ACŢIUNE ÎN ANULAREA ACTELOR JURIDICE
SUBSECVENTE. PROPRIETATE. IMOBIL ÎNSTRĂINAT
SUCCESIV DE MOŞTENITORII PERSOANELOR CARE, PRINTR-O HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ IREVOCABILĂ, REDOBÂNDISERĂ DREPTUL DE PROPRIETATE, HOTĂRÂREA FIIND ULTERIOR CASATĂ DE INSTANŢA SUPREMĂ, URMARE ADMITERII UNUI RECURS ÎN ANULARE. INCIDENŢA DISPOZIŢIILOR ART. 1 DIN PROTOCOLUL I AL CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI.
În speţă, pârâta avea facultatea să vândă imobilul în baza dreptului conferit printr-o hotărâre judecătorească care dobândise putere de lucru judecat anterior momentului în care instanţa supremă, admiţând recursul în anulare, a dispus casarea sentinţei, reţinând în esenţă necompetenţa absolută a jurisdicţiilor de a tranşa litigii civile având ca obiect acţiunile în revendicare promovate de foştii proprietari.
Prin faptul că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a anulat hotărârea judecătorească irevocabilă care atribuia antecesorilor reclamantei imobilul litigios deşi hotărârea respectivă fusese executată sub aspectul inscripţiunilor de carte funciară, iar ca urmare a punerii ei în executare imobilul a fost înstrăinat succesiv, a existat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei şi respectiv al dobânditorilor subsecvenţi ai imobilului, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Decizia nr. 1186/2009-R
din 02.07.2009 ( dosar nr. 4237/111/2001)
Prin sentinţa civilă nr. 534/P din data de 06.10.2000, pronunţată în dosar nr. 2741/2000, Tribunalul B. a admis acţiunea formulată de Consiliul Local al mun. O. şi cererile de intervenţie ale intervenienţilor A. E., V. M. X. E., X.N., C. I., C. G. P. I. şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 3725/95, 5653/96, 4361/1996 şi a dispus rectificarea de carte funciară în sensul restabilirii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului situat în O., str. B., nr. 14, înscris în CF nr. 11061 Oradea, nr. top. 194/7, 207/11 reprezentând în natură casă şi teren în suprafaţă de 352 mp.
Au fost obligaţi pârâţii în solidar în favoarea intervenienţilor la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel C. G., C. I., G. M., I. Ş. şi P. A. solicitând schimbarea în totalitate a sentinţei în sensul respingerii acţiunii şi a cererii de intervenţie.
Prin decizia civilă nr. 18/2001-A din data de 19.04.2001, pronunţată în dosar nr. 477/2001, Curtea de Apel O. a admis ca fondat apelul declarat de C. G., C. I., G. M., I. Ş. şi P. A. împotriva sentinţei civile nr. 534 din 6 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul B., pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru o nouă judecare, ţinând seama de considerentele prezentei decizii.
Prin sentinţa civilă nr.72/C/ 11.02.2002 pronunţată de Tribunalul B. în dosar nr.4237/R/2001, a fost respinsă acţiunea completată introdusă de reclamantul Consiliul Local O. împotriva pârâţilor P. A., I. Ş., C. G., C. I., G. M., cât şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de A. E., V. M., X. E. , X. N. toate referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.3725/1995, 5653/1995 şi 4361/1996, încheiate între părţi, precum şi la rectificarea CF în sensul restabilirii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român cu privire la imobilul din O., str. B., nr.14 judeţul B. înscris în CF nr.11061 O. cu nr.top.19417 şi 207/11, în natură casă şi teren în suprafaţă de 352 mp, au fost obligaţi reclamanta şi intervenienţii în solidar la 2.500.000 lei în favoarea pârâtei G. M. şi la 4.400.000 lei în favoarea pârâţilor C. G., C. I. cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, din actele şi lucrările dosarului, în primul rând faptul că reclamanta şi intervenienţii nu mai justifică interes legitim în redobândirea anumitor drepturi, cu atât mai mult cu cât a intrat în vigoare Legea nr.10/2001, iar interesul care a justificat pornirea procesului nu mai subzistă câtă vreme se tinde la a se introduce în proprietatea statului un bun pe care chiriaşii prin cererile lor de intervenţie, vor sa-l cumpere, ceea ce în prezent este imposibil. În al doilea rând s-a apreciat că, dacă s-ar admite acţiunea , s-ar încălca prevederile art.1 şi 7 din Legea nr.10/2001, ale căror dispoziţii sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată , iar potrivit art.48, hotărârile anterioare , chiar definitive,nu au autoritate de lucru judecat şi nu influenţează drepturile fostului proprietar de a primi imobilul. Pe de altă parte, recursul în anulare nu are nici un efect asupra transferurilor de proprietate ce au avut loc anterior promovării procedurii acestuia, în speţă înstrăinările atacate având loc în perioada 7 februarie 1995 – 1 august 1996 ,iar decizia Curţii Supreme de Justiţie invocată este din 28 septembrie 1998. De asemenea s-a constatat că buna credinţă a cumpărătorilor nu a fost şi nu poate fi contestată cu deplin temei, astfel că în atare condiţii, acţiunea de fond şi cererile de intervenţie prin care se tinde a se anula acte de vânzare cumpărare succesive – în justificarea interesului chiriaşilor pentru a achiziţiona imobilul nu au putut fi acceptate , acţiunea fiind lipsită de interes şi, cum în prezent fiinţează o lege specială de reglementare a restituirii proprietăţilor, nu sunt întrunite condiţiile pentru a se constata nulitatea absolută a unor acte juridice indicate în petitul acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe, în termen şi cu respectarea formelor legale, au formulat apel reclamantul Consiliul Local O., intervenienţii V. M., A. E., X. N. şi X. E. şi pârâta P. I.
Prin decizia civilă nr. 20 din 11.06.2002, pronunţată în dosar nr. 1762/2002, Curtea de Apel O. a respins ca nefondate apelurile civile declarate de reclamantul Consiliul Local O., intervenienţii V. M., A. E., X. N. şi X. E. şi pârâta P. I., împotriva sentinţei civile nr. 72/C din 11.02.2002, pronunţată de Tribunalul B., pe care a menţinut-o în totul.
A obligat părţile apelante să plătească părţii intimate suma de 4.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs Consiliul Local O., intervenienţii V. M., A. E., X. N. şi X. E., solicitând casarea în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 2441 din data de 28.03.2005, pronunţată în dosar nr. 3798/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Consiliul Local O., intervenienţii V. M., A. E., X. N. şi X. E., împotriva deciziei civile nr. 20 din 11.06.2002 a Curţii de Apel Oradea pe care a casat-o şi a trimis cauza aceleaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 314 din codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
În speţă, s-a apreciat că împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite.
