Revizuire. Cazul de acordare a mai mult decât s-a cerut

În raport de dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, de înţelesul juridic dat noţiunii de „lucru cerut”, în sensul de cerere prin care reclamantul a fixat cadrul procesual al litigiului, a determinat limitele acestuia şi a stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii, Curtea consideră că principiul disponibilităţii nu a fost încălcat atunci când instanţa de apel a acordat despăgubiri într-un cuantum mai mic  decât cel solicitat, astfel cum acesta a rezultat din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză şi nici atunci când a hotărât că suma de 150.520 lei la plata căreia a fost obligată revizuenta cu titlu de beneficiu neîncasat în perioada 10.08.2008 – 12.03.2009, în loc de 184.800 lei solicitat de intimată pentru aceeaşi perioadă, dar, cu titlu de profit neîncasat.

-Art.322 pct. 2 Cod procedură civilă din 1865

 Cum termenul de profit este sinonim cu cel de beneficiu din punct de vedere lingvistic şi economic (desemnând folosul material pe care îl obţine cineva), Curtea apreciază că, nu poate fi vorba de o plus petita în situaţia acordării de către instanţa de apel a sumei de 150.520 lei în loc de 184.800 lei (care rezulta din raportul de expertiză contabilă, omologat), cu titlu de beneficiu în loc de profit neîncasat, instanţa respectând principiul disponibilităţii prin pronunţarea unei soluţii în limitele acţiunii, astfel cum acestea au fost determinate de intimată.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR. 27 din 28.01. 2013)

Prin decizia civilă nr. 403 din 18.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V – a Civilă, Curtea a decis cu majoritate de voturi, în complet de divergenţă, admiterea apelului formulat de apelanta  reclamantă SC B. O. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 16250 din 16.09.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă P. L. R. IFN SA şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtei şi la plata sumei de 150.520 lei, reprezentând beneficiu neîncasat în perioada 10.08.2008 – 12.03.2009; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat intimata – pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către apelanta - reclamantă în sumă totală de 10.937,10 lei.

Opinia separată a fost în sensul respingerii apelului ca nefondat şi de obligarea apelantei la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 2169,79 lei.

Împotriva acestei decizii, intimata – pârâtă în temeiul dispoziţiilor art.  322 pct. 2 (plus petita) Cod procedură civilă a formulat cerere de revizuire, solicitând admiterea acesteia, modificarea în tot a deciziei civile nr. 403/2012 în sensul respingerii apelului ca nefondat şi obligarea intimatei la cheltuieli de judecată de 21.609,79 lei.

Revizuenta susţine că:

-instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut, în sensul că suma de 150.520 lei acordată cu titlu de beneficiu nerealizat nu a fost cerută de reclamantă.

Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 184.800 lei reprezentând profit neîncasat în perioada 10.08.2008-12.03.2009 şi nu beneficiu nerealizat.

-Raportul de expertiză contabilă omologat de instanţă, analizând fiecare dintre obiectivele încuviinţate, nu a răspuns în mod distinct obiectivului principal, expertul neputând calcula beneficiul neîncasat în perioada 10.08.2008-12.03.2009.

-Între cele două noţiuni încasare nerealizată şi beneficiul nerealizat nu se poate pune semnul egalităţii, întrucât beneficiul nerealizat se stabileşte pe baza calculării diferenţei între încasări şi cheltuieli.

-Referitor la obligarea revizuentei la plata cheltuielilor de judecată de 10.937,10 lei, făcute în fond şi apel, este nejustificată, în raport de faptul că revizuenta fusese obligată deja la fond prin sentinţa civilă nr. 16250 din 16.09.2011 la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 852,03 lei.

Intimata legal citată a depus prin serviciul registratură, întâmpinare, prin care argumentat în fapt şi în drept a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Curtea, analizând legalitatea deciziei civile revizuite prin prisma dispoziţiilor art. 322 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă, constată că cererea de revizuire este nefondată pentru următoarele motive:

Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel este admisibilă şi în cazul în care instanţa „s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Este cunoscut faptul că revizuirea, constituie o cale extraordinară de atac de retractare a unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia.

