Validare poprire

Cererea de validare poprire în condiţiile existenţei unui act normativ care stabileşte o procedură de plată eşalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul judiciar.

În condiţiile în care reclamanţilor li s-au achitat plăţi eşalonate în baza sentinţelor judecătoreşti irevocabile nu se poate reţine că a fost afectată substanţa dreptului lor, aspecte în raport de care se constată că măsurile luate de stat sunt proporţionale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar.

Domeniu – validare poprire

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.2901/4/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.678/15.04.2013)

Prin sentinţa civilă nr. 2668 pronunţată la data de 27 martie 2012 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr.2901/4/2012, a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de creditorii C.M.R. şi S.C.O. în contradictoriu cu debitorul M.J. şi cu terţul poprit D.G.F.P.M.B.  – A.T.C.P. şi a fost validată poprirea înfiinţată la data de 21.11.2011 în dosarul de executare nr.735/2009 al BEJ E.L., terţul poprit fiind obligat să plătească creditoarei S.C.O., în limita creanţei de 125.440 lei şi creditorului C.M.R., în limita creanţei de 124.613 lei, plus 9.612 lei cheltuieli de executare, sumele datorate debitorului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 14.07.2009 creditorii C.M.R. şi S.C.O., au solicitat BEJ E.L. începerea executării silite împotriva debitorului M.J., în baza titlurilor executorii reprezentate de sentinţa civilă nr. 14771/06.11.2007 pronunţată de Tribunalul Mureş, sentinţa civilă nr. 336/11.03.2008 pronunţată de Tribunalul Mureş şi sentinţa civilă nr. 1080/09.06.2008 pronunţată de Tribunalul Cluj, prin care debitorul a fost obligat la plata către creditori a drepturilor salariale restante.

La data de 21.11.2011 executorul judecătoresc a dispus înfiinţarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului de terţul poprit.

Prin adresa nr.72742/15.12.2011, terţul poprit a restituit documentaţia, comunicând executorului judecătoresc că nu poate proceda la înfiinţarea popririi, întrucât sunt incidente în cauză prevederile OUG nr. 71/2009.

Instanţa a constatat că la data de 13.01.2010 BEJ E.L. a comunicat debitorului o somaţie prin care i s-a pus în vedere să îşi îndeplinească obligaţia de plată, act de executare recepţionat de către debitor prin aplicarea ştampilei la data de 21.01.2010.

 Debitorul nu a comunicat executorului judecătoresc situaţia fondurilor de care dispune, astfel încât în mod legal executorul judecătoresc a procedat la continuarea executării silite potrivit dreptului comun, în conformitate cu prevederile art. 4 din OG nr.22/2002. În cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitorul avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menţionat, perioadă în care debitorul trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plăţii. Pe de altă parte, trebuie menţionat că poprirea a fost înfiinţată la mai mult de un an de la comunicarea somaţiei, astfel încât debitorul nu se mai poate prevala de dispoziţiile OG nr.22/2002.

Referitor la aplicabilitatea în cauză a OUG nr.71/2009, instanţa a considerat că acest act normativ încalcă dispoziţiile art.1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi art.6 din aceeaşi Convenţie.

Astfel, în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza Teodorescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reţinut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti.

Faţă de excepţia ridicată de Guvern în sensul incompatibilităţii ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa anterioară (Cauza Ştefănescu împotriva României nr.9.555/03, paragr.20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanţă în ceea ce priveşte postul sau categoria de salariaţi în discuţie; conflictele obişnuite de muncă nu pot fi excluse din garanţiile art. 6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorităţii de stat.

 În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti de plată a salariilor restante.

Curtea a conchis că statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească în cauză, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

Pe de altă parte, prin Hotărârea Secţiei a II-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunţată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plăţii creanţelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naţionale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale]. Totuşi, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce priveşte posibilitatea de a recupera bunurile lor şi trebuie deci prevăzute anumite garanţii de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului şi a incidenţei sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".

De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăşi substanţa dreptului, din cauza dificultăţilor financiare ale statului.

Nu au fost avute în vedere consideraţiile mai sus expuse, iar actele normative prin care au fost eşalonate plăţile stabilesc un regim diferenţiat de executare a obligaţiilor în raport cu alţi debitori, fiind impuse în mod unilateral termene şi condiţii de plată ale creanţelor, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât şi al principiului egalităţii armelor în proces ( în acest sens şi cauza Stran şi Stratis Andreatis c. Greciei).

