N temeiul dispozitiilor art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, persoanele ce au suferit condamnari cu caracter politic au dreptul la restituirea bunurilor confiscate în baza hotarârii de condamnare

În temeiul dispozitiilor art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, persoanele ce au suferit condamnari cu caracter politic au dreptul la restituirea bunurilor confiscate în baza hotarârii de condamnare

Domeniu - despagubiri

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.31474/3/2010 - DECIZIA CIVILA NR.383/01.03.2012)

Prin cererea înregistrata pe rolul acestui tribunal la data de 29.06.2010, reclamanta G.Z.S.A.E. a solicitat obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 3.000.000 euro despagubiri pentru daune morale, precum si la plata sumei de 400.000 euro despagubiri pentru daune materiale (contravaloarea partilor nerestituite din imobilele proprietatea autorilor reclamantei, situate în B., str.R. nr.3, respectiv în S., str. T.V. nr. 12, jud. P.).

În motivare, reclamanta a aratat, în esenta, ca tatal sau, G.Z.A., a fost arestat si închis de autoritatile comuniste în perioada 1952 - 1956, fara nicio hotarâre judecatoreasca, precum si în temeiul sentintei penale nr. 1457/1959 a Tribunalului Aiud, în perioada 1958 - 1969.

S-a mai aratat ca mama reclamantei, G.A.-M., a fost condamnata pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct.2 lit.a) C.pen. la o pedeapsa de 4 ani, fiind confiscata întreaga sa avere personala, respectiv cele doua imobile aratate în petitul cererii. Hotarârea de condamnare a fost casata ca urmare a admiterii recursului în anulare de catre Curtea Suprema de Justitie, în anul 2000, fiind înlaturata pedeapsa complementara a confiscarii averii.

Ca urmare, reclamanta a introdus o actiune în justitie pentru restituirea imobilului din B., str.R. nr. 3, sector 2, imobilul fiind restituit, cu exceptia apt. nr. 1, cumparat de familia S. în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ce priveste imobilul din S., acesta a fost restituit în parte prin Dispozitia Primarului orasului S., astfel cum a fost modificata printr-o hotarâre judecatoreasca pronuntata de Tribunalul Prahova; restituirea nu priveste însa apartamentele înstrainate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În cuprinsul actului de sesizare al instantei au fost expuse consecintele represiunii regimului comunist asupra vietii parintilor reclamantei si asupra acesteia însesi, aratându-se ca nu au fost acordate reparatii în temeiul altor legi.

Cererea a fost întemeiata în drept pe dispozitiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentinta civila nr.1145/7.06.2011, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila a admis în parte actiunea formulata de reclamanta, a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P., sa plateasca reclamantei G.Z.S.A.E. suma de 120.552 euro, reprezentând valoarea de circulatie a imobilului situat în B., str.R. nr. 3, parter, sector 2, precum si suma de 95.927 euro, reprezentând valoarea de circulatie a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în S., str.T.V. nr. 12, jud. P., compus din constructie si 165, 25 m2 teren aferent constructiei. Sumele vor fi platite în lei la cursul BNR din ziua platii efective; a constatat ca reclamanta nu mai are dreptul la alte masuri reparatorii, de orice natura, cu privire la aceste imobile; a respins capatul de cerere având ca obiect daunele morale, ca neîntemeiat si a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.

Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a retinut ca reclamanta  G.Z.S.A.E. este fiica si mostenitoarea defunctilor A.Z.G. si A.-M.Z.G., conform certificatelor de mostenitor emise de Judecatoria din Köln la 10.11.2005 si 24.03.2004.

Din biletul de liberare din 2.02.1956 emis de M.A.I., precum si din referatul întocmit de organele de Securitate la 3.02.1956, instanta de fond a retinut ca A.Z.G. a fost privat de libertate fara a fi condamnat ori cercetat penal, la data de 26.04.1952, pâna la data de 2.02.1956, când a fost pus în libertate, fara a i se fi adus nicio acuzatie concreta ("cercetarile" au privit presupusa colaborare a tatalui reclamantei cu fosta Siguranta, înainte de august 1944).

Prin sentinta penala nr. 1457/1959 pronuntata de Tribunalul popular al raionului Aiud, A.Z.G. a fost condamnat la 23 de ani de munca silnica pentru complicitate la crima de delapidare si abuz în serviciu; s-a dispus de asemenea confiscarea întregii averi a condamnatului. Din hotarâre instanta de fond a retinut ca tatal reclamantei a fost arestat la 25.06.1958, fiind liberat la 4.10.1969, conform biletului de liberare emis de Penitenciarul Aiud.

Mama reclamantei, A.-M.Z.G. a fost condamnata la 4 ani închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevazut de art. 209 alin.2 C.pen. în vigoare la acea data, prin sentinta penala nr. 87/1961 pronuntata de Tribunalul Militar Bucuresti, fiind dispusa confiscarea integrala a averii sale.

Din biletul de liberare emis de Penitenciarul Jilava rezulta ca mama reclamantei a fost privata de libertate în perioada 6.12.1960 - 4.10.1962, când a fost gratiata.

Analizând cuprinsul referatului întocmit la 27.09.1962 de organele de securitate, tribunalul a constatat ca aceasta condamnare a fost esentialmente motivata politic, fiind pronuntata pentru exprimarea, cu ocazia unor reuniuni private cu prietenii de familie, a opiniei ca în tara nu exista libertatea presei si a cuvântului, ca nivelul de trai ar fi scazut si ca în viitor s-ar putea ajunge la schimbarea ordinii în stat si la alegeri libere.

Curtea Suprema de Justitie a admis recursul în anulare, prin decizia penala nr. 4355/7.11.2000, fiind dispusa achitarea inculpatei A.-M.Z.G. pentru inexistenta faptei si înlaturata pedeapsa complementara a confiscarii averii.

Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie de drept condamnari cu caracter politic condamnarile pronuntate pentru faptele prevazute în:

a) art. 185-187, 190, 191, 1931, 194, 1941-1944, 1961, 197, 207-209, 2091-2094, 210-218, 2181, 219-222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258-261, 267, 2687, 2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 si 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificarile si completarile ulterioare;

Potrivit art. 2 din lege, toate efectele hotarârilor judecatoresti de condamnare cu caracter politic prevazute la art. 1 sunt înlaturate de drept. Aceste hotarâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au facut obiectul lor.