În acest sens, doctrina a considerat că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul că, retractarea unei hotărâri se poate obţine, numai pentru greşeli involuntare săvârşite de instanţă în raport cu starea de fapt reţinută în hotărâre, fie în raport cu materialul probator existent la data pronunţării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare.

Ipoteza reglementată de art. 322 pct. 2 teza finală Cod procedură civilă, se referă la admisibilitatea cererii de revizuire atunci când principiul disponibilităţii procesuale, potrivit căruia instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, nu a fost respectat întocmai.

Ultima ipoteză consacrată de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, vizează un caz de plus petita, în sensul că nesocotirea principiului disponibilităţii s-a realizat prin acordarea de către instanţă mai mult decât s-a cerut.

În cauza de faţă, revizuenta consideră că de vreme ce reclamanta prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea sumei de 184.800 lei cu titlu de profit neîncasat iar instanţa a obligat pârâta la plata sumei de 150.520 lei cu titlu de beneficiu nerealizat pentru aceeaşi perioadă 10.08.2008 – 12.03.2009, principiul disponibilităţii a  fost încălcat, instanţa de apel acordând mai mult decât s-a cerut.

În acest context se pune următoarea întrebare: poate fi considerată o „plus petita” soluţia instanţei de acordare a unei sume mai mici decât cea solicitată, cu titlu de beneficiu nerealizat în loc de profit neîncasat?

În raport de dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, de înţelesul juridic dat noţiunii de „lucru cerut”, în sensul de cerere prin care reclamantul a fixat cadrul procesual al litigiului, a determinat limitele acestuia şi a stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii, Curtea consideră că principiul disponibilităţii nu a fost încălcat atunci când instanţa de apel a acordat despăgubiri într-un cuantum mai mic  decât cel solicitat, astfel cum acesta a rezultat din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză şi nici atunci când a hotărât că suma de 150.520 lei la plata căreia a fost obligată revizuenta cu titlu de beneficiu neîncasat în perioada 10.08.2008 – 12.03.2009, în loc de 184.800 lei solicitat de intimată pentru aceeaşi perioadă, dar, cu titlu de profit neîncasat.

Cum termenul de profit este sinonim cu cel de beneficiu din punct de vedere lingvistic şi economic (desemnând folosul material pe care îl obţine cineva), Curtea apreciază că, nu poate fi vorba de o plus petita în situaţia acordării de către instanţa de apel a sumei de 150.520 lei în loc de 184.800 lei (care rezulta din raportul de expertiză contabilă, omologat), cu titlu de beneficiu în loc de profit neîncasat, instanţa respectând principiul disponibilităţii prin pronunţarea unei soluţii în limitele acţiunii, astfel cum acestea au fost determinate de intimată.

Referitor la cel de-al doilea motiv de revizuire privind calcularea eronată a cheltuielilor de judecată, prin reţinerea de 2 ori a cheltuielilor de la fond, Curtea consideră că îndreptarea unei astfel de erori se putea face pe calea promovării căii de atac a recursului şi nu pe calea revizuirii în temeiul dispoziţiile art. 322 pct. 2 teza finală Cod procedură civilă, care se referă în mod expres prin termenul „cerut” la cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii suspuse judecăţii.

Cum cererea intimatei de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată este o cerere accesorie care se bazează pe culpa procesuală a părţii care a pierdut litigiul, iar instanţa de apel potrivit dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă atunci când a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată, în respectarea principiului unicităţii procesului civil, prin admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei de fond, a fost obligată să aibă în vedere toate cheltuielile făcute cu procesul în toate fazele sale.

În acest context, calcularea eronată a cheltuielilor de judecată acordate, sar ignorarea sumelor de bani la plata cărora revizuenta fusese deja obligată de către instanţa de fond, sunt aspecte care nu pot fi rezolvate pe calea revizuirii pentru considerentul că ar reprezenta o plus petita, deoarece, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, nu s-a adus atingere principiului disponibilităţii care este protejat de dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, respectivele erori putând fi îndreptate fie pe calea deschisă în acest sens pe dispoziţiile art. 281 alin. 1 teza 1 Cod procedură civilă fie prin exercitarea căii de atac a apelului sau recursului.

În consecinţă pentru toate aspectele menţionate, Curtea, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, a respins cererea de revizuire ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare