Constată că, prin sentinţa civilă nr.2432/17.03.2010, j.p. a respins acţiunea prin care reclamanta a.p.d32 p.ş. a solicitat anularea actului administrativ de înfiinţare a pârâtelor a.p.f.d32 p.ş. şi a.p.s.d32 p. ş., prin care acestea s-au se...

Constată că, prin sentinţa civilă nr.2432/17.03.2010, J.P. a respins acţiunea prin care reclamanta A.P.D32

P.Ş. a solicitat anularea actului administrativ de înfiinţare a pârâtelor A.P.F.D32 P.Ş. şi A.P.S.D32 P. Ş., prin care

 acestea s-au separat de asociaţia iniţială pe care o continuă reclamanta, constatându-se că actele de constituire

a asociaţiilor pârâte sunt date de către judecătorul delegat într-o procedură jurisdicţională supusă recursului în

condiţiile art.331-338 Cod procedură civilă, iar nu într-o acţiune în nulitate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr.230/2007, ce se pretinde, de către reclamantă, că ar fi fost

încălcate la data acordării personalităţii juridice, s-a constatat că ele nu erau aplicabile, întrucât cele două

încheieri au fost pronunţate la datele de 8 noiembrie 2002 şi, respectiv, 18 februarie 2005, când încă legea invocată

nu intrase în vigoare, cea aplicabilă fiind Legea nr.14/1996, pe care judecătorul a constatat-o  întru-totul

respectată, aceasta necerând acordul tuturor proprietarilor din asociaţia iniţială, ci numai pe cel al scărilor separate

a căror proprietate comună aferentă este delimitabilă, posibilă fiind şi repartizarea cheltuielilor comune în acelaşi mod.

Se face, în continuare, analiza condiţiilor în care actele de înfiinţare au fost semnate cu prilejul luării

acordului de asociere şi, respectiv, desprindere din asociaţia iniţială, a acordurilor de principiu date de către furnizorii de utilităţi, constatându-se nedovedirea susţinerilor reclamantei, impusă în mod imperativ de dispoziţiile art.1169 Cod civil.

Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei, pe care a criticat-o pentru netemeinicie şi

nelegalitate, a fost respins, prin decizia civilă nr.178 din 19 noiembrie 2010 a T.A., după calificarea căii de atac

 intitulată de către aceasta drept recurs.

În motivare, s-a reţinut în fapt că toate cerinţele pentru înfiinţarea celor două noi asocieri au fost

respectate, în conformitate cu legea în vigoare la momentul constituirii celor două persoane juridice noi, înscrisurile

 depuse în dosarele constituite în acest sens îndeplinind cerinţele de fond şi de formă.

În aceste condiţii, nefondate găsindu-se criticile, s-a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod procedură

 civilă, reclamanta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată către cele două pârâte.

Împotriva deciziei, în termen, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru încălcarea dispoziţiilor

art.20 alin.1 Cod procedură civilă privind conflictul de competenţă, în sensul că, pe rolul tribunalului, pricina a

 fost iniţial configurată ca fiind una de recurs şi trebuia să îşi decline competenţa faţă de instanţa de apel, instanţă

devolutivă de fond în faţa căreia se puteau administra probe, reface şi completa cele de la primă instanţă, în condiţiile

 art.295 Cod procedură civilă.

O altă critică vizează îngreunarea situaţiei în propria cale de atac, în sensul că s-au acordat cheltuieli de

 judecată către pârâte, cheltuieli pe care instanţa de fond nu le acordase, fiind încălcate astfel dispoziţiile art.296

 Cod procedură civilă.

În al treilea rând, soluţia este criticată pentru încălcarea formelor de procedură, în sensul că instanţa nu a

 observat actele neîndeplinite legal de către pârâte, care nu deţin încheieri de înfiinţare constând în hotărâri

date de J.P., cu achitarea taxelor de timbru, aşa cum a făcut recurenta.

În opinia recurentei, tribunalul nu a respectat legea, reclamanta fiind şi în prezent prejudiciată prin

 chemarea sa în judecată pentru obligarea la plata de penalităţi către S.C.T.P. pentru debite curgând din perioada

în care asociaţii intimatei A.P.S.D32 P.Ş. aparţineau de primei asociaţii, cea de-a doua nefiind înfiinţată legal.