Astfel, după ce plata drepturilor salariale câştigate prin titluri executorii a fost amânată prin OUG nr.75/2008, pentru o perioadă de 18 luni de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, fără a respecta propriul termen, Guvernul, debitor de rea-credinţă al sumelor astfel eşalonate, a intervenit şi a suspendat din nou plata debitelor, prin OUG nr.71/2009.

Mai mult, prin modificările aduse OUG nr.71/2009 prin OUG nr.45/2010, plata sumelor restante urma a fi făcută în mod eşalonat, în trei tranşe, prima tranşă fiind exigibilă în anul 2012.

Adoptarea OUG nr.71/2009, prin Legea nr.230/2011, nu a clarificat modalitatea de plată şi nu a adus o îmbunătăţire a situaţiei creditorilor, dimpotrivă, termenele au fost din nou modificate, executarea urmând a avea loc în perioada 2012-2016.

De această dată, perioada este nepermis de mare iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru ale anilor menţionaţi în actul normativ se va achita procentul astfel ales) şi fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.

 La o analiză mai atentă, procentele alese de Guvern par a nu avea la bază vreun studiu de impact financiar, şi nici din nota de fundamentare nu rezultă ce calcule şi studii financiare ar fi fost făcute, ci procentele şi anii par a fi alese la întâmplare, întrunind pe deplin condiţiile arbitrariului şi imprevizibilităţii, menţionate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de faţă. De fapt, nu există nici cea mai mică garanţie că la împlinirea termenelor de plată Guvernul nu va suspenda din nou plăţile, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin actele normative menţionate.

 Aşadar, suntem în prezenţa unui conflict între normele din Convenţie şi normele interne, care se soluţionează în favoarea normelor din Convenţie, în conformitate cu prevederile art.20 alin.2 din Constituţia României, astfel încât în mod legal creditorii s-au adresat instanţei de executare în vederea validării popririi.

Instanţa a reţinut şi faptul că terţul poprit nu a contestat faptul că deţine conturile debitorului, astfel încât instanţa va constata că este îndeplinită condiţia ca terţul poprit să datoreze sume de bani debitorului.

Împotriva sentinţei au formulat apel D.G.F.P.M.B. – A.T.C.P. a M.B. şi M.J., cererile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III – a Civilă la data de 4.07.2012.

În motivare, DGFPMB a criticat soluţia primei instanţe, raportat la dispoziţiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă pentru următoarele:

1. Refuzul terţului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare nu a fost nejustificat, ci s-a datorat incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1 din OUG 45/2010 pentru modificarea art.1 din OUG 71/2009 care stabilesc că ”în cursul termenelor prevăzute la alin.1 şi alin.11 orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

Instanţa nu poate constata o neconcordanţă între aceste dispoziţii şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât timp aceste dispoziţii au fost declarate conforme Constituţiei României, prin respingerea mai multor excepţii de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională. Astfel, prin Decizia nr.206/2010, Curtea a analizat aceste dispoziţii inclusiv prin raportare la Convenţie şi la jurisprudenţa CEDO.

2. OUG nr.71/2009 a fost adoptată pentru înlăturarea dificultăţilor întâmpinate de executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. Influenţa substanţială asupra bugetului de stat pe anul 2011 a executărilor titlurilor executorii a determinat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, limitate în timp.

3. Potrivit art.1 din OG nr.22/2002 astfel cum a fost modificat prin Legea nr.92/2011, ”creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia respectivă”. Chiar dacă prin aceste dispoziţii se instituie limite ale executării, în sensul că aceasta poate fi făcută asupra resurselor băneşti aprobate prin bugete, aceasta nu împiedică executarea, deoarece art.4 al ordonanţei obligă ordonatorii principali de credite bugetare să dispună toate măsurile, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii ale instituţiilor din subordine a sumelor necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Faţă de aceste dispoziţii legale imperative, A.T.C.P., deşi deţine conturile debitoarei, nu poate opera plăţi din aceste conturi, fără o dispoziţie expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii.

Urmare a faptului că în bugetul M.J. aferent anului 2011 nu există sume aprobate cu destinaţia plăţii titlurilor executorii, executarea urmează a se realiza de bună voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului Ministerul Justiţiei pentru anul 2012 a sumelor necesare plăţii tranşei de 5% din valoarea titlului executoriu.

