Anulare act – administrativ. Aplicărea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil

Anulare act – administrativ. Aplicărea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

C. proc.civ., art. 129 alin. 6 şi art. 312 alin. 5

În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cauzei deduse judecăţii. Aceasta este expresia aplicării principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, iar nerespectarea lui şi  pronunţarea unei soluţii care nu vizează obiectul cauzei echivalează cu necercetarea fondului.

Prin Sentinţa nr. 963/24 septembrie 2010, Tribunalul Mureş a hotărât: respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii; admiterea cererii reclamantei P.D.; admiterea cererii de chemare în garanţie formulate de pârâta D.G.F.P. Mureş împotriva A.F.M.; obligarea pârâtei să-i restituie reclamantei taxa pe poluare în sumă de 2.479 lei şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 9 martie 2010 şi până la restituirea sumei; obligarea chematei în garanţie să-i vireze pârâtei suma de 2.479 lei, reprezentând taxa pe poluare, cu dobânda legală aferentă.

În considerentele Sentinţei s-au reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

• excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtă, este neîntemeiată, dat fiind că acţiunea nu are ca obiect anularea unui act administrativ-fiscal, ci plata unei sume de bani care, în opinia reclamantului, a fost încasată ilegal; potrivit art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri ori de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare exercitării sau protejării unui drept/interes al său legitim, precum şi orice persoană care, în situaţiile de mai sus, urmăreşte repararea unei pagube, se poate adresa instanţei judecătoreşti de contencios administrativ; pe de altă parte, Decizie de calcul al taxei pe poluare nu reprezintă un titlu de creanţă, în sensul art. 110-111 din O.G. nr. 92/2003, ci un act constatând efectuarea unui calcul;

• reclamanta a achitat suma de 2.479 lei – taxă pe poluare, , pentru înmatricularea autoturismului Volkswagen, cumpărat din Republica Federală Germania, înmatriculat în această ţară, dar neînmatriculat în România; reclamanta a solicitat restituirea taxei, dar pârâta i-a respins cererea pe considerentul că nu a formulat contestaţie în temeiul dispoziţiile art. 205, 207 din O.G. nr. 92/2003;

• taxa pe poluare a fost introdusă prin O.U.G. nr. 50/2008, înlocuind taxa de primă înmatriculare prevăzută de Legea nr. 343/2006, iar autoturismul reclamantului nu intra în categoriile exceptate prin lege de la plata taxei pe poluare; obligaţia de plată intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, fără distincţie între cele produse în ţară şi cele produse în afara acesteia sau între cele noi şi cele „second-hand”; potrivit art. 14 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, actul normativ a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, taxa fiind datorată numai pentru autovehiculele cu privire la care se face prima înmatriculare în România – esenţială fiind, deci, distincţia legiuitorului între autoturismele deja înmatriculate în ţară şi cele care provin din ţări U.E. şi se înmatriculează pentru prima dată în România;

• instanţa a apreciat că taxa pe poluare reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii, iar argumentul privind satisfacerea unei cerinţei obligatorii a interesului public nu poate fi primit, mai cu seamă faţă de faptul că prin Tratatul C.E. s-a creat o „nouă ordine juridică” în dreptul internaţional care are efect direct şi se bucură de supremaţie (prioritate) în raport cu ordinea juridică internă (art. 148 alin. 2 din Constituţie); art. 90 T.C.E. (art. 110 TUE) interzice restricţionarea liberei circulaţii a mărfurilor;

• un stat membru U.E. nu poate impune, nici în mod direct şi nici în mod indirect, taxe interne - asupra produselor unui alt stat membru –, altele decât cele impuse produselor interne similare; apărările pârâtei, referitoare la faptul că autorităţile naţionale au competenţa de a alege forma şi mijloacele de aplicare a tratatelor constitutive ale U.E. nu pot fi reţinute, instanţa fiind obligată să dea prioritate prevederilor comunitare;

• pentru repararea integrală a prejudiciului, reclamantei i s-a acordat şi dobânda legală prevăzută de art. 124 din O.G. nr. 92/2003 – Cod proc. fiscală;

• cererea de chemare în garanţie a fost admisă întrucât, potrivit art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, taxa pe poluare constituie venit la bugetul Fondului pentru Mediu gestionat de către A.F.M.;

• în ce priveşte dobânzile, Tribunalul a apreciat că acestea rămân în sarcina pârâtei căreia îi revine culpa procesuală pentru refuzul soluţionării cererii de restituire a taxei pe poluare.

