Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi mijloacele de probă. Forţa probantă şi aprecierea mijloacelor de probă în ansamblul probator.

Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi mijloacele de probă. Forţa probantă şi aprecierea mijloacelor de probă în ansamblul probator.

C. proc. pen., art. 63 alin. 2

Conform art. 63 alin.2 Cod procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia  penală nr. 192  din 17 februarie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 406 pronunţată de către Judecătoria Târgovişte la 27 noiembrie 2009 s-a dispus, în baza art.11 pct. 2 lit.a C. proc. pen. raportat la art. 10 alin.1 lit. a C. proc. pen. achitarea inculpatului  F.G., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 republicată iar în baza art.192 alin. 3 C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului F.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 86 alin.1 din OUG nr.195/2002, republicată.

În actul de sesizare s-a stabilit că la data de 04.05.2008, orele 16,00, lucrătorii de poliţie din cadrul poliţiei V., aflându-se în serviciul de supraveghere şi control a traficului rutier pe DN 72.A, pe raza localităţii M., judeţul Dâmboviţa,au procedat la oprirea regulamentară a autoturismului marca Dacia 1310 de culoare albă cu nr. de înmatriculare DB-…-... La cererea organelor de poliţie de a prezenta actele la control, inculpatul F.G. a declarat că nu posedă permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule .

S-a mai reţinut că inculpatul a avut o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale, recunoscând săvârşirea faptei de conducere pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere.

În cadrul cercetării judecătoreşti, în condiţiile respectării art. 322 Cod procedură penală, şi în prezenţa apărătorului ales, a fost ascultat inculpatul F. G. care a declarat că nu recunoaşte fapta pentru care a fost trimis în judecată .

La solicitarea reprezentantului Ministerului Public a fost audiat martorul din acte S.V. iar la solicitarea inculpatului soţia acestuia F.M.

În urma analizei actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de fond a reţinut că fapta imputată inculpatului – aceea prevăzută de art. 86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 republicata nu există, nefiind făcută dovada că F.G. a condus la data de 04.05.2009, orele 1600, autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare de mai sus.

Instanţa de fond a apreciat că situaţia de fapt expusă prin rechizitoriu nu este confirmată de probe, deoarece probele administrate în acuzare sunt insuficiente şi în plus nici nu se coroborează între ele, conţinând totodată menţiuni necorespunzătoare realităţii, mai mult decât atât, unele din acestea, respectiv declaraţia inculpatului de recunoaştere, au fost obţinute cu încălcarea garanţiilor procesuale prevăzute de art.171 C. proc. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte declaraţia de la fila 9 din dosarul de urmărire penală, prin care inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei fiind doar semnată, nu şi scrisă de acesta, s-a observat că, practic, a reprezentat singura proba în acuzare, care să confirme săvârşirea de către F.G. a infracţiunii pentru care a fost trimis in judecată.

Judecătoria a observa că, potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În aceste condiţii, s-a apreciat de către instanţa de fond că declaraţia de recunoaştere dată în faţa organului de cercetare penală nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, mai mult decât atât, că a fost dată cu încălcarea garanţiilor procesuale prevăzute de art.171 alin.3 C. proc. pen., inculpatului nefiindu-i adusă la cunoştinţă învinuirea sau dreptul de a fi asistat de un apărător.

S-a mai reţinut că deşi procesul-verbal încheiat de organele de poliţie la data de 04.05.2008, orele 1600  (fila 5 dosar u.p.) a fost de asemenea semnat de inculpat, şi vine să confirme, aparent, învinuirea care i se aduce, înscrisul în discuţie cuprinde o serie de menţiuni care nu corespund realităţii, ceea ce l-a făcut să nu constituie o probă credibilă.

Astfel, prima instanţă a reţinut că în acest proces-verbal s-a consemnat că agenţii de poliţie B.C. şi Ş.A. au procedat la data şi ora arătate mai sus la „oprirea regulamentară a autoturismului marca Dacia 1310 cu numărul de înmatriculare DB-…-…, care circula pe sensul de mers V. – C.”, iar „în prezenţa martorului asistent S.V.” au identificat persoana care se afla la volanul autoturismului ca fiind inculpatul F.G., menţionându-se că, în momentul opririi, inculpatul se afla „singur în autoturism”, şi a afirmat că a condus maşina în discuţie deoarece „nu cunoştea faptul că nu are voie să conducă”.

Aşadar, din cuprinsul procesului-verbal a rezultat că organele de poliţie au constatat direct săvârşirea faptei de către inculpat, fapt atestat de martorul asistent S.V., care era de faţă.

