Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva încheierilor nesusceptibile de a fi atacate separat cu recurs.

Prin încheierea din data de 10 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava s-a respins ca nefondată cererea de restituire a cauzei la procuror formulată de inculpat, prin apărător  ales.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că:

I. Sub aspectul neefectuării tuturor actelor de urmărire penală, în mod obligatoriu, de către procuror:

1. Legea 78/2000 este o lege specială, însă art. 22 reia ad litteram formularea art. 209 al. 3 Cod proc. penală (inclusiv în ceea ce priveşte formularea „în mod obligatoriu”), cu privire la infracţiunile din legea specială, împrejurare din care rezultă că art. 22 nu reglementează modalitatea în care procurorul efectuează urmărirea penală ci doar faptul că urmărirea penală pentru infracţiunile din Legea 78/2000 este efectuată de procuror.

2. Actul normativ ce reglementează modalitatea în care procurorul efectuează urmărirea penală este Codul de procedură penală, iar Legea 78 nu derogă prin nici o dispoziţie legală de la acesta cu privire la problema pusă în discuţie, respectiv modalitatea în care procurorul efectuează urmărirea penală.

3. Art. 217 al. 4 prevede în mod expres că în situaţia în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate dispune, prin ordonanţă,ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de organele de poliţie judiciară; art. 31 din Legea 78 prevede expres că dispoziţiile legii se completează, în ceea ce priveşte urmărirea penală şi judecata, cu dispoziţiile Codului de procedură penală.

4. Modificarea art. 22 prin Legea 161/2003 s-a referit la extinderea categoriilor de infracţiuni cu privire la care urmărirea penală se efectuează de procuror, acest text nu a reglementat niciodată modalitatea şi procedura prin care procurorul efectuează urmărirea penală.

5. În concluzie, instanţa interpretând art. 22, în sensul că acesta completează art. 209 al. 3, cu privire la infracţiunile pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, şi nu în sensul că art. 22 derogă de la dispoziţiile art. 217 Cod proc. penală. Acest din urmă text este completat, în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în Legea 78 şi de art. 10 din OUG nr. 43/2002. De altfel, instanţa apreciază că art. 22 este de altfel suficient de clar pentru a nu fi necesară o interpretare laborioasă în sprijinul concluziilor instanţei.

II. Sub aspectul aplicabilităţii art. 332 alin. 2 C.p.p. şi restituirea cauzei procurorului:

Având în vedere numărul martorilor audiaţi, respectiv numărul actelor de urmărire penală efectuate prin delegare, instanţa apreciază că art. 22 a fost respectat şi nu este incident art. 332 cu privire la restituirea cauzei la procuror. În fapt, au fost audiaţi 6 martori de către un ofiţer de poliţie judiciară delegat, dintr-un total de peste 20 şi în condiţiile în care probatoriul se întemeiază şi pe înscrisuri ce au fost obţinute la solicitarea expresă a procurorului. Această situaţie de fapt nu este de natură a duce la concluzia că întreaga urmărire penală este lovită de nulitate. De asemenea, în ceea ce priveşte martorul MP, sunt întemeiate susţinerile apărătorului inculpatului în sensul că nu a existat o delegaţie specială a procurorului în acest sens. Însă, în temeiul ordonanţei din 12.05.2008 a procurorului de caz, s-a dispus efectuarea de către acelaşi ofiţer din cadrul poliţiei judiciare, a „actelor necesare, potrivit competenţei legale, în raport de datele rezultate din anchetă care sunt necesare pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei.” Faţă de această împrejurare, poate fi pusă în discuţie legalitatea administrării acestui mijloc de probă şi nu nulitatea întregii urmăriri penale efectuate.

III. Sub aspectul solicitării de refacere a rechizitoriului, în baza art. 300 alin. 2 C.p.p., întrucât actul de sesizare nu cuprinde descrierea faptei.

Instanţa constată că şi această solicitare este nefondată, actul de sesizare indicând în mod suficient de clar presupusele acţiuni sau inacţiuni ilicite ale inculpatului, şi faţă de care ar fi incidente dispoziţiile art. 257 sau 292 C.p., respectiv cele din legea specială. Susţinerile apărătorilor inculpatului referitoare la împrejurarea că nu au fost indicate actele concrete ce ar fi trebuit efectuate de către cei pe lângă care urma să se intervină, raporturile dintre inculpat şi primari sau magistraţi, sau că la data primirii presupusului folos (primăvara 2004) nu era înregistrată plângerea pe rolul instanţei –  sunt pertinente, însă în opinia instanţei nu privesc regularitatea actului de sesizare, ci probleme ce ţin de probatoriu şi fondul cauzei, respectiv întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă şi încadrarea juridică a faptelor.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

Prin d.p. nr. 302 din 22.07.2009 Curtea de Apel Suceava a respins recursul ca inadmisibil pentru următoarele considerente:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Suceava s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului TP pentru săvârşirea a două infracţiuni prev. de art. 257 Cod penal rap. la art. 1 lit. a şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi a două infracţiuni prev. de art. 292 Cod penal rap. la art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000.

La termenul de judecată din data de 08.04.2009, inculpatul, prin apărător ales, a solicitat restituirea cauzei la procuror.

În motivarea acestei cereri a arătat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 78/2000, urmărirea penală în cazul infracţiunilor ce cad în incidenţa acestei legi, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Or, în dispreţul acestei dispoziţii legale, prin ordonanţa din 16.02.2009 procurorul a delegat un ofiţer de poliţie judiciară din cadrul DNA cu efectuarea actelor de urmărire penală, iar în această situaţie apreciază că este dat cazul de restituire reglementat de art. 332  alin. 2 Cod procedură penală.

A mai arătat inculpatul că potrivit art. 263 alin. 1 Cod procedură penală, rechizitoriul trebuia să cuprinsă, printre altele, descrierea faptei. Afirmaţiile procurorului sunt însă mult prea generale spre a constitui o sesizare legală a instanţei, astfel încât sesizarea nu este făcută potrivit legii, urmând ca instanţa să restituie cauza procurorului în vederea refacerii rechizitoriului în temeiul art. 300 alin. 2 Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte atacarea cu recurs a încheierilor, potrivit art. 3851 alin. 2 Cod procedură penală, acestea pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

Aliniatul 4 al art. 332 Cod procedură penală prevede că împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de orice persoană ale cărei interese  au fost vătămate. Per a contrario, încheierea prin care s-ar respinge o cerere de restituire a cauzei la procuror, întemeiată pe disp. art. 332 alin. 2 Cod procedură penală, nu este susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu fondul. Nu se poate afirma astfel că inculpatul nu ar avea deschisă calea unui recurs efectiv, încălcându-se astfel prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în materie.

Domenii speta

Spete similare