Prin cererea de chemare în judecată Consiliul Local al Municipiului O. a investit instanţa cu soluţionarea unui prim capăt de cerere şi anume constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare prin care terenul în suprafaţă de 352 mp şi construcţia situate în O., str. B., nr. 14, înscris în CF nr. 11061 O., nr. top. 194/7 şi nr. 207/11 sub B 11 şi anume: actul prin care V. S. V. a vândut către I. Ş., la data de 7 februarie 1995; cel prin care I. Ş. a vândut către C. I. la data de 25 iulie 1996; cel prin care C. I. şi soţul acesteia C. G. a vândut către G. M.
Din copia foii de proprietate depusă la filele 17 – 19 dosar nr. 4237/2001 rezultă că în cartea funciară, la data de 18 martie 1937 a fost întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu pentru U. N. şi soţia sa M. F. R.; la data de 2 iulie 1946 a fost întabulat dreptul de proprietate pentru N. A. şi soţia sa P. I. în baza contractului de vânzare cumpărare din 8 mai 1946, la data de 18 martie 1959 a fost întabulat, în baza Decretului nr. 92/1950 dreptul de proprietate cu titlu de naţionalizate în favoarea Statului Român.
Prin sentinţa civilă nr. 7045 din 31 octombrie 1994 a fost admisă acţiunea formulată de V. S. V., a fost constatată nulitatea absolută a încheierii de întabulare privind trecerea în proprietatea statului cu titlu de naţionalizare a imobilului în litigiu şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară. Ulterior, prin decizia civilă nr. 1346 din 16 aprilie 1997 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat sentinţa civilă nr. 7045 din 31 octombrie 1994 a Judecătoriei O. şi a respins acţiunea formulată de V. S. V. împotriva Consiliului Local al Municipiului O.
Cum potrivit art. 311 din Codul de procedură civilă hotărârea casată nu are nici o putere, rezultă că vânzătoarea V. S. V., în calitate de succesoare a părinţilor săi N. A. şi P. I., nu a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Reclamantul a invocat drept temei al acţiunii principiul potrivit căruia resoluto jure dantis resolvitur jus accipients şi a susţinut că desfiinţarea titlului vânzătorului duce şi la desfiinţarea titlurilor subdobânditorilor.
Instanţele de fond şi de apel, încălcând principiul disponibilităţii, nu s-au pronunţat în limitele în care au fost investite şi au considerat aplicabil în speţă un act normativ, Legea nr.10/2001, pe care reclamantul nu l-a invocat drept temei juridic al acţiunii.
S-a apreciat că se impune trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare şi faţă de împrejurarea că la dosar nu există dovezi din care să rezulte că vânzătoarea V. S. V. a decedat şi, în această situaţie, probe care să ateste calitatea numitei P. I. de succesoare a acesteia, în calitate de fiică adoptivă, cum susţine prin petiţia aflată în dosarul de recurs.
Prin decizia civilă nr. 147/2006-A din data de 17.10.2006, pronunţată în dosar nr. 103/2006, Curtea de Apel a respins ca nefondate apelurile civile declarate de apelantul reclamant CONSILIUL LOCAL O. cu sediul în O. Piaţa U. nr. 1 judeţul B., de apelanta pârât P. I., cu domiciliul în Oradea str. A. O. nr. 4 bl. Pb 69 ap. 6 judeţul B. şi de apelanţii intervenienţi A. E., cu domiciliul în O. str. B. nr. 14 ap. 1 judeţul B., V. M. (decedată) - prin K. C., cu domiciliul necunoscut, X. N., X. E., ambii cu domiciliul în O. str. B. nr. 14 ap. 4 judeţul B., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi G. Ş. (fost I. I.), cu domiciliul în O. str. N. P. nr. 13 judeţul B., C. G., C. I. ambii cu domiciliul în Oradea str. M. E. nr. 28 judeţul B. şi G. M., cu domiciliul în G. str. G. nr. 44 judeţul T., împotriva sentinţei civile nr. 72/C din 11 februarie 2002 pronunţată de Tribunalul B., pe care a menţinut-o în întregime.
A obligat părţile apelante să plătească părţilor intimate G. M., C. G. şi C. I., suma de 700 ron cheltuieli de judecată în apel
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr. 2441 din 28 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti a admis recursurile declarate de CONSILIUL LOCAL al mun. O. şi de intervenienţii V. M., A. E., X. N., X. E., a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor.
Două sunt motivele care au determinat această soluţie: primul, încălcarea de către instanţele de fond şi apel a principiului disponibilităţii, în sensul că acestea au considerat aplicabil în speţă un act normativ (Legea nr. 10/2001) pe care reclamantul nu l-a invocat drept temei juridic al acţiunii şi al doilea, inexistenţa la dosar a unor dovezi privind decesul numitei V. S.-V. şi a calităţii de succesoare a numitei P. I..
Referitor la acest din urmă aspect, este de remarcat faptul că la dosarul nr. 2741/2000 al Tribunalului B., se află la fila 10 certificatul de deces al numitei V. S.-V., din care rezultă că aceasta a decedat la data de 17 martie 2000, de asemenea, în prezentul dosar sunt depuse decizia nr. 2052/1963 privind înfierea cu efecte depline a intimatei P. I. (fostă V., fostă P.) de către numiţii V. C. şi V. S.-V., precum şi certificatul de naştere al acesteia.
Referitor la primul aspect criticat, acela al cadrului procesual, este de reţinut faptul că apelanţii sunt aceia care au solicitat a se constata dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu, astfel că instanţele trebuiau să verifice condiţiile în care statul şi-a înscris dreptul de proprietate în CF, respectiv îndreptăţirea foştilor proprietari la redobândirea imobilului.
Ori, o astfel de verificare nu putea fi făcută decât prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare la data soluţionării cauzei, respectiv a Legii nr. 10/2001.
Se invocă de apelanţi decizia nr. 1346 din 16 aprilie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare promovat de procurorul general şi s-a respins acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari, motivat cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Această decizie, ca de altfel şi altele de aceeaşi natură, a avut un caracter conjunctural, instanţa supremă însăşi schimbându-şi jurisprudenţa în materie, prin decizia plenului din 28 septembrie 1998, ca urmare a condamnării repetate a României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, nu se poate da eficienţă acestei decizii, care este contrară Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în materia garantării proprietăţii, convenţie pe care România a ratificat-o şi care este direct aplicabilă în dreptul intern.
Pe de altă parte, reclamanta şi intervenienţii au solicitat a se constata nulitatea absolută a întabulării de sub B- 5 şi 6 ca fiind făcută fraudulos, prin folosirea unor acte false.
Este de menţionat în primul rând faptul că o astfel de cerere depăşeşte cazul procesual stabilit prin cererea introductivă şi de intervenţie, fiind o cerere nouă, formulată pentru prima dată în apel, mai precis cu ocazia rejudecării în apel, după casarea cu trimitere, ceea ce contravine dispoziţiilor articolului 294 (1) Cod de procedură civilă.