Tribunalul a constatat ca se recunoaste, asadar, ope legis caracterul vadit politic si represiv al condamnarilor pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale si a apreciat ca intra sub incidenta acestui text de lege condamnarea pronuntata contra mamei reclamantei, numita A.-M.Z.G..

În ce priveste privarea de libertate a tatalui reclamantei, A.Z.G., în perioada 1952 - 1956, acesta a fost lipsit de orice temei legal, fiind motivata de vagi suspiciuni cu privire la pretinse activitati informative anterioare anului 1944, fara ca organele de securitate sa fi mentionat macar ca asemenea activitati ar fi fost ilegale; de aceea a urmat punerea în libertate fara nicio acuzatie. Privarea de libertate, în temeiul unei masuri administrative discretionare, constituie o masura administrativa cu caracter politic, în  sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, chestiune care poate fi constatata si pe cale incidentala, chiar daca nu exista un capat de cerere distinct cu acest obiect.

Având în vedere ca sentinta penala nr. 1457/1959 pronuntata de Tribunalul popular al raionului Aiud nu este motivata, la dosar fiind depus doar un extras de pe dispozitivul acestei hotarâri, tribunalul a apreciat ca nu dispune de elementele necesare pentru a aprecia ca aceasta condamnare ar fi fost motivata politic si ca ar fi vorba despre un act de represiune al regimului comunist.

Instanta de fond a retinut continutul dispozitiilor art. 5 alin.1 din Legea nr. 221/2009, precum si faptul ca art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data introducerii actiunii, a fost însa declarat neconstitutional prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curtii Constitutionale, publicata în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.

Tribunalul a avut în vedere motivarea deciziei de catre Curtea Constitutionala care a retinut ca "Legiuitorul român a acordat o atentie deosebita reglementarilor referitoare la reparatiile pentru suferintele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere vointa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaste si de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost initiate si adoptate reglementari privind: 1. restituirea bunurilor mobile si imobile preluate abuziv si, în masura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensatii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnati din motive politice; 3. acordarea de indemnizatii, de despagubiri pentru daunele morale suferite si de alte drepturi.

Reglementarile adoptate au tinut seama de rezolutiile Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulata "Masurile de eliminare a mostenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" si nr. 1.481 (2006) intitulata "Necesitatea condamnarii internationale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încalcarea drepturilor omului de catre regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratica sa fie reabilitate, sa le fie restituite proprietatile confiscate (sau sa primeasca compensatii, daca acest lucru nu mai este posibil) si, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viata, sa poata primi compensatii pentru daunele morale suferite. (...)

În ceea ce priveste reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice, instanta de fond a retinut ca - prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator în rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savârsite din motive politice, persoanelor împotriva carora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la actiuni de împotrivire cu arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat în România, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptator în rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savârsite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor masuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calitatii de luptator în rezistenta anticomunista putând fi folosita ca proba în fata institutiilor abilitate, în ceea ce priveste aprecierea caracterului politic al infractiunilor a caror savârsire a atras masura confiscarii bunurilor. Totodata, potrivit acestui act normativ, hotarârile de condamnare pentru infractiuni savârsite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptator în rezistenta anticomunista.

În materia acordarii altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constitutionala a constatat ca exista o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât si social, ca urmare a persecutiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunatatirea legislatiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate în strainatate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizatie lunara de 200 lei pentru fiecare an de detentie, stramutare în alte localitati, deportare în strainatate sau prizonierat; dreptul la o indemnizatie lunara de 100 lei pentru fiecare an de internare abuziva în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor si a taxelor locale; asistenta medicala si medicamente, în mod gratuit si prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât si pe timpul spitalizarilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun apartinând societatilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douasprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata româna, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); sotul (sotia) celui decedat, din categoria celor disparuti sau exterminati în timpul detentiei, internati abuziv în spitale de psihiatrie, deportati, prizonieri sau carora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si sotul (sotia) celui decedat dupa iesirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, dupa întoarcerea din stramutare, din deportare, din prizonierat sau dupa încetarea masurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizatie lunara de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recasatorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despagubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarâre de condamnare sau ca efect al masurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obtinut despagubiri prin echivalent în conditiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotarârea judecatoreasca de condamnare s-a dispus decaderea din drepturi sau degradarea militara [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].

Curtea Constitutionala a constatat ca scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situatie similara cu cea avuta anterior - ceea ce este si imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfactie de ordin moral, prin însesi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplina concordanta cu recomandarile Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei. (...)

Prin urmare, Curtea Constitutionala a constatat ca, a fortiori, nu se poate concluziona ca în materia despagubirilor pentru daunele morale suferite de fostii detinuti politici în perioada comunista ar exista vreo obligatie a statului de a le acorda si, cu toate acestea, legiuitorul român de dupa 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 si Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Este adevarat ca acordarea de despagubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentala, potrivit caruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a tarii" - este competent sa stabileasca conditiile si criteriile de acordare a acestui drept. Însa, Parlamentul, elaborând politica legislativa a tarii, este în masura sa opteze pentru adoptarea oricarei solutii legislative de acordare a unor masuri reparatorii celor îndreptatiti pentru daunele suferite în perioada comunista, dar cu respectarea prevederilor si principiilor Constitutiei.

Analizând însa prevederile actelor normative incidente în materia despagubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunista, Curtea Constitutionala a constatat ca exista doua norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 si art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeasi finalitate, si anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate în strainatate ori constituite în prizonieri.

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arata ca "În ceea ce priveste prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situatii în care masurile reparatorii cu caracter pecuniar prevazute de catre Decretul-lege nr. 118/1990 [...] sa nu fie suficiente în raport cu suferinta deosebita resimtita de persoanele care au fost victimele unor masuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea Constitutionala a constatat ca aceasta justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevazut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenta constând doar în modalitatea de plata - adica prestatii lunare, pâna la sfârsitul vietii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 si o suma globala, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodata, Curtea observa ca dispozitiile de lege criticate instituie, pentru prima data, posibilitatea ca mostenitorii de pâna la gradul II ai persoanei persecutate sa beneficieze de despagubiri morale.

