Drepturi salariale. Ore suplimentare.

Drepturi salariale. Ore suplimentare. 

Codul muncii: art.119,120

Din aceste texte de lege reiese că munca suplimentară poate fi desfăşurată doar în anumite condiţii, respectiv este necesar să existe solicitarea angajatorului pentru efectuarea acestei munci suplimentare, deoarece angajatorul este cel care va plăti remuneraţia, precum şi acordul salariatului în acest sens.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 864/11 aprilie  2011.

Prin sentinţa civilă nr.2358/07.10.2010 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul 4610/107/2009  s-a admis, în parte, acţiunea  civilă  formulată de  reclamantul F.D. împotriva  pârâtei  S.C. F. S.R.L. Ocna Mureş  şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească  reclamantului suma de 1400 lei  reprezentând  drepturi  băneşti  cuvenite pe  perioada  07.07.2009 – 10.09.2009.

S-au respins celelalte capete de  cerere privind plata  orelor  suplimentare  şi acordarea  daunelor morale .

În  baza art. 246  Cod procedură civilă  s-a luat  act de  renunţarea  reclamantului la judecarea capătului  doi din acţiune  vizând  plata  contribuţiilor .

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 228 lei  cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că nu se face dovada  certă de către pârâtă a plăţii drepturilor băneşti datorate reclamantului, astfel reţinute mai sus, sens  în care  urmează a  fi admis acest capăt cerere, cu reţinerea  inclusiv a  condiţiilor de  încetare a raportului juridic de muncă al reclamantului, conform deciziei de concediere nr. 14/2009, aceasta  sub aspectul datei concedierii,  evidenţiată în dispozitivul actului de dispoziţie  emis  de  către  pârâtă.

Instanţa de judecată a  înlătura  cererile  reclamantului privind  obligarea pârâtei la  plata  contravalorii orelor suplimentare şi  a daunelor morale, cu motivarea că aceste  pretenţii  nu au  suport probator, sens în care  sunt reţinute  prevederile legale cuprinse  în Legea nr. 237/12.07.2007,  Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie XL (40)/7.05.2007, dar şi dispoziţiile  imperative, limitative  şi expres  evidenţiate în cuprinsul art. 12 din  CCM  la  nivel naţional  şi art. 111 şi urm  respectiv art. 117 şi urm din Legea nr. 53/2003.

Astfel, se reţine că în ce  priveşte pretenţiile  reclamantului privind  munca efectuată în zilele libere în perioada  martie 2008 - iulie  2009, având  în vedere  perioada pentru care  s-a solicitat  plata, probatoriul testimonial administrat în cauză nu a  fost în măsură  să confirme  susţinerile  reclamantului, martorii cunoscând  multe aspecte de la  reclamant iar relatările  acestora  referindu-se  la perioada  generică fiind oricum  greu de crezut  faptul că  martorii au fost prezenţi zilnic  o perioadă  de  peste  un an la  locul de muncă al reclamantului  pentru a confirma  efectuarea  orelor suplimentare  de către acesta.

Pe de  altă parte, reclamantul  nu a  făcut dovada  că ar  fi solicitat, pe  parcursul  derulării  contractului individual de muncă, acordarea de  ore  libere plătite  sau plata  muncii  în zilele libere în condiţiile art. 119 – 120  din  Legea nr. 53/2003  sau a art. 132 – 133  din lege, pretenţiile  acestuia  fiind emise  doar  după încetarea raporturilor de muncă .

În ce  priveşte  daunele  morale  solicitate  aşa  cum a  statuat  Înalta  Curte de  Casaţie  şi Justiţiei  prin decizia  în  interesul  legii  nr.  40/2007, acestea  pot  fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul  individual de muncă  cuprinde  clauze  exprese în acest sens, ceea ce  nu este  cazul în speţă .

Faţă de poziţia reclamantului, în temeiul art. 246 Cod procedură civilă, instanţa  de judecată  a lua act de renunţarea acestuia la capătul de cerere privind  obligarea  pârâtei  la  plata  obligaţiilor  băneşti  datorate  bugetului asigurărilor  sociale de stat.

Pentru aceste  considerente  de fapt şi de  drept, acţiunea reclamantului a  fost  admisă  în parte, în sensul obligării  pârâtei la plata sumei de  1400 lei  cu titlu drepturi  salariale  corespondente  perioadei  7.07.2009 – 10.09.2009, fiind  înlăturate  celelalte  cereri  şi pretenţii  ale  reclamantului.

Conform art.  274  Cod procedură civilă  a fost  obligată  pârâta la  plata  în favoarea reclamantului a  sumei de 228  lei cu  titlu cheltuieli de  judecată, reprezentând  cheltuieli de  transport.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs,în termenul legal, reclamantul F.D. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În expunerea motivelor de recurs recurentul susţine că a dovedit cu probatoriul testimonial administrat în cauză munca pe care a efectuat-o în zilele libere în perioada martie 2008-iulie 2009 şi că aceşti martori au cunoscut acest aspect nu din susţinerile sale aşa cum eronat a reţinut instanţa de fond, ci din faptul că au fost prezenţi la locul său de muncă în acele zile, fiindu-i prieteni şi clienţi ai firmei.

