptării declaraţiilor vamale în cauză. De altfel reclamanta a şi recunoscut debitul principal, taxe vamale şi TVA, însă nu şi majorările.

Referitor la aceste majorări se constată că datoriei vamale îi sunt aplicabile în materie de penalităţi de întârziere dispoziţiile art. 119 şi 120 din O.G. nr. 92/2003, care coroborate cu art.223 al.3 din Legea nr.86/2006, nu poate fi interpretată decât în sensul că declarantul care a dat la depunerea declaraţiei vamale informaţii nereale sau incomplete, este obligat nu doar la plata diferenţei neîncasate de organul vamal, ci şi la majorări de întârziere aferente calculate retroactiv de la data când ar fi fost scadentă întreaga datorie dacă ea ar fi fost corect stabilită, dat fiind că a avut cunoştinţă de aplicarea greşită a regimului vamal la data acceptării declaraţiei vamale.

Nu a fost primită susţinerea reclamantei în sensul că organului vamal îi revine în exclusivitate culpa pentru aplicarea greşită a regimului vamal, pe de o parte, pentru că la data întocmirii şi depunerii declaraţiilor vamale reclamanta cunoştea starea de fapt şi drept, provenienţa bunurilor şi modul de transportare, iar pe de altă parte organul vamal a luat cunoştinţă de documentele de transport abia la data controlului ulterior.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În expunerea motivelor se arată că instanţa de fond a pornit de la o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 100 alin. 3 din Legea nr.86/2006 în condiţiile în care reclamanta a comunicat toate datele necesare stabilirii în mod corect a taxelor vamale încă de la început.

Din întreaga motivare a sentinţei nu rezultă cu ce sunt eronate sau incomplete declaraţiile vamale depuse de recurentă, astfel că nu se justifică obligarea la plata de penalităţi.

Apreciază că datoriile au luat naştere la data de 27.05.2010, prin decizia de regularizare, termenul de achitare fiind 20.06.2010, potrivit art. 111 din Codul de procedură fiscală, astfel că achitând datoria în acest termen nu se justifică plata accesoriilor.

Culpa organelor vamale rezultă şi din împrejurarea că acestea aveau obligaţia calculării drepturilor vamale potrivit art. 90 din Codul vamal iar după calcularea lor acestea au fost achitate de către reclamanta recurentă.

În drept  se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7,8,9 din Codul de procedură civilă.

D.G.F.P. Hunedoara a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate dar şi al dispoziţiilor art. 304 indice 1 din Codul de procedură civilă Curtea a constat că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Urmare a controlului efectuat de DRAOV Timişoara la societatea reclamantă potrivit procesului-verbal de control nr.2205/21.05.2010, s-au identificat documentele de transport Air Waybill nr.507-10928875, nr.205-54958562, nr.114-36116500, nr.406-25919213, nr.507-11003904, nr.005-10880450, nr.999-54312215, pentru care s-au întocmit declaraţii vamale de punere în liberă circulaţie la data de 18.05.2007, 21.03.2008, 5.11.2008, 15.06.2007, 24.04.2008, 9.05.2008, fără a se fi adăugat valorii în vamă procentul de 70% potrivit anexei 25 la Regulamentul vamal 2454/93.

Ca urmare s-au stabilit taxe vamale suplimentare în valoare de 2286 lei, TVA suplimentar în sumă de 8680 lei, precum şi  majorări de întârziere aferente acestor sume de la data punerii în liberă circulaţie a mărfurilor respective, în total suma de 20509 lei prin decizia de regularizare nr.388/21.05.2010 emisă de DRAOV Timişoara.

Prin Decizia nr.161/10.09.2010 pârâta DGFP Hunedoara a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei pentru suma de 9543 lei, majorări de întârziere aferente taxelor vamale şi TVA, reţinând în considerente că documentele de transport au fost identificate în timpul controlului pârâtei 2, că, potrivit art.90 al.2 din Legea nr.86/2006, data declaraţiei vamale acceptate determină stabilirea şi aplicarea tuturor dispoziţiilor privind regimul vamal iar potrivit art.120 al.1 şi 2 din OG nr.92/2003, pentru diferenţele suplimentare de creanţe fiscale rezultate din modificarea unei decizii de impunere, majorările de întârziere se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei creanţei fiscale pentru care s-a stabilit diferenţa şi până la stingerea acesteia inclusiv. Prin urmare reclamanta ar fi trebuit să achite datoria vamală integral la data acceptării declaraţiilor vamale, nu după emiterea deciziei de regularizare, întrucât potrivit art.130 al.1 din Codul vamal, reclamanta răspunde pentru corectitudinea celor cuprinse în declaraţia vamală.

Conflictul juridic dedus judecăţii nu vizează stabilirea obligaţiei recurentei de a achita taxe vamale şi TVA suplimentar întrucât această obligaţie este recunoscută iar debitul a fost achitat ci stabilirea culpei pentru calcularea cu întârziere a acestor drepturi.