Curtea Constitutionala a retinut, de asemenea, ca despagubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunista trebuie sa fie drepte, echitabile, rezonabile si proportionale cu gravitatea si suferintele produse prin aceste condamnari sau masuri administrative. Or, despagubirile prevazute de dispozitiile de lege criticate, având acelasi scop ca si indemnizatia prevazuta de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile si rezonabile. Pe de alta parte, prin introducerea posibilitatii mostenitorilor de gradul II de a beneficia de despagubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepartat de la principiile care guverneaza acordarea acestor despagubiri, si anume cel al echitatii si dreptatii. Astfel, prin prevederea de lege criticata se dilueaza scopul pentru care au fost introduse aceste despagubiri, întrucât nu se poate considera ca mostenitorii de gradul II au aceeasi îndreptatire la despagubiri pentru daune morale suferite în perioada comunista de predecesorul lor, ca si acesta din urma. (...)

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constitutionala a constatat ca acordarea de despagubiri pentru daunele morale suferite de fostii detinuti politici, astfel cum a fost reglementata prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentala privind statul de drept, democratic si social, în care dreptatea este valoare suprema.

Totodata, în temeiul dispozitiilor constitutionale ale art. 142 alin. (1), potrivit carora "Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei", si al art. 1 alin. (5) din Constitutie, potrivit caruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea constata ca reglementarea criticata încalca si normele de tehnica legislativa, prin crearea unor situatii de incoerenta si instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicata.

Or, Curtea Constitutionala a apreciat ca - în domeniul acordarii de despagubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunista - exista reglementari paralele, si anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, iar, pe de alta parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Curtea Constitutionala a constatat ca reglementarea criticata nu respecta regulile de tehnica legislativa, bazându-se doar pe afirmatia din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul ca "pot exista situatii în care masurile reparatorii cu caracter pecuniar prevazute de catre Decretul-lege nr. 118/1990 sa nu fie suficiente în raport cu suferinta deosebita." Asa cum a aratat Curtea, aceste despagubiri sunt menite a produce satisfactia morala a recunoasterii faptelor nelegale, a încalcarilor drepturilor omului, comise în perioada comunista, iar nu a compensa în bani suferinta persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticata nu a fost temeinic fundamentata.

Totodata, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalca si regulile referitoare la precizia si claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate si previzibilitatea dispozitiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despagubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerenta a acestora, instantele de judecata acordând despagubiri în valoare de pâna la 600.000 euro, ceea ce reprezinta o aplicare excesiva si nerezonabila. Chiar daca prin art. I pct. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niste criterii minime de acordare a despagubirilor, si anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare si consecintele negative produse în plan fizic, psihic si social, precum si masurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 si Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, Curtea Constitutionala a constatat ca acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legala ca fiind clara si previzibila. Principiul legalitatii presupune, de asemenea, existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese si din jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului (Hotarârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotarârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei si altii contra Greciei, Hotarârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).

Curtea Constitutionala a constatat ca Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificari ca numar si continut, încât precizia si previzibilitatea cerute de notiunea de "legalitate" au fost grav atinse.

Tinând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat ca dispozitiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) si (5) din Legea fundamentala. (...)"

Tribunalul a retinut ca deciziile Curtii Constitutionale sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor (art. 147 alin. final din Constitutie). S-a retinut de catre tribunal ca art. 147 alin.1 din Constitutie dispune imperativ ca dispozitiile din legile si ordonantele în vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, îsi înceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.

Decizia Curtii Constitutionale fiind publicata în Monitorul Oficial pe parcursul procesului, înainte de închiderea dezbaterilor, la pronuntarea prezentei hotarâri nu mai poate fi aplicata norma juridica declarata neconstitutionala, pe care se întemeiaza capatul de cerere al reclamantei având ca obiect acordarea despagubirilor pentru daune morale, de unde urmeaza ca acest capat de cerere va fi respins, ca neîntemeiat.

Spre deosebire de situatia unei simple modificari legislative, ori abrogarii unui text de lege pe care se întemeiaza cererea dedusa judecatii, cazuri în care actiunea va fi judecata întotdeauna pe temeiul legii în vigoare la data introducerii actiunii - în caz contrar fiind atinse principiile securitatii juridice si al preeminentei dreptului - în cazul în care prin decizia Curtii Constitutionala o lege este declarata neconstitutionala, aceasta nu mai poate fi aplicata nici proceselor în curs, întrucât starea de neconstitutionalitate se prezuma a fi existat înca de la data adoptarii respectivei norme, ceea ce îi afecteaza valabilitatea, si aceasta chiar daca textul constitutional limiteaza efectele deciziei de neconstitutionalitate la perioada ulterioara publicarii acesteia.

Hotarând astfel, tribunalul a considerat ca nu statueaza ca nu au existat prejudicii morale, cauzate de masurile represive luate împotriva parintilor reclamantei pentru opiniile lor defavorabile regimului comunist, ori pentru trecutul lor, fiind  abuzuri specifice ale regimului totalitar comunist din România (cu atât mai evidente cu cât nu au fost pedepsite fapte concrete, ci opinii), ci doar ca nu mai exista temeiul legal care permite repararea pecuniara a respectivelor prejudicii morale, ori o situatie de fapt produce consecinte juridice în masura în care se încadreaza în ipoteza unei norme de drept, care ordona ori permite respectiva consecinta juridica.

Ca urmare, în raport de considerentele în fapt si în drept ce preced, a fost respinsa ca neîntemeiata cererea având ca obiect plata daunelor morale.

În temeiul art. 5 alin.1 lit.b) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat ca reclamanta este însa îndreptatita la plata despagubirilor materiale, în cuantum egal cu valoarea bunurilor confiscate prin hotarâre de condamnare sau ca efect al masurii administrative, conditiile de aplicare a acestui text de lege fiind îndeplinite.

Astfel, în ce priveste imobilul din str.R. nr. 3, sector 2, B., tribunalul a retinut ca acesta a fost atribuit autoarei reclamantei, A.-M.Z.G., în deplina proprietate prin actul de partaj voluntar autentificat la Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat sub nr. 20.472/6.05.1946 (f. 19 - 21), iar confiscarea ulterioara a acestui bun, prin hotarârea de condamnare (sentinta penala nr. 87/1961 pronuntata de Tribunalul Militar Bucuresti) a fost înlaturata de CSJ, sentinta penala, prin admiterea recursului în anulare.

