Prin sentinţa nr.1174 din 13 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea-Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de sc t. srl. Împotriva ipj Vâlcea.

 Prin sentinţa nr.1174 din 13 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul

Vâlcea-Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost

respinsă acţiunea formulată de SC T. SRL. Împotriva IPJ Vâlcea.

Pentru a se pronunţa în sensul celor de mai sus,  instanţa a reţinut

că prin adresa nr. 97269/31.01.2009 a cărei anulare se solicită, emisă de

Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vâlcea, se face cunoscut reclamantei că

nu se poate acorda reprezentantului acesteia, numitul G.T., avizul favorabil

în vederea obţinerii licenţei de funcţionare pe linia pazei bunurilor şi

valorilor, deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prev. de art. 20

alin. 10 din legea nr. 333/2003, reprezentantul societăţii reclamante suferind

o condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie (vătămare

corporală gravă). Or, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 10 din Legea nr.

333/2003, una din condiţiile pentru ca unitatea de poliţie competentă să

acorde avizul persoanei care urmează să fie conducătorul unei unităţi de

pază şi protecţie, este aceea ca persoana respectivă să fie cunoscută ca

având o bună conduită cetăţenească şi să nu fi suferit condamnări pentru

infracţiuni săvârşite cu intenţie. Cum textul de lege nu distinge între

persoanele care au fost reabilitate sau amnistiate şi celelalte persoane care

au suferit condamnări pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, ca în cazul

reprezentantului societăţii reclamante, astfel cum rezultă din dispozitivul

sentinţei penale nr. 720/20.04.1981 pronunţată de Judecătoria Alba-Iulia,

rezultă că voinţa  legiuitorului  a fost în sensul de a se asigura că în

activitatea societăţilor de pază şi protecţie se implică, în orice manieră,

numai persoane cu bună reputaţie şi care nu au fost condamnate pentru

infracţiuni săvârşite cu intenţie, având în vedere impactul asupra ordinii

publice şi siguranţei cetăţeanului. Reprezentantul legal al societăţii

reclamante, chiar dacă în certificatul de cazier judiciar nu apar menţiuni din

care să rezulte că ar fi suferit condamnări, în realitate a fost condamnat prin

sentinţa penală cu numărul de mai sus, pentru infracţiunea prevăzută de art.

182 alin. 1 Cod penal şi chiar dacă a intervenit reabilitarea, acesta tot nu

îndeplineşte condiţia bunei conduite cetăţeneşti, expres prevăzută de

dispoziţiile art. 20 alin. 10 din Legea nr. 333/2003.

 Împotriva sentinţei,  s-a formulat recurs de către reclamantă, care a

criticat-o sub următoarele aspecte:

 -  dispoziţiile art.20 alin.10 din Legea nr.333/2003 trebuie

completate în mod corespunzător cu prevederile art.13 alin.1 lit.d din Legea

nr.290/2004 privind cazierul judiciar, care stabilesc că dacă au trecut 20 de

ani de la data rămânerii definitive a condamnării să nu se mai facă referire

cu privire la aceste fapte. Menţiunea cu privire la o astfel de condamnare în

cuprinsul unul act emis de o instituţie publică reprezintă o încălcare a

disp.art.8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor Fundamentale, care garantează identitatea personală şi

respectarea informaţiilor cu caracter personal, ca şi a art.10 din aceeaşi

convenţie, care asigură protecţia reputaţiei unei persoane şi împiedicarea

divulgării de informaţii confidenţiale;

 -  instanţa face o confuzie între termenii de reabilitare şi de

amnistie. Avându-se în vedere faptul că între data hotărârii de condamnare

a numitului G.T., respectiv 20 aprilie 1981 şi până în prezent au trecut peste

28 de ani, deveneau aplicabile dispoziţiile Legii nr.290/2004,  cu atât mai

mult cu cât  a fost condamnat la locul de muncă şi i s-a acordat scuza

provocării. Efectul amnistiei din 26 ianuarie 1988 a avut ca efect ştergerea

faptelor ca atare, situaţie care este confirmată şi de cazierul judiciar.

 La data de 3 decembrie 2009 s-a înregistrat la dosar întâmpinarea

formulată de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vâlcea, prin care s-a invocat

excepţia tardivităţii motivării  recursului, raportat la faptul că declaraţia de

recurs este din 22.10.2009, dată de la care trebuia calculat termenul de 15

zile prevăzut de art.301 Cod pr.civilă, ceea ce ar atrage incidenţa

disp.art.284 alin.2  - 4 Cod pr.civilă la care face trimitere expresă art.301

Cod pr.civilă. Pe fondul cauzei, a susţinut că nu există nici un motiv pentru

casarea sau modificarea sentinţei, întrucât interpretarea ce s-a dat art.20

alin.10 din Legea nr.333/2003 este cea legală, iar împrejurarea că în

prezent condamnarea nu figurează în cazierul judiciar nu are nici o

relevanţă, sens în care invocă decizia nr.1140/2008  pronunţată de Curtea

Constituţională referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a

respectivului text de lege într-o speţă similară. Mai mult, împrejurarea că

persoana în cauză a suferit cândva o condamnare nu denotă o bună

conduită cetăţenească în sensul Legii nr.333/2003.

 Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, ce se

încadrează în disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, cât şi sub toate aspectele, în

temeiul art.304/1 Cod pr.civilă, observându-se şi excepţia invocată, Curtea

a constata următoarele:

 Excepţia privind tardivitatea motivării recursului este nefondată, dat

fiind faptul că sentinţa a fost comunicată recurentei la data de 26.10.2009,

conform dovezii de la fila 68 din dosarul de fond, iar motivarea recursului s-a

făcut la 9.11.2009, în termenul de 15 zile reglementat de art.20 alin.1 din

Legea nr.554/2004, aplicabil în cauză.

 Este drept că art.301  Cod pr.civilă face trimitere la aplicarea

disp.art.284 alin.2-4 Cod pr.civilă ( cu consecinţa considerării ca fiind

comunicată o sentinţă după criteriile echipolenţei), însă acest text de lege

are în vedere doar ipoteza declarării recursului, nu şi a motivării acestuia,

pentru care există o dispoziţie expresă, sub norma de art.303 alin.2 Cod

pr.civilă, potrivit căreia „ termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte

de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte”.

 În concluzie, motivarea recursului s-a făcut cu respectarea

cerinţelor prevăzute de art.303 Cod pr.civilă, în termenul de 15 zile calculat

de la data comunicării sentinţei, astfel că excepţia invocată de intimat va fi

respinsă ca nefondată.

 În ceea ce priveşte fondul recursului, Curtea constată  următoarele:

Prin art.20(10) din Legea nr.333/2003,  s-a statuat că „Unitatea de

poliţie competentă poate acorda avizul persoanei prevăzute la alin. (9), care

are cetăţenie română sau cetăţenia unuia dintre statele membre ale Uniunii

Europene ori ale Spaţiului Economic European, a împlinit vârsta de 21 de

ani, posedă pregătire corespunzătoare atribuţiilor ce îi revin, este cunoscută

ca având o bună conduită cetăţenească şi nu a suferit condamnări pentru

infracţiuni săvârşite cu intenţie”.

 Textul de lege reglementează condiţiile pentru ca unitatea de poliţie

competentă să acorde avizul persoanei care urmează să fie conducătorul

unei unităţi de pază şi protecţie, ce prevede, printre altele, existenţa unei

bune conduite cetăţeneşti şi lipsa condamnărilor pentru infracţiuni săvârşite

cu intenţie.

În speţă,  problema supusă discuţiei este aceea dacă o persoană,

condamnată penal cu mulţi ani în urmă, poate îndeplini o asemenea funcţie,

deşi pedeapsa nu mai este înscrisă în cazierul judiciar.

În raport de împrejurările concrete ale cauzei – numitul G.T., a fost

condamnat la un an şi şase luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii

prev. de art.182 alin.1 Cod penal, potrivit sentinţei penale nr.720/20 aprilie

1981 a Judecătoriei Alba Iulia,  ce poartă menţiunea că pedeapsa a fost

graţiată conform Decretului nr.189/1981, iar în prezent nu mai figurează

înscris în cazierul judiciar -, Curtea constată nu există justificare pentru 

aprecierea că nu ar fi îndeplinite cerinţele prevăzute de art.20 alin.10 din

Legea nr.333/2003. Săvârşirea unei fapte pentru care a fost condamnat

penal în 1981 nu este de natură a fi încadrată în ipoteza prevăzută de lege

– lipsa condamnărilor pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie – cu consecinţa

imposibilităţii „sine die” de a exercita o funcţie în cadrul unei societăţi având

ca obiect paza bunurilor şi valorilor. În tot acest interval de timp G.T. nu a

mai săvârşit vreo faptă penală,  potrivit certificatului de cazier judiciar depus

la dosar la fila 9 şi a mai primit avizul favorabil pentru exercitarea aceleaşi

funcţii conform dovezilor de la filele 10 şi 11 din dosar, pe care a şi

exercitat-o în intervalul 2002-2008. Lipsa înscrierii în cazierul judiciar se

întemeiază şi pe dispoziţiile art. 13 (devenit art. 15 după ultima republicare)

alin. 1 lit. d din Legea nr. 290/2004, care statuează că se şterg din evidenţă

persoanele fizice care au fost condamnate la pedeapsa amenzii sau la o

pedeapsă privativă de libertate de cel mult 3 ani şi au trecut 20 de ani de la

data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Cum, potrivit art. 15 lit.e

din HG nr. 1010/2004 ( Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

333/2003) se cere pentru avizarea conducătorilor societăţilor de pază

depunerea certificatului de cazier judiciar, solicitare căreia s-a răspuns, iar

persoana în cauză nu figura înscrisă în cazierul judiciar, nu existau temeiuri

pentru refuzul emiterii avizului favorabil.

