Contestaţie act administrativ fiscal. Aplicarea regulii valorii în vamă a bunului importat. Exonerare de la plata obligaţiilor suplimentare.

Împrejurarea că organul fiscal a luat în considerare la stabilirea valorii în vamă pentru bunul importat de reclamanta persoană juridică Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.687/2001, ordin ce nu era aplicabil, nu prezintă relevanţă sub aspectul datoriei fiscale pe care societatea trebuie să o suporte, conform legii. Astfel cum rezultă din preambulul acestui act normativ, ordinul a fost emis în baza prevederilor art.109 alin. 4 şi 6, precum şi ale pct.12 din anexa nr. 6 la Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 bis din 9 octombrie 1997. Aceste prevederi fac trimitere expresă la determinarea valorii în vamă pentru autovehiculele şi vehiculele folosite introduse de persoane fizice şi nu juridice.

În speţă, reclamantei - persoană juridică - îi erau aplicabile dispoziţiile art.VII al Acordului pentru tarife şi comerţ GAAT, acord ratificat de România prin  Legea nr.133/1994.

Cum prevederile Ord.nr.687/2001 nu-şi găsesc aplicarea în cazul speţei de faţă, iar conform normelor în vigoare la acel moment reclamantei i se aplica regula valorii în vamă a bunului importat, respectiv valoarea tranzacţiei, reclamanta era datoare să plătească diferenţa stabilită de organul vamal cu titlu de accize şi TVA.

În ceea ce priveşte plata accesoriilor, se apreciază că răspunderea prevăzută de Codul de procedură fiscală este, în esenţă, o formă de răspundere juridică ce nu poate fi angajată, potrivit principiilor generale ale răspunderii juridice şi în lipsa unei derogări exprese, decât dacă încălcarea obligaţiei de către debitor a avut un caracter culpabil. Simpla încălcare a unei obligaţii nu înseamnă angajarea în mod automat a răspunderii debitorului întrucât fapta ilicită este doar una dintre condiţiile de angajare a acestei răspunderi, cea mai importantă condiţie fiind vinovăţia.

Art.77 din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal

HG nr.1114/2001

Legea nr.133/1994

art.7 şi 12 Cod de procedură fiscală

Prin acţiunea formulată la data de 28.03.2011 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr.5303/118/2010, reclamanta SC S.T. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta ANAF - ANV - DRAOV Constanţa anularea deciziei nr.73/04.03.2011 şi a deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare nr.255/27.12.2010, cu consecinţa exonerării de plata obligaţiilor suplimentare de plată în total de 3.685 lei reprezentând diferenţe de accize şi TVA, dobânzi şi majorări de întârziere.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal de control nr.27.12.2010 s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii suplimentare de plată în cuantum total de 3.685 lei, reprezentând diferenţe de accize şi TVA presupus datorate în legătură cu importul ce face obiectul DVI I 32074/20.10.2005 şi dobânzi şi majorări de întârziere. Urmare a acestui proces-verbal a fost emisă decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare nr.255/27.12.2010. Împotriva acesteia reclamanta a formulat contestaţia înregistrată la DRAOV Constanţa.

A menţionat reclamanta că excepţia privind posibilitatea reverificării este reglementată de art.100 alin.3 din Legea nr.86/2006, respectiv în situaţia existenţei unor elemente noi; nu rezultă că la data emiterii deciziei de regularizare a situaţiei prin care au fost recalculate drepturi de import organul de control ar fi avut drept temei elemente noi sau informaţii inexacte, nicidecum aspecte vizând incidenţa actelor normative asupra aceleaşi situaţii de fapt; motivarea organului de control este hilară având în vedere că la baza controlului s-a aflat DVI 32074/20.10.2005 a cărei existenţă o recunoaşte, insă îşi întemeiază deciziile pe o analiză personală a textelor legale.

În drept, a invocat dispoziţiile art.215 Cod procedură fiscală.

Prin Sentinţa civilă nr.1407/16.09.2011, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că la data de 20.10.2005 reclamanta SC S.T. SRL a achiziţionat, în baza facturii externe din 13.10.2005, un autoturism, efectuând o operaţiune de import în baza declaraţiei vamale nr.32074/20.10.2005. Societatea reclamantă a încadrat acest mijloc de transport la poziţia tarifară 8703.32.90.003, iar valoarea în vamă a acestuia a fost stabilită în conformitate cu OMF 687/2001 la valoarea de 8.786 Euro.