Prin sentinta civila nr. 318/4.05.2001 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a V-a civila contencios administrativ, astfel cum aceasta a devenit irevocabila prin decizia civila nr. 1018/2005 si decizia civila nr. 2279/2006 pronuntata de CA Bucuresti, sectia a IV-a civila, a fost restituit reclamantei imobilul din str.R. nr. 3, cu exceptia apartamentului nr.1, vândut familiei S..

Din raportul de expertiza tehnica imobiliara întocmit de experta H.E., ale carui concluzii au fost avute în vedere la solutionarea cauzei, întrucât s-a apreciat ca au fost folosite în mod pertinent metodele de evaluare stiintifica uzuale, s-a retinut ca valoarea apartamentului care a fost înstrainat tertilor si nu a fost restituit reclamantei este de 120.552 euro, suma care a fost apreciata ca urmeaza a fi platita reclamantei cu titlu de despagubiri.

S-a retinut de catre tribunal ca nu s-a facut dovada si nici nu s-a sustinut ca reclamanta ar fi obtinut despagubiri prin echivalent în conditiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificarile si completarile ulterioare, iar dovada unui fapt negativ nu poate sa incumbe reclamantei, cu atât mai mult cu cât plata eventualelor despagubiri constituie o informatie publica, aflata în posesia autoritatilor publice ale statului.

Considerente similare au fost avute în vedere si în privinta celuilalt imobil, apreciind ca se justifica si plata valorii de circulatie pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în S., str. T.V. nr. 12, jud. P., compus din constructie si 165, 25 m2 teren aferent constructiei, dupa cum rezulta din actele comunicate de Primaria Sinaia - acestea privesc apartamentele care, fiind vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, nu au fost restituite reclamantei - si din raportul de expertiza tehnica imobiliara întocmit de expert H.E..

O parte din imobilul mentionat (50% din teren, parterul vilei si mansarda) a fost atribuita prin actul de partaj voluntar din 6.05.1946 numitei V.G.H.D., ulterior mostenita de reclamanta, dupa cum rezulta din cuprinsul Dispozitiei nr. 843/21.08.2007 emisa de Primarul orasului S.(f. 56 - 57), care recunoaste calitatea reclamantei de persoana îndreptatita la restituire.

Valoarea cotei de 50 % din dreptul de proprietate asupra constructiei si a terenului aferent, de 165, 25 m2, este de 95.927 euro, dupa cum a rezultat din raportul de expertiza tehnica imobiliara întocmit de experta H.E., ale carui concluzii au fost avute în vedere la solutionarea cauzei, pentru considerentele deja expuse.

Pe cale de consecinta, a fost admisa în parte cererea, în temeiul art. 5 alin.1 lit.b) din Legea nr. 221/2009, si a fost obligat pârâtul S.R., prin M.F.P., sa plateasca reclamantei G.Z.S.A.E. suma de 120.552 euro, reprezentând valoarea de circulatie a imobilului situat în B., str.R. nr. 3, parter, sector 2, precum si suma de 95.927 euro, reprezentând valoarea de circulatie a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în S., str.T.V. nr. 12, jud. P., compus din constructie si 165, 25 m2 teren aferent constructiei. Sumele vor fi platite în lei la cursul BNR din ziua platii efective.

Tribunalul a constatat ca în afara masurilor reparatorii deja dispuse în conditiile legii, precum si a prezentei hotarâri, reclamanta nu mai are dreptul la alte masuri reparatorii, de orice natura, cu privire la aceste imobile, pentru a evita o dubla reparatie si deci o îmbogatire fara just temei. S-a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei sentinte au formulat recurs reclamanta, pârâtul si M.P. - Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti.

Recurenta reclamanta, prin recursul declarat, a solicitat modificarea în parte a hotarârii atacate si admiterea capatului de cerere privind acordarea daunelor morale.

În motivare, recurenta reclamanta a sustinut ca, desi instanta de fond a retinut corect situatia de fapt, totusi a concluzionat ca în raport de decizia Curtii Constitutionale nu mai poate solutiona pricina cu care a fost investita în temeiul dispozitiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, întrucât acest text de lege a fost declarat neconstitutional.

Or, potrivit dispozitiilor art.15 alin.2 din Constituie, legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile.

Recurenta reclamanta a apreciat ca se impune aplicarea art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 actiunilor introduse anterior deciziei Curtii Constitutionale în raport de respectarea principiilor egalitatii si nediscriminarii, întrucât în caz contrar s-ar ajunge la aplicarea unui tratament juridic diferit pentru situatii juridice egale fara o justificare obiectiva si rezonabila, în acceptiunea art.14 din C.E.D.O., dar si în vederea asigurarii dreptului la un proces echitabil.

Astfel, recurenta a aratat ca nu este posibil ca în functie de o serie de factori aleatorii, unele litigii sa fie solutionate în temeiul art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 anterior pronuntarii, respectiv publicarii deciziei Curtii Constitutionale, persoanele în cauza obtinând recunoasterea drepturilor stabilite prin actul normativ mentionat, iar alte litigii sa cunoasca o solutie diferita întrucât nu au fost finalizate anterior deciziei amintite pentru cauze neimputabile partilor.

Pe de alta parte, trebuie avut în vedere posibilitatea instantele de judecata de a constata ca legile interne încalca pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte atunci când contin dispozitii mai putin favorabile decât acestea din urma, astfel încât pot ignora aceste prevederi urmând a face aplicarea reglementarilor internationale mai favorabile.

Recurentul pârât S.R. prin M.F.P. a solicitat schimbarea sentintei atacate, în sensul respingerii actiunii formulata de reclamanta, ca nelegala si netemeinica.

Invocând dispozitiile art.304 pct.9 Cod de procedura civila, recurentul pârât a sustinut ca prin decizia nr.4355/7.11.2000 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie a fost admis recursul în anulare declarat de catre procurorul general împotriva sentintei civile nr.87/7.04.1961 pronuntata de Tribunalul Militar Bucuresti si s-a dispus înlaturarea pedepsei complimentara a confiscarii averii tuturor inculpatilor.

