Prin actiunea înregistrata la data de 27.06.2006, reclamantul a.c. a chemat în judecata pe pârâtii d.i. si d.e., solicitând instantei ca prin hotarârea ce va pronunta sa îi oblige pe pârâti sa lase în deplina proprietate si posesie apartamentul...

Prin actiunea înregistrata la data de 27.06.2006, reclamantul A.C. a chemat în

judecata pe pârâtii D.I. si D.E., solicitând instantei ca prin hotarârea ce va

pronunta sa îi oblige pe pârâti sa lase în deplina proprietate si posesie

apartamentul cu 3 camere situat în Pitesti, str.Crinului nr.7, et.1, judetul Arges,

cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata, cu  motivarea  ca a dobândit

dreptul de proprietate asupra apartamentului mentionat si o cota de ½ din

terenul de sub constructie, plus 186,24 m.p. curte aferenta constructiei, în baza

contractului de donatie autentificat sub nr.879/1972, iar în anul 1987 s-a stabilit

legal în R.F.G.

Dupa acest eveniment, apartamentul a trecut în baza deciziei nr.179/1987 a

Comitetului Executiv al Consiliului Popular Arges, în proprietatea statului,

atribuindu-i o despagubire derizorie. Solicitând restituirea imobilului, dupa anul

1990, primaria a respins cererea initiala precum si  cerere de restituire în baza

Legii nr.10/2001, apartamentul fiind  vândut chiriasilor.

Prin întâmpinarea formulata, pârâtii D.E. si D.I. au invocat exceptiile autoritatii

de lucru judecat, cu referire la decizia civila nr.247/2004 a Tribunalului Arges,

devenita irevocabila prin decizia civila nr.34/2005 a Curtii de Apel Pitesti, a

lipsei calitatii procesuale active si a celei pasive, a partilor, precum si

inadmisibilitatea actiunii.

Prin sentinta civila nr.4711/07.11.2006, Judecatoria Pitesti a admis exceptia

lipsei calitatii procesuale active a reclamantului, respingând celelalte doua

exceptii si implicit actiunea reclamantului.

Asupra apelurilor declarate de parti s-a pronuntat Tribunalul Arges prin decizia

civila nr.237/05.07.2007, în urma carora a desfiintat sentinta si a trimis cauza

spre rejudecare la aceeasi instanta de fond.

Decizia tribunalului a fost recurata la Curtea de Apel Pitesti de toate partile, iar

prin decizia civila nr.26/R/31.01.2008 acestea au fost respinse ca nefondate.

Prin sentinta civila nr.3324 din 4 iunie 2008, Judecatoria Pitesti a respins

actiunea formulata de reclamant, cu consecinta obligarii acestuia la cheltuieli

de judecata în cuantum de 1319,15 lei catre pârâti.

Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a analizat cu prioritate exceptiile

invocate, fiind admise dupa cum urmeaza:

Cea a autoritatii de lucru judecat în raport de sentinta civila nr.2424/2003 a

Judecatoriei Pitesti, modificata în tot prin decizia civila nr.247/2004 a

Tribunalului Arges si devenita irevocabila prin decizia civila nr.34/R/2005 a

Curtii de Apel Pitesti.

Si exceptia inadmisibilitatii actiunii a fost admisa în raport de momentul

promovarii actiunii si intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 (respectiv

14.02.2001).

Pe fondul cauzei, prima instanta a constatat ca apelantul-reclamant nu are titlu

pe care sa-l opuna subdobânditorului de buna-credinta al imobilului si a dispus

respingerea actiunii reclamantului.

Împotriva acestei sentinte a formulat apel reclamantul A.A.C., apreciind ca este

nelegala si netemeinica pentru urmatoarele motive:

Analiza efectuata de instanta privind exceptia inadmisibilitatii nu mai poate face

obiectul analizei de fond si nici asupra existentei autoritatii de lucru judecat în

privinta motivarii hotarârii primei instante.

A aratat ca exceptia autoritatii de lucru judecat este nefondata, aratând ca între

sentinta civila pronuntata în fondul prezentei cauze si cea solutionata prin

decizia civila nr.247/2004 de Tribunalul Arges nu exista tripla identitate si astfel

nu sunt îndeplinite cerintele art.1201 Cod civil.