În susţinerea recursului s-a depus copia unei acţiuni datată, la S.C.T.2000 S.A., 12.11.2010, formulată

împotriva locatarilor scărilor A şi C, parte în A.P.P.Ş.D32, scările A şi C, prima scară devenită în prezent pârâta

A.P.S. D32 P.Ş., pentru debite şi penalităţi provenind din perioada anilor 2007 şi 2008.

La data de 14 ianuarie 2011, reclamanta a formulat un nou memoriu, intitulat „completare la capătul

acţiunii de recurs declarat la 21 decembrie 2010” în care se invocă acordarea a altceva decât ceea ce s-a cerut,

motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, respectiv obligarea la plata taxei de timbru de

 130.000 lei vechi, timbraj datorat în faţa primei instanţe de fond care nu l-a cerut, în considerarea faptului

că asociaţia este o organizaţie non-profit, fără venituri, statul ocrotind persoanele fizice cu venituri până la

500 lei, aşa încât, nici instanţa de apel nu trebuia să ceară timbrajul, ceea ce, în opinia sa, ar impune casarea

deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, întrucât în mod nelegal s-a apreciat că, la data constituirii pârâtelor,

 nu erau în vigoare dispoziţiile art.5 din Legea nr.230/2007.

Curtea, din oficiu, a cerut recurentei să indice persoana ce a semnat cererea de chemare în judecată şi toate

celelalte acte întocmite în dosar, precum şi copie a H.A.G. prin care s-a luat iniţiativa promovării acţiunii,

înscrisurile şi precizarea fiind depuse la 18 martie 2011, situaţie în care instanţa a constatat că există proces-verbal

din 4 martie 2008, prin care C.E.A.P.D 32 P. Ş. a hotărât acţionarea în instanţă a A.P.F.D32 P.Ş. şi  S.D32 P.Ş., ca fiind

înfiinţate nelegal, act semnat de N.C., M.A. şi B.M., persoane în privinţa cărora celelalte două intimate nu au formulat

 obiecţiuni, în sensul că nu ar avea calitatea de membri ai comitetului executiv.

Cu prilejul depunerii precizării cerute, în sensul că actele au fost semnate de către preşedintele asociaţiei,

 B.M., s-a adăugat şi argumentul potrivit căruia nu există proces verbal de dizolvare a asociaţiei iniţiale,

 solicitându-se, totodată, obligarea pârâtelor de a arăta dacă au formulat cerere şi au primit aprobare de separare,

în cadrul adunării generale, sau în comitetul executiv al asociaţiei iniţiale.

Verificându-se procedurile de comunicare a hotărârii pronunţate de către tribunal ca instanţă de apel,

 se constată că toate cele trei comunicări s-au făcut la data de 6 ianuarie 2011, dată faţă de care, şi completarea

 de motive din data de 14 ianuarie 2011 apare ca fiind făcută în termenul de 15 zile prevăzut de art.306 alin.1

Cod procedură civilă.

Examinându-se decizia prin prisma criticilor aduse, Curtea constată recursul ca nefiind fondat.

Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor privitoare la conflictul de competenţă, o asemenea greşeală nu este

săvârşită.

Cum se poate observa, tribunalul a fost investit cu o cale de atac intitulată de către parte fiind recurs,

primul termen fixat la data de 8 octombrie 2010, când s-a constatat că pricina nu se află în stare de judecată, întrucât

 nu fuseseră achitate taxele de timbru pentru fond şi apel şi nici nu fusese învederată obligativitatea plăţii lor.

La următorul termen, cel din 19 noiembrie 2010, s-a constatat că părţile au fost legal citate şi pot pune

concluzii, pricina aflându-se la prima zi de înfăţişare în sensul dispoziţiilor art.134 Cod procedură civilă.

În aceste condiţii, în mod corect s-a trecut la verificarea căii de atac căreia îi este supusă hotărârea

primei instanţe de fond şi acordarea calificării prevăzute de lege ca fiind apelul.

Într-o asemenea situaţie, legiuitorul nu impune acordarea unui nou alt termen de judecată şi citarea părţilor,

 potrivit dispoziţiilor art.99 alin.3 din R.O.I. şi H.C.C.I. nr.31/2009, trecându-se dosarul pe lista pricinilor de

soluţionat în faza de atac a apelului cu participarea judecătorilor potrivit acestor reguli.