Astfel, potrivit art.444 C.proc.pen., reclamanta avea posibilitatea sa solicite restituirea bunurilor confiscate în baza sentintei penale nr.87/7.04.1961 într-un termen de 6 luni de la data încunostintarii lor.

Pentru a putea fi acordate despagubiri materiale conform Legii nr.221/2009, trebuie sa fie îndeplinite doua conditii: ca bunurile sa fi fost confiscate printr-o hotarâre de condamnare sau ca efect al masurii administrative; iar o a doua conditie este ca bunurile respectiv sa nu fie restituite sau obtinute despagubiri prin echivalent în conditiile Legii nr.10/2001.

Or, nici una dintre aceste conditii nu este îndeplinita, întrucât reclamanta a primit despagubiri în baza Legii nr.10/2001, asa cum rezulta din atele depuse la dosarul cauzei si, de asemenea, imobilele si terenul în cauza nu au fost confiscate ca urmare a unei hotarâri de condamnare sau ca efect al unei masuri administrative retinute de catre instanta, ci ca urmare a aplicarii Decretului nr.221/1960, privind executarea silita împotriva persoanelor fizice a platii impozitelor si a taxelor neachitate în termen si a creantelor banesti, respectiv în baza Decretului nr.111/1951, si prin urmare nu se încadreaza la dispozitiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti a solicitat desfiintarea sentintei recurate si pe fond pronuntarea unei hotarâri legale si temeinice de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale.

Dupa expunerea situatiei de fapt, recurentul a sustinut ca motivul de recurs vizeaza netemeinicia sentintei atacate sub aspectul acordarii de daune materiale reclamantei.

În motivare, s-a aratat ca în mod gresit instanta a considerat ca reclamanta este îndreptatita la plata despagubirilor materiale, în cuantum egal cu valoarea bunurilor confiscate prin hotarârea de condamnare, apreciind a fi îndeplinite conditiile prev.de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, întrucât prin înscrisuri depuse la dosar (fotocopii ale hotarârilor judecatoresti si ale actelor de proprietate ale imobilelor) nu s-a facut dovada punerii în executare a respectivelor sentinte de condamnare. Aceasta dovada se putea face numai prin procesul verbal de preluare a bunurilor mobile si imobile, corect inventariate, din proprietatea condamnatei G.A.-M., document care însa nu se regaseste la dosarul cauzei, nefiind depus de catre reclamanta ori de catre C.N.S.A.S.

Totodata, instanta nu a lamurit pe deplin aspectul daca reclamanta a obtinut despagubiri pentru partile din imobilele la care face referire, în temeiul altor acte normative, apreciind ca dovada unui fapt negativ nu poate sa incumbe reclamantei, cu atât mai mult cu cât plata unor eventuale despagubiri constituie o informatie publica, aflata în posesia autoritatilor publice ale statului.

În acest sens, recurentul a sustinut ca instanta de judecata în mod gresit a acordat daune materiale reclamante, nefiind întrunite conditiile legale de acordare a acestora.

În calea de atac a recursului s-a administrat proba cu acte.

Curtea, analizând criticile recurentei reclamante, constata urmatoarele:

În esenta, Curtea are în vedere faptul ca sustinerile de nelegalitate ale recurentei reclamante vizeaza solutia instantei de fond de respingere a cererii având ca obiect plata daunelor morale. Instanta de control judiciar urmeaza a face analiza acestora fara a mai putea supune controlului judiciar aprecierile primei instante - dat fiind si continutul criticilor celorlalti recurenti care vizeaza doar despagubirile materiale - referitoare la caracterul masurilor luate împotriva autorilor reclamantei, calificate ca fiind masuri "represive" luate pentru opiniile lor "defavorabile regimului comunist, ori pentru trecutul lor", aceste manifestari fiind considerate de catre instanta de fond "abuzuri specifice ale regimului totalitar comunist din România (cu atât mai evidente cu cât nu au fost pedepsite fapte concrete, ci opinii)".

Totodata, aceasta situatie se explica si prin principiul general de drept non reformatio in pejus, acesta presupunând ca partii care a exercitat o cale de atac sa nu i se agraveze, prin solutia data de instanta de control judiciar, situatia stabilita prin hotarârea atacata. Acest principiu s-a nascut din împrejurarea obiectiva în care se afla partile, în sensul ca acestea, cunoscând ca exista riscul de a li se înrautati situatia, ar putea sa renunte la atacarea hotarârii, desi hotarârea este nelegala sau netemeinica, ceea ce ar impieta grav asupra aflarii adevarului si asigurarii respectarii legii.

Principiul non reformatio in pejus este de aplicatie generala, în sensul ca el functioneaza ori de câte ori ne aflam în prezenta unei cai de atac la dispozitia partilor, indiferent daca aceasta este devolutiva sau nedevolutiva, ordinara sau extraordinara.

Referitor la pretentia reclamantei de acordare a daunelor morale, Curtea apreciaza ca în mod corect instanta de fond a avut în vedere motivul de ordine publica constând în declararea de catre Curtea Constitutionala a neconstitutionalitatii art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009.

În ce priveste daunele morale, Curtea apreciaza ca acestea si-ar fi gasit fundamentul în dispozitiile art. 5 alin. 1 lit. a.

Numai ca, prin raportare la temeiul de drept art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, instanta de recurs constata ca a fost sesizata Curtea Constitutionala cu  solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a acestor prevederi.

Urmare solutionarii  acestei  exceptii  prin deciziile nr. 1358  si nr. 1360 din 21 octombrie 2010,  s-a stabilit  de catre aceasta instanta ca dispozitia legala înscrisa în art. 5 alin. 1 lit. a din actul normativ invocat este neconstitutional.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata: "decizia prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta în vigoare este definitiva si obligatorie".

Curtea are în vedere prevederile art. 147 alin. 1 din Constitutie, potrivit cu care: "Dispozitiile din legile [...] constatate ca fiind neconstitutionale îsi înceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, în acest interval, Parlamentul [...], dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept".

Ca urmare, Curtea urmeaza sa constate ca pâna la data solutionarii prezentei cauze termenul de 45 zile, anterior mentionat, s-a împlinit, fara a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei, astfel încât instanta de recurs nu poate decât sa procedeze la aplicarea acestor decizii  definitive si  obligatorii  în prezenta cauza.