În privinta exceptiei de inadmisibilitate, apelantul a aratat de asemenea ca este

nefondata, în raport de faptul ca nicio dispozitie legala nu interzice

revendicarea unui imobil nationalizat de la tertul dobânditor.

În privinta titlului de proprietate detinut de apelant, s-a aratat ca este preferabil

celui detinut de subdobânditorul imobilului, care  a cumparat apartamentul  de

la Statul Român al carui titlu este profund viciat.

Prin întâmpinare, intimatii-pârâti au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Tribunalul Arges, prin decizia civila nr.43 din 13 februarie 2009, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantul Aman Alexandru Constantin, cu

consecinta obligarii acestuia la cheltuieli de judecata în cuantum de 1000 lei.

În adoptarea acestei solutii, instanta de apel a retinut în esenta ca,  admiterea

exceptiei de catre  judecatorie a avut element de referinta decizia civila

nr.247/2004 a Tribunalului Arges, devenita irevocabila prin decizia civila

nr.34/2005 a Curtii de Apel Pitesti, cumpararea de catre intimatii-pârâti D. a

imobilului în baza Legii nr.112/1995  realizându-se  cu buna-credinta.

Stabilirea calitatii de proprietar pentru intimatii-pârâti a facut ca reclamantul sa

nu aiba calitatea procesuala activa în legatura cu revendicarea imobilului.

Critica vizând exceptia inadmisibilitatii actiunii a fost privita ca neîntemeiata,

deoarece decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie nr.33/2007 data de Sectiile

Unite a statuat ca în privinta situatiilor de concurs între legea speciala si legea

generala, situatia se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului

speciallia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres de

legea speciala.

Cu ocazia solutionarii recursului în interesul legii s-a mai statuat ca în cazul în

care sunt sesizate neconcordante între legea speciala (Legea nr.10/2001) si 

CEDO – cea din urma are prioritate, astfel ca prioritatea poate fi data în cadrul

unei actiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun.

În speta, s-a retinut ca reclamantul a beneficiat de reparatii în natura de pe

urma litigiilor purtate cu intimatii-pârâti si anume cu privire la terenul revendicat

alaturat imobilului apartament.

În privinta fondului cauzei, s-a retinut,  actiunea în revendicare. nu putea fi

promovata decât de proprietarul imobilului. Cum titlul valabil îl au

subdobânditorii imobilului, aspect solutionat de catre instante irevocabil,

apelantul-reclamant nu mai detine un titlu de proprietate valabil.

În consecinta, tribunalul, în  baza art.296 Cod procedura civila, a respins apelul

ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art.299 Cod procedura civila si respectarea

termenului legal, împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul A.A.C.,

criticând-o pentru nelegalitate pentru urmatoarele motive:

1. Motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila raportat la

art.295 si 261 alin.1 pct.5 Cod procedura civila – instanta de a apel nu a

analizat motivul de apel privind gresita admitere a exceptiei autoritatii de lucru

judecat.

Astfel, în cadrul primului motiv de apel, reclamantul a sustinut ca în cauza nu

este îndeplinita conditia identitatii de cauza si obiect pentru a se retine

incidenta dispozitiilor art.1201 Cod civil iar  instanta nu analizeaza deloc

motivul de apel propriu-zis, referirile expuse fiind cu totul straine de natura

exceptiei ce facea obiectul primului motiv de apel.

De asemenea, concluzia finala, conform careia recurentul nu ar mai avea

calitate procesuala activa în cauza vine în contradictie flagranta cu decizia

aceluiasi tribunal, nr.237/2007, prin care a fost desfiintata irevocabil solutia

data în primul ciclu procesual de admitere a exceptiei lipsei calitatii procesuale

active a reclamantului (sentinta civila nr. 4711/07.11.2006 a Judecatoriei

Pitesti).

Astfel, prin decizia civila nr.247/22.03.2004 pronuntata de Tribunalul Arges,

instanta s-a pronuntat asupra cererii de chemare în judecata formulata de

recurentul-reclamant, prin care a solicitat constatarea nulitatii absolute a

contractului de vânzare-cumparare nr.3/17.12.1996 încheiat între Regotrans

R.A. si Dicu Ion si Dicu Elena iar prin prezenta cerere de chemare în judecata,

recurentul a învestit instanta de judecata cu o actiune în revendicare a

imobilului situat în Pitesti, str. Crinului nr.7, et.12, judetul Arges.