Trecând peste acest aspect, trebuie remarcat că întabularea mai sus evocată a fost făcută în baza unei hotărâri judecătoreşti a Tribunalul B. - secţia tutelară (nr. 1143/1946), prin care a fost validat contractul de vânzare-cumpărare din 08 mai 1946, având ca obiect dobândirea imobilului în litigiu de către numiţii N. A. şi I. de la proprietarii U. N. şi N. F.
Nu se poate considera că această inscripţie s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, câtă vreme contractul în discuţie a fost cenzurat de o instanţă judecătorească, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.
Faptul că hotărârea mai sus evocată, respectiv contractul în discuţie, nu au putut fi prezentate, nu pot conduce prin ele însele la concluzia că respectivul act juridic nu ar fi existat în realitate.
Nici împrejurarea că foştii proprietari apar pe lista evreilor exterminaţi în lagărele de concentrare în 1942, respectiv în 1945, nu poate conduce automat la concluzia mai sus evocată: astfel, pe de o parte nu există certitudine deplină în privinţa acurateţei datelor de deces datorită împrejurărilor excepţionale în care acesta s-a produs, iar pe de altă parte, nu poate fi exclusă nici posibilitatea încheierii contractului de către un succesor al proprietarilor tabulari.
Pe fondul incertitudinilor mai sus evocate şi, mai ales, a împrejurării că actul juridic în discuţie a fost cenzurat de o instanţă, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, apare ca nefondată cererea apelanţilor de invalidare a unei inscripţii tabulare făcută în urmă cu 60 de ani.
Referitor la buna credinţă a cumpărătorilor succesori ai imobilului, corect a reţinut instanţa de fond că aceasta este prezumată, prezumţie care nu a fost răsturnată de reclamant şi intervenienţi.
De altfel, la data cumpărării, imobilul era înscris în cartea funciară pe numele vânzătorilor, înscrierea făcând, potrivit principiului publicităţii imobiliare, dovada deplină a proprietăţii.
Faptul că prin decizia civilă nr. 1346 din 16 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea în revendicare a numitei V. S.-V., nu are relevanţă sub aspectul bunei credinţe a cumpărătorilor, câtă vreme ea este ulterioară contractelor de vânzare-cumpărare mai sus evocate, contracte care au fost încheiate în perioada 1995 - 1996.
De altfel, este de remarcat faptul că nici reclamantul şi nici intervenienţii nu au solicitat notarea procesului în cartea funciară şi nici suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea recursului în anulare.
În fine, privitor la apelul pârâtei P. I., este de menţionat faptul că acesta este nemotivat şi nesusţinut.
Faţă de considerentele mai sus reţinute, Curtea, în temeiul articolului 296 Cod procedură civilă, a respins apelurile declarate, iar în temeiul articolului 274 Cod de procedură civilă, a obligat apelanţii la 700 Ron cheltuieli de judecată în apel în favoarea intimaţilor G. M., C. G. şi C. I., reprezentând onorariu avocaţial în apel, recurs şi la rejudecarea apelului.
Împotriva acestei decizii intervenienţii A. E., X. N. şi X. E., precum şi reclamantul Consiliul Local al municipiului O. au declarat recurs solicitându-se în primul recurs la care s-a făcut referire, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în vederea respectării deciziei de casare a Înaltei Curţi, în vederea stabilirii pe deplin a împrejurărilor de fapt. Consiliul Local al municipiului O. a solicitat modificarea deciziei recurate, precum şi a sentinţei în sensul admiterii acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a celor trei contracte de vânzare cumpărare încheiate în 1995 şi 1996, precum şi a contractului de vânzare cumpărare din 8 mai 1946, cu consecinţa restabilirii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.
Prin Decizia civilă nr.6828 din 18 octombrie 2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr.16407/1/2006 s-au admis recursurile declarate de reclamantul Consiliul Local al Municipiului O. şi de intervenienţii X. E. , X. N. împotriva deciziei nr.147/A/ din 17 octombrie 2006 a Curţii de Apel O. – Secţia civilă, şi s-a casat decizia atacată si a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul B. pentru rejudecarea apelurilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut printre altele următoarele:
Judecarea apelului a avut loc la data de 17.10.2006, după intrarea în vigoare a Legii nr.219/14.07.2005, iar potrivit acesteia , apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a legii şi care potrivit acesteia sunt de competenţa tribunalului se trimit la tribunale.
Potrivit art. II (1) din Legea nr.219/2005 căile de atac se judecă de instanţele competente potrivit legii. Aceasta este o dispoziţie tranzitorie specială, derogatorie de la prevederile generale cuprinse în art.725 c.pr.civ., în temeiul căreia toate căile de atac se judecă potrivit competenţei stabilită de legea nouă.
Şi cum aceasta era în vigoare la data judecării apelului, rezultă că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe , fiind incidente astfel prevederile art.304 pct.3 c.pr.civ.
Recursul a fost admis numai în sensul celor arătate, fără a se analiza criticile de fond aduse hotărârii, conform art.312 alin.1,2,3 cu referire la art.304 pcz.3 c.pr.civ. în sensul casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei la Tribunalul B. pentru rejudecarea apelurilor.
Prin decizia civilă nr. 461/A din data de 25.09.2008, pronunţată în dosar nr. 4237./111/2001, Tribunalul B. a respins apelul civil formulat de apelanta P. I., dom. în loc. O., str.A. O., nr. 4, bl. PB69, ap. 6, judeţul B. în calitate de moştenitoare a pârâtei V. S. V. şi admite ca fondate apelurile civile formulate de apelantul - reclamant Consiliul Local al Mun. O., cu sediul în O., Piaţa U., nr. 1, judeţul B., intervenienţii - apelanţi V. M. decedată prin moştenitoarea K. C., cu domiciliul NECUNOSCUT, A. E., dom. în loc. O. str. B. nr. 14, ap. 1, judeţul B., X. E., dom. în loc. O., str. B. nr. 14, ap. 4, judeţul B. X. N., dom. în loc. O. str.B. nr. 14, ap. 4, judeţul B. în contradictoriu cu intimaţii G. Ş. fost I. I., dom. în loc. O., str. N. P., nr. 13, judeţul B., C. G., dom. în loc. O., str.M.E., nr. 28, judeţul B., C. I. dom. în O., str. M.E., nr. 28, judeţul B. şi G. M., dom. în loc. G., str. G., nr. 44, judeţul T., împotriva sentinţei civile nr.72/2002, pronunţată de Tribunalul B. în dosar nr.4237/R/2001 pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că:
A admis acţiunea formulată de CONSILIUL LOCAL al Mun. O. împotriva pârâţilor P. I. în calitate de moştenitoare a pârâtei V. S. V., G. Ş. fost I. I., C. G., C. I. şi G. M..