Reclamanta a fost supusă unui control vamal ulterior, iar prin procesul-verbal de control din 27.12.2010 s-a constatat că nu a depus declaraţia pentru valoarea în vamă, aşa cum ar fi fost obligată, astfel că nu a fost precizată modalitatea de stabilire a valorii în vamă pentru bunul vămuit.

Ca urmare, a fost emisă de către DRAOV Constanţa decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.255/27.12.2010 prin care s-a stabilit în sarcina SC S.T. SRL obligaţia de plată a sumei de 3.685 lei, reprezentând diferenţe de accize şi TVA datorate în legătură cu importul ce face obiectul DVI 32074/20.10.2005 şi dobânzi şi majorări de întârziere ca urmare a calculării drepturilor vamale suplimentare prin rectificarea bazei de impozitare ca fiind valoarea de tranzacţie şi nu valoarea determinată anterior conform Ordinului MEF nr.687/2001.

Conform art.4, pct.11 din Reg. CEE nr.450/2008 de reglementare a codului vamal comunitar, prin “declarant” se înţelege persoana care depune o declaraţie sumară sau o notificare vamală de export sau întocmeşte o declaraţie vamală în nume propriu. Art.4, pct.29, din acelaşi act normativ defineşte noţiunea de „titularul regimului”, respectiv persoana care face declaraţia vamală sau în numele căreia s-a făcut declaraţia vamală.

Potrivit art.104 toate mărfurile destinate plasării sub un regim vamal, cu excepţia regimului de zonă liberă, fac obiectul unei declaraţii vamale corespunzătoare acestui regim.

Art.112 stabileşte ca declaraţiile sunt acceptate imediat de autorităţile vamale, cu condiţia ca mărfurile la care se referă să fi fost prezentate vămii sau să fie puse la dispoziţie pentru controale vamale într-un mod acceptabil de către autorităţile vamale.

Art.146 din acelaşi cod comunitar vamal stabileşte obligaţiile titularului regimului de tranzit comunitar, respectiv prezentarea mărfurilor intacte si a informaţiilor solicitate la biroul vamal de destinaţie în termenul prevăzut si prin îndeplinirea măsurilor de identificare luate de către autorităţile vamale în vederea asigurării identificării acestora si respectarea dispoziţiilor vamale privind regimul respectiv.

Depunerea la biroul vamal a unei declaraţii semnate de către declarant sau reprezentantul acestuia îl obligă pe acesta, in temeiul art.199 din Reg. CEE 2454/1993 modificat, să răspundă de corectitudinea informaţiilor înscrise în declaraţie, autenticitatea documentelor anexate şi de respectarea tuturor obligaţiilor ce decurg din plasarea respectivelor mărfuri sub regimul avut în vedere.

În acest sens, dispoziţiile art.100 Cod vamal permit autorităţii vamale, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declaraţia vamală.

Când după reverificarea declaraţiei sau după controlul ulterior rezultă că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situaţiei, ţinând seama de noile elemente de care dispune.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, precum şi a susţinerilor pârâtei din întâmpinare, instanţa de fond a constatat că acest control vamal ulterior a fost generat de prezentarea unor informaţii inexacte de către declarant, în ceea ce priveşte valoarea de vamă a bunului, pe baza căruia urma a fi calculate obligaţiile fiscale.

A apreciat instanţa că nu poate fi primită susţinerea reclamantei privind prezumţia că acordarea liberului de vamă prezumă că operaţiunea de vămuire s-a efectuat în conformitate cu prevederile legale, inclusiv din perspectiva stabilirii obligaţiilor vamale, instanţa de fond având în vedere, în acest sens, disp art.66, alin.2 din Regulamentul CE nr.450/2008 fără a aduce atingere articolului 27, autorităţile vamale pot accepta valoarea taxelor la import sau la export de plătit determinată de declarant; art.18 din Regulamentul nr.450/2008 de stabilire a Codului vamal comunitar care permit ca autorităţile vamale să anuleze o decizie favorabilă persoanei interesate în cazul în care toate condiţiile de mai jos sunt îndeplinite: (a) decizia a fost eliberată pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete; (b) solicitantul ştia sau ar fi trebuit să ştie că informaţiile erau inexacte sau incomplete; (c) decizia ar fi fost diferită în cazul în care informaţiile ar fi fost exacte şi complete.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.78 din Regulamentul CE nr.2913/1992, menţionate în cuprinsul deciziei de regularizare: “ Autorităţile vamale, după acordarea liberului de vamă si pentru a se convinge de acurateţea datelor cuprinse în declaraţie, pot controla documentele comerciale şi datele referitoare la operaţiunile de import sau export cu privire la mărfurile în cauză(…). Atunci când revizuirea unei declaraţii sau un control ulterior indică faptul că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respective au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei, ţinând seama de orice informaţie nouă de care dispune.”