De altfel, OG 22/2002 prevede un termen de graţie de 6 luni ca termen limită în care instituţia publică debitoare are obligaţia de a face demersurile necesare pentru punerea în executare voluntară, termen ce nu a fost respectat în cauză.

În motivarea recursului său, Ministerul Justiţiei a criticat soluţia primei instanţe pentru următoarele:

1. Nu a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de OG nr.22/2002, dat fiind că somaţia a fost comunicată Ministerului la data de 31.10.2011, adresa de înfiinţare a popririi la 7.12.2011, iar cererea de validare a fost formulată la data de 27.10.2012.

În ceea ce priveşte eventualele demersuri ce trebuiau făcute de debitor pentru a găsi fonduri în vederea efectuării plăţii, acest argument nu este plauzibil având în vedere situaţia specială în care debitorul este un ordonator principal de credite care nu poate dispune de fonduri publice în mod discreţionar, fără o modificare a legii bugetului de stat pe anul în curs.

2. Nu au fost respectate dispoziţiile OUG nr.71/2009 care stabilesc că aceste executări silite sunt suspendate de drept. Potrivit acestor dispoziţii, plata se face eşalonat, Ministerul respectând obligaţiile de plată şi termenele de eşalonare. Astfel potrivit HG nr.422/2010 au fost suplimentate bugetele la capitolul cheltuieli de personal prin alocarea fondurilor necesare plăţii titlurilor executorii.

De asemenea, pe anul 2012 au fost incluse în bugetul de stat şi fondurile aferente plăţii titlurilor executorii, acestea urmând a fi achitate conform tranşelor prevăzute de OUG 71/2009 cu modificările şi completările ulterioare.

Suspendarea executării şi plata eşalonată nu afectează substanţa drepturilor creditorului, suma urmând a fi indexată potrivit art.1 alin.3 din OUG nr.71/2009, fiind vorba doar de o chestiune de timp, cauzată de situaţia economică.

3. Au fost ignorate Deciziile Curţii Constituţionale nr.188/2010, nr.206/2010 şi nr.1533/2011, prin care s-a constatat că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă şi independentă de voinţa Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român şi că OUG 71/2009 nu contravine dispoziţiilor art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, măsura fiind proporţională în condiţiile în care situaţia este una sistemică, structurală, cu impact pe bugetul de stat în condiţii de criză economică accentuată, nefiind vorba despre o hotărâre judecătorească izolată neexecutată.

4. În privinţa jurisprudenţei CEDO, recurentul arată că aceasta este respectată deoarece autorităţile trebuie să dispună de un termen rezonabil pentru a identifica mijloacele adecvate de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti, iar adoptarea termenelor de eşalonare a plăţii intră în marja de apreciere a statului. Perioadele de prelungire a fazei de executare au fost apreciate de curte ca fiind justificate (inclusiv un termen de 2 ani şi 7 luni în cauza Vladimir Sergeyevich Kornilov c. Ucraina)

Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, prin decizia civilă nr.895/29.10.2012 a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-debitor M.J.şi apelanta-terţ poprit D.G.F.P.M.B. – A.T.C.P. a M.B., împotriva sentinţei civile nr.2668/27.03.2012 pronunţată de  Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr.2901/4/2012, în contradictoriu cu intimaţii-creditori C.M. şi S.C.O..

În considerentele deciziei tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut de OG nr.22/2002, invocată de recurentul M.J., tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată din considerente procedurale.

Prin adresa nr.73129/6.11.2011, terţul poprit a refuzat înfiinţarea popririi justificându-şi refuzul prin faptul că raportul de expertiză contabilă extrajudiciară nu constituie titlu executoriu în sensul dispoziţiilor art.372 Cod procedură civilă şi a solicitat depunerea titlului executoriu, deşi acesta fusese înaintat de către executor potrivit adresei de înfiinţare a popririi (fila 8 în dosarul instanţei de fond).

În condiţiile art. 460 pe calea validării de poprire, sunt analizate exclusiv raportul obligaţional prezent sau viitor dintre debitor şi terţul poprit, existenţa unui refuz şi dacă acest refuz este sau nu justificat.

Analiza nu poate fi extinsă asupra oricărui alt motiv de contestaţie la executare pe care debitorul l-ar putea invoca.

