Recurs. Casare cu trimitere spre rejudecare. Cazuri

Decizie 316/R din 11.05.2011


Recurs. Casare cu trimitere spre rejudecare. Cazuri.

C. proc. pen., art. 38515 pct. 2 lit. „c”

Inculpatului i s-a răpit dreptul la un proces echitabil în condiţiile în care în apel s-au readministrat probe care au influenţat în favoarea sa evoluţia pe latură civilă a procesului, dar nu s-a acceptat, în aceleaşi condiţii ale devoluării apelului, să se continue judecarea procesului penal pentru stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului. Prin urmare, este fondat recursul promovat împotriva hotărârii pronunţate în aceste condiţii, decizia fiind casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Prin decizia penală nr.99/03.03.2011 s-a admis apelul declarat de apelantul inculpat I.A. împotriva sentinţei penale nr.1361/8 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş.

S-a desfiinţat parţial sentinţa atacată şi în rejudecare:

S-a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de partea civilă D.G.F.P.Mureş.

S-a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de partea civilă Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj, cu sediul în Cluj-Napoca.

S-au menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa atacată care nu contravin prezentei.

S-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta parte civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

S-a făcut aplicarea art.192 alin.3 Cod procedură penală.

S-au reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr.1361 pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş la data de 08.12.2009 s-a dispus în temeiul art. 345 alin. 1 şi 3 Cod procedura penală, raportat la art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedura penală coroborat cu art. 10 alin. 1 lit. g Cod procedura penală, încetarea procesului penal împotriva inculpatului I.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 273 din Legea 86/2006, cu reţinerea art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 9 lit. d din Legea 241/2005 cu reţinerea art. 41 alin. 2 Cod penal şi a art. 13 Cod penal şi art. 43 din Legea 82/1991 raportat la art. 41 alin. 2 Cod penal, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 346 Cod procedura penală, art. 14 Cod procedura penală, a fost admisă în parte acţiunile civile formulate de părţile civile Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mureş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj, astfel:

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj şi a fost obligat inculpatul I.A. la plata în favoarea părţii civile a sumei de 1.139.558.375 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi, reprezentând taxe vamale în cuantum de 1.125.489.778 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi şi comision vamal în cuantum de 14.068.597 lei rol, plus majorări de întârziere şi penalităţi.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mureş şi obligă inculpatul I.A. la plata în favoarea părţii civile a sumei de 860.551.707 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi, reprezentând, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 101.081.397 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi şi taxa de valoare adăugată în cuantum de 759.470.310 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi.

În considerentele acesteia s-a reţinut că S.C. N.R. S.R.L. al cărui administrator era inculpatul I.A. a derulat, începând cu anul 1996 – data înfiinţării societăţii  - activităţi de comercializare de covoare, confecţii şi materiale textile importate şi din Republica Turcia.

În perioada 31.10.1996 – 12.09.1997, societatea comercială al cărei administrator era inculpatul I.A. a efectuat un număr de patru importuri din Republica Turcia, de la societatea comercială C.B.S. B.K.S. ve T. A.S. Istambul, astfel:

-„mochetă sintetică ţesută industrial” conform facturii fiscale seria AN nr. 043386 din 31.10.1996 în valoare de 126.510 USB, conform căreia se întocmeşte, de către societatea comercială exportatoare din Republica Turcă, declaraţia vamală pentru valoarea de 126.510 USD

-„mochetă sintetică ţesută industrial”, conform facturii fiscale seria M nr. 705195 din 10.06.1997 în valoare de 129.870 USD, conform căreia se întocmeşte, de către societatea comercială exportatoare din Republica Turcă, declaraţia vamală pentru valoarea de 129.870 USD;

-„mochetă sintetică ţesută industrial”, conform facturii fiscale seria M nr. 705248 din 12.09.1997 în valoare de 127.653 USD, conform căreia se întocmeşte, de către societatea comercială exportatoare din Republica Turcă, declaraţia vamală pentru valoarea de 127.653 USD;

-„mochetă sintetică ţesută industrial” şi „pături”, conform facturii fiscale seria M nr. 705247 din 12.09.1997 în valoare de 82.315 USD – 73.415 USD – mochetă sintetică ţesută industrial şi  8.900 USD - pături, conform căreia se întocmeşte, de către societatea comercială exportatoare din Republica Turcă, declaraţia vamală.