Curtea are, de asemenea, în vedere faptul ca în situatia exceptiei de neconstitutionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitiva a Curtii  Constitutionale produce efecte juridice cât priveste aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide ca prevederea legala în cauza este neconstitutionala - cum este si cazul de fata - ea nu  mai poate fi  aplicata, procesul judecându-se la instantele judecatoresti cu luarea în considerare a acestei  noi  realitati juridice.

Prin urmare, decizia Curtii Constitutionale, paralizeaza efectele juridice ale normei juridice contestate si constatata ca nefiind conforma prevederilor Constitutiei.

Efectele pentru viitor ale deciziilor instantei constitutionale prin care au fost declarate neconstitutionale unele prevederi legale, semnifica faptul ca ele nu se aplica situatiilor juridice sau drepturilor câstigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstitutionala.

Totodata, Curtea are în vedere decizia pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie în recursul în interesul legii nr.12/19 septembrie 2011, obligatorie pentru instante în acord cu art. 329 din Codul de procedura civila, prin aceasta stabilindu-se ca: "urmare a deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozitiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicarii deciziilor instantei de contencios constitutional în Monitorul Oficial.

Or, în cazul de fata, reclamanta nu este beneficiara niciunui drept câstigat printr-o cauza solutionata definitiv la data publicarii deciziilor instantei de contencios constitutional în Monitorul Oficial, pâna la data publicarii deciziilor Curtii Constitutionale la care s-a facut referire, respectiv 15 noiembrie 2010.

Având în vedere ca dispozitiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din acelasi articol, Curtea Constitutionala a constatat  ca trimiterile la lit. a a alin. 1 al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au  ramas fara obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstitutional.

Curtea retine, totodata, ca principiul care sta la baza controlului constitutionalitatii legilor este acela potrivit cu care Constitutia este superioara legii, asadar orice lege contrara Constitutiei nu este lege si ca a admite contrariul înseamna a se ajunge la aplicarea  unei norme legale care înfrânge Constitutia.

Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curtii Constitutionale, pronuntate în temeiul art. 146 lit. c din Constitutie, prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi sau a unei ordonante, prevederea normativa a carei neconstitutionalitate a fost constatata nu mai poate fi aplicata,  încetându-si de drept efectele pentru viitor.

Efectele admiterii exceptiei se produc erga omnes si, ca atare, în aceleasi conditii, atât fata de autorul exceptiei, cât si fata de altii. Totodata, Curtea, are în vedere ca, în cazul admiterii exceptiei de neconstitutionalitate, instanta în fata careia s-a invocat exceptia nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstitutional prin ipoteza ulterior sesizarii instante.

Având în  vedere jurisprudenta Curtii europene, diferenta de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritatile statale "introduc distinctii între situatii analoage sau comparabile", fara ca acestea sa se bazeze pe o "justificare rezonabila si obiectiva" (cauza Fredin împotriva Suediei, hotarârea din 18.02.1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotarârea din 23.06.1993, cauza Spadea si Scalabrino împotriva Italiei, hotarârea din 28.09.1995, cauza Stubbings si altii împotriva Regatului Unit, hotarârea din 22.10.1996).

Or, ar constitui o diferenta de tratament nejustificata a considera ca efectele admiterii exceptiei, desi se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocata, nu s-ar produce totusi si pentru alte cauze aflate în curs de desfasurare la data publicarii deciziei Curtii Constitutionale, deoarece primul dosar în care ar fi invocata ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul exceptiei.

Având în vedere ca Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi exceptii de constitutionalitate în cazul în care dispozitia legala a fost declarata neconstitutionala, se impune concluzia ca admiterea exceptiei de neconstitutionalitate trebuie sa produca  erga omnes.

Ca o consecinta, concluzia care se impune este aceea ca norma juridica inferioara care înfrânge o dispozitie constitutionala nu mai poate fi aplicata în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfasurare, la data publicarii deciziei Curtii Constitutionale.

Curtea retine, totodata, ca jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrarii pe calea controlului de neconstitutionalitate, a lipsei conformitatii unei prevederi legale cu  Constitutia,  a fost deja în atentia Curtii Constitutionale, asa cum s-a aratat  mai  sus, astfel  ca  nu  este de natura a conduce la alte concluzii, decât  cele deja expuse.

Prin urmare, Curtea, vazând considerentele celor doua decizii de neconstitutionalitate, apreciaza prin prisma art. 51 din Constitutia României ca, în aplicarea legii interne, trebuie respectata interpretarea data acesteia de Curtea Constitutionala în analiza compatibilitatii sale cu norma constitutionala, prin raportare la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constitutie, având în vedere rolul Curtii Constitutionale de unica autoritate de jurisdictie constitutionala, ce are ca scop garantarea respectarii Constitutiei si, implicit, efectele deciziilor sale pronuntate în aceasta materie.

Asa cum a constatat Curtea Constitutionala, legiuitorul român a acordat o atentie deosebita reglementarilor referitoare la reparatiile pentru suferintele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere vointa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaste si de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost initiate si adoptate reglementari privind restituirea bunurilor mobile si imobile preluate abuziv si, în masura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensatii pentru acestea, reabilitarea celor condamnati din motive politice, acordarea de indemnizatii, de despagubiri pentru daunele morale suferite si de alte drepturi.

Reglementarile adoptate au tinut seama de rezolutiile Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulata "Masurile de eliminare a mostenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" si nr. 1.481 (2006) intitulata "necesitatea condamnarii internationale a crimelor comise de regimul comunist".

Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încalcarea drepturilor omului de catre regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratica sa fie reabilitate, sa le fie restituite proprietatile confiscate sau sa primeasca compensatii, daca acest lucru nu mai este posibil si, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viata, sa poata primi compensatii pentru daunele morale suferite.

Instanta de recurs retine, prin raportare la Cauza Slavov si altii contra Bulgariei, ca instanta de contencios european a acordat o "importanta deosebita faptului ca dispozitia de lege referitoare la obtinerea compensatiilor a fost anulata nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operatiuni normale, pe calea exercitarii controlului de constitutionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curtii în sensul ca reclamantii nu au putut dobândi o ,,speranta legitima" în obtinerea compensatiilor respective.