Astfel, debitorul nu poate omisso medio (în lipsa unei contestaţii la executare) să justifice refuzul terţului prin invocarea altor motive ce puteau face obiectul unei contestaţii la executare, care în condiţiile art.401 lit.a Cod procedură civilă, putea fi formulată în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei. Or, nu este admisibil ca o contestaţie la executare formulată pentru acest motiv la data când recurentul a formulat întâmpinare în faţa primei instanţe să fie tardivă, iar o apărare prin întâmpinare să fie primită în contra creditorului. Mai mult, în privinţa aplicării dispoziţiilor OG nr.22/2002 şi OUG nr.71/2009, tribunalul a constatat că există putere de lucru judecat, având în vedere că debitorul a formulat contestaţie la executare invocând aceste aspecte, iar aceasta a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 3540/29.09.2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.3715/117/2011.

Cum prima instanţă a apreciat că această apărare nu este întemeiată pe fond, tribunalul a constatat că această soluţie este corectă deoarece beneficiul termenului de 6 luni pentru executarea voluntară a obligaţiei este condiţionat de dovada neexecutării benevole a obligaţiei din cauza lipsei de fonduri, dar şi de dovada demersurilor făcute pentru obţinerea fondurilor necesare achitării obligaţiilor.

O atare interpretare este în concordanţă cu dispoziţiile art. 11 al. 2 din Constituţia României („tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”), şi art. 20 al. 2 („dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”), dispoziţii care atrag prioritatea în soluţionarea cauzei de faţă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii în această materie, în ceea ce priveşte respectarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie (cu referire la cauze precum Şandor c. România, Hornsby împotriva Greciei, Bourdov împotriva Rusiei, Immobiliare Saffi împotriva Italiei)

Astfel, debitorul, tocmai în considerarea calităţii sale de instituţie publică are îndatorirea, ca reprezentant al autorităţii statului, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi la a executa de bună voie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă.

În privinţa notorietăţii situaţiei speciale financiare şi a demersurilor făcute de debitor pentru asigurarea fondurilor necesare achitării tranşelor prevăzute de OUG nr.71/2009, tribunalul a constatat că aceste aspecte sunt reale, putând fi reţinute ca notorii. Cu toate acestea, era necesar ca debitorul să facă dovada demersurilor suplimentare (inclusiv în privinţa procedurii de rectificare bugetară în condiţiile Legii nr.500/2002) pentru asigurarea sumelor ce fac obiectul executării silite, respectiv a întregii creanţe, iar nu numai a tranşelor prevăzute de ordonanţă.

În ceea ce priveşte critica DGFPMB întemeiată pe dispoziţiile OUG nr.22/2002, tribunalul a constatat că refuzul terţului poprit nu este justificat de considerentul că Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică, deşi deţine conturile debitoarei, nu poate opera plăţi din aceste conturi, fără o dispoziţie expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii. De esenţa executării silite este suplinirea voinţei debitorului prin forţa coercitivă a statului exercitată prin executorul judecătoresc şi controlată de instanţe. 

Pe fondul criticilor comune referitoare la încălcarea dispoziţiilor art.1 din OUG nr.71/2009, pe lângă puterea de lucru judecat menţionată anterior, întrucât prima instanţă a analizat pe fond şi aceste critici, Tribunalul a constatat că, - iniţial, art.1 şi art.2 din OUG nr.71/2009 publicată în M.Of. 416/18.06.2009 prevedeau că: “Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2010 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

- ulterior, dispoziţiile menţionate au fost modificate prin OUG 18/2010, în sensul că:

“Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2010, se realizează astfel:

a) în anul 2011 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2012 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2013 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu."

"(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) şi (11) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

- ultima modificare realizată prin OUG 45/2010 a stabilit că:

“Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se realizează astfel:

a) în anul 2012 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin.(1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

Ambele O.U.G. menţionate (nr.18/2010 şi nr.45/2010) au fost respinse prin Legile nr.228 şi nr.229 din 2011.

În schimb, prin Legea nr.230/5.12.2011 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a fost aprobată OUG nr.71/2009, cu următoarea modificare a art.1:

„Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2012 se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plăteşte 10% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu;

d) în anul 2015 se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu;

e) în anul 2016 se plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din OUG nr.71/2009, dispoziţiile de eşalonare sunt aplicabile şi executării „plăţilor restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenta prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.75/2008 privind stabilirea de masuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, aprobata cu modificări prin Legea nr.76/2009, şi a prevederilor Ordinului ministrului justiţiei, al ministrului economiei şi finanţelor, al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr.1.859/C/2.484/26.650/131/3.774/C/2008 privind modalitatea de eşalonare a plăţii sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr.75/2008 privind stabilirea de masuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei”, aceste acte normative prevăzând un termen de eşalonare a plăţilor de 18 luni de la data intrării în vigoare.