A admis cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii A. E., dom. în loc. O., str. B., nr. 14, ap. 1, judeţul B., X. E., X. N., V. M. decedată prin moştenitoarea K. C., şi în consecinţă:
A constatat nulitatea absolută a absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.3725/07.02.1995, nr.5653/25.07.1996 şi nr.4361/01.08.1996.
A dispus restabilirea situaţie de carte funciară de sub B7 privind imobilul situat în O. str. B. nr.14 înscris în Cf nr.11061 O. cu nr.top. 194/7, 207/11 în natură casă şi teren în suprafaţă de 352 mp.
A obligat intimata G. M. la cheltuieli de judecată în cuantum de 1500 lei în favoarea apelanţilor intervenienţi A. E. şi X. N.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul în litigiu situat în O. str. B. nr.14 înscris în Cf nr.11061 O. cu nr.top. 194/7, 207/11 a constituit proprietatea numiţilor U. N. şi soţia U. F. R., care şi-au înscris dreptul de proprietate cu titlu de cumpărare în părţi egale la data de 18 martie 1937.
Numiţii N. A. şi soţia N. I. şi-au întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului sub B5 şi 6 , în baza contractului de vânzare –cumpărare din 08 mai 1946 , iar ulterior Statul Român , la data de 18 martie 1959 cu titlu de naţionalizare în baza decretului nr.92/1950.
Prin sentinţa civilă nr.7045/31.10.1994 a Judecătoriei O. s-a admis acţiunea formulată de pârâta V. S. V. , decedată ulterior , fiica foştilor proprietari tabulari N., şi s-a constatat nulitatea absolută a încheierii de întabulare privind trecerea în proprietatea Statului Român cu titlu de naţionalizare a imobilului în litigiu şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de CF, reţinându-se că preluarea de către stat a imobilului a fost şi este abuzivă.
Această hotărâre a fost casată prin decizia civilă nr.1346/16.04.1997 a fostei Curţi Supreme de Justiţie urmare a admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General, astfel încât această hotărâre nu mai are nici o putere potrivit art.311 C.pr.civ.
Chiar dacă ulterior procedura recursului în anulare, a fost abrogată de către legiuitor, prin O.U.G. nr. 58/2003, hotărârile pronunţate în cadrul acestei proceduri îşi menţin în continuare valabilitatea , neexistând nici o prevedere legală care să le lipsească de valabilitate.
Prin sentinţa apelată, primă instanţă a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr.10/2001,însă cu privire la această chestiune , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.2441/28.03.2005,obligatorie şi la rejudecarea prezentului apel, a reţinut că instanţele de fond şi de apel au încălcat principiul disponibilităţii şi nu s-au pronunţat în limitele în care au fost investite ,considerând aplicabil în speţă un act normativ , pe care reclamantul nu l-a invocat drept temei juridic al acţiunii, ceea ce a constituit unul din motivele de casare cu o primă trimitere a cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.
Pe de altă parte , faptul că pe parcursul soluţionării cauzei a intrat în vigoare Legea nr.10/2001, care a instituit o procedură specială reparatorie în privinţa imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, cu titlu sau fără titlu, nu justifică respingerea acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi rectificare de carte funciară, nefiind incidentă cauzei date , prin acţiune se solicită anularea unor contracte de vânzare cumpărare succesive încheiate de pretinsul proprietar după obţinerea sentinţei civile nr.7045/31.10.1994 a Judecătoriei O. şi nu anularea unor contracte la care face referire art.45 din legea nr.10/2001.
Potrivit art.315 alin.1 C.pr.civ. , în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Din dosarul nr.4967/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria O., reiese că prin rezoluţia din 24.06.1998 s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la intimata V. S. V., întrucât în sarcina acesteia nu se poate reţine comiterea vreuneia dintre infracţiunile reclamate.
Din cuprinsul rezoluţiei reiese că deşi organele de urmărire penală au făcut cercetări, contractul de vânzare –cumpărare care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în CF al numiţilor N. nu a putut fi descoperit nici în Arhivele Direcţiei Judeţului B. a Arhivelor Naţionale şi nici numita V. V. nu a putut prezenta înscrisul respectiv ,iar din cercetările efectuate a reieşit că actul de vânzare – cumpărare nu putea fi încheiat de către părţi la data de opt mai 1946, întrucât la acea dată cei doi vânzători proprietari erau decedaţi.
Astfel numita U. F. a decedat, gazată în lagărul de concentrare nazist de la A. în anul 1942, împreună cu cei doi copii minori M.-T. şi N. în vârstă de 8, respectiv 6 ani (fila 58 dosar penal), iar soţul acesteia , U. N. , a decedat în lagărul nazist de la M. la data de 26 februarie 1945 (fila 59 dosar penal), decesul acestora fiind confirmat de o serie de organizaţii internaţionale evreieşti .
Parchetul de pe lângă Judecătoria O., a apreciat că în aceste condiţii numiţii U. N. şi F. nu puteau semna actul de înstrăinare, însă în privinţa acestor infracţiuni de fals, nu se poate dispune începerea urmăririi penale deoarece a intervenit prescripţia, care înlătură răspunderea penală, iar pe de altă parte numiţii N. A. şi I. au decedat în anul 1977, respectiv 1980.
În cauză nu s-a făcut nici dovada existenţei vreunui succesor al celor doi soţi U. , care să necesite aprobarea secţiei tutelare a Tribunalului B., din actele dosarului rezultă că aceştia au fost deportaţi împreună cu cei doi copii minori, care au fost exterminaţi împreună cu părinţii lor în lagărele naziste.
Chiar V. S. V., în declaraţia dată în dosarul penal (fila 14) , a făcut precizarea că părinţii săi au cumpărat „casa toată” de la U. N. în anul 1946, ceea ce practic era imposibil, foştii proprietari fiind decedaţi la data respectivă, situaţie în care înscrierea în coala funciară a dreptului de proprietate al soţilor Nemeş s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, înscris pe care îl apreciază în raport de cele arătate ca fiind un fals.
Tot prin decizia de casare nr.2441/28.03.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie de Justiţie se reţine cu caracter obligatoriu pentru instanţa de rejudecare faptul că vânzătoarea V. S. V., în calitate de succesoare a părinţilor săi N. A. şi P.I. , nu a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Aceasta după pronunţarea hotărârii şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară în baza certificatului de moştenitor nr.2209/16.12.1994, însă nu a încercat să intre în posesia imobilului , trecând la înstrăinarea acestuia numitului I. Ş. cu preţul de 50.000lei prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3725/07.02.1995 de către fostul Notariat de Stat Judeţean B..
Ulterior I. Ş. prin contractul autentificat sub.nr.5653/25.07.1996 de către Biroul Notarului Public D. &V. vinde imobilul intimatei C. I. căsătorită cu C. G. cu preţul de 12 milioane lei, iar la numai câteva zile ulterior, respectiv la data de 01.08.1996 aceştia la rândul lor îl înstrăinează intimatei G. M. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.4361/1991 de către Biroul Notarului Public G. B. cu preţul de 10 milioane lei inferior preţului anterior plătit.