La data de 06.11.1996 s-a întocmit, către autorităţile vamale române, declaraţia vamală nr. 4862, în baza facturii fiscale nr. 043386/31.10.1996  în valoare de 9.181 DM, curs de schimb 2.243 lei/DM.

Similar, la data de 18.06.1997 s-a întocmit către autorităţile vamale române, declaraţia vamală nr. 3062, în baza facturii fiscale externe seria M nr. 705195/10.06.1997 în valoare de 8.138,52 DM, curs de schimb 4.175 lei/DM.

La data de 16.09.1997 s-a întocmit către autorităţile vamale române declaraţia vamală nr. 5088, în baza facturii fiscale externe seria M nr. 705248/12.09.1997 în valoare de 6.382,65 DM şi declaraţia vamală nr. 5087/16.09.1997, în baza facturii fiscale externe seria M 705247/12.09.1997 în valoare de 5.427,65 USD, curs de schimb 4.179 lei/DM, respectiv 7.484 lei/USD.

Conform declaraţiilor reprezentantului societăţii comerciale C.B.S. B.K.S. ve T. A.S. Istambul, s-a consemnat în cuprinsul comisiei rogatorii efectuate în 21.10.2003, la solicitarea organelor de urmărire penală române:

-factura fiscală din data de 31.10.1996 cu seria AN şi nr. 043386 este în valoare de 126.510 USD;

- factura fiscală din data de 10.06.1997 cu seria M şi nr. 705195 este în valoare de 129.870 USD;

-Factura fiscală din data de 12.09.1997 cu seria M şi nr. 705247 este în valoare de 82.315 USD;

-Factura fiscală din data de 12.09.1997 cu seria M şi nr. 705248 este în valoare de 127.653 USD.

Reprezentanţii societăţii turce au precizat, de asemenea, faptul că produsele ce au fost livrate firmei S.C. N.R. S.R.L. au fost cumpărate de la o altă societate, respectiv Lateks, pe bază de facturi. S-a precizat, de asemenea, că valoarea reală a facturilor emise către S.C. N.R. S.R.L. a fost vărsată de această firmă într-un cont provizoriu al C.B.S. B.K.S. ve T. A.S. Istambul, de unde a fost transferaţi la firma producătoare - respectiv Lateks, fapt dovedit atât de ordinele de plată bancare, precum şi de actele de cumpărare a valutei.

S-a precizat în cuprinsul fiecăreia dintre cele patru comisii rogatorii efectuate de către autorităţile Republicii Turcia că facturile cu valori diminuate prezentate de către S.C. N.R. S.R.L. autorităţilor vamale române şi în baza cărora au fost întocmite declaraţiile vamale nu provin de la C.B.S. B.K.S. ve T. A.S. Istambul, neavând nicio legătură cu această societate comercială.

Susţinerile reprezentanţilor firmei exportatoare sunt susţinute şi de faptul că, potrivit înregistrărilor sale contabile, sumele menţionate ca fiind corespondente celor patru facturi sunt de 126.510 USD, 129.870 USD, 82.315 USD, respectiv 127.653 USD.

Din probele administrate s-a reţinut că facturile fiscale 043386/31.10.1996, M nr. 705195/10.06.1997, M nr. 705248/12.09.1997  şi M 705247/12.09.1997  în valoare de 9.181 DM, 8.138,52 DM, 6.382,65 DM şi 5.427,65 USD sunt falsificate, în conţinutul acestora fiind denaturate menţiunile privitoare la valoarea acestora.

Din declaraţiile date de către inculpat în cursul urmăririi penale a rezultat că el este persoana care a prezentat autorităţilor vamale române facturile falsificate în vederea stabilirii taxelor vamale şi comisionului vamal, tot el fiind persoana care, în calitate de administrator a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii comerciale S.C. N.R. S.R.L. a respectivelor facturi fiscale.

În cursul cercetării judecătoreşti inculpatul nu şi-a exprimat un punct de vedere cu privire la acuzele ce au fost formulate împotriva sa decât la termenul de judecată din data de 24.11.2009, când în prezenţa interpretului de limbă turcă şi avocatului ales a precizat că, având în vedere faptul că acesta din urmă a invocat prescripţia răspunderii penale, precum şi a dreptului de a stabili creanţa fiscală, nu doreşte să dea nicio declaraţie.