Prin urmare, potrivit acestor dispoziţii legale, dreptul de creanţă executoriu din 2010 urmează a fi satisfăcut integral în 2016.

Analizând aceste dispoziţii legale din perspectiva jurisprudenţei CEDO în materie (termenul rezonabil în care o persoană are dreptul de acces la justiţie, incluzând şi faza de executare silită, prevăzut de art.6 din CEDO şi garantarea dreptului de proprietate prevăzută de art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO), tribunalul a constatat, ca şi prima instanţă, că aceste dispoziţii, care creează un avantaj discriminatoriu al instituţiilor publice faţă de o persoană fizică sau juridică obişnuită, contravin jurisprudenţei Curţii.

 Potrivit art.20 din Constituţia României, care consacră prioritatea convenţiilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, cade în sarcina judecătorului naţional, iar nu exclusiv în sarcina judecătorului constituţional, verificarea efectelor concrete pe care o normă internă le produce într-o anumită speţă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În consecinţă, controlul general de constituţionalitate nu împiedică controlul de convenţionalitate. De altfel, decizia nr.188/2010 a Curţii Constituţionale, invocată de recurent, a apreciat din perspectiva termenului iniţial de eşalonare de 3 ani rezonabilitatea sa, iar nu din perspectiva unui termen de 8 ani.

Este adevărat că, în prezent, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii Legii nr.230/2011 prin decizia nr.1533/2011, apreciind că „situaţia de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională. Executarea necontrolată a peste 27.700 hotărâri judecătoreşti executorii existente la data de 31 decembrie 2010 ce privesc numai creanţe salariale în valoare de peste 8.028.252 milioane lei ar duce la crearea unui dezechilibru bugetar din moment ce suma totală menţionată reprezintă 1,4 din produsul intern brut estimat pe anul 2012 şi 19,5% din plafonul nominal al cheltuielilor de personal aferente bugetului pe anul 2012”.

În prezenta cauză, după cum s-a arătat controlul convenţionalităţii este special şi se aplică numai situaţiei intimatului-creditor, spre deosebire de controlul de constituţionalitate care a avut în vedere întreaga posibilă încărcătură bugetară decurgând din executarea tuturor hotărârilor judecătoreşti existente. Or, suma totală urmărită în speţă este de 1.662.047 lei, ce nu poate afecta ea însăşi echilibrul bugetar al statului.

Revenind la jurisprudenţa CEDO în privinţa încălcărilor art.6 din CEDO şi ale art.1 din Protocolul nr.1, tribunalul a constatat că tocmai din faptul că debitorul este o instituţie publică rezultă şi îndatorirea sa, ca reprezentant al statului, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi de a executa de bunăvoie şi cu promptitudine o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă conform căreia articolul 6 par.1 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanţă”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanţă în materie civilă (hotărârea Philis c. Greciei). Totuşi, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părţi. Or, prelungirea termenului de plată cu 8 ani, prin manifestarea de voinţă unilaterală a debitorului în sens larg, face ca dreptul creditorilor să devină iluzoriu.

Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabileşte că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunţarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul şi instituţiile publice au obligaţia de a aduce la îndeplinire o hotărâre judecătorească pronunţată contra lor. În caz contrar, este încălcat articolul 6 par.1 din Convenţie, prin lipsirea lui de un efect util (cauza Virgil Ionescu c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei).

Mai reţine tribunalul şi că, în cauza Şandor împotriva României, Guvernul a susţinut că reclamanta nu a solicitat sprijinul instanţelor şi al executorilor judecătoreşti în vederea executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză şi, în opinia sa, reclamanta nu a justificat existenţa unor împrejurări speciale care să justifice nerecurgerea  la procedura de executare silită. În plus, la data când a fost întreprins ultimul demers în vederea obţinerii plăţii, dreptul reclamantei de a cere executarea hotărârii definitive era prescris, conform dreptului intern în materie.

Curtea  a arătat că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art.6 (1) din Convenţie, întrucât dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi. În cauză de faţă, cu toate că reclamanta  obţinuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autorităţile administrative au fost obligate la o acţiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.