Tribunalul a apreciat că din modul în care s-a derulat încheierea acestor contracte de vânzare cumpărare, în mod succesiv la intervale de timp relativ scurte,au încercat să creeze aparenţa unei bune credinţe, însă din modul concret în care s-au încheiat fără ca nici unul din cumpărători să intre sau să fi încercat să intre în posesia imobilului, posesie pe care nu a avut-o nici vânzătoarea ,că nu au vizionat imobilul înainte de cumpărare, atitudine greu de acceptat pentru nişte persoane care cumpără un imobil cu o astfel de valoare, de preţul fictiv inserat în acestea raportat la valoarea indicată de către apelanta Palatin Ileana în notificare respectiv de 2.300.000.000 lei ,reiese că reaua credinţă a cumpărătorilor la încheierea acestora este una evidentă, impunându-se constatarea nulităţii acestora.
Raportat la situaţia concretă arătată , tribunalul a apreciat că situaţia de carte funciară în care nu era notat nici un litigiu cu privire la imobil nu este suficientă prin ea însăşi a reţine buna credinţă a cumpărătorilor.
În ce priveşte intervenienţii apelanţi, instanţa a apreciat că aceştia au un interes personal şi direct în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu , interes ce rezidă din calitatea lor de chiriaşi a imobilului, calitate ce le conferă o serie de drepturi mai avantajoase în ce priveşte contractele de închiriere pe care le au şi pe care şi le vor putea menţine în continuare, potrivit legislaţiei în vigoare ,în situaţia în care imobilul revine în proprietatea statului.
Cu privire la apelul apelantei Palatin Ileana, instanţa a reţinut că pe de-o parte imobilul a ieşit din patrimoniul antecesoarei sale V. S. V. decedată la data de 17 martie 2000 şi care potrivit deciziei nr.2052/1963 a adoptat-o cu efecte depline, urmare a vânzării acestuia către I. Ş., iar în prezenta cauză ea ca succesoare a acesteia nu poate avea decât drepturile şi obligaţiile procesuale ale acesteia ce derivă din calitatea sa procesuală de pârâtă, iar prin hotărârea apelată fiind respinsă acţiunea ,nu i s-a adus nici o atingere ,astfel încât apelul acesteia este şi lipsit de interes.
Faţă de cele arătate tribunalul în baza art.296 c.pr.civ. a respins apelul civil formulat de apelanta P. I. în calitate de moştenitoare a pârâtei V. S. V. şi a admis ca fondate apelurile civile declarate de apelanta reclamantă Consiliul Local al mun.O. , intervenienţii apelanţi V. M. decedată prin moştenitoarea K. C., A. E., X. E. , X. N., în contradictoriu cu intimaţii G. Ş. fost I. I., C. G., C. I. şi G. M., împotriva sentinţei civile nr.72/2002, pronunţată de Tribunalul B. în dosar nr.4237/R/2001 pe care o va schimba în totalitate în sensul că va admite acţiunea formulată de CONSILIUL LOCAL al mun. O. împotriva pârâţilor P. I. în calitate de moştenitoare a pârâtei V. S. V. ,G. Ş. fost I. I., C. G., C. I. A , G. M., a admis cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii A. E., X. E. , X. N., V. M. decedată prin moştenitoarea K. C., şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.3725/07.02.1995, nr.5653/25.07.1996 şi nr.4361/01.08.1996, a dispus restabilirea situaţie de carte funciară de sub B7 privind imobilul situat în în O. str. B. nr.14 înscris în Cf nr.11061 O. cu nr.top. 194/7, 207/11 în natură casă şi teren în suprafaţă de 352 mp.
În baza art.274 c.pr.civ a obligat pârâta intimată G. M. aflată în culpă procesuală să plătească apelanţilor intervenienţi A. E. şi X. N. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în apel , constând în onorariu avocat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs G. M. şi I. Ş..
Recurenta G. M. a solicitat admiterea recursului, în principal casarea deciziei cu trimitere pentru rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul respingerii integrale a apelurilor intimaţilor şi menţinerea sentinţei civile nr. 72/2001:
În motivarea cererii de recurs, sunt învederate următoarele:
-decizia atacată s-a pronunţat împotriva unei persoane decedate, fiind lipsită de capacitate procesuală, astfel la data de 19 august 2008 a decedat pârâta C. I., succesorul testamentar cu titlu universal al acesteia, G. E., nefiind citat;
-apelantul reclamant Consiliul Local al Municipiului S. M. este o entitate lipsită de personalitate juridică, dar şi de capacitatea de exerciţiu procesuală, fiind inaptă să stea în nume propriu în instanţă;
-instanţa a încălcat legea prin ignorarea puterii lucrului judecat în decizia recurată, înscrierea în CF a soţilor U. făcându-se pe baza unui titlu valabil, validat expres printr-o hotărâre judecătorească, iar instanţa de apel a reţinut că imobilul nu ar fi trecut legal în patrimoniul succesoarei soţilor Nemeş, pârâta V. S.;
- instanţa de apel a invocat ca sursă a indicaţiilor obligatorii decizia nr. 2441/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deşi nu era legată de cele menţionate în aceasta, ci era legată de cele dispuse prin decizia nr. 6828/2007 a aceleaşi instanţe, care nu conţine nici o referire la aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 la cauza de faţă;
-în cazul de faţă, Legea nr. 10/2001 a apărut şi a intrat în vigoare ulterior promovării acţiunii, fiind imposibil ca reclamanta sau oricare dinte părţi să fi avut în vedere dispoziţiile ei;
-instanţa de apel a încălcat principii elementare ale dreptului civil, cum sunt prezumarea bunei credinţe, puterea de lege a contractelor legal făcute, principiul efectului constitutiv de drept real a înscrierilor în CF;
-instanţa a apreciat că prezumţia legală de bună credinţă ar putea fi răsturnată, fără să administreze vreo probă nouă, ignorând probatoriul amplu administrat de instanţele de fond.
În drept sunt invocate dispoziţiile art. 969, 1169 şi 1899 Cod civil, art. 17(1) şi 34 lit. a Decretului - Lege nr. 115/1938, art. 124 şi 147 alin. 4 din Constituţia României şi art. 41 – 43 respectiv art. 304 pct. 4, 5, 9 şi art. 315 Cod procedură civilă.
Recurentul I. Ş. a solicitat admitere recursului şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii apelului şi menţinerea sentinţei apelate nr. 72/2002 pronunţată de Tribunalul B. cu consecinţa menţinerii ca valabil a contractului încheiat între V. S. V. şi recurent.