Instanta de contencios european nu a sanctionat sub aspectul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 si a Articolului 6 paragraful 1 din Conventie împrejurarea ca în cursul procedurii interne, Curtea Constitutionala a declarat neconstitutionalitatea dispozitiilor legale incidente în cauza.

Ceea ca a sanctionat instanta de contencios european în alte cauze a fost interventia statului prin puterea legislativa, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte si prin aceasta crearea unei sanse de câstig a procesului (a se vedea cauza Rafinariile Grecesti Stran si Stratis Andreadis c. Greciei, cererea nr. 13427/87, hotarâre din 9 decembrie 1994, si cauza Crisan c Româaniei, cererea nr. 42930/98, hotarâre din 27 mal 2003).

Or, în situatia de fata, nu s-a ridicat problema interventiei legislative si statului, ci a declararii neconstitutionalitatii unor dispozitii legale incidente în cauza.

Referitor la incidenta art. 6 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul ca instanta europeana a fost confruntata cu problema de a sti în ce masura interventia puterii legislative sau a puterii executive într-o procedura judiciara aflata în curs de derulare este de natura sa puna în discutie dreptul la un tribunal garantat de acest text.

Singurul motiv acceptat pâna acum de Curte, când interventia legislativa a corespuns unei "evidente si imperioase justificari a interesului general" a fost "umplerea unui vid juridic", adica îndreptarea unei situatii create printr-o eroare sau lacuna a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat ca interventia a fost previzibila, era de asteptat si reclamantii nu puteau pretinde ca ar fi avut un drept de a beneficia de situatia astfel creata (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotarârea din 10 noiembrie 2005). În acelasi sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotarârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încalcare a principiului egalitatii armelor, retinând ca "interventia legiuitorului avusese ca scop înlaturarea unei erori de tehnica legislativa".

Facând aplicarea acestor principii în cauza de fata, se constata, pe de o parte, ca nu este vorba de o interventie a legiuitorului sau a executivului în vederea influentarii solutionarii litigiului, de natura sa aduca atingere principiului preeminentei dreptului si notiunii de proces echitabil sau a  principiului  egalitatii si  nediscriminarii, ci a Curtii Constitutionale, care potrivit statutului sau este o autoritate publica independenta si al carei scop este garantarea suprematiei Constitutiei, iar pe de alta parte, interventia a avut loc în principal, asa cum s-a retinut anterior pentru a înlatura un paralelism legislativ, apreciat  de catre autoritatea cu competente în aceasta materie, contrar normelor de tehnica legislativa si principiilor constitutionale.

Data fiind distinctia evidenta pe care Curtea europeana o realizeaza sub acest  aspect, Curtea va constata si faptul ca, prin declararea ca neconstitutionala a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de catre Curtea Constitutionala, organism independent învestit cu sarcina asigurarii suprematiei Constitutiei, nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevazut de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, garantat de art. 21 din Constitutie, indiferent daca aceasta analiza se realizeaza din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanta sau din cea a egalitatii de arme în cadrul unui proces. 

Nu  se poate sustine ca prin constatarea neconstitutionalitatii textului de lege si lipsirea lui de efecte erga omnes si ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru ca acesta nu se poate desfasura facând abstractie de cadrul normativ legal si constitutional, ale carui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminentei dreptului, al coerentei si al stabilitatii juridice.

Atunci când intervine controlul de constitutionalitate declansat la cererea uneia din partile procesului nu se poate sustine ca este afectata acea componenta a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealalta parte ar fi surprinsa pentru ca nu putea anticipa disparitia temeiului juridic al pretentiilor sale), pentru ca asupra normei nu a actionat în mod discretionar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constitutionalitate si, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, sa fie astfel înlaturat.

Pe de alta  parte, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curtii Constitutionale se înlatura imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însasi generatoare de situatii discriminatorii. În acelasi timp nu poate fi vorba de o încalcare a principiului nediscriminarii nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, care garanteaza, într-o sfera mai larga de protectie decât cea reglementata de art. 14, exercitarea oricarui drept prevazut de lege, fara nicio discriminare.

Este vorba asadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinta tuturor drepturilor si libertatilor recunoscute persoanelor în legislatia interna a statului. În situatia analizata însa, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoastere în legislatia interna a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, asa cum s-a aratat anterior, nu interventiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constitutionalitate.

Fata de toate aceste considerente expuse mai sus, Curtea urmeaza ca, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedura civila, sa respinga recursul declarat de recurenta reclamanta ca nefondat.

În referire la celelalte doua recursuri, declarate de recurentul pârât si Ministerul Public - Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti, Curtea urmeaza a realiza o analiza comuna dat fiind interdependenta criticilor acestora.

Astfel, Curtea retine ca sustinerile acestor recurenti vizeaza despagubirile materiale acordate de catre prima instanta.

Curtea retine continutul dispozitiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, care sunt în sensul: (1) Orice persoana care a suferit condamnari cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a facut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, dupa decesul acestei persoane, sotul sau descendentii acesteia pâna la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instantei prevazute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrarii în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...)b)acordarea de despagubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarâre de condamnare sau ca efect al masurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obtinut despagubiri prin echivalent în conditiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificarile si completarile ulterioare".

Or, fata de constatarile anterioare în privinta caracterului politic al masurilor la care au fost supusi autorii reclamantei, este cert ca aceasta este beneficiara acestor dispozitii speciale, în conditiile în care face si dovada confiscarii bunurilor în împrejurarile speciale aratate de textul de lege sus-citat.

Curtea nu poate primi sustinerea recurentului pârât în sensul ca reclamanta avea posibilitatea sa solicite restituirea bunurilor confiscate în baza sentintei penale nr.87/07.04.1961 pronuntata de Tribunalul Militar Bucuresti într-un termen de 6 luni de la încunostintarea lor, si, drept consecinta, nu ar mai fi îndreptatita sa solicite despagubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarârea de condamnare, dat fiind dispozitiile speciale cuprinse în actul normativ mai sus enuntat, care permit reclamantei sa obtina aceste sume cu titlu de despagubiri.

Legiuitorul a înteles sa acorde persoanelor care au fost condamnate politic sau care a facut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, respectiv unor categorii de mostenitori, un beneficiu în sensul dispozitiilor prevazute la art. 5 alin. 1 lit. b, tocmai în considerarea calitatii acestora si drept remediu pentru acoperirea prejudiciului suferit.