Or, este evident ca între cele doua cauze nu exista identitate de obiect si

cauza, prima întemeindu-se pe dispozitiile art.46 din Legea nr.10/2001,

instanta pronuntând o hotarâre raportat la acest text legal, pe când cea de-a

doua este o actiune în revendicare de drept comun, întemeindu-se pe

dispozitiile art.480 Cod civil, instanta fiind obligata sa procedeze la o

comparare de titluri valabile.

Nefiind îndeplinite conditiile prevazute de art.1201 Cod civil, neexistând

identitate de cauza si obiect, recurentul sustine ca se impune respingerea

exceptiei autoritatii de lucru judecat si trimiterea cauzei pentru solutionare pe

fond la Judecatoria Pitesti.

2. Motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila: exceptia

inadmisibilitatii este nefondata.

Instanta de fond a retinut ca dupa aparitia Legii nr.10/2001, aceasta având

caracter special, este exclusa formularea unei cereri de revendicare în ceea ce

priveste un imobil nationalizat, actiunea fiind inadmisibila, solutie apreciata ca

temeinica de instanta de apel,  care a  aratat ca prin decizia nr. 33 /2008 a

ICCJ, data in interesul legii s-a stabilit o ierarhie de preferabilitate a normelor

incidente în materia revendicarii unui imobil nationalizat.

Astfel, în concursul dintre norma speciala si cea generala va avea prioritate

prima, iar în cazul în care norma speciala contravine CEDO, se va da prioritate

normei europene. În dispozitivul deciziei se mentioneaza expres ca în cazul în

care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea

nr.10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are

prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei actiuni în revendicare,

întemeiata pe dreptul comun, în masura în care nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.

Prin urmare, prin decizia respectiva se recunoaste expres si neechivoc

posibilitatea formularii unei actiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun,

indicându-se numai ordinea de prioritate a aplicarii normelor incidente: norma

interna generala, norma interna speciala si norma europeana.

Or, prezenta cerere de chemare în judecata este întemeiata în drept pe

dispozitiile art.480 Cod civil si art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventie,

ceea ce impune analiza pe fond a actiunii, eventualele contradictii între

diversele categorii de norme aplicabile constituind un aspect ce urmeaza a fi

solutionat în cadrul judecatii propriu-zise.

În concluzie, în conditiile în care nu exista niciun temei de drept care sa

excluda posibilitatea formularii unei actiuni în revendicare în contradictoriu cu

tertul dobânditor al unui imobil nationalizat, se impune respingerea exceptiei

inadmisibilitatii ca nefondata, cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare.

3. Motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila raportat la

art.480 Cod civil si art.1 din Protocolul nr.1 aditional la CEDO.

În ciuda mentinerii solutiilor de admitere a doua exceptii dirimante, se sustine

ca instanta de apel face o referire laconica si la fondul cauzei, în sensul ca

pârâtii au titlu valabil asupra imobilului, desi actul normativ ce a stat la baza

preluarii imobilului, respectiv Decretul nr.223/1947 era el însusi

neconstitutional, încalcând principiul egalitatii si pe cel al ocrotirii dreptului la

proprietate prevazute de art.17 si 36 din Constitutia României din 1965.

În conditiile în care nu s-a facut dovada unei cauze de utilitate publica si nici nu

s-a primit o dreapta si prealabila despagubire în sensul legii, actul normativ în

cauza încalca totodata si prevederile art.481 Cod civil.

De asemenea, el intra în contradictie cu dispozitiile art.17 din Declaratia

Universala a Drepturilor Omului care prevad ca orice persoana are dreptul la

proprietate si nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa decât

pentru cauza de utilitate publica.

În fine, decizia administrativa nr.179/1987 emisa de Consiliul Popular al

Judetului Arges nu a fost comunicata recurentului, neavând astfel posibilitatea

de a o ataca în fata instantei,  contractul de vânzare-cumparare prin care

imobilul a fost înstrainat catre fostii chiriasi în temeiul Legii nr.112/1995, chiar

daca se admite ca formal nu este lovit de nulitate, fiind  în mod evident viciat.