În motivarea cererii de recurs, sunt invocate următoarele aspecte:
- recurentul invocă excepţia absolută a lipsei interesului intervenienţilor în nume propriu, ei fiind chiriaşi ai imobilului, ca atare nu manifestă nici un interes actual, nefiind altceva decât detentori precari;
-contractul încheiat de recurent cu moştenitoarea V. este deplin valabil, astfel prin raportate la principiul „error communis facit jus” şi având în vedere înscrierea din CF privitoare la sentinţa civilă nr. 7045/1994, iar apoi la întabularea lui V. S. din decembrie 1994 în calitate de moştenitoare a soţilor N., recurentului nu-i poate fi imputabilă nici i culpă sau rea-credinţă în încheierea contractului;
-art. 1899 alin. 2 din codul civil prevede că buna credinţă este prezumată, iar reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă, astfel faptul că în imobil locuiesc alte persoane nu poate ridica suspiciuni cu privire la titlul proprietarului, această împrejurare nefiind de natură a răsturna buna-credinţă a cumpărătorului, nepredarea imobilului neputând fi calificată drept viciu de nelegalitate;
-faţă de data înscrierii dreptului de proprietate al recurentului în CF nr. 11061 O. sub B.11, în data de 07.02.1995, promovarea acţiunii în rectificarea cărţii funciare la data de 30.07.1998 apare ca fiind făcută cu depăşirea termenului prevăzut de art. 37 din Decretul – Lege nr. 115/1938, fiind deci prescrisă.
În drept sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimata A. E., prin întâmpinare şi memoriul formulat în completarea acesteia, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu motivarea că prin numeroase probe s-a dovedit fără echivoc că imobilul a fost proprietatea numiţilor U. N. şi F., care au decedat în mod tragic împreună cu doi copii minori în lagărele naziste, prin Rezoluţia Parchetului din 24.06.1998 constatându-se că a fost imposibil în fapt ca soţii U. N. şi F.A. să fi putut încheia la 8 mai 1946 pretinsul contract de vânzare-cumpărare, înscris la B.5 – B.6 prin care să se fi transmis legal dreptul lor de proprietate în favoarea soţilor N. A. şi soţia născută P. I., întrucât la 8 mai 1946 aceştia nu mai existau, ca atare înscrierea din CF de sub B.5 şi B.6 este o ficţiune, fraudarea fiind realizată prin infracţiunea de fals pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale şi decesul soţilor N., beneficiarii falsului, iar consecinţa legală a acestui adevăr, constatat doar în anul 1998, după cercetările Parchetului, o constituie faptul că, prin efectul legii, respectiv a art. 680 din Codul civil, imobilul a trecut în proprietatea Statului, începând cu decesul lui U. N., decedat la 26.02.1945. Referitor la excepţia absolută a lipsei interesului invocat de intervenienta în interes propriu, intimata arată că excepţia este vădit nefondată, sens în care face trimitere la prevederile exprese ale art. 9 din Legea nr. 112/1995, drepturile intimatei ca şi chiriaşă în imobil fiind întărite şi de Legea nr. 10/2001. Cât priveşte contractul nr. 3725/07.02.1995, acesta este făcut în frauda legii, întrucât sentinţa civilă nr. 7045/1994 a Judecătoriei Oradea a fost casată prin Decizia civilă nr. 1346 din 16.04.1997 a Curţii Supreme de Justiţie, iar referitor la excepţia privind prescrierea cererii de rectificare CF, aceasta este nefondată, cererea fiind subsecventă astfel că îşi produce efectul numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a deciziei civile nr. 461/A/2008 a Tribunalului B..
Intimata susţine, de asemenea, că susţinerile recurentei G. M. în sensul că decizia atacată este dacă cu grava încălcare a formelor de procedură sunt nefondate şi inadmisibile, fiind nesocotite prevederile art. 723 Cod procedură civilă, deoarece nu se poate reproşa nimic instanţei, neexistând temei pentru criticarea acesteia care a citat părţile potrivit art. 85 Cod procedură civilă. Referitor la Legea nr. 10/2001, intimata arată că aceasta nu are nici o aplicare şi nimeni nu a cerut aplicarea ei, deoarece nici măcar N. A. şi I. nu au contestat naţionalizarea, ci din contră, cunoscând realitatea fraudei, au abandonat imobilul încă din anul 1969. Cât priveşte critica privind încălcarea de către instanţa de apel a principiilor privind prezumarea bunei credinţe şi puterea de lege a contractelor legal făcute, intimata susţine că s-a dovedit prin probele de la dosar că toţi participanţii la transmiterea succesivă a dreptului de proprietate au urmărit doar crearea aparenţei de bună credinţă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.
Intimatul X. N., prin concluziile verbale formulate, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs, precum şi din oficiu, instanţa reţine următoarele:
În primul rând, referitor la motivul de recurs axat pe problema casării deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, este de subliniat că recurenta G. M. aduce în discuţie o pretinsă neregularitate procedurală care priveşte o altă parte din proces, neregularitate care nu a fost invocată de succesorii acesteia. Într-adevăr, la data pronunţării deciziei recurate, intimata C. I. era decedată, decesul acesteia survenind anterior, respectiv la data de 21.07.2008, fără însă ca, odată cu înştiinţarea instanţei de apel, să se fi depus actul de deces, iar ulterior, moştenitorii defunctei nu au înţeles a invoca incidentul procesual mai sus invocat, or este îndeobşte cunoscut că neregularităţile de natura celei mai sus menţionată poate fi ridicată numai de partea ocrotită prin norma încălcată.
Nu poate fi acceptat nici motivul ce vizează lipsa capacităţii de exerciţiu a reclamantului Consiliul Local al Municipiului O., pe motiv că ar fi lipsit de personalitate juridică, astfel este de observat că litigiul de faţă a fost promovat în anul 1998, problema invocată trebuind a fi examinată din perspectiva capacităţii procesuale a autorităţilor şi instituţiilor publice reglementată de Legea administraţiei publice locale atunci în vigoare, respectiv Legea nr. 69/1991. Edificatoare sunt prevederile art. 5 din această lege, potrivit cărora autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii ca autorităţi executive, situaţie în care, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, procesul trebuia legat de consiliul local, astfel cum în mod corect s-a procedat în speţă.
Cât priveşte excepţia privind lipsa interesului în promovarea cererii deduse judecăţii, excepţia se dovedeşte a fi nefondată în condiţiile în care intervenienţii justifică un interes potrivit prevederilor art. 52 din Codul de procedură civilă, interesul sesizării instanţei de către aceştia fiind dată de situaţia lor de chiriaşi într-un imobil care a constituit proprietatea statului, iar ulterior anului 1994 imobilul respectiv a devenit proprietatea unor persoane fizice în condiţii care sunt apreciate de către intervenienţi ca fiind nelegale.