S-a mai reţinut că SC S.T. SRL, prin depunerea declaraţiilor vamale, şi-a asumat calitatea de titular al regimului de tranzit comunitar şi implicit de declarant, calitate care îi antrenează răspunderea pentru corectitudinea informaţiilor prezentate, în sensul menţionat anterior. Pentru a evita ca titularul regimului vamal să comită erori, aceasta avea posibilitatea ca înainte de depunerea declaraţiei vamale să solicite autorităţilor verificarea mărfurilor, conform dispoziţiile legale în vigoare. Totodată, conform dispoziţiilor art.244 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, putea să solicite modificarea declaraţiei vamale, aspect de care nu s-a prevalat, astfel ca în mod corect organul de control a procedat la recalcularea datoriei vamale şi a majorărilor de întârziere raportat la prevederile codului vamal şi a codului de procedură fiscală.

Verificând dacă reclamanta în cuprinsul declaraţiei vamale de import a indicat în mod corect valoarea stabilită a bunului conform Ordinului MEF nr.687/2001 instanţa a constat următoarele:

Conform art.76 alin.2 din Codul vamal (în vigoare la data importului) valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul a taxelor vamale prevăzute în Tariful vamal al României.

Art.77 alin.1 - procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife vamale şi comerţ 1994, ratificat prin Legea nr.133/1994, cu modificările ulterioare.

Art.78 alin.1 - valoarea în vamă se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.

Totodată, instanţa a reţinut că ordinul invocat de reclamantă cu nr.687/2001 a fost emis în baza prevederilor art.109 alin. 4 şi 6, precum şi ale pct. 12 din anexa nr.6 la Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României.

Instanţa a reţinut că intenţia legiuitorului a fost ca actul normativ, pe baza căruia s-a întocmit declaraţia vamală de import, să aibă în vedere importurile efectuate doar de persoanele fizice nu şi de persoane juridice, pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art.77 Cod vamal şi art.109 alin.1 din HG nr.1114/2001 enunţate anterior.

Această interpretare rezultă şi din dispoziţiile art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă, precum şi dispoziţiile art.76 din aceeaşi lege, conform căruia ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

Art.43 alin.1 din Legea nr.24/2000 prevede că preambulul enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivarea reglementării, în speţă punerea în aplicare a art.109 alin.4 şi 6 din HG nr.1114/2001, ce se referă strict la condiţiile importurilor efectuate de persoane fizice.

Din dispoziţiile legale enunţate anterior rezultă că în mod eronat reclamanta a indicat în DVI valoarea bunului calculată conform Ordinului 687/2001, care nu îi este aplicabil.

În ceea ce priveşte calculul majorărilor de întârziere şi data de la care sunt datorate, instanţa a reţinut că obligaţia de plată a datoriei vamale s-a născut în momentul depunerii declaraţiei vamale de import, conform art.67 coroborat cu art.55 din Regulamentul CE nr.450/2008, şi nu de la momentul efectuării controlului de către autorităţile vamale. Culpa în privinţa furnizării datelor eronate ce vizau valoarea de vamă a bunului incumba societăţii, care nu îşi poate invoca propria turpitudine pentru a justifica protecţia drepturilor.

Lipsa comunicării unui nou titlu de creanţă, ce ar putea da naştere unor penalităţi de întârziere nu sunt aplicabile în cauză, întrucât au prevalenţă dispoziţiile comunitare şi interne ce vizează dreptul vamal, urmând a se corobora cu codul de procedură fiscală, în măsura în care sunt compatibile.