Instanţa de  fond a observat însă că aşa-zisă constatare nu a fost făcută în prezenţa unui martor asistent, numitul S.V. declarând în cursul judecăţii (fila 22), că nu a asistat la oprirea in trafic a inculpatului şi nu l-a văzut pe acesta să conducă vreun autovehicul în data de 04.05.2008 şi că l-a văzut pentru prima dată pe inculpat când acesta se afla deja în incinta postului de poliţie şi dădea o declaraţie, şi că nu l-a auzit să afirme că ar fi condus vreun autoturism.

Deşi declaraţia dată în cadrul cercetării judecătoreşti diferă de cea de la urmărirea penală (fila 8 dosar urmărire penală), S.V. susţinând în faţa instanţei de fond că nu a citit declaraţia înainte de a o semna, s-a observat că, şi în faţa organelor de poliţie, martorul nu a susţinut nici un moment că a fost de faţă la momentul depistării în trafic a inculpatului, dimpotrivă, relatând că în ziua de 04.05.2009, în jurul orelor 16 00, se afla la domiciliu şi că a fost solicitat de organele de poliţie să participe la încheierea unui proces-verbal în calitate de martor asistent, sens în care s-a deplasat la sediul poliţiei unde l-a văzut pentru prima data pe inculpat.

Prin urmare, prima instanţă a constatat că, în cauză, nu a existat nici un martor care să confirme identificarea în trafic a inculpatului la volanul autoturismului marca Dacia cu nr indicat mai sus, astfel că procesul-verbal din 04.05.2009, în contextul în care cuprinde menţiuni care nu corespund realităţii, nu poate constitui o probă sub acest aspect.

În legătură cu declaraţia de la fila 9 din dosarul de urmărire penală, instanţa de fond a mai reţinut că, deşi s-a menţionat că ar fi fost consemnată de martorul S.V., acest fapt a fost infirmat de martor în cursul judecăţii, susţinând că, dimpotrivă, a fost scrisă de către un agent de poliţie iar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală F.G. a arătat că nu recunoaşte săvârşirea infracţiunii (abia la acel moment, fiindu-i adus la cunoştinţă dreptul de a fi asistat de către un apărător).

Totodată, menţiunea că inculpatul „se afla singur în autoturism”, pe lângă faptul ca nu a fost confirmata de alte probe, a fost contrazisă prin declaraţia martorei F.M, care l-a însoţit pe inculpat în ziua de 04.05.2009, fiind de faţă când acesta a fost condus la sediul poliţiei.

Pentru toate motivele expuse mai sus instanţa de fond a constatat că, în cauză, nu există probe certe din care să rezulte că inculpatul a condus, la data de 04.05.2008, orele 16 00, pe raza localităţii M. jud. Dâmboviţa, autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare indicat mai sus, astfel că fapta nu există.

În plus, situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare a fost răsturnată prin declaraţia martorei F.M., care a arătat că autovehiculul în discuţie fusese cumpărat de la numitul „Nae” din  localitatea G., urmând a fi valorificat de inculpat la un centru de colectare fier vechi, autoturismul (transportat la acea data într-o căruţă), fiind nefuncţional şi într-o stare avansată de degradare (declaraţia aflată la fila 29 dosar fond – autoturismul „avea 2 roţi şi caroseria deteriorată”). Mai mult decât atât, martora a subliniat că soţul său nu a condus nici un autovehicul în ziua respectivă, şi a ajuns în acea zi la sediul poliţiei ca urmare a solicitării unui agent cu care s-au intersectat pe drum, care nu i-a explicat motivul pentru care trebuie să dea o declaraţie – aspect care s-a coroborat cu declaraţia dată de către inculpat în cursul judecăţii.

Prin urmare, s-a apreciat că probele pe care s-a fundamentat rechizitoriul au fost insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie care a operat în favoarea inculpatului şi nu s-a făcut  dovada existenţei faptei.

Împotriva sentinţei a declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în ceea ce priveşte greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea dedusă judecăţii, susţinându-se că instanţa de fond a dat dovadă de lipsă de rol activ deoarece având dubii cu privire la exactitatea constatărilor făcute de organul de poliţie în procesul verbal de cercetare la faţa locului nu a audiat persoanele care au făcut constatările consemnate, apreciind ca fiind suficientă declaraţia martorului S.V. pentru a considera că acest înscris nu este credibil.

S-a mai apreciat că audierea lucrătorilor de poliţie în calitate de martori, în legătură cu redactarea procesului verbal de cercetare la faţa locului nu are semnificaţia nerespectării disp. art.287 alin.2 C.p.p. fiind în deplină concordanţă cu art. 78 C. proc. p .

S-a mai susţinut că aprecierile primei instanţe în legătură cu  inexistenţa infracţiunii nu sunt fundamentate atâta vreme cât nu au avut loc încălcări ale normelor procedurale de natură să atragă nulităţi absolute, solicitându-se admiterea apelului şi condamnarea inculpatului.

Instanţa de apel a procedat la completarea probatoriului, în baza rolului său activ, sens în care au fost audiaţi inculpatul F.G. precum şi martorii S.V., B.C. şi Ş.A.

Tribunalul Dâmboviţa prin decizia penală nr. 228/15.11.2010 a  admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte  împotriva sentinţei penale nr. 406 pronunţată de către Judecătoria Târgovişte la 27 noiembrie 2009 în dosarul nr. 3349/315/2009 .

A desfiinţat sentinţa atacată în sensul că, în baza disp. art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, republicată,  l-a condamnat pe inculpatul F.G., la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza disp. art. 83 alin.1 Cod penal,  s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 201 pronunţată de Judecătoria Câmpulung la 3.04.2006, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 71 alin.1 şi 2 Cod penal, pe durata executării pedepsei principale,  s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 64 alin.1 lit.a teza a II-a şi b Cod penal, ca pedepse accesorii.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Aşa după cum în mod corect a reţinut şi procurorul, în declaraţia  dată de către inculpat la data de 04.05.2008 (pagina 9 dosar urmărire penală), adică imediat după depistarea în trafic a acestuia conducând un autoturism fără a poseda permis de conducere, inculpatul F.G. a recunoscut că a condus autoturismul marca Dacia 1310 cu nr. de înmatriculare DB-…-… pe DN 72.A, pe raza comunei M., fără a deţine  permis de conducere pentru nici o categorie de vehicule pe o distanţă de 300 de metri. Mai mult, inculpatul a precizat că la momentul opririi autoturismului de către organele de poliţie se afla singur în autoturism, fapt confirmat şi de declaraţiile martorilor S.V., B.C. şi Ş.A., cât şi de menţiunile din procesul verbal de cercetare la faţa locului încheiat la data de 04.05.2008.

Judecătorul fondului a omis să examineze această declaraţie, rezumându-se să aprecieze ca fiind conformă realităţii doar depoziţia dată de către inculpat ulterior, în faţa instanţei de fond.

S-a apreciat de tribunal că, nu există însă nici o explicaţie pentru care prima depoziţie să fie înlăturată şi să se dea eficienţă numai celei date în faţa primei instanţe, pe motiv că deşi este singura probă în acuzare care confirmă săvârşirea de către F.G. a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, iar procesul verbal încheiat de organele de poliţie la data de 04.05.2008, de asemenea, semnat de către inculpat vine să confirme aparent învinuirea ce i se aduce, înscrisurile în discuţie cuprind o serie de menţiuni care nu corespund realităţii, ceea ce face să nu constituie o probă credibilă.

Instanţa de prim control judiciar a apreciat că aceasta este o analiză trunchiată şi selectivă a materialului probator, în condiţiile în care nu există nici un argument şi nici o explicaţie logică şi credibilă care să motiveze revenirea inculpatului asupra primei declaraţii şi opţiunea sa pentru relatarea unei alte situaţii de fapt, care aşa după cum se va arăta în continuare, nu rezistă criticilor.

Tribunalul a mai observat  că declaraţia de la fila 9 din dosarul de urmărire penală este semnată de către inculpatul F.G., fiind acelaşi scris ca şi în declaraţia de la fila 10 din acelaşi dosar, declaraţie recunoscută de acesta ca fiind scrisă personal de el, mai mult aceeaşi semnătură regăsindu-se şi pe cele două declaraţii date în faţa instanţelor de judecată.

Mai mult, martorul S.V. în declaraţia dată în faţa instanţei de apel a precizat că în declaraţiile date în faţa organelor de poliţie, inculpatul F.G. a recunoscut că se afla singur în autoturismul pe care îl conducea pe drumurile publice, fără a avea actele necesare, respectiv carnet de conducere (fila 39 dosar apel), astfel că declaraţia soţiei inculpatului, care nu se coroborează cu nici o altă probă din dosar a fost apreciată ca fiind dată „pro causa” în favoarea inculpatului, în contextul consecinţelor pe care le poate avea pentru inculpat o nouă condamnare, ţinând  cont de faptul că acesta a mai fost condamnat de către Judecătoria Câmpulung prin sentinţa penală nr. 201/03.04.2006 tot pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autoturism pe drumurile publice fără a deţine permis de conducere.