Recurenta invocă încălcarea unor norme de procedură, neprevăzute însă de vreo lege.

Dacă cererea ar putea fi citită prin prisma împiedicării dreptului de apărare şi de acces la o instanţă,

se constată că o astfel de încălcare a principiilor nu s-a săvârşit.

Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art.305 Cod procedură civilă, în instanţa de recurs se pot produce

ca probe noi înscrisuri, ce se pot depune până la închiderea dezbaterilor.

Recurenta nu pretinde că ar fi deţinut asemenea înscrisuri pe care le putea depune inclusiv în calea de atac

pe care a considerat-o aplicabilă primei instanţe de fond, după cum nu depune asemenea probe, nici în prezentul recurs.

Alte probe din cele nepermise instanţei de recurs dar permise instanţei de fond nu se pretind a exista nici

 măcar de către recurentă (respectiv martori, cercetări, expertize).

Ca atare, critica este una nefondată.

Cât priveşte înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, nici o asemenea greşeală de aplicare a legii

 nu se constată.

Cheltuielile de judecată la care instanţa de apel a obligat-o pe apelantă au fost exclusiv cele făcute

 în faza de atac a apelului, suma de 500 lei reprezentând onorariul plătit şi dovedit, potrivit chitanţei depusă

l

a dosar de avocat D.M.C. pentru intimata-pârâtă A.P.S.P., sub nr.413 din 19.11.2010 (copie certificată-fila 35 dosar apel).

 Dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă prevăd posibilitatea părţii de a solicita cheltuielile de judecată făcute în

cererea adversarului său căzut în pretenţii, în fiecare fază, cele acordate prin decizia criticată neprivind faza de

judecată în fond purtată în faţa judecătoriei.

Critica privind greşita aplicare a formelor procedurale în sensul că nu s-au observat acte îndeplinite

 nelegal de către pârâte care nu deţin hotărâri de înfiinţare date de către instanţa de judecată, este şi ea nefondată.

Astfel, recurenta a atacat chiar încheierile nr.532/2002 şi nr.916/2005 date de judecătorul delegat pe

lângă P.M.P., potrivit legii aplicabile la data pronunţării lor.

Ca atare, asemenea acte de înfiinţare, întocmite în condiţiile Legii nr.114/1996, ale Legii nr.7/1996 şi

 art.22 din Legea nr.145/1999, există în cauză. Legalitatea unor asemenea acte pronunţate de judecătorul delegat

putea fi cercetată în condiţiile prevăzute de lege pentru atacarea lor, având caracterul unor acte contencioase,

pronunţate în temeiul art.331 şi urm. Cod procedură civilă, cu cadrul prevăzut de legea specială.

Instanţele fondului, de altfel, au trecut chiar şi peste această lipsă a formulării unei căi de atac

împotriva celor două încheieri în condiţiile legii şi au cercetat, încă odată, îndeplinirea cerinţelor prevăzute

 de legea în vigoare la data pronunţării acestora, constatând că ele sunt întrunite.

Argumentul potrivit căruia, în prezent, reclamanta ar fi urmărită în instanţă pentru datorii din perioada

în care ar fi cuprins şi pe locatarii de la scara A, în prezent constituiţi în A.P.S. D32 P.Ş., dincolo de faptul că

este un aspect nou relevat în recurs, neputând fi luat în discuţie câtă vreme obiect al cercetării pentru nelegalitate

 nu pot constitui decât rezolvările de drept date de către instanţa de apel, ca şi argument de fapt, este nerelevant.

 În măsura în care aceste datorii ar fi fost făcute pentru proprietarii ce s-au constituit într-o altă asociaţie,

există mijloace juridice de protecţie, prevăzute de procedura civilă.

În ceea ce priveşte acordarea a ceea ce nu s-a cerut, urmează a se observa că obiectul acţiunii l-a privit

 cercetarea legalităţii actelor de înfiinţare a celor două asociaţii pârâte.

Instanţa s-a pronunţat inclusiv asupra acestei cereri, dispoziţia privind plata taxelor de timbru neavând

 relevanţa rezolvării unui petit principal al unei acţiuni.

Or, obligarea la plata acestei sume, s-a făcut la cererea expresă a părţii faţă de care recurenta a picat

 în pretenţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, neexistând o acordare a altceva decât ceea

ce s-a cerut.