Or, faţă de dispoziţiile art.78 din Regulamentul CE nr.450/2008, ale art.119 şi 120 din Codul de procedură fiscală şi în măsura în care s-a reţinut culpa societăţii în privinţa declarării unor date eronate, este evident că urmează a fi obligată şi la plata majorărilor de întârziere, calculate de la momentul importului.

Împotriva hotărârii menţionate a declarat recurs reclamanta SC S.T. SRL, care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând disp. art.309 pct.9 Cod procedură civilă.

A susţinut recurenta că a solicitat exonerarea de la plata sumelor stabilite în sarcina sa întrucât a efectuat o singură operaţiune de import conform DVI I 32074/20.10.2005, în declaraţia vamală fiind înscrise următoarele:

- căsuţa 12, valoarea de 543 lei, reprezentând cheltuială de transport a autovehiculului;

- căsuţa 22, valoarea ele 9.800 de euro, reprezentând valoarea totală facturată a autoturismului;

- căsuţa 31, valoarea de 8.786 euro, reprezentând valoarea de catalog conform OMF nr.687/2001.

Societatea a înregistrat în evidenţa financiar-contabilă autovehiculul importat la preţul de tranzacţie.

În urma verificării documentelor puse la dispoziţia echipei de control vamal de către agentul economic, aceasta a constatat că pentru operaţiunea de import, baza de impozitare a drepturilor vamale datorate a fost calculată în baza OMF nr.687/2001, deşi valoarea facturată conform facturii externe era superioară valorilor prevăzute în legislaţie, constatând că nu a fost taxată la import diferenţa de valoare, respectiv suma de 1.014 euro, precum şi faptul că nu au fost incluse în valoarea în vamă cheltuielile pe parcurs extern, în sumă de 543 lei, deşi acestea au fost declarate pe propria răspundere.

La data efectuării operaţiunii de import definitiv, valoarea în vamă a autovehiculului importat a fost stabilită conform OMF nr.687/2001 privind aprobarea valorilor în vamă, la valoarea de 8.786 euro, cea corespunzătoare autoturismelor încadrate la poziţia tarifară 87.03.32.90.003 conform Tarifului vamal de import al României pe anul 2005.

Organul de control vamal a procedat la calcularea drepturilor vamale suplimentare cuvenite bugetului de stat, prin rectificarea bazei de impozitare ca fiind valoarea de tranzacţie, având în vedere că exista o diferenţă netaxată de 1.014 euro, la care se adaugă cheltuielile pe parcurs extern în sumă de 543 lei, rezultând o diferenţă de încasat în sumă de 3.685 lei, formată din: 463 lei reprezentând accize şi 885 lei reprezentând diferenţă taxa pe valoarea adăugată, la care se adaugă majorările de întârziere în sumă totală de 2.337 lei, adică 803 lei reprezentând majorări de întârziere pentru sursa accize şi 1.534 lei reprezentând majorări de întârziere pentru sursa taxa pe valoarea adăugată.

În urma controlului a fost întocmită decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.255/27.12.2010, în care au fost înscrise obligaţiile suplimentare de plată.

Prin urmare, prin decizia de regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.255/27.12.2010 au fost recalculate drepturile de import în sumă de 3.685 lei pe considerentul aplicării greşite a legii la momentul emiterii documentelor pentru importul definitiv efectuat.

Excepţia privind posibilitatea reverificării este reglementată de art.100 alin. 3 din Legea nr.86/2006, respectiv în situaţia existenţei unor elemente noi, de natura informaţiilor inexacte sau incomplete, excepţia fiind de strictă interpretare şi aplicare.

Astfel, în speţă, luând în considerare faptul că autoritatea vamală la data de 20.10.2005 a acordat liberul la vamă prin acceptarea DVI nr.I 32074, aceasta presupune că autoritatea vamală prin personalul abilitat a efectuat controlul vamal obligatoriu privind verificarea documentelor necesare efectuării vămuirii, corectitudinea completării declaraţiei vamale în detaliu, existenţa documentelor anexate la declaraţia vamală în detaliu potrivit regimului vamal solicitat, concordanţa dintre datele înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi cele din documentele anexate, clasificarea tarifară, taxa vamală, valoarea în vamă, atribute care-i revin în conformitate cu prevederile art.56, art.57, art.71 şi art.72 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României.

Doar în situaţia existenţei unor elemente noi identificate la reverificarea declaraţiei vamale sau după efectuarea controlului ulterior, autoritatea vamală este îndreptăţită să ia măsuri pentru regularizarea situaţiei.

