Drept procesual civil. Recurs. Inadmisibilitate.

Încheierea premergătoare prin care instanţa a stabilit calea de atac ce ar trebui exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond nu poate fi atacată cu recurs decât odată cu fondul.

Domeniu – drept procesual civil. Recurs. Inadmisibilitate.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.28425/300/2010 – DECIZIA CIVILĂ NR.644/09.04.2013)

Prin sentinţa civilă nr.14664/29.11.2011, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (dosar nr.28425/300/2010) a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul pârât R.C. împotriva pârâţilor reclamanţi B.F., S. (B.) F., B.G.M., B.A.M. şi B.M.F.; a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul situat în B., str.S.Ş., ap.1, parter, sector 2; a obligat pârâţii S.F., B.G.M., B.A.M., B.M.F., în solidar, să plătească reclamantului suma de 8610 euro în echivalent la cursul oficial din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri; a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului privind obligarea pârâtului B.F. la plata despăgubirilor; a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor S.F., B.G.M., B.A.M., B.M.F. în formularea cererii reconvenţionale; a respins cererea reconvenţională ca fiind formulată de persoane lipsite de interes; a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 10,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat pârâţii S.F., B.G.M., B.A.M., B.M.F., în solidar, să plătească reclamantului suma de 2906,39 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii reclamanţi B.G.M., B.A.M., B.M.F. şi S.F., solicitând, în principal, suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr.30524/300/2010, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii principale (atât capătul de cerere privind evacuarea, cât şi capătul de cerere privind plata despăgubirilor), respingerea excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor în formularea cererii reconvenţionale, admiterea cererii reconvenţionale şi constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului din 25.06.2010, încheiat în prezenţa Executorului Judecătoresc P.B.A..

Prin încheierea din şedinţa publică de la 21.12.2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a calificat calea de atac exercitată în cauză drept recurs, având în vedere prevederile art.725 alin.3 Cod de procedură civilă

În considerente, instanţa de control judiciar a reţinut că modificarea art.2821 alin.1 Cod de procedură civilă a avut loc prin Legea nr.71/2011, pct.4, începând cu data de 01.10.2011, precum şi că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 29.11.2011.

La aceeaşi dată, printr-o încheierea distinctă, în complet legal constituit (de recurs), Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a fixat termen de judecată la 25.01.2013, pentru soluţionarea cererii de ajutor public judiciar formulate de recurenţii pârâţi reclamanţi, a dispus citarea intimatului pârât B.F. cu copie motive recurs depuse de recurentul R.C. împotriva încheierii instanţei de fond, din data de 23.05.2012, cu menţiunea de a depune la dosar întâmpinare, a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului declarat de recurentul R.C. împotriva încheierii din 23.05.2012, pentru nemotivare în termen, şi a acordat termen de fond la 22.02.2013, cu citarea părţilor care nu au termen în cunoştinţă.

La data de 03.01.2013, împotriva încheierii din 21.12.2012 a declarat recurs pârâta reclamantă S.F., solicitând modificarea în parte a încheierii recurate, în sensul calificării căii de atac împotriva sentinţei civile nr.14664/29.11.2011 ca fiind apel şi nu recurs, cum în mod greşit a fost calificată aceasta.

În motivare, a arătat că, având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 13.08.2010, împotriva sentinţei civile pronunţate în cauză se putea declara apel, deoarece dispoziţiile art.2821 Cod de procedură civilă erau în vigoare la momentul sesizării instanţei, iar nu cele de după modificare, conform Legii nr.71/2011.

Potrivit art.223 din Legea 71/2011, „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale, în vigoare la data când acestea au fost pornite”.

Recurenta a precizat că recursul este admisibil din perspectiva art.299 alin.1 teza finala raportat la art.282 alin.2 C.pr.civ., deoarece încheierea de recalificare a căii de atac ca fiind recurs, pronunţată de tribunal în compunere de instanţă de apel (2 judecători), a pus capăt formulării unui recurs împotriva deciziei pronunţată de acest tribunal şi împotriva unei încheieri premergătoare deciziei din recurs.