În conditiile în care cei doi pârâti cunosteau faptul ca apartamentul în cauza

este nationalizat, iar cu minime diligente puteau sa afle intentia reclamantului

de revendicare, se apreciaza ca scopul real al cumparatorilor nu l-a

reprezentat decât achizitionarea unui bun de mare valoare la un pret derizoriu,

cât mai repede posibil, în fraudarea dreptului adevaratului proprietar.

Acestia au încheiat contract de vânzare-cumparare, exonerând vânzatorul de

raspunderea pentru evictiune, dovada clara a faptului ca înca de la acel

moment au constientizat ca exista posibilitatea ca fostul proprietar sa

revendice imobilul.

În ceea ce îl priveste pe vânzator, acesta a actionat cu o vadita rea-credinta, în

conditiile în care a vândut imobilul, desi era formulata o cerere de restituire a

acestuia.

Analizând titlul de proprietate al recurentului-reclamant comparativ cu cel al

pârâtilor, reiese cu evidenta faptul ca primul este mult mai bine caracterizat,

impunându-se a i se da preferinta.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei

spre rejudecare în fond, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii

apelului si schimbarea în tot a sentintei atacate în sensul admiterii cererii de

chemare în judecata si obligarea pârâtilor sa îi lase în deplina proprietate si

posesie imobilul revendicat.

Curtea, cu majoritate, a admis recursul, a casat decizia si sentinta si a trimis

cauza spre rejudecare la prima instanta de fond, retinând urmatoarele:

Recurentul a criticat atât sentinta instantei de fond cât si cea pronuntata în

apel, în primul rând sub aspectul modalitatii în care instantele au înteles sa

solutioneze cele doua exceptii invocate, respectiv cea a autoritatii de lucru

judecat si a inadmisibilitatii actiunii in revendicare, sustinând ca primeaza

exceptia privind admisibilitatea sau inadmisibilitatea actiunii în revendicare. De

modalitatea în care este rezolvata aceasta exceptie, sustine recurentul,

instanta mai poate analiza si celelalte exceptii, si în final, în masura în care

aceste exceptii sunt respinse se poate trece la solutionarea în fond a cauzei.

 Potrivit disp. art.137 cod procedura civila, instanta se va pronunta mai întâi

asupra exceptiilor de  procedura, precum si  asupra celor de fond care fac de

prisos, in totul sau in parte  cercetarea in fond a pricinii. In situatia unui concurs

între exceptii, cum este cazul în speta,  va fi invocata si solutionata cu

întâietate acea exceptie care face de prisos verificarea celei urmatoare. Sub

acest aspect, obiectul exceptiei de inadmisibilitate  îl reprezinta contestarea

dreptului reclamantului de a sesiza instanta, cu o actiune in revendicare dupa

aparitia legilor reparatorii speciale, astfel ca, din acest punct de vedere

inadmisibilitatile difera de apararile  în fond si se apropie de exceptiile de

procedura.

Exceptia puterii lucrului judecat este o exceptie de fond, care paralizeaza

actiunea reclamantului, însa fata de disp. art.137 cod procedura civila ea poate

fi analizata numai dupa exceptia inadmisibilitatii care asa cum s-a mentionat în

doctrina se apropie  de exceptiile de procedura si se impune a fi analizata cu

prioritate. 

Ambele instante au apreciat ca  actiunea în revendicare promovata de catre

reclamant este inadmisibila pe calea dreptului comun ca urmare a regimului

juridic impus imobilului, singura modalitate de restituire a proprietatii fiind

aceea reglementata de Legea nr.10/2001,  solutie in raport de care,  fata de

disp art. 137 cod procedura civila nu se mai puteau pronunta  cu privire la nici

un alt aspect al pricinii. Solutia adoptata de instantele de fond privind

inadmisibilitatea actiunii in revendicare este  in contradictie cu Conventia, 

decizia ICCJ nr. 33 /2008 si dispozitiile dreptului comun în materie.