Faţă de cele prezentate, nu reiese că la data emiterii deciziei de regularizarea situaţiei nr.255/27.12.2010 organul de control vamal ar fi avut drept temei elemente noi sau informaţii inexacte sau incomplete, respectiv elemente care ţin de situaţia de fapt, nicidecum aspecte vizând incidenţa actelor normative asupra aceleiaşi situaţii de fapt neschimbată la data întocmirii deciziei de regularizare nr.255/27.12.2010. Potrivit art.35 din legea nr.862006 privind Codul Vamal al României „o decizie favorabilă persoanei interesate se anulează când a fost luată pe baza unor informaţii eronate sau incomplete şi dacă solicitantul a ştiut sau ar fi trebuit să ştie că informaţiile erau eronate sau incomplete şi această decizie nu ar fi fost luată dacă informaţiile ar fi fost corecte şi complete", ori, organele vamale au dispus de aceleaşi informaţii existente la momentul întocmirii documentelor şi au acordat liberul la vamă şi la data când au efectuat reverificarea, respectiv la data de 27.12.2010.

Aceeaşi situaţie de fapt şi de drept a fost reţinută şi la emiterea Deciziei nr.191/29.11.2010 de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice, decizie ce a soluţionat contestaţia formulată împotriva Deciziei nr.165/24.09.2010 ce a stabilit aceleaşi obligaţii pentru DVI 1 32074 20.10.2005.

Recurenta invocă modalitatea nefirească şi nelegală de efectuare a controalelor şi întocmire a Deciziilor:

- Decizia 165/24.09.2010 emisă de Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală a fost întocmită cu avizul d-lui G.V., prin care se stabilesc obligaţiile suplimentare de plată în sarcina SC S.T. SRL în valoare totală de 3.685 lei;

- Prin Decizia nr.191/29.11.2010 emisă de către DGFP - Biroul Soluţionare Contestaţii întocmită de către CM. şi semnată de dl. Director Executiv H.B. se desfiinţează Decizia nr.165 24.09.2010, urmând ca o altă echipă de control decât cea care a întocmit actul să procedeze la reanalizarea situaţiei;

- Prin Decizia nr.255/27.12.2010 emisă de către Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, în echipa de control fiind şi dl G.V., se stabilesc aceleaşi obligaţii de plată pentru SC S.T. SRL ca şi în Decizia nr.165/24.09.2010.

- a formulat contestaţie împotriva acestei din urmă decizii, fiind soluţionată în sensul respingerii contestaţiei prin Decizia nr.73/04.03.2011 emisă de către DGFP Biroul Soluţionare Contestaţii întocmită şi semnată de către C.M. şi semnată de către dl. Director Executiv H.B.

În Decizia nr.73/4.03.2011 se reţine că elementul nou faţă de momentul efectuării formalităţilor vamale este că valoarea în vamă se determină şi se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia Organul vamal, precum şi organul de control îşi întemeiază deciziile pe o analiză personală a textelor legale, invocând chiar faptul că art.100 din legea 86/2006 reprezintă o restricţie nejustificată a competenţelor controlului vamal.

În drept, a invocat dispoziţiile OG nr.92/2003 coroborata cu Legea nr.554 2004, Codul vamal.

Intimata pârâtă, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând apărăile formulate în faţa primei instanţe.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este fondat în parte, doar în ceea ce priveşte obligaţia de plată a accesoriilor.

Astfel, reclamanta a importat la data de 20.10.2005 un autoturism la preţul de 9.800 euro, conform facturii externe din 13.10.2005, factură care alături de DVI nr.32074/20.10.2005 a fost prezentată organelor vamale în vederea stabilirii obligaţiilor de plată către bugetul de stat. Valoarea în vamă a fost stabilită conform Ord. MFP nr.687/2001 la valoarea de 8.786 Euro, bunul fiind încadrat de către societatea reclamantă la poziţia tarifară 8703.32.90.003.

La această dată erau incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, dispoziţiile art.77 din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal şi  Regulamentul pentru aplicarea codului vamal aprobat prin HG nr.1114/2001.