Ca urmare, având în vedere starea de fapt reţinută, prima instanţă a constatat că faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată există şi au fost săvârşite de acesta cu vinovăţie sub forma intenţiei directe.

În drept s-a reţinut că, fapta inculpatului I.A. care, cu ştiinţă a dispus înregistrarea în evidenţele contabile ale societăţii comerciale S.C. N.R. S.R.L., a patru facturi fiscale falsificate sub aspectul valorii acestora (facturile fiscale nr. 043386/31.10.1996, M nr. 705195/10.06.1997, M nr. 705248/12.09.1997  şi M 705247/12.09.1997  în valoare de 9.181 DM, 8.138,52 DM, 6.382,65 DM şi 5.427,65 USD) , cu consecinţa denaturării rezultatelor financiare ale societăţii comerciale al cărui administrator era, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 43 din Legea 82/1991 raportat la art. 41 alin. 2 Cod penal.

În drept s-a mai reţinut că, fapta aceluiaşi inculpat care a prezentat aceleaşi patru facturi fiscale externe falsificate, la datele de 06.11.1996, 18.06.1997, respectiv 16.09.1997,  autorităţilor vamale române, întocmind în baza acestora declaraţii vamale de import necorespunzătoare adevărului, în scopul de a se sustrage de la plata taxelor vamale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii  prevăzute de art. 273 din Legea 86/2006, cu reţinerea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Fapta aceluiaşi inculpat care, prin înregistrarea în evidenţele contabile ale societăţii comerciale al cărui administrator era, a unor facturi mult diminuate faţă de valoarea reală, denaturând rezultatele financiare ale societăţii comerciale şi sustrăgându-se astfel de la plata taxei pe valoare adăugată şi a impozitului pe profit, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. d din Legea 241/2005 cu reţinerea art. 41 alin. 2 Cod penal şi a art. 13 Cod penal.

Instanţa de fond a constatat, în egală măsură că, având în vedere prevederile art. 121 Cod penal raportat la art. 122 alin. 1 lit. c şi d, alin. 2 şi 3 Cod penal şi art. 124 Cod penal, a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la fiecare dintre infracţiunile pentru care inculpatul a fost găsit vinovat.

Astfel, instanţa de prim-grad a constatat că data ultimului act material ce intră în conţinutul infracţiunii de fals intelectual în formă continuată (momentul epuizării infracţiunii), este data de 12.09.1997, dată la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Având în vedere prevederile art. 124 Cod penal termenul general de prescripţie calculat şi prin raportare la art. 122 alin. 1 lit. d Cod penal – de 7 ani şi 6 luni, s-a împlinit în cursul lunii martie 2005.

Similar, prima instanţă a constatat că momentul epuizării infracţiunilor continuate prevăzute de art. 273 din Legea 86/2006, cu reţinerea art. 41 alin. 2 Cod penal şi 9 lit. d din Legea 241/2005 cu reţinerea art. 41 alin. 2 Cod penal şi a art. 13 Cod penal  este data de 16.09.1997, dată la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Având în vedere prevederile art. 124 Cod penal termenul general de prescripţie calculat şi prin raportare la art. 122 alin. 1 lit. d Cod penal – de 12 ani, s-a împlinit în cursul lunii septembrie 2009.

Ca urmare, constatând intervenită una dintre cauzele care împiedică exercitarea acţiunii penale, instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedura penală raportat la art. 10 lin. 1 lit. g Cod Procedura penală, încetarea procesului penal împotriva inculpatului I.A. în raport cu toate cele trei infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de prim-grad a constatat că în cauză s-au formulat acţiuni civile, astfel:

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj s-a constituit parte civilă pentru suma de 12.411.346.725 lei rol reprezentând taxe vamale, comision vamal, T.V.A. precum şi majorări şi dobânzi de întârziere, penalităţi de întârziere şi amendă, conform art. 26 din O.G. 26/1993 (f. 8-9). În probaţiune s-a ataşat adresa nr. 835/11.03.2005 al A.N.A.F. – Autoritatea Naţională a Vămilor în cuprinsul căreia se face referire la raportul de control fiscal nr. 1084/03.04.2000 încheiat de B.S.C.V Cluj (f. 10).

De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mureş s-a constituit parte civilă în cauză pentru suma de 2.396.832.748 lei rol, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate până la data stingerii obligaţiilor bugetare (f. 20). S-a precizat în conţinutul cererii de constituire de parte civilă că suma de 2.396.832.748 lei rol a fost stabilită de Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană şi Garda Financiară prin actele de control aflate la dosarul cauzei.