 Astfel, cu privire la exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare pe calea

dreptului comun a unui imobil ce a facut obiectul Legii nr.10/2001, s-a

pronuntat Înalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia civila nr.33/9.06.2008,

într-un recurs în interesul legii, în sensul ca Legea speciala se va aplica

întotdeauna cu prioritate, motiv pentru care bunurile preluate de stat fara titlu

pot fi restituite fostilor proprietari, numai în aceasta procedura.

Instanta suprema a statuat de asemenea ca „nu se poate aprecia ca existenta

Legii nr.10/2001 exclude, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la

actiunea în revendicare, caci este posibil ca reclamantul într-o atare actiune

sa se poata prevala la rândul sau de un bun în sensul art.1 din Primul

Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie ".

Dispozitiile mai-sus amintite nu fac decât sa confirme teza potrivit careia o

actiune în revendicare fundamentata pe dreptul comun este admisibila, pornind

de la urmatoarele premise:

 - aplicabilitatea dispozitiilor Conventiei atunci când reclamantul invoca

existenta „bunului” în patrimoniul acestuia, in acceptiunea C.E.D.O.

- necesitatea respectarii dreptului de acces la justitie prevazut de disp. art.

6 din C.E.D.O.si art. 21 din Constitutie

- caracterul mai favorabil al prevederilor Conventiei în raport de Legea 10/2001,

din perspectiva garantarii si respectarii drepturilor fundamentale ale omului.

O astfel de concluzie decurge si din dispozitivul deciziei mentionate, prin

care înalta Curte de Casatie si Justitie a decis ca „în cazul în care sunt

sesizate neconcordante între legea speciala (Legea nr. 10/2001) si Conventia

Europeana a Drepturilor Omului, conventia are prioritate".

Prevalenta normelor Conventiei asupra prevederilor din dreptul intern se

stabileste prin analiza concursului dintre legile interne si reglementarile

internationale. Modul de solutionare a acestui concurs de legi este dat de art

20 din Constitutia României, care prevede: „Dispozitiile constitutionale

privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate în

concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu

celelalte tratate la care România este parte.

Daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au

prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia

sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.

Din compararea reglementarii interne cu reglementarea internationala rezulta

în mod evident faptul ca dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului

sunt mai favorabile decât dispozitiile Legii nr.10/2001. Aceleasi sustineri sunt

valabile si prin raportarea normelor Conventiei la disp. art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998.

Legea nr.10/2001-art.22 alin.(1) si (5) contine însa o limitare în timp a

dreptului de a cere restituirea/respectarea dreptului de proprietate pentru

proprietatile abuziv confiscate, reglementare evident inferioara principiilor

prevazute de Conventie si în totala contradictie cu legea generala (art.480

Cod civil) din care rezulta caracterul absolut, exclusiv si perpetuu al dreptului

de proprietate, cu consecinta caracterului imprescriptibil al actiunii în

revendicarea lui, caracter recunoscut prin dreptul intern si practica CEDO.

 Conventia Europeana a Drepturilor Omului (art.1 din Primul Protocol aditional)

nu face nici o distinctie, respectiv nu prevede nici o limitare in timp a dreptului

de a cere respectarea proprietatii. Relevanta sub acest aspect este hotarârea

pronuntata de C.E.D.O. în cauza Paduraru împotriva României care a retinut

caracterul imprescriptibil al actiunii în revendicare („...Revendicarea, ca

actiune petitorie imprescriptibila urmareste a stabili in mod direct existenta

dreptului de proprietate al reclamantului.... ") Rezulta ca Legea nr.10/2001 -

disp.art.22 alin.(5) contin o norma mai putin favorabila protectiei dreptului de

proprietate si, ca atare, instantele vor putea sa le înlature de la aplicare.

 Admisibilitatea revendicarii este impusa de aplicarea directa si imediata în

dreptul intern a C.E.D.O., în caz contrar încalcându-se urmatoarele drepturi

fundamentale prevazute atât de conventie cat si de constitutie.

Dreptul de acces la instanta - element indispensabil dreptului la un proces

echitabil prevazut de de disp. art. 6.1. din C.E.D.O. în baza carora fiecare

persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de catre o

instanta independenta care va hotarî asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor

sale cu caracter civil.

Dreptul la respectarea proprietatii - prevazut de disp. art.1 din Primul Protocol

aditional la Conventie: „orice persoana are dreptul la respectarea bunurilor

sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate

publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului

international.”