Deşi calea de atac o dă legea şi nu instanţa de judecată, calificarea acesteia o face instanţa de judecată în condiţiile art.84 C.pr.civ.. Or, această măsură (a calificării căii de atac) rămâne necenzurata de către o instanţă ierarhic superioară celei care o califică, mai cu seamă că măsura a fost dispusă de un complet constituit pentru judecarea apelului.

În acest sens, calificarea greşită a căii de atac şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare unei asemenea calificări nu poate răpi dreptul părţii la calea de atac împotriva acestei măsuri dispuse de instanţa de judecată. Soluţia contrară ar determina o discriminare pentru partea care nu beneficiază de aceleaşi grade de jurisdicţie ca şi alte părţi care au promovat acţiuni similare şi care au beneficiat de o calificare corectă a căii de atac, constituind şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil din perspectiva art.6 din CEDO.

La prima vedere, încheierea din 21.12.2012 pare a fi o încheiere premergătoare, dar, în realitate aceasta pune capăt soluţionării apelului, întrerupe cursul judecaţii apelului. Formularea unui eventual recurs împotriva deciziei finale pronunţate de tribunal în complet de recurs ar putea fi respins ca inadmisibil, deoarece încheierea premergătoare face corp comun cu decizia pronunţată, care devine irevocabilă.

Recurenta a invocat şi decizia nr.14 din 16.03.2009 pronunţată de Î.C.C.J. Secţiile Unite.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.

În şedinţa publică din 09.04.2013, intimatul R.C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

În motivarea întâmpinării, intimatul a arătat că cererea de recurs apare ca fiind inadmisibilă, întrucât încheierile prin care instanţa recalifică natura căilor de atac nu pot fi atacate separat, ci numai o dată cu fondul.

Conform art.299 alin.1 raportat la art.282 alin.2 Cod de procedură civilă, încheierile pot fi atacate cu recurs doar o dată cu fondul, cu excepţia celor care întrerup cursul judecăţii.

Or, încheierea recurată nu se înscrie în această categorie, neavând ca efect întreruperea cursului judecăţii.

De altfel, încheierile care pot fi atacate separat cu recurs sunt expres şi limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă.

Astfel, în această categorie intră încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecării procesului (art.2441 Cod de procedură civilă), cea prin care constată renunţarea reclamantului la judecată (art.246 alin.2 Cod de procedură civilă), încheierea preşedintelui de instanţă în procedura necontencioasă (art.339 alin.3 Cod de procedură civilă), încheierea de respingere a cererii de învestire cu formulă executorie (art.3733 alin.1 Cod de procedură civilă), precum şi aceea privind luarea măsurilor asigurătorii în materie comercială (art.1141 alin.6 şi art.7204 alin.4 Cod de procedură civilă), fiind, deci, evident că încheierea ce face obiectul prezentului recurs nu se numără printre acestea.

Ca urmare, încheierea prin care s-a calificat calea de atac nu poate fi recurată decât o dată cu fondul, iar nu separat, astfel că soluţia care se impune este aceea de respingere a recursului ca inadmisibil.

În aceeaşi sentinţă publică, Curtea, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia de inadmisibilitate a recursului.

Examinând cu prioritate excepţia invocată, Curtea reţine următoarele:

Prin încheierea pronunţată la 21.12.2012 nu s-a întrerupt sau suspendat cursul judecăţii, soluţia cuprinsă în conţinutul său nelăsând să se întrevadă rezultatul procesului sau un aspect parţial al acestuia; tribunalul, prin această încheiere, s-a pronunţat numai în legătură cu calea de atac ce ar trebui să fie exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond.