Din coroborarea conţinutului Raportului de control nr. 1084 din 03.04.2000 al Ministerului Finanţelor – D.G.V. – Direcţia Regională Vamală Cluj şi al Procesului-verbal nr. 1996/26.05.2000 al Gărzii Financiare Mureş – semnat de reprezentatul societăţii comerciale S.C. N.R. S.R.L., prima instanţă a constatat că prin faptele ilicite ale inculpatului I.A. s-a produs un prejudiciu bugetului statului în cuantum total de 2.001.110.082 lei rol, la care se adăugă majorări de întârziere şi penalităţi, astfel:

-taxe vamale în cuantum de 1.125.489.778 lei rol;

-comision vamal în cuantum de 14.068.597 lei rol;

-impozit pe profit în cuantum de 101.081.397 lei rol;

-taxa de valoare adăugată în cuantum de 759.470.310 lei rol.

Instanţa de fond a constatat că prin faptele ilicite ale inculpatului s-a produs bugetului statului un prejudiciu în cuantum de 2.001.110.082 lei rol, la care se adăugă majorări de întârziere şi penalităţi, astfel încât, fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a admis în parte acţiunile civile formulate, astfel:

A admis în parte acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj şi a obligat inculpatul la plata în favoarea părţii civile a sumei de 1.139.558.375 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi, reprezentând taxe vamale în cuantum de 1.125.489.778 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi şi comision vamal în cuantum de 14.068.597 lei rol, plus majorări de întârziere şi penalităţi.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mureş şi a obligat inculpatul la plata în favoarea părţii civile a sumei de 860.551.707 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi, reprezentând, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 101.081.397 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi şi taxa de valoare adăugată în cuantum de 759.470.310 lei rol plus majorări de întârziere şi penalităţi.

Inculpatul, prin apărător ales, a invocat în faţa instanţei de prim-grad că dreptul părţilor civile cu privire la obligarea inculpatului la plata sumelor de bani cu titlu de pretenţii civile este stins ca efect al prescripţiei extinctive, astfel încât partea civilă este în imposibilitatea practică de a cere şi obţine de la inculpat, prin intermediul instanţei, executarea obligaţiei de plată a acestor sume.

S-au invocat, în acest sens, prevederile art. 91 alin. 3 şi 4 din O.G. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, potrivit cărora „Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”, „Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă”.

Prima instanţă a apreciat că termenul de 10 ani stabilit de art. 91 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură fiscală are în vedere intervalul de timp înăuntrul trebuie stabilită obligaţia fiscală.

Potrivit art. 110 alin. 3 din O.G. 92/2003 creanţa fiscală se individualizează prin titlu de creanţă fiscală – întocmit de organele competente sau persoanele îndreptăţite, potrivit legii.

Potrivit art. 84 alin. 3 lit. e O.G. 92/2003, în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 94 alin. 2 din O.G.92/2003, inspecţia fiscală procedează la „stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în minus, după caz, faţă de creanţa fiscală declarată sau/şi stabilită la momentul începerii inspecţiei fiscale”, iar potrivit art. 109 al aceluiaşi act normativ rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris care va sta la baza deciziei de impunere care va cuprinde şi diferenţe în plus sau minus, după caz, faţă de creanţa fiscală existentă la momentul începerii inspecţiei fiscale.

În prezent cauză, prin Raportul de control nr. 1084 din 03.04.2000 al Ministerului Finanţelor – D.G.V. – Direcţia Regională Vamală Cluj (f. 4-dos.urm.pen.) şi prin Procesul-verbal nr. 1996/26.05.2000 al Gărzii Financiare Mureş – semnat de reprezentatul societăţii comerciale  au fost stabilite obligaţiile fiscale şi creanţele fiscale corelative ale societăţii comerciale administrate de către inculpat.

S-a invocat, în apărare, faptul că părţile civile s-ar afla, în acest moment în imposibilitatea executării obligaţiei de plată a sumelor stabilite cu titlul de pretenţii civile, ca efect al stingerii dreptului de a cere executarea silită prin prescripţie extinctivă.

Instanţa de fond a apreciat că cererea formulată – de constatare a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, excede cadrului procesual cu care instanţa a fost investită, care se rezumă la a cerceta dacă pretenţiile civile formulate de părţile civile sunt sau nu întemeiate.