 Verificarea încalcarii acestui drept prin respingerea actiunii in revendicare in

situatia analizata trebuie sa porneasca de la verificarea conditiei ca

reclamantul sa aiba un bun în sensul Conventiei.

 Art.1 din Protocolul 1 la Conventie, confera protectie juridica bunurilor actuale,

care exista în patrimoniul celui care pretinde ca i-a fost încalcat dreptul de

proprietate asupra lor.

 O alta situatie poate fi aceea a bunurilor la dobândirea carora acestia ar avea

cel putin o speranta legitima (cauza Paduraru c.României).

 Calitatea de titular actual al bunului revendicat poate sa rezulte si dintr-un

act normativ care prevede masuri de restituire sau recunoasterea preluarii

abuzive de catre stat. În acest sens în legislatia romana s-au facut mai multe

astfel de recunoasteri din partea statului a caracterului abuziv al preluarii

imobilelor in perioada 1945-1989 si implicit a caracterului de bun actual al

acestor bunuri in patrimoniul celor care reclama încalcarea dreptului.

 Reclamantului-recurent i s-a recunoscut calitatea de titular al unui bun în

sensul Conventiei,  prin decizia nr.775/2006, prin care i s-au acordat

despagubiri  aferente imobilelor preluate abuziv, in temeiul Legii 10/2001,

existând astfel o speranta legitima de redobândire a bunurilor.

 A declara actiunea în revendicare  ca inadmisibila,  ar echivala deopotriva

cu anihilarea nejustificata a caracterului absolut, exclusiv si perpetuu al

dreptului de proprietate, cu consecinta pierderii beneficiului imprescriptibilitatii,

atribut esential al revendicarii imobiliare.

 Respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare ar însemna si  afectarea

substantei dreptului de proprietate, nefiind respectat un raport de

proportionalitate între scopul urmarit (respectarea dreptului de proprietate

încalcat) si mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura legii

10/2001 care limiteaza în timp si formal dreptul de a cere restituirea).

 Fata de considerentele mai sus expuse, critica privind solutionarea gresita a

exceptiei inadmisibilitatii actiunii în revendicare s-a constatat a fi întemeiata si

admisa, în temeiul art.312 cod procedura civila, cu consecinta casarii ambelor

hotarâri si trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanta, care va analiza pe

fond actiunea în revendicare formulata de reclamant, actiune admisibila potrivit

normelor legale mai sus invocate.

5. Pronuntarea instantei de fond pe exceptia ce deriva din neachitarea tarifului

legal privind înscrierea în cartea funciara a unui drept, face inutila analiza pe

fond a litigiului, precum si a criticilor pe fond în caile de atac

Art.94 alin.1 din Legea nr.7/1996

Art. 2 din Ordinul nr.371/2007 al Ministrului Internelor si Reformei

Administrative

Tribunalul, examinând apelul, a constatat faptul ca cerinta administrativa a

achitarii tarifului prevazut de lege, asa cum a fost el calculat si apoi nu a fost

contestat pe caile prevazute de lege, nu a fost îndeplinita. Astfel, potrivit art. 2

din Ordinul nr.371/2007, neplata tarifului stabilit si necontestat de catre cel ce

formuleaza cererea catre birou, atrage respingerea cererii, fara a mai fi

necesara cercetarea temeiniciei acesteia.

Lipsa contestarii tarifului asa cum a fost el stabilit, pe calea reexaminarii

prevazuta de alin.6 al aceluiasi articol, face imposibila examinarea, într-o

eventuala cale jurisdictionala, a eventualelor greseli ce se pretinde a se fi facut

în momentul calcularii acestui tarif.

Or, contestatorul nu a utilizat calea legala de examinare a modalitatii în care i-a

fost stabilit tariful datorat pentru serviciile cerute, asa încât, solutia de

respingere a cererii sale, era cea care se impunea, fara a mai fi necesara

cercetarea celorlalte cerinte privind existenta dreptului a carui înscriere a cerut-

o si urmare a procedurilor în vederea realizarii acestui drept.

(Decizia civila nr.1844/R din 03 decembrie 2009)

Domenii speta

Spete similare