Împrejurarea că organul fiscal a luat în considerare la stabilirea valorii în vamă pentru bunul importat de reclamanta persoană juridică Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.687/2001, ordin ce nu era aplicabil, nu prezintă relevanţă sub aspectul datoriei fiscale pe care societatea trebuie să o suporte, conform legii. Astfel cum rezultă din preambulul acestui act normativ, ordinul a fost emis în baza prevederilor art.109 alin. 4 şi 6, precum şi ale pct.12 din anexa nr. 6 la Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 bis din 9 octombrie 1997. Aceste prevederi fac trimitere expresă la determinarea valorii în vamă pentru autovehiculele şi vehiculele folosite introduse de persoane fizice şi nu juridice.

În speţă, reclamantei - persoană juridică - îi erau aplicabile dispoziţiile art.VII al Acordului pentru tarife şi comerţ GAAT, acord ratificat de România prin  Legea nr.133/1994.

Cum prevederile Ord.nr.687/2001 nu-şi găsesc aplicarea în cazul speţei de faţă, iar conform normelor în vigoare la acel moment reclamantei i se aplica regula valorii în vamă a bunului importat, respectiv valoarea tranzacţiei, criticile aduse de reclamantă prin recurs sunt apreciate ca neîntemeiate, reclamanta datorând diferenţa stabilită de organul vamal cu titlu de accize şi TVA.

În ceea ce priveşte plata accesoriilor, Curtea apreciază că răspunderea prevăzută de Codul de procedură fiscală este, în esenţă, o formă de răspundere juridică ce nu poate fi angajată, potrivit principiilor generale ale răspunderii juridice şi în lipsa unei derogări exprese, decât dacă încălcarea obligaţiei de către debitor a avut un caracter culpabil. Simpla încălcare a unei obligaţii nu înseamnă angajarea în mod automat a răspunderii debitorului întrucât fapta ilicită este doar una dintre condiţiile de angajare a acestei răspunderi, cea mai importantă condiţie fiind vinovăţia.

Ori, analiza art.119  alin.1 Cod de procedură fiscală, care constituie temeiul juridic al calculării majorărilor de întârziere în cazul creanţelor fiscale ale statului asupra contribuabililor, nu relevă nicio derogare de la dreptul comun şi nu pot constitui temei pentru justificarea existenţei unei răspunderi obiective atâta timp cât o asemenea răspundere nu este explicit reglementată.

Curtea consideră că nu se poate reţine culpa reclamantei în nevirarea întregii valori a accizelor şi a TVA pentru importul autoturismului, acest fapt datorându-se modului greşit de interpretare şi aplicare de către organul vamal a actelor normative în vigoare. Naşterea datoriei vamale are loc la data acceptării declaraţiei vamale de import nr. 38479/29.12.2006, aşa cum în mod expres stipulează art. 201 alin. (2) din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar.

Conform art. 27, liberul în vamă se acordă sub prezumţia exactităţii datelor înscrise în declaraţia vamală, ulterior autorităţile vamale având posibilitatea de a verifica buna credinţă a titularului operaţiunii, la furnizarea informaţiilor.

Curtea constată însă că la momentul stabilirii valorii în vamă a bunului importat de reclamantă, organul vamal a avut la dispoziţie factura cu valoarea de achiziţie a autoturismului, care permitea determinarea corectă a datoriilor către bugetul de stat, însă valoarea a fost stabilită greşit urmare aplicării eronate de către organul vamal a dispoziţiilor legale incidente speţei în cauză.

Modalitatea de stabilire a valorii în vamă pentru bunul vămuit se realizează de către organul vamal, în concordanţă cu normele în vigoare în materie, iar eventuala necunoaştere a legii de către contribuabil nu exonerează instituţiile statului de îndeplinirea în conformitate cu legea a atribuţiilor stabilite în sarcina lor.

 Curtea consideră că o soluţie contrară ar conduce la angajarea răspunderii fiscale a recurentei reclamante în lipsa vinovăţiei acesteia, cu încălcarea principiilor prevăzute de art.7 şi 12 Cod de procedură fiscală, respectiv principiul rolului activ al organelor fiscale şi principiul bunei – credinţe.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurentă sunt întemeiate în parte, urmează a admite recursul în baza art.312 alin.1 şi 304/1 Cod procedură civilă şi a modifica în parte hotărârea în sensul admiterii în parte a acţiunii şi anulării deciziilor contestate pentru suma de 2.337 lei reprezentând majorări de întârziere.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale actelor contestate.

Domenii speta

Spete similare