În acest sens, dacă în speţă este incident cazul prevăzut de art. 100 din Legea nr.86/2006, adică dacă reclamanta a furnizat informaţii  inexacte sau incomplete, atunci organul vamal era îndreptăţit să stabilească, retroactiv, drepturile restante şi să calculeze accesorii în condiţiile art. 119 alin. 1 şi art. 120 din Codul de procedură fiscală.

În caz contrar, în ipoteza în care recurenta a furnizat, ab initio, la momentul depunerii declaraţiei vamale, toate informaţiile necesare iar stabilirea drepturilor s-a realizat din culpa exclusivă a organelor vamale nu pot fi incidente dispoziţiile art. 223 alin. 3 raportat la art. 100 alin. 3 din Legea 86/2006.

În soluţionarea acestui conflict trebuie pornit de la premisa că valoarea în vamă este cea care stă la baza stabilirii drepturilor vamale. Valoarea în vamă este compusă din preţul de achiziţie la care se adaugă şi alte sume expres prevăzute, în speţă fiind vorba despre cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română, potrivit art. 57 alin. 2 lit. a) din Codul vamal al României.

În acelaşi sens au fost şi dispoziţiile art. 32 pct. 1 lit. e din Regulamentul (CEE) Nr. 2913 din 12 octombrie 1992 privind instituirea Codului Vamal Comunitar (în vigoare până la data de 23.06.2008 şi deci aplicabil declaraţiilor vamale, mai puţin celei întocmite la 05.11.2008), conform căruia  la stabilirea valorii în vamă conform articolului 29, se adaugă la preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile importate (…) şi cheltuielile de transport şi asigurare a mărfurilor importate.

Valoarea în vamă se declară de către importator (în speţă de către recurentă prin comisionar vamal), care este obligat să depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia aşa cum prevede art. 58 alin. 1 din Codul vamal al României.

În ceea ce priveşte modul de evidenţiere al acestei valori în cuprinsul declaraţiei vamale de punere în liberă circulaţie se constată că, potrivit pct. c din Cap. 3 al Anexei 2 la Ordinul  nr. 9.988/ 2006 pentru aprobarea normelor tehnice de completare, utilizare şi tipărire a declaraţiei sumare şi a documentului administrativ unic emis de vicepreşedintele A.N.A.F., caseta 46 vizează valoarea statistică, concept care reprezintă valoarea mărfurilor la locul şi momentul în care intră pe teritoriul ţării. Ea se exprimă în moneda naţională şi se determină prin transformarea în lei a monedei facturate, conform prevederilor legale, se calculează pe baza sumei facturate pentru mărfuri şi trebuie să includă numai elementele constitutive (transport şi asigurare etc.) referitoare la acea parte a transportului care, în cazul mărfurilor importate, are loc în afara teritoriului ţării.

Aşadar, la momentul la care importatorul a completat declaraţia vamală de punere în liberă circulaţie el era obligat, potrivit normelor mai sus indicate şi anexei 25 la  Regulamentul vamal 2454/93, să completeze la caseta 46 valoarea statistică, respectiv valoarea în vamă compusă din preţul de cumpărare şi 70% din cheltuielile de transport  aşa cum acestea rezultau din actele invocate de organul vamal în procesul verbal de control ulterior.

Or analiza declaraţiilor aflate la dosar nu relevă faptul că aceste dispoziţii ar fi fost respectate, context în care informaţiile comunicate prin aceste declaraţii se dovedesc inexacte şi ca atare, autoritatea vamală avea dreptul de a efectua control ulterior şi să procedeze la regularizarea situaţiei în condiţiile art. 100 alin. 1 şi 3 din Codul vamal al României.

În acest context în mod corect a decis prima instanţă că, faţă de dispoziţiile art. 119 alin. 1 şi art. 120 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură fiscală coroborate cu art.223 al.3 din Legea nr.86/2006, declarantul care a dat la depunerea declaraţiei vamale informaţii nereale sau incomplete, este obligat nu doar la plata diferenţei neîncasate de organul vamal, ci şi la majorări de întârziere aferente calculate retroactiv de la data când ar fi fost scadentă întreaga datorie dacă ea ar fi fost corect stabilită, dat fiind că a avut cunoştinţă de aplicarea greşită a regimului vamal la data acceptării declaraţiei vamale.

Recurenta susţine în mod eronat că datoria a luat naştere la data comunicării deciziei de regularizare în condiţiile în care, momentul la care datoria vamală a luat naştere este doar unul singur, respectiv cel la care declaraţia vamală este acceptată, potrivit art. 223 alin. 2 din Legea nr.86/2006. Regularizarea situaţiei nu dă naştere unei noi datorii ci tinde la corectarea uneia stabilită în mod greşit, caz în care momentul iniţial nu se schimbă.

Faţă de aceste împrejurări s-a constat că recursul reclamantei este neîntemeiat, soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind legală şi temeinică, motiv pentru care acesta a fost respins conform art. 312 din Codul de procedură civilă .

Domenii speta

Spete similare