Instanţa de prim-grad a apreciat că, la acest moment, inculpatul nu ar putea justifica un interes cu privire la formularea unei astfel de cereri – de constatare a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, ce are a fi soluţionată în mod definitiv în situaţia în care partea civilă va înţelege să procedeze la executarea silită a sumelor ce au fost acordate cu titlul de despăgubiri civile.

În temeiul art. 192 alin. 1 pct. 2 lit. a Cod Procedura Penală a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză, în cuantum de 590 lei, din care suma de 300 lei provine din faza de urmărire penală.

Împotriva sentinţei penale indicate, a declarat apel inculpatul apelant I.A., solicitând să se dispună, în baza art.13 alin.1 Cod procedură penală, continuarea procesului penal. Deşi a intervenit prescripţia cu privire la latura penală, aceeaşi situaţie se poate constata şi sub aspectul laturii civile a cauzei, totodată, în soluţionarea acţiunii civile, instanţa de fond a luat în considerare doar actele autorităţii vamale.

Vizând aceeaşi sentinţă, a declarat apel şi partea civilă apelantă D.G.F.P. Mureş solicitând admiterea căii de atac, desfiinţarea parţială a sentinţei şi în urma pronunţării unei noi hotărâri, repararea integrală a pagubei materiale cauzate Statului Român prin admiterea în totalitate a acţiunii civile şi a obligării inculpatului la plata sumei de 239.683 lei datorată bugetului general consolidat al statului, cu dobânzile şi penalităţile aferente, conform art.119, art.120 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Analizând apelurile declarate, conform dispoziţiilor art.371 Cod procedură penală, art.378 Cod procedură penală, s-a apreciat fondat doar apelul inculpatului apelant I.A.

 S-a apreciat că, sub aspectul laturii penale a cauzei, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, sub aspectul tuturor infracţiunilor pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii, a intervenit prescripţia răspunderii penale, soluţia firească fiind cea de încetare a procesului penal intentat inculpatului, în temeiul art.11 pct.2 lit.b) Cod procedură penală raportat la art.10 alin.1 lit.g) Cod procedură penală.

S-a arătat că, excepţia prescripţiei răspunderii penale a fost invocată chiar de inculpat prin apărător ales la termenul de judecată din 24.12.2009 la instanţa de fond şi la acest termen inculpatul personal sau prin apărător nu a solicitat, conform art.13 Cod procedură penală continuarea procesului penal în sensul pronunţării unei soluţii de achitare a sa.

S-a reţinut că, această solicitare, formulată în calea de atac a apelului este tardivă, apreciem noi, cât timp nu a fost invocată odată cu excepţia prescripţiei răspunderii penale, motiv pentru care apreciem că soluţia dispusă de instanţa de fond pe latură penală a cauzei este una corectă.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-a reţinut că, instanţa s-a bazat în soluţia de admitere în parte a acţiunilor civile promovate de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mureş şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Cluj doar pe înscrisurile depuse de acestea în probaţiune, pe rapoartele de control fiscal, vamal, ale acestor instituţii, din care nu rezultă în mod concret, cert modalitatea de calcul a prejudiciului material cauzat statului, mai ales că o parte din facturile fiscale în discuţie nu erau traduse din limba turcă şi nu puteau fi astfel confruntate corespunzător cu cele aflate în posesia inculpatului.

Din acest motiv, pentru clarificarea deplină a laturii civile a cauzei, instanţa de apel a procedat la traducerea acestora şi la efectuarea unei expertize contabile care să stabilească exact care ar fi efectul fiscal generat prin acele facturi, constând în diferenţele de impozite şi taxe datorate bugetului de stat. Expertiza a concluzionat faptul că documentele prezentate la vamă de către inculpat, prin firma sa, reprezentau operaţiuni reale, neexistând diferenţe de taxe şi impozite datorate statului.

S-a conchis, ca şi consecinţă, că acţiunile civile formulate în cauză sunt neîntemeiate în întregul lor, admiţându-se apelul declarat de apelantul inculpat I.A. împotriva sentinţei penale nr.1361/8 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş şi dispunându-se conform celor arătate mai sus.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recurs inculpatul I.A. şi părţile civile ANAF- Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Direcţia regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov.