Chiar şi în situaţia unui asemenea creditor nediligent (situaţie în care nu se regăseşte intimatul), Curtea a arătat că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei, iar dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanţiile articolului 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi. Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia creditorul ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinţei, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentinţa, precum şi prin refuzul plăţii cheltuielilor de judecată dispuse de către instanţele judecătoreşti, autorităţile naţionale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiţie în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa, iar  articolul 6 (1) din Convenţie a fost încălcat.

Aceleaşi considerente au fost reluate şi în cauza Sabin Popescu împotriva României, respectiv Costin împotriva României.

Tribunalul reţine că intimaţii au manifestat diligenţă şi au apelat la procedura executării silite, iar, la aproape 4 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti – titlu executoriu, instituţia publică nu a executat încă obligaţia sa de plată. Este inechitabil să i se ceară părţii care a obţinut în 2008 un titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească să aştepte realizarea dreptului de creanţă prevăzut de lege şi recunoscut de instanţă până în anul 2016, cu nerespectarea unui termen rezonabil.

Tribunalul a constatat că prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimaţilor prin hotărârea judecătorească ce se execută, contestatoarea încalcă dreptul său de proprietate, apărat de art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în condiţiile în care creditoarea are o creanţă suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr.1 (cauzele Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Şandor şi Virgil Ionescu c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat şi protejat de Convenţie.

De asemenea, dacă s-ar aprecia că executarea titlului executoriu este suspendată de drept, prin O.U.G. nr.71/2009, intimatul ar fi lipsită de drepturile sale salariale, care au un caracter necesar, asigurând existenţa curentă a individului, în cuantumul acordat prin lege şi recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru o perioadă nejustificat de mare de timp, iar această situaţie conduce la impunerea unei sarcini exorbitante creditoarei fiind, astfel, rupt echilibrul pe care statul, prin instituţiile sale, trebuie să îl asigure între măsurile luate şi care vizează un interes general şi drepturile sau interesele particulare ale unui cetăţean al său, ceea ce contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi raţionamentului reţinut de Curtea Constituţională în cuprinsul deciziilor sale în materie, decizii care analizează dispoziţii legale sub aspectul constituţionalităţii, iar nu situaţii particulare sub aspectul convenţionalităţii (ce presupune respectarea jurisprudenţei CEDO).

Recurentul a invocat aspecte ale jurisprudenţei Curţii (cauza Burdov c. Rusiei şi Immobiliare Safi c. Italiei) care arată că dreptul prevăzut de art. 6 din CEDO nu este unul absolut, fiind posibile limitări ale sale în măsura în care urmăresc un scop legitim, iar măsurile sunt rezonabil proporţionale cu mijloacele utilizate. Or, chiar dacă scopul legitim poate fi preluat mutatis mutandis din justificarea constituţionalităţii dispoziţiilor OUG nr.71/2009, tribunalul a apreciat că eşalonarea pe o durată de 6 ani a executării creanţei intimaţilor nu este rezonabilă, deoarece astfel cum se poate susţine că eşalonarea plăţii nu pune în pericol resursele necesare traiului normal şi decent al creditorului, se poate susţine şi faptul că executarea creanţei acestuia nu reprezintă o sarcină bugetară exagerată.

În final, tribunalul a constatat că prin decizia de inadmisibilitate a Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunţată în cauza Dumitru şi alţii c. României (cererea nr.57265/08), au fost respinse plângerile formulate de trei magistraţi români, prin care aceştia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti interne. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că ingerinţa există, însă ea urmăreşte un scop legitim (menţinerea echilibrului bugetar) şi este şi proporţională (dat fiind că mecanismul de eşalonare a plăţilor a fost respectat, s-a operat indexarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie la data plăţii, o parte substanţială din debit – 1/3 – fiind deja achitată).

În cauză, pentru a se reţine proporţionalitatea convenţională a dispoziţiilor interne, nu s-au administrat probe din care să rezulte că intimatul ar fi încasat un procent important din debit.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs M.F.P.  şi M.J..

M.F.P. a susţinut în motivarea recursului că în condiţiile în care există un act normativ care stabileşte o procedura de plată eşalonata a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituţional de Curtea Constituţională, nu se poate considera că acţiunea terţului poprit – A.T.C.P. a M.B., de a se prevala de dispoziţiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credinţa.

Recurentul reiterează dispoziţiile art.460, alin.(1) Cod procedură civilă potrivit cărora: «Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în  vederea validării popriri.