Mai mult, s-a susţinut şi nu s-a contestat acest lucru, că lipsa

înregistrării în cazierul judiciar se datorează amnistiei (decretul nr. 11  din

1988). Dat fiind faptul că amnistia intervenită după condamnarea definitivă 

are ca efect înlăturarea răspunderii penale (art. 119 Cod penal), nu este

posibil ca, în lipsa unei prevederi într-o lege specială care să stabilească un

anumit interval de timp în care persoana condamnată să aibă anumite

interdicţii de a exercita o anumită profesie – de exemplu - , să poată fi

nesocotite consecinţele generale ale amnistiei, în caz contrar fiind încălcate

dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului.  În mai multe ocazii, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului (cauzele Niemietz împotriva Germaniei, Rotaru contra României şi

Calmanovici contra României) a statuat că respectarea vieţii private include

dreptul individului de a dezvolta relaţii cu semenii săi şi, în plus, nici o

raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din

sfera noţiunii de „viaţă privată”. În cauza Rotaru contra României s-a stabilit

că a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie pentru stocarea într-un

registru secret şi comunicarea datelor despre viaţa privată a unei persoane.

Datele speţei sunt aplicabile, prin analogie, şi prezentei cauze, în contextul

în care refuzul de a emite avizul favorabil pentru exercitarea funcţiei de

conducător al firmei de pază s-a întemeiat pe aspecte ce nu mai puteau

figura în actul oficial – cazierul judiciar. Se înlătură, astfel, şi apărarea

privind nerespectarea cerinţei „bunei conduite” impuse de acelaşi art. 20

alin. 10 din Legea nr. 333/2003, în lipsa oricărei alte certificări a săvârşirii

unor abateri de la un comportament social adecvat, singurul argument

pentru considerarea că nu ar fi îndeplinită respectiva condiţie privind tot

existenţa acelei condamnări din 1981, ale cărei consecinţe au încetat.

Prin prisma celor expuse, se va constata că decizia nr. 1140/2008 a

Curţii Constituţionale prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate

a art. 20 alin. 10 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor,

valorilor şi protecţia persoanelor,  a analizat excepţia ridicată într-o speţă din

perspective pur constituţionale, fără a face referire la Convenţie şi

raportându-se strict la noţiunea de condamnare. Or, datele concrete ale

prezentei cauze, prin care consecinţele răspunderii penale au fost

înlăturate, exced limitelor speţei anterioare, motiv pentru care şi această

apărare a intimatului va fi înlăturată.

În concluzie, pentru considerentele de fapt şi de drept expuse,

Curtea, în temeiul art. 312 alin. 3 Cod pr. civilă, a admis recursul şi a

modificat sentinţa, în sensul că a admis acţiunea, cu consecinţa anulării

adresei nr. 97269 din 31.01.2009 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie

Vâlcea.

3. Poliţist. Dispoziţie de retrogradare în funcţie. Momentul de la care curge

termenul de contestare.

Art. 11 alin. 1 lit. a), art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004;

 Termenul de contestare împotriva unei dispoziţii de retrogradare în

funcţie a poliţistului curge de  la data luării la cunoştinţă a actului. Nu poate

fi primită susţinerea necomunicării dispoziţiei în sine, câtă vreme

reclamantul a confirmat în scris, sub semnătură, că a luat cunoştinţă de

conţinutul acesteia, respectiv câtă vreme a suportat în mod real aplicarea

măsurilor conţinute de aceasta, începând cu data de 01.03.2003.

 A aprecia, în pofida aspectelor sus reţinute, că împrejurarea că

reclamantului nu i-a fost remisă în mod material dispoziţia îl îndreptăţeşte pe

acesta să o conteste în justiţie la peste 5 ani de la emiterea ei, înseamnă a

nesocoti principul securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice născute în

temeiul unui act administrativ care se bucură de prezumţie de legalitate –

bazată pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii -  şi de caracter obligatoriu şi

executoriu şi care nu a fost contestat în termenele legale.

(Decizia nr. 1325/R-CONT din 09 decembrie 2009)

Domenii speta

Spete similare