Inculpatul a solicitat casarea deciziei atacate şi în rejudecare să se dispună achitarea sa în temeiul art.10 pct.2 lit.d rap.la art.11 Cod procedură penală. S-a motivat că în  mod nelegal s-a constatat că era tardivă solicitarea inculpatului ca în apel să se continue judecarea procesului penal după ce în faţa primei instanţe inculpatul a solicitat să se constate prescripţia răspunderii penale.

Părţile civile recurente au solicitat ca inculpatul să fie obligat la despăgubiri către acestea.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de  recurs invocate şi în integralitatea sa, instanţa de control judiciar va admite recursurile promovate dar pentru următorul considerent:

Este adevărat că inculpatul I.A. a solicitat în faţa primei instanţe să se constate prescripţia răspunderii penale, iar în faţa instanţei de apel a solicitat continuarea procesului penal dar, considerăm că această a doua solicitare nu poate fi considerată tardivă chiar dacă s-a făcut aşa cum am arătat mai sus.

În primul rând, nicio dispoziţie din Codul de procedură penală nu interzice ca un inculpat să solicite, consecutiv, atât constatarea prescripţiei răspunderii penale cât şi continuarea judecăţii.

În al doilea rând, calea de atac a apelului este o cale de devolutivă.

În al treilea rând, este ilogic, ca în urma administrării unei probe în apel, să fie respinse acţiunile civile dar să nu fie admisă cererea inculpatului de continuare a judecăţii, în condiţiile în care prin administrarea acelei probe s-au schimbat radical datele cauzei.

Ca atare, în cauză îşi găseşte aplicabilitatea cazul de casare prev. de art.3859 alin.1 pct.172 Cod procedură penală precum şi art.6 al C.E.D.O. Astfel, inculpatului i s-a răpit dreptul la un proces echitabil în condiţiile în care în apel s-au readministrat probe care au influenţat în favoarea sa evoluţia pe latură civilă a procesului, dar nu s-a acceptat, în aceleaşi condiţii ale devoluării apelului, să se continue judecarea procesului penal pentru stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.

În consecinţă, întrucât nu se poate reţine cauza în rejudecare pentru că ar fi private părţile de o cale de atac, în baza art.38515 pct.2 lit.c Cod procedură penală, vom casa decizia atacată şi vom trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Mureş care va trebui să continue judecarea procesului penal astfel cum a solicitat inculpatul-recurent I.A..

Instanţa de control judiciar stabileşte ca ultimul act rămas valabil, din decizia atacată, încheierea penală din 23.02.2011.

Notă1: Necesitatea, rezultând din imperativele unui proces echitabil, ţinând de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, a schimbat considerabil optica legiuitorului român asupra stricteţii parcurgerii obligatorii de către o cauză penală a unui triplu grad de jurisdicţie. Astfel, prin Legea nr. 356/2006, au fost semnificativ reduse cauzele de casare cu trimitere spre rejudecare , lăsând posibilitatea instanţei de recurs într-un număr însemnat de situaţii, să rejudece ea însăşi pricina şi să restabilească legalitatea încălcată în judecăţile anterioare.

Este adevărat că legea procesual penală nu prevede un termen până la care inculpatul poate solicita continuarea procesului penal, în cazul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, astfel că o asemenea solicitare poate fi formulată oricând în ciclul ordinar al procedurilor, însă respingerea în apel a unei astfel de cereri pe motivul tardivităţii nu constituie motiv de casare al hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ci, cel mult un motiv de casare cu reţinere spre rejudecare în recurs.

Notă2: Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor  în cazul multor infracţiuni a fost reaşezată competenţa după materie, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005, judecata în prim grad în fond a fost luată din competenţa judecătoriei şi atribuită tribunalului, astfel că apelul împotriva unei hotărâri privind o infracţiune de evaziune fiscală se judecă în prezent de către curtea de apel.

Conform art. XXIV alin. 3 din Legea nr. 202/2010, în caz de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile prezentei legi privitoare la competenţă sunt aplicabile. În consecinţă, chiar dacă s-ar admite că în cauză singura soluţie era aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului şi, chiar dacă în primul ciclu ordinar al procedurilor, infracţiunea de evaziune fiscală a fost judecată de judecătorie, iar apelul de către tribunal, întrucât hotărârea instanţei de recurs a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, rejudecarea apelului trebuia să aibă loc în faţa curţii de apel şi nu în faţa tribunalului.