În ce priveste imobilul situat în Bucuresti, str. Romulus nr. 3, astfel cum a retinut si instanta de fond, a revenit în deplina proprietate si posesie autoarei reclamantei, A.-M.Z.G., în baza actului de partaj voluntar autentificat la Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat sub nr. 20.472/6.05.1946.

Referitor la acest imobil, Curtea constata nefondate sustinerile recurentului pârât în sensul ca acest imobil nu ar fi fost preluat în baza unei hotarâri judecatoresti de condamnare, ci ca urmare a aplicarii Decretului nr. 221/1960 privind executarea silita împotriva persoanelor fizice a platii impozitelor si a taxelor neachitate în termen si a creantelor banesti, respectiv în baza Decretului nr. 111/1951.

Curtea constata ca acest imobil a fost confiscat autoarei reclamantei în baza sentintei penale nr. 87/1961 pronuntata de Tribunalul Militar Bucuresti, cu privire la care prima instanta a constatat caracterul politic al acesteia.

În acest sens, Curtea are în vedere decizia nr. 1319/9 noiembrie 1962 emisa de fostul Sfat Popular al Raionului 23 August, act nou depus în calea de atac a recursului, prin care s-a luat act de procesul verbal din 28 sept. 1961 al executorului judecatoresc încheiat în baza sentintei penale nr.87/1961 a Tribunalului Militar Bucuresti, pe data acestei decizii dispunându-se a se constitui fond de baza IAL imobilul situat în str. Romulus nr. 3, Bucuresti, compus din constructie si teren aferent, fost proprietatea autoarei reclamante, G.A.M..

Prin decizia civila nr. 1018/01.06.2005 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti sectia a IV -a civila, ramasa irevocabila prin decizia civila nr. 2555/08.03.2006 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost restituit reclamantei imobilul din str. Romulus nr. 3, cu exceptia apartamentului nr.1, vândut familiei S.. Aceasta hotarâre judecatoreasca a fost pusa în executare, încheindu-se procesul verbal la data de 03.04.2009 de catre Biroul executorului judecatoresc G.J..

Referitor la acest imobil, prin adresa nr. 34420/19.12.2011, PMB a facut cunoscut ca pentru imobilul situat în str. Romulus nr. 3 sector 2 Bucuresti s-a formulat notificarea nr. 2906/2001 de catre autoarea reclamantei, A.M.G., dosarul administrativ neprimind înca o solutionare pâna la data respectivei comunicari.

În consecinta, fata de constatarile în privinta confiscarii imobilului situat în B., str.R. nr. 3, Bucuresti, în baza unei sentinte de condamnare cu caracter politic, având în vedere ultima adresa sus-mentionata care confirma implicit faptul ca autoarea reclamantei, respectiv reclamanta nu a primit despagubiri în temeiul Legii nr.10/2001, Curtea apreciaza nefondate sustinerile recurentului pârât, respectiv Ministerului Public - Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti în sensul ca reclamanta nu este îndreptatita la acordarea de despagubiri pentru partea din acest imobil care nu i-a fost restituita si pentru care pâna la data solutionarii recursului nu a primit despagubiri în temeiul Legii nr.10/2001.

În ceea ce priveste imobilul situat în S., str.T.V. nr.12 judetul P., Curtea constata ca prin actul de partaj voluntar indicat mai sus, i-a revenit în deplina proprietate si posesie autoarei reclamantei parterul acestui imobil, inclusiv jumatate din mansarda acestei vile.

Referitor la acest imobil, autoarea reclamantei a formulat notificare în temeiul Legii nr.1072001 solutionata prin dispozitia nr. 843/21.08.2007 ce a fost ulterior rectificata prin dispozitia nr. 2474/2007 de catre Primarul orasului Sinaia. În continutul dispozitiei nr. 84372007 emisa de Primarul orasului Sinaia s-a retinut ca trecerea în proprietatea statului a acestui imobil s-a facut prin aplicarea Decretului nr.111/1951, respectiv a deciziei civile nr. 771 emisa de Tribunalul Popular al raionului Sinaia, aspect care nu a fost rectificat prin dispozitia administrativa ulterioara, aceasta din urma fiind emisa doar pentru rectificarea unei greseli referitoare la suprafata de teren ce s-a restituit în exclusivitate notificatoarelor.

Cum în prezenta cauza nu s-a facut nicio dovada în sensul ca aceste dispozitii ale Primarului orasului S. au fost atacate, fata si de continutul adresei nr. 3315/07.02.2012 emisa de Primaria orasului S. prin care se face cunoscut ca imobilul situat în S., str. T.V. nr. 12 judetul P. a trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, conform Deciziei nr. 21/914/28.04.1956, anterior datei când s-a pronuntat sentinta de condamnare nr. 87/1961 a autoarei reclamantei, Curtea urmeaza sa valideze sustinerile recurentului pârât în sensul ca, în privinta acestui imobil nu este îndeplinita conditia trecerii în proprietatea statului urmare unei condamnari cu caracter politic, ceruta de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009.

Fata de aceste constatari, cu privire la imobilul situat în orasul S., Curtea apreciaza ca nu se mai impun a se face aprecieri în privinta obtinerii de despagubiri în temeiul Legii nr.10/2001, de catre autoarea reclamantei sau de catre aceasta.

În consecinta, fata de consideratiile de fapt si de drept expuse, Curtea apreciind fondate în parte criticile recurentului pârât si Ministerului Public - Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedura civila cu referire la art. 304/1 Cod procedura civila, va admite recursurile declarate de catre acestia, va modifica în parte sentinta atacata în sensul ca va înlatura obligarea pârâtului la plata sumei de 95.927 euro reprezentând valoarea de circulatie a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în S., str.T.V. nr.12, judetul P., compus din constructie si 165,25 mp teren aferent constructiei, suma ce urma a fi platita în lei la cursul BNR din ziua platii efective si va înlatura dispozitia privind constatarea lipsei dreptului reclamantei la acordarea altor masuri reparatorii, referitoare la imobilului situat în S., str.T.V. nr.12, judetul P. cu mentinerea celorlalte dispozitii ale sentintei.

3

Domenii speta

Spete similare