Referitor la excepţia privind prescrierea acţiunii în rectificare de CF, invocată de recurentul I. Ş., motivul adus în susţinerea acesteia nu poate fi primit, având în vedere că dreptul la promovarea acţiunii în rectificare CF s-a născut la data de 16 aprilie 1997, odată cu pronunţarea Deciziei nr. 1437/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, fiind respectate prevederile art. 36 şi 37 din Legea nr. 115/1938 privind prescrierea acţiunii în rectificare.
În ceea ce priveşte motivele de recurs vizând fondul pricinii este necesară reliefarea următoarelor aspecte:
Prin sentinţa civilă nr. 7045 pronunţată de Judecătoria O. la data de 31 octombrie 1994, la cererea reclamantei V. S. V., s-a constatat nulitatea absolută a încheierii de întabulare privind trecerea în proprietatea statului cu titlu de naţionalizare a imobilului înscris în cartea funciară nr. 1061 O., cu nr. top. 194/7 şi 207/11 care în natură reprezintă casă cu 352 mp teren, situat în O., str. B., nr. 14. Această sentinţă a fost casată ulterior printr-o hotărâre a instanţei supreme dată asupra unui recurs în anulare declarat de procurorul general, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de V. S. V. împotriva Consiliului Local O..
În intervalul de timp cuprins între data pronunţării sentinţei mai sus arătate şi cea la care s-a decis casarea respectivei hotărâri, imobilul înscris în CF nr. 1061 O. cu nr. top. 194/7 şi 207/11 a făcut obiectul unor vânzări succesive, după ce, în prealabil, în baza sentinţei pronunţate de judecătorie, în cartea funciară a fost efectuată sub B.9 operaţiunea de reînscriere a dreptului de proprietate în favoarea vechilor proprietari de sub B.5 şi 6, cu radierea înscrierii de sub B 7efectuată în favoarea Statului Român.
Astfel, o primă vânzare a survenit la data de 7 februarie 1995, când prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3725 din 7 februarie 1995, V. S. V., moştenitoarea foştilor proprietari tabulari de sub B 5 şi B.6, a vândut imobilul numitului I. Ş.. Următoarea înstrăinare a imobilului a avut loc cu aproximativ un an mai târziu, respectiv la data de 25 iulie 1996, prin contractul autentic nr. 5653 încheiat între I. Ş., în calitate de vânzător şi C. I., căsătorită cu C. G., în calitate de cumpărătoare. Aceştia din urmă au înstrăinat la rându-le imobilul aflat în litigiu în favoarea cumpărătoarei G. M., sens în care a fost încheiat contractul autentificat sub nr. 4361 din data de 1 august 1996.
Revenind la sentinţa civilă nr. 7075/2004 a Judecătoriei O., prin care s-a constatat nulitatea absolută a încheierii în baza căreia fusese întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, este de subliniat că dispoziţiile acestei sentinţe au fost puse în executare, astfel sub B.9 din cartea funciară nr. 11061 Oradea a fost efectuată la data de 8 decembrie 1994 operaţiunea de restabilire a situaţiei anterioare de CF, în sensul restabilirii dreptului de proprietate în favoarea vechilor proprietari de sub B.5-6.
Este de notat totodată caracterul irevocabil al hotărârii mai sus menţionate şi care dobândise autoritatea de lucru judecat anterior momentului în care instanţa supremă, prin decizia nr. 1346 din 16 aprilie 1997, admiţând recursul în anulare, a dispus casarea sentinţei, reţinând în esenţă necompetenţa absolută a jurisdicţiilor de a tranşa litigii civile având ca obiect acţiunile în revendicare promovate de foştii proprietari, sens în care în considerentele deciziei s-a subliniat că instanţa de judecată nu putea dispune schimbarea titularilor dreptului, o atare atribuţie revenind în exclusivitate puterii legislative.
În contextul anterior relevat, se cuvine a se face precizarea că, până la hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta din cauza în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 7075/2004, avea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care sentinţa a stabilit că imobilul din litigiu a fost naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950 şi a constatat, cu efect retroactiv, că titularii dreptului înscris în CF anterior trecerii imobilului în proprietatea Statului sunt proprietarii lui legitimi, dreptul acestora, astfel recunoscut, nefiind revocabil. De altfel, reclamanta, ulterior pronunţării sentinţei despre care s-a făcut vorbire mai sus, s-a putut bucura de bunul dobândit cu titlu de moştenire de la antecesorii săi, în favoarea cărora s-a restabilit dreptul de proprietate, ca şi proprietar legitim, iar în exercitarea prerogativelor dreptului ei de proprietar a hotărât înstrăinarea imobilului în favoarea cumpărătorului I. Ş., încheind în acest sens contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3725 din 7 februarie 1995.
Prin faptul că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a anulat hotărârea judecătorească definitivă care atribuia antecesorilor reclamantei imobilul litigios, deşi hotărârea respectivă fusese executată sub aspectul inscripţiunilor de carte funciară, iar ca urmare a punerii ei în executare imobilul a fost înstrăinat succesiv, a existat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei V. S. V. şi respectiv al dobânditorilor subsecvenţi ai imobilului, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, mai mult, având în vedere că sentinţa civilă aflată în discuţie era o hotărâre irevocabilă, deci care dobândise autoritate de lucru judecat şi care, în plus, fusese executată, a fost înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice, cunoscut fiind că unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor părţi, este principiul securităţii raporturilor juridice, care reclamă, între altele, ca soluţia dată în mod definitiv unui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie pusă în discuţie.
În jurisprudenţa CEDO s-a statuat, în mod repetat că prin admiterea recursurilor în anulare introduse în mai multe cauze de procurorul general, care dispunea, în baza art. 330 din Codul de procedură civilă, de puterea de a ataca o hotărâre definitivă, nefiind ţinut de nici un termen, astfel încât hotărârile judecătoreşti puteau fi oricând puse în discuţie, Curtea Supremă de Justiţie a şters în întregime proceduri judiciare care se finalizaseră prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind înfrânt astfel principiul securităţii raporturilor juridice, din cauza cărui fapt, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat.
Relevante sunt în sensul sus arătat hotărârile pronunţate în cauzele B. ( din 28.10.1999), G. ( din 30.09.2008), M. I. G. SA, G. ( din 07.02.2008), S. ( din 04.11.2008), B. ( din 17.12.2002), L. ( din 04.03.2008, T. ( din 04.11.2008 etc., cauze în care au fost invocate chestiuni similare celei în cauză şi în care Curtea Europeană a concluzionat că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, datorită rejudecării soluţiei pronunţate definitiv într-un litigiu şi privării reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la sfârşitul procedurii, ce au urmat unui recurs în anulare, constatând totodată că, prin admiterea cererii, Curtea Supremă de Justiţie a neglijat un întreg proces legal care se încheiase cu o hotărâre judecătorească care era „ res judicata” şi care, mai mult decât atât, fusese executată.