Împotriva Sentinţei nr. 963/24 septembrie 2010 au formulat recurs pârâta D.G.F.P. Mureş şi chemata în garanţie A.F.M., ambele solicitând admiterea căii de atac, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

Pârâta D.G.F.P. Mureş a invocat disp. art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod proc. civ. şi a expus, în esenţă, următoarele argumente: Tribunalul nu putea respinge excepţia inadmisibilităţii cererii, în condiţiile în care reclamanta-intimată nu a înţeles să uzeze de calea administrativă de atac, potrivit disp. art. 205 din O.G. nr. 92/2003; prima instanţă a considerat în mod greşit că disp. O.U.G. nr. 50/2008 sunt discriminatorii faţă de art. 25, 28, 90 din Tratatul C.E.; referitor la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, a afirmat că acestea sunt obligatorii numai în privinţa rezultatului, autorităţile naţionale având competenţa de a alege forma şi mijloacele prin care se asigură obţinerea rezultatului; taxa de poluare este reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, deci obligativitatea achitării acesteia subzistă, cu atât mai mult cu cât instituirea ei a fost rezultatul negocierilor dintre România şi Comisia Europeană; prin instituirea taxei pe poluare nu sunt încălcate dispoziţiile art. 90 T.C.E. deoarece această taxă nu poate fi asimilată impozitelor interne, fiind percepută pentru asigurarea protecţiei mediului, de la toţi proprietarii de autoturisme care, prin înmatricularea acestora, doresc să le utilizeze pe teritoriul României şi contribuie, astfel, la poluarea mediului; în ce priveşte data de la care s-au acordat dobânzile, recurenta s-a referit la termenul instituit de art. 124 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, raportat la art. 117 alin. 2 sau la art. 70 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003.

Chemata în garanţie, A.F.M., a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. şi a enumerat, în esenţă, următoarele motive: taxa instituită de O.U.G. nr. 50/2008 este în acord cu principiile comunitare, actul normativ stabilind măsuri care corespund pe deplin prevederilor art. 90 TCE, taxa fiind neutră din punct de vedere fiscal; discriminare există numai atunci când se protejează produsele interne în detrimentul celor provenind din statele membre U.E., iar o astfel de situaţie nu a fost creată prin O.U.G. nr. 50/2008 care prevede că taxa de poluare se plăteşte, în egală măsură, pentru autovehiculele produse în ţară, ca şi pentru cele produse în afara ţării – evident, cu aplicarea unor criterii obiective de stabilire a taxei; în plus, art. 8 din O.U.G. nr. 50/2008 a prevăzut posibilitatea restituirii valorii reziduale a taxei; C.J.C.E. a afirmat, repetat, că statele membre pot impune taxe de înmatriculare asupra autovehiculelor „second-hand” importate, cu condiţia acele taxe să respecte art. 110 T.C.E. (fost art. 90 T.C.E.); A.F.M. nu este titulara vreunei obligaţii în raport de contribuabil, astfel că nu poate fi obligată la plata unei dobânzi legale.

Prin Întâmpinarea depusă la 26 ianuarie 2011, reclamanta - intimată a solicitat a se dispune respingerea recursurilor întrucât diferenţa de 7.439 lei, stabilită prin Decizia nr. 26536/24 septembrie 2009 este nejustificată deoarece autoturismul a fost achiziţionat din Germania anterior datei de 15 decembrie 2008, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse. 

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, precum şi potrivit regulilor statornicite de dispoziţiile art. 3041 Cod proc. civ., a reţinut următoarele aspecte:

Prin cererea introdusă la 5 martie 2010, reclamanta a solicitat anularea ca netemeinică şi nelegală a Deciziei nr. 303/7 ianuarie 2010, emisă de D.G.F.P. Mureş, prin care s-a soluţionat contestaţia reclamantei împotriva Deciziei de stabilire a diferenţelor de taxă pe poluare pentru autovehicule nr. 26536/24 septembrie 2009, în sensul respingerii contestaţiei. Prin această din urmă Decizie s-a stabilit o diferenţă de taxă pe poluare în sumă de 7.439 lei, în sarcina reclamantei.

Prin Întâmpinarea depusă la 21 mai 2010, pârâta a făcut referire clară la Decizia atacată, solicitând respingerea acţiunii şi menţinerea Deciziei nr. 303 din 7 ianuarie 2010 ca temeinică şi legală. Tot astfel, prin Încheierea pronunţată la 26 mai 2010, Tribunalul a dispus emiterea unei adrese către pârâta D.G.F.P. Mureş pentru a depuse la dosar toate actele care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 303/7 ianuarie 2010.

Deşi obiectul cauzei, conturat conform principiului disponibilităţii, l-a constituit anularea actului administrativ (Deciziei) emis cu ocazia soluţionării contestaţiei reclamantei – suma contestată fiind de 7.439 lei, prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cererii reclamantei. Aşadar, Tribunalul nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea Deciziei nr. 303/7 ianuarie 2010 a D.G.F.P. Mureş – Biroul Soluţionare Contestaţii şi nu a analizat suma cu privire la care obligaţia de plată stabilită este considerată, de către reclamantă, ca fiind nelegală, ci s-a referit doar la suma de 2.479 lei, stabilită printr-o altă Decizie, dispunând restituirea acestei sume.

În consecinţă, Curtea a admis recursurile, a casat Sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Mureş – art. 312 alin. 1 teza I, alin. 5 teza I Cod proc. civ.

Domenii speta

Spete similare