Prin urmare, având în vedere cele mai sus arătate, solicită instanţei să admită recursul, sa modifice decizia civilă în sensul respingerii cererii de validare formulată de către creditori, ca fiind neîntemeiată.

2) În al doilea rând, recurentul apreciază că punctul de vedere al instanţei este eronat, având în vedere următoarele considerente:

Prin validarea popririi, instanţa a nesocotit dispoziţiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, norme potrivit cărora: "În cursul termenului prevăzut la alin.(1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."

Prin urmare, având în vedere data pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr.71/2009, dispoziţiile legale mai sus menţionate sunt aplicabile în cauza, astfel încât deşi instanţa de judecată a încuviinţat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.

Prin dispoziţiile OUG nr.71/2009 modificată şi completată prin Legea nr.230/2011 a fost eşalonata plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii până la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecinţa plăţii drepturilor salariale intr-o singura transa neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Art.1 - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) În anul 2012 se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu;

(2) În cursul termenului prevăzut la alin.(1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

Învederează instanţei că nu poate constata existenţa unei neconcordante între dispoziţiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificată pe de o parte şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituţiei României, prin respingerea mai multor excepţii de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională a României.

În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituţională a reţinut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituţiei României, prin raportare inclusiv la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, în acord cu cele învederate, arată că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Dumitru Daniel Dumitru şa. contra României.

Astfel, reclamanţii, magistraţi în cadrul Tribunalului Argeş, au reclamat Curţii faptul că, Guvernul României adoptând O.U.G. nr.71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eşalonarea plăţii drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti pentru personalul din justiţie până în anul 2016, a încălcat dispoziţiile art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie (dreptul de proprietate) şi prevederile art.6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil).

Analizând cererea reclamanţilor, în esenţă, Curtea a reţinut faptul că nu poate fi reproşat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eşaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiţie, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătoreşti prin care au fost recunoscute reclamanţilor drepturi de natură patrimonială (par.43).

Guvernul a justificat această măsură a eşalonării plăţii prin degradarea situaţiei economice şi financiare a ţării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realităţile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eşalonat. Curtea reaminteşte că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul şi care să asigure un echilibru între veniturile şi cheltuielile administraţiei publice şi a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par.46-49).

De asemenea, Curtea a constat că deşi mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reţinut faptul că substanţa dreptului reclamanţilor nu a fost afectată, mecanismul de eşalonare a plăţilor nefiind unul nerezonabil (par.51).

În consecinţă, Curtea a considerat că cererea reclamanţilor este în mod evident nefondată şi trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din şi art.4 din Convenţie (par.52).

Totodată, în conformitate cu aceeaşi jurisprudenţă a instanţei europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere, în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context.

Or, în cauza de faţă, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmăreşte un scop legitim şi se justifică în mod obiectiv şi rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligaţiile de plată stabilite în sarcina autorităţilor statale care se obligă la plata eşalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situaţii de excepţie reprezentate, pe de o parte, de proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică naţională şi internaţională.

Aşadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituţională în conformitate cu dispoziţiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituţionalitate a Curţii Constituţionale, solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt şi de drept indicate în prezentul recurs.

Faţă de cele arătate mai sus, rezulta fără putinţă de tăgadă că acţiunea terţului poprit de a se prevala de dispoziţiile OUG nr.71/2009 a fost pe deplin justificată.

Recurentul precizează totodată că prin dispoziţiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultăţile întâmpinate până în prezent în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influenţa substanţială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condiţiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanţe de urgenţă, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ţinând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanţe de urgenţă ar fi vizat drept consecinţă imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanţa.

3) În al treilea rând, învederează instanţei faptul ca dispoziţiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plata ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod procedura civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea

nr.92/2011, "Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia respectiva."

Prin dispoziţiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condiţiile în care se realizează executarea obligaţiilor de plata ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituţie şi legea finanţelor publice.

Astfel, în deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituţia României, care prevede ca "Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituţiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcţionarea acestora.

În acest context, O.G. nr.22/2002 cu modificările şi completările ulterioare, are rolul de a reglementa condiţiile în care se realizează executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituţie şi în legea finanţelor publice.

Ca un argument în plus, menţionam ca prin Decizia nr.784/12.05.2009 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.G. nr.22/2002 motivat de faptul ca "dispoziţiile criticate referitoare la procedura executării obligaţiilor de plata ale instituţiilor publice se aplica fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituţiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art.16 şi art.44 alin.(2) din Constituţie. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituţie, legiuitorul poate stabili regulile de desfăşurare a procedurii de judecata fără sa aducă atingere substanţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale".