Reclamanta V. S. V. din cauza aflată în discuţie şi mai apoi recurenţii din prezentul litigiu se află într-o situaţie similară celor din cauzele enumerate mai sus, hotărârea instanţei supreme, în ipoteza în care i s-ar da eficienţă, având drept consecinţă privarea lor de dreptul de proprietate, dobândit asupra imobilului, în sensul frazei a doua din primul paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene.
În speţă, V. S. V., în baza dreptului conferit prin prima hotărâre, avea facultatea să dispună de imobil, inclusiv deci de a-l vinde, astfel cum s-a şi întâmplat în speţă. Prin urmare, survenienţa hotărârii instanţei supreme, date astfel cum s-a relevat constant în cadrul jurisprudenţei CEDO cu violarea articolului 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, nu este de natură a schimba datele problemei, respectiv să conducă la radierea din cartea funciară a dreptului restabilit în favoarea antecesorilor reclamantei şi respectiv a dreptului acesteia înscris sub B.10.
De altfel, este de observat că prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare în baza cărora au fost efectuate în cartea funciară înscrierile de sub B11, 14-15 şi 16, iar în ipoteza admiterii acţiunii imobilul ar reveni în patrimoniul proprietarului de sub B.10, deci nicidecum în proprietatea Statului Român, înscris anterior sub B.7, în condiţiile în care nici prin cererea iniţială şi nici prin cererea de intervenţie instanţa nu a fost sesizată cu o acţiune în radierea înscrierilor de sub B 10 şi B.9.
O atare sesizare a fost formulată abia în cursul judecăţii cauzei în apel, fiind inadmisibilă, făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care „ în apel, nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
Deşi obiectul acţiunii de faţă l-a constituit desfiinţarea celor trei contracte de vânzare-cumpărare, totuşi prin apărările formulate pe parcursul procesului de către partea reclamantă şi respectiv de către părţile interveniente se insistă asupra nelegalităţii întabulării efectuate sub B.5 şi B.6 în favoarea soţilor N. A. şi I.,or câtă vreme instanţa nu a fost sesizată legal cu o atare cerere - şi aceasta fiind formulată abia în apel - rezultă cu claritate că analizarea legalităţii înscrierii de sub B. 5 şi 6 şi respectiv a modului de dobândire de către aceştia a proprietăţii asupra imobilului excede cadrului procesual al litigiului de faţă. Pe de altă parte, întabularea dreptului de proprietate în favoarea soţilor N. fost efectuată în baza unei hotărâri judecătoreşti cu autoritate de lucru judecat şi pusă aşadar în executare, prin urmare, alături de considerentul sus-evocat şi acest argument conjugat cu principiul efectului constitutiv de drepturi reale a înscrierilor în cartea funciară şi respectiv principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară, conduc spre concluzia că întabularea de sub B.5 şi 6 efectuată în temeiul încheierii nr. 3302 din data de 1 iulie 1946 se bucură de prezumţia instituită de art. 32 şi 33 ale Legii nr. 115/1938. În altă ordine de idei, nu este lipsită de importanţă sublinierea faptului că dacă s-ar da eficienţă deciziei de casare a instanţei supreme, aceasta ar echivala cu înfrângerea dispoziţiilor înscrise în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi respectiv în art. 1 din Protocolul la Convenţie, contravenindu-se astfel prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 din legea fundamentală, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale.
Pe cale de consecinţă, dată fiind situaţia nedesfiinţării dreptului proprietarei tabulare înscris sub B.10, este evident că nu se mai pune problema aplicării principiului potrivit cu care desfiinţarea dreptului transmiţătorului are ca efect şi desfiinţarea actelor juridice subsecvente, pentru ca să devină necesară examinarea circumstanţelor în care au fost încheiate contractele contestate în litigiul de faţă.
De altminteri şi în ipoteza în care nu ar fi avută în vedere jurisprudenţa CEDO în materie, şi pe cale de consecinţă, s-ar da eficienţă Deciziei nr. 1346 din 16 aprilie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, chiar şi atunci nu s-ar putea reţine reaua-credinţă a pârâţilor din cauză în calitatea lor de dobânditori subsecvenţi au imobilului litigios, astfel cum în mod greşit a stabilit tribunalul.
Astfel, este de observat că toate cele trei contracte contestate în instanţă au fost încheiate înainte de momentul desfiinţării hotărârii prin decizia de admitere a recursului în anulare, şi chiar înainte de sesizarea instanţei supreme în cadrul dosarului nr. 111/1997.
Or, dobândind imobilul în astfel de condiţii, dobânditorii bunului sunt apăraţi de principiul bunei credinţe şi al publicităţii imobiliare, realizate prin întabularea în cartea funciară a dreptului consfinţit prin hotărârea judecătorească prin care s-a retrocedat imobilul foştilor proprietari.
În speţă nu se poate reţine că actele de vânzare-cumpărare ar fi avut loc prin fraudarea legii, în condiţiile în care vânzătorii succesori ai imobilului au avut calitate de proprietari tabulari, calitate în care au făcut acte de dispoziţie – ce se înscrie în cuprinsul celor trei atribute ale dreptului de proprietate – cu privire la un bun ce se afla în patrimoniul lor. În aceleaşi condiţii, se poate considera că dobânditorii imobilului au fost de bună-credinţă la încheierea actului de vânzare cumpărare, nesubzistând motive care să-i fi îndreptăţit a crede că persoanele care le-au înstrăinat bunul nu ar fi proprietarii acestuia.
Faţă de considerentele ce preced, instanţa în baza art. 312 alin. 1 şi 3 din codul de procedură civilă, a admis ca fondat recursul, a modificat în parte decizia în sensul respingerii apelurilor introduse de reclamantul Consiliul Local al Municipiului O. şi de către intervenienţii din cauză, sentinţa apelată urmând a fi păstrată în întregime. Totodată a fost menţinută dispoziţia din decizia recurată cu privire la respingerea apelului introdus de apelanta P. I.
În conformitate cu prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă, intimatul reclamant şi intimaţii intervenienţi au fost obligaţi la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând valoarea onorariului avocaţial, în favoarea recurentei G. M., celelalte cheltuieli pretinse de aceasta prin cererea de recurs, reprezentând cheltuieli de judecată în fond, nefiind acordate, în condiţiile în care aceasta a obţinut în primă instanţă soluţie favorabilă, iar cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea cauzei în fond i-au fost acordate.
Judecătoria Alesd
Art. 998-999 Cod Civil
Judecătoria Vălenii de Munte
Actiune In Constatare - Perimare
Judecătoria Târgu Jiu
acţiune în constatare
Curtea de Apel Oradea
RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. Suspendare executare act administrativ emis de I.T.R.S.V. prin care s-a dispus suspendarea serviciului public cu specific silvic
Tribunalul Satu Mare
Acţiune în contencios-administrativ având ca obiect anulare concurs, promovată de către instituţia publică organizatoare a concursului, respinsă de instanţă ca neîntemeiată