Obligativitatea verificării şi impunerii obligaţiei de plată a taxelor de timbru revine instanţelor în

 condiţiile Legii nr.146/1997; partea care consideră că cererea sa nu ar fi susceptibilă de plata unor asemenea taxe,

are la îndemână procedura reexaminării, la care recurenta nu a recurs. De asemenea, în ceea ce priveşte lipsa de venituri

suficiente pentru suportarea unor asemenea taxe, legiuitorul român a instituit procedura acordării asistenţei judiciare,

nici la aceasta recurenta neapelând.

Ca atare, nici sub acest aspect nu se constată vreo greşeală din partea instanţei de recurs.

În sfârşit, ultima critică, privind greşita considerare ca neaplicabile a dispoziţiilor art.5 din

Legea nr.230/2007 la actele de înfiinţare ale pârâtelor, este şi ea nefondată.

Pe de o parte, recurenta nu arată de ce acest text ar putea avea acţiune retroactivă la acte încheiate în anii

 2002 şi 2005, o exceptare de la norma generală cuprinsă în art.1 din Codul civil sau de la principiul general instituit

de art.44 din C.R.,  nefiind cuprinsă în Legea nr.230/2007.

Faţă de toate acestea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat.

CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

9. Art. 2 din Legea nr. 19/2000. Art.12 alin.1 lit.a) din Legea nr.57/1974. Decretul nr.389/1972. Legea nr. 49/1992. O.U.G.

 nr. 4/2005. Formele de retribuire în acord global. Principiul contributivităţii.

Art.12 alin.1 lit. a) din Legea nr.57/1974

Decizia nr.872/25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale

Art.1 şi 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1546/1952

Art.2 lit. e, art.78 şi art.164 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000

Art.1 şi 2 din O.G. nr.4/2005

Decizia nr.5/20 septembrie 2010 a ICCJ

Principiul aplicabil speţei este cel al contributivităţii, potrivit căruia drepturile de asigurări sociale,

 inclusiv pensiile, se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Nu în ultimul rând jurisprudenţa CEDO a asimilat drepturi care decurg din politici sociale, cu noţiunea

de „bun” în sensul dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1, în sensul că o reducere substanţială a nivelului pensiei

este considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate atunci când persoana a plătit cotizaţiile obligatorii,

a îndeplinit condiţiile cerute de legea internă la data respectivă, existând o relaţie directă între totalul cotizaţiilor

 vărsata în decursul vieţii şi dreptul de a beneficia obligatoriu de o fracţiune din patrimoniul de pensii.

Şi prin decizia nr.872/25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile

art.9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale,

 s-a statuat că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta

 fiind obligat prin lege să constituie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului

realizat.

Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să-i plătească o pensie al

cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate.

Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate

de către acesta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor care au dobândit acest drept în condiţiile legii. Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua absolut toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a limita în vreun fel dreptul la asigurări sociale.

Nu în ultimul rând, ÎCCJ, prin Decizia nr.5/20 septembrie 2010, a admis recursul în interesul legii, în sensul

că, interpretarea dispoziţiilor art.2 lit.e, art.78 şi art.164 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 şi art.1 şi 2

din O.G. nr.4/2005, se interpretează în sensul că, sumele plătite pentru munca prestată de foştii salariaţi în regim de

lucru prelungit, în condiţiile art.1 şi 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1546/1952, se au în vedere la stabilirea

şi recalcularea pensiilor din sistemul public.

Instanţa de fond, este chiar obligată în baza principiului plenitudinii de jurisdicţie şi în baza dispoziţiilor

art.6 din CEDO, care reglementează dreptul la un proces echitabil şi rezonabil să examineze şi eventual să cenzureze

raportat la dispoziţiile legale în materie, legalitatea şi temeinicia emiterii deciziilor de pensionare ale recurentei.

De asemenea, tot instanţa de judecată este suverană în a aprecia şi interpreta dispoziţiile legale în materia

dreptului la pensie, printr-o corelare corespunzătoare a textelor prevăzute de lege, în conformitate cu jurisprudenţa

 constată a instanţelor judecătoreşti, precum şi cea a CEDO.

(Decizia civilă nr. 33/R-CA/06 ianuarie 2011)

Domenii speta

Spete similare