De asemenea, Curtea Constituţională a concluzionat prin Decizia nr.213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispoziţiilor art.6 par.1 din CEDO.

Potrivit deciziei mai sus menţionate Curtea Constituţională a constatat ca OG nr.22/2002 nu contravine art.6 paragraful 1 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale întrucât s-a reţinut ca instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva sa. Deşi prin dispoziţiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedică executarea silita a obligaţiilor de plata ale instituţiilor publice de vreme ce, potrivit art.4 din O.G. nr.22/2002 modificată şi completată prin Legea nr. 92/2011 este instituită obligaţia pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Indiscutabil, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituţiilor publice, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituţiilor respective.

Faţă de aceasta dispoziţie legală imperativă, A.T.C.P., deşi deţine conturile debitoarei, nu poate opera plăţi din aceste conturi, fără o dispoziţie expresa din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului că în bugetul M.J. aferent anului 2011 nu existau sume aprobate cu destinaţia plăţii titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului Ministerul de Justiţie pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5% din valoarea titlului executoriu.

Faţă de cele învederate este fără putinţă de tăgadă că cererea de validare a popririi este neîntemeiata, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002 .

Faţă de argumentele prezentate, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei civile nr.895A/29.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civila în dosarul nr.2901/4/2012 în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9 din Codul de procedura civila.

Recurentul solicită judecarea recursului şi în conformitate cu prevederile art.242 alin.(2) din Codul de procedura civila.

M.J. a criticat decizia în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 3041  Cod procedură civilă  arătând că instanţa a înţeles să selecteze cu atenţie hotărârile CEDO invocate, reţinându-le exclusiv pe cele ce cuprindeau argumente ce serveau în motivarea unei soluţii de respingere a apelului, omiţând a analiza în profunzime şi în mod complet unica şi cea mai importantă hotărâre a CEDO ce se referă explicit la dispoziţiile OUG nr.71/2009, hotărârea Dumitru ş.a. c. României (publicată în M.of. 709/17.10.2012)

Totodată, instanţa înţelege să denatureze sensul clar al hotărârilor Curţii Constituţionale (pe care nici măcar nu le indică sau citează în mod explicit) ajungând tocmai la o soluţie contrară sensului neechivoc al acestor hotărâri.

Practic instanţa de judecată a pornit în redactarea deciziei pronunţate în sens invers celui normal şi legal, respectiv de la soluţie spre motivare şi nu de la motivare spre soluţie, urmărind în mod metodic a identifica motive pentru a ignora şi elimina din cauză, printr-o atitudine ce ar putea fi calificată pro causa, a argumentelor esenţiale ce ar fi condus la soluţia de admitere a apelului (hotărârea din cauza Dumitru ş.a. C. României şi deciziile nr.190/02.03.2010 şi 1.533 din 28 noiembrie 2011 ale Curţii Constituţionale.).

Solicită a se constata, că tribunalul, după o expunere amplă a motivelor de respingere a apelului, în finalul argumentaţiei, în două paragrafe succinte ia act de pronunţarea deciziei CEDO în cauza Dumitru ş.a. c. României, însă reţine că " ...în acea cauză s-a avut în vedere că reclamanţii au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanţe, restul sumei trebuind să fie plătit eşalonat, conform legislaţiei în vigoare, până în 2016. Ţinând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanţilor le-a fost deja plătită, Curtea a considerat că nu a fost afectată însăşi substanţa dreptului reclamanţilor, împrejurare care nu se reţine şi în prezenta cauză ... "

Solicită instanţei să observe că raţionamentul mai sus prezentat este viciat cel puţin din două perspective: în primul rând hotărârea Dumitru ş.a. c. României nu priveşte exclusiv analiza concretă a situaţiei de fapt a reclamanţilor D.D.D., A.M.P. şi M.V.P., ci cuprinde largi considerente de principiu referitoare la conduita autorităţilor naţionale şi măsurilor luate de acestea şi compatibilitatea acestora cu dispoziţiile convenţiei. Concluzia la care ajunge Curtea este aceea că măsura eşalonării este una legală, de utilitate publică şi proporţională cu scopul său, menţinând echilibrul între interesele generale şi individuale şi în al doilea rând, se poate remarca faptul că singurul element pe care instanţa de apel a