Faţă de dispoziţiile art.299 alin.1 Cod  procedură civilă raportate la prevederile art.282 alin.2 Cod  procedură civilă, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate exercita calea de atac a recursului decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

În legătură cu legalitatea acestei măsuri recurenta are posibilitatea de a exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârii finale a instanţei de recurs, criticile urmând a se întemeia pe dispoziţiile art.304 pct.1 Cod  procedură civilă, care fac trimitere la compunerea instanţei, implicit la calificarea realizată sub aspectul căii de atac ce trebuie promovată în cauză împotriva sentinţei civile nr.14664/29.11.2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

Pe de altă parte, art.23 alin.2 din Legea nr.304/2004 prevede că „secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”. Aşadar, această dispoziţie legală are în vedere situaţia în care există hotărâri  nedefinitive sau acte judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, în care cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel, nu şi în faţa tribunalelor, cum este cazul de faţă. Invocarea acestei norme legale de către recurentă nu are legătură cu pricina dedusă judecăţii datorită faptului că nu s-a întrerupt cursul judecăţii în faţa Curţii de Apel Bucureşti, ci în faţa Tribunalul Bucureşti.

Într-o asemenea situaţie nu se poate susţine nici aplicarea dispoziţiilor convenţionale, care fac vorbire de dreptul la un recurs efectiv, caz în care orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale, aceasta deoarece textele din legislaţia naţională sunt în concordanţă cu reglementările internaţionale.

S-a susţinut de către recurentă că o eventuală calificare greşită a căii de atac şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare unei asemenea calificări nu poate răpi dreptul părţii la calea de atac împotriva acestei măsuri dispuse de instanţa de judecată şi că soluţia contrară ar determina o discriminare pentru partea care nu beneficiază de aceleaşi grade de jurisdicţie ca şi alte părţi care au promovat acţiuni similare şi care au beneficiat de o calificare corectă a căii de atac, aspect ce constituie şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil din perspectiva art.6 din CEDO.

Curtea reţine că dispoziţiile art.282 alin.2 şi art.299 Cod procedură civilă nu au fost declarate neconstituţionale, mai mult, ele sunt în acord cu prevederile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Totodată, conceptul de „proces echitabil” nu implică în mod necesar „existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac a hotărârilor judecătoreşti, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părţile în proces”. Curtea Constituţională a constatat că stabilirea regulii conform căreia încheierile premergătoare – ce excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii – nu pot fi atacate cu apel, decât odată cu fondul, împiedică prelungire excesivă a duratei procesului şi contribuie, prin aceasta, la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Recurenta a invocat decizia nr.14/16.03.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă Curtea reţine că această instanţa, cât priveşte pronunţarea unui recurs în interesul legii, a considerat că prima condiţia prevăzută de dispoziţiile legale pentru darea unei decizii care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României este ca o anumită chestiune de drept să fi fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, or, acest fapt nu a fost dovedit; anexele la recursul în interesul legii nu evidenţiază existenţa unei practici judecătoreşti neunitare cu privire la chestiunea de drept în discuţie - interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.299 raportate la prevederile art.377 din Codul de procedură civilă, referitor la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunţate de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greşite calificări a căii de atac exercitate de parte.

În consecinţă, aspectul de drept dedus judecăţii nu a fost tranşat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a opera prevederile art.3307 Cod procedură civilă.

Recurenta a mai arătat că, având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 13.08.2010, împotriva sentinţei civile pronunţate se putea declara apel, deoarece dispoziţiile art.2821 Cod de procedură civilă erau în vigoare la momentul sesizării instanţei, iar nu cele de după modificare, conform Legii nr.71/2011.

Or, această chestiune vizează fondul soluţiei de calificare a căii de atac exercitate, iar nu problemele legate de admisibilitatea prezentului recurs, astfel că ele urmează a fi susţinute de recurentă după darea deciziei instanţei de recurs sesizate.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată, în raport de dispoziţiile legale invocate anterior, că recursul promovat de recurentă este inadmisibil. De altfel, prin chiar motivele de recurs, în subsidiar, aceasta apreciază că recursul său ar putea fi exercitat odată cu hotărârea finală pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ceea ce confirmă măsura deja dispusă.

Domenii speta

Spete similare