O altă dovadă că situaţia prezentată de către inculpat şi soţia sa, martora F.M.  în faţa instanţei de fond nu corespunde realităţii a fost apreciată şi faptul că martora F.M. nu a dat nici o declaraţie în faţa organelor de urmărire penală, iar inculpatul a semnat procesul-verbal de cercetare fără a formula obiecţiuni.

Tribunalul  a apreciat de asemenea că, este greşită opinia judecătorului de fond cu privire la faptul că procesul-verbal din 04.05.2008 încheiat de organele de urmărire penală, cât şi declaraţia de recunoaştere dată de F.G. la urmărirea penală (fila 9) nu pot constitui probe credibile întrucât în această fază procesuală nu i-a fost adus la cunoştinţă inculpatului dreptul de a fi asistat de către un apărător şi nici învinuirea ce i se aduce, atâta timp cât la data de 04.05.2008 când acesta a semnat procesul-verbal şi a semnat declaraţia de recunoaştere de la fila 9 din dosarul de urmărire penală avea doar calitatea de făptuitor şi nu de învinuit sau inculpat cum prevede disp. art.171 alin.1 Cod procedură penală.

Este îndeobşte cunoscut că declaraţiile cele mai apropiate de adevăr, care reflectă faptele aşa cum s-au petrecut, sunt cele date imediat după producerea unui eveniment, cum este şi cazul celei făcute de către intimatul-inculpat la data de 04.05.2008, care în aprecierea tribunalului a fost calificată ca cea mai plauzibilă, din care rezultă fără echivoc că acesta a condus la data de 04.05.2008  pe drumurile publice, respectiv pe D.N.72, pe raza comunei M., autoturismul marca Dacia 1310, de culoare albă, cu nr. de înmatriculare DB-…-…, fără a poseda permis de conducere.

Ca atare, a apreciat instanţa de prim control judiciar că în drept, fapta inculpatului care la data de 04.05.2008 a fost identificat de către lucrători ai Biroului de Poliţie V., din cadrul I.P.J. Dâmboviţa,  conducând autoturismul marca Dacia 1310, de culoare albă, cu nr. de înmatriculare DB-…-…, fără a poseda permis de conducere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de disp. art. 86 alin.1 din OUG nr.195/2002 republicată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul F.G, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicei, prin prisma greşitei sale condamnări pentru infracţiunea dedusă judecăţii, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pronunţată de către instanţa de apel şi menţinerea sentinţei.

A susţinut recurentul-inculpat că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa de către instanţa de apel, corectă fiind soluţia de achitare pronunţată de către judecătorie, deoarece nu sunt probe certe care să confirme vinovăţia sa, iar declaraţia martorului S.V. dată în apel este subiectivă, motiv pentru care recurentul a înţeles să formuleze plângere penală împotriva acestui martor în legătură cu săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă. De asemenea, susţine recurentul că subiective sunt şi declaraţiile poliţiştilor ce au fost audiaţi în calitate de martori de către instanţa de prim control judiciar, solicitând înlăturarea acestora din ansamblul probator.

Un alt aspect criticat de către inculpat este şi acela vizând greşita revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, deoarece din cazierul judiciar depus atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, rezultă că recurentul nu figurează cu antecedente penale, fiind deci reabilitat de drept cu privire la pedeapsa anterioară.

În fine, a mai susţinut recurentul că instanţa de apel a realizat o greşită individualizare judiciară a pedepsei, ignorând circumstanţele sale personale, respectiv faptul că este unicul întreţinător de familie , având 4 copii minori.

Curtea a  constatat că recursul este nefondat, observând că instanţa  de prim control judiciar a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, atât în cursul judecăţii cauzei în primă instanţă, cât şi cu ocazia completării probelor în calea devolutivă de atac, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care recurentul - inculpat a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de către inculpat.

Apărările recurentului, în sensul că nu el este persoana care a condus autovehiculul, în mod corect au fost înlăturate de către instanţa de prim control judiciar, observându-se că, potrivit depoziţiei martorului S.V., dar şi declaraţiilor celor doi poliţişti care l-au oprit în trafic pe recurent - martorii  B.C. şi Ş.A. - recurentul era singur în autoturism în momentul în care a fost oprit pentru control de către aceştia.

Chiar dacă recurentul a invocat faptul că nu ştie carte, neştiind să scrie şi să citească, cu toate acestea curtea observă faptul că la dosar există, la fila 10 dosar urmărire penală, o declaraţie scrisă personal de către recurent, în care acesta a recunoscut că, la data de mai sus, conducea autovehiculul sus-menţionat. Deşi nu este finalizată descrierea situaţie de fapt, totuşi recurentul , în cuprinsul declaraţiei, după ce indică data şi ora de mai sus, menţionează olograf,, în timp ce con…’’, după care a refuzat să mai continue declaraţia.

Instanţa de prim control judiciar în mod judicios a observat că nu poate fi primită apărarea recurentului conform căreia s-a oprit din scrierea acestei declaraţii, refuzând să o mai continue în momentul când a realizat că lucrătorii de poliţie îl acuză pe nedrept de săvârşirea faptei.

În realitate, se observă că recurentul nu a contestat nici un moment la urmărirea penală, comiterea faptei de care a fost acuzat, deoarece,  astfel cum a fost reţinut şi de către instanţa de apel, recurentul a semnat procesul-verbal de constatare ce a fost întocmit de către lucrătorii de poliţie, fără a formula obiecţiuni, iar martorul S.V. a întărit faptul că recurentul s-a aflat singur în autoturism la momentul opririi de către poliţie, astfel încât şi martorul a semnat acelaşi proces-verbal fără obiecţiuni.

Nici apărarea recurentului în sensul că acest autovehicul nu era în stare de funcţionare, fiind atât de deteriorat încât practic era transportată  doar caroseria sa , cu căruţa condusă de către recurent, nu este în mod evident viabilă faţă de ansamblul probator administrat în cauză.

Astfel, nici un moment în derularea urmăririi penale recurentul nu a susţinut această împrejurare, care de altfel nu este confirmată de nuci o probă administrată la urmărirea penală, ci doar de declaraţia soţiei recurentului, martora F.M., dată în faţa primei instanţe, persoană care este însă în mod evident subiectivă, deoarece pe de o parte nu rezultă că ar fi fost de faţă la oprirea recurentului de către organele de poliţie, nefiind de altfel nici audiată la urmărirea penală din acest motiv, iar pe de altă parte este în mod direct interesată de exonerarea recurentului de răspundere penală.

În contextul celor expuse anterior, Curtea a constatat că în mod greşit instanţa de fond a conferit forţă probantă exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, înlăturând practic din ansamblul probator, mijloacele de probă administrate în decursul urmăririi penale, deşi conform art. 63 alin.2  cod procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea a observat că în mod judicios instanţa de control judiciar a procedat la o reapreciere a probelor administrate şi, după completarea probelor în apel, a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, reţinând în mod corect vinovăţia recurentului în săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii, apărările acestuia în sensul nevinovăţiei fiind înlăturate ca fiind contrazise de către restul acestor probe administrate.

Prin urmare, criticile recurentului sub acest aspect au fost apreciate ca nefondate, soluţia de condamnare fiind justă, iar individualizarea pedepsei realizându-se cu respectarea cerinţelor înscrise în art. 52 şi art. 72 Cod penal, pedeapsa fiind orientată de altfel la limita minimă specială prevăzută de textul legal incriminator, această critică a recurentului vizând individualizarea pedepsei fiind de asemenea apreciată ca nefondată.

În fine, în legătură cu ultima dintre critici, aceea privind greşita revocare a suspendării condiţionate, Curtea a  reţinut următoarele:

Potrivit fişei de cazier judiciar aflată la fila 13 din dosarul de urmărire penală, recurentului i-a fost aplicată anterior prin Sentinţa penală nr. 201 pronunţată de Judecătoria Câmpulung la 03.04.2006 o pedeapsă de 1 an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 78 alin.1 din O.U.G. 195/2002.

Este adevărat că recurentul a depus în faţa instanţei de recurs, copia certificatului de cazier judiciar nr. 952072/25.01.2011 eliberat de către I.P.J.Argeş, în cuprinsul căruia se menţionează că recurentul nu figurează înscris în cazierul judiciar.

Însă, verificând în baza rolului activ sentinţa de condamnare care figurează în fişa de cazier judiciar aflată la dosarul de urmărire penală, prin solicitarea unei copii de pe această sentinţă, cu menţiunea datei şi a modalităţii de rămânere definitivă, Curtea a constatat că această sentinţă îl priveşte în mod cert pe recurent, fiind vorba despre una şi aceeaşi persoană, excluzându-se deci posibilitatea ca această sentinţă să privească o altă persoană decât recurentul.

Aşadar, cum sentinţa de condamnare de mai sus a rămas definitivă la data de 14.04.2006 prin neapelare, iar infracţiunea dedusă judecăţii a fost comisă la data de 04.05.2008, în decursul termenului de încercare de 3 ani stabilit prin această sentinţă, rezultă cu claritate că aplicarea disp. art. 83 cod penal s-a realizat în mod corect în cauză, critica sub acest aspect fiind deci nefondată.

Domenii speta

Spete similare