Arată că pentru a confirma cele susţinute a solicitat suplimentarea acestei probe cu încă trei martori, probă care i-a fost respinsă de instanţă.

Recurentul susţine că deşi a solicitat zile libere pentru orele lucrate a tot fost amânat de administratorul societăţii şi că pe perioada în care a lucrat nu a avut la locul de muncă foaie de prezenţă, pontaj lunar, nu a semnat nici un stat de plată.

Cu referire la daunele morale pe care le-a solicitat pentru a-i fi acordate arată că sunt total justificate având în vedere următoarele: pe perioada iulie -decembrie 2009 nu a avut nici un venit; nu i s-au plătit obligaţiile datorate bugetului asigurărilor sociale decât în luna noiembrie 2009, în urma mai multor sesizări pe care le-a făcut la ITM Alba şi AJOFM; nu a putut beneficia de şomaj, nu a putut să se angajeze în altă parte neavând cartea de muncă încheiată; nu a avut posibilitatea să-şi plătească ratele lunare, provocându-i-se o puternică stare de stres, nelinişte şi certuri în familie; fiind bolnav nu a avut posibilitatea să apeleze la un medic specialist pentru ca să suporte o operaţie; administratorul societăţii pârâte a fost de rea credinţă întrucât l-a amânat cu plata acestor drepturi băneşti şi îl poartă pe drumuri.

În drept invocă art. 299 şi urm. Cod procedură civilă.

Intimata nu a depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art.304 indice 1 cod procedură civilă în limitele statuate de art.306 alin.2 cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 118 alin.1 Codul Muncii la solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară cu respectarea prevederilor art.111şi 112, după caz.

Potrivit art.119 alin.1 Codul Muncii munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia.

Potrivit art.120 alin.1 Codul Muncii în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prev. de art.119 alin.1 în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor salarial corespunzător duratei acesteia.

Din aceste texte de lege reiese că munca suplimentară poate fi desfăşurată doar în anumite condiţii, respectiv este necesar să existe solicitarea angajatorului pentru efectuarea acestei munci suplimentare, deoarece angajatorul este cel care va plăti remuneraţia, precum şi acordul salariatului în acest sens.

De asemenea legiuitorul a prevăzut, în principal, compensarea muncii suplimentare prin ore libere plătite şi numai cu titlu de excepţie-în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prev. de art.119 alin.1 în luna următoare, munca suplimentară va fi compensată prin acordarea unui spor salarial.

Raportând aceste texte de lege la speţă, se constată că în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că aceste cerinţe legale nu au fost dovedite în cauză. Astfel, reclamantul nu a făcut dovada prestării unor ore suplimentare în perioada în discuţie (martie 2008- iulie 2009), probele testimoniale administrate în acest sens (nefiind elocvente, deoarece aceşti martori nu au lucrat împreună cu reclamantul pentru ai cunoaşte programul de lucru, nu fac o dovada certă a unor ore suplimentare efectuate de reclamant şi a modalităţi de compensare a acestora.

În lipsa unor înscrisuri care să se coroboreze cu aceste probe testimoniale în mod justificat prima instanţă a reţinut că aceste probe nu sunt în măsură să confirme susţinerile reclamantului privind prestarea orelor suplimentare solicitate. De asemenea, nu s-a dovedit formularea unor cereri de către salariat pentru acordarea timpului liber corespunzător.

Susţinerile recurentului vizând respingerea de către instanţa de fond a suplimentării probei testimoniale cu încă trei martori sunt de asemenea nefondate; în Încheierea de şedinţă din data de 5.10.2010 reţinându-se că reclamantul nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.

În ceea ce priveşte criticile recurentului vizând neacordarea daunelor morale urmează a fi, de asemenea, înlăturate ca nefondate.

Prin Decizia nr.40/2007 a Î.C.C.J pronunţată în interesul legii s-a statuat că în cazul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin.1 codul Muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

În speţă nu s-a făcut o atare dovadă, iar în lipsa unui  probatoriu adecvat, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu se impune acordarea acestor sume de bani. Pe de altă parte,  împrejurarea că instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale efectiv cuvenite reclamantului pe perioada 07.07-10.09.2009 nu face dovada relei credinţe a societăţii şi este prin ea însăşi o modalitate de acoperirea prejudiciului încercat de reclamant.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că nu este incident nici unul din cazurile de casare sau modificare  a hotărârii expres şi limitativ prev. de legiuitor în conţinutul art.304 punct 1-9 cod procedură civilă;

Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin.(1) cu aplicarea art.82 din Legea nr.168/1999 a respins ca nefondat recursul promovat de reclamant; menţinând ca legală şi temeinică sentinţa atacată.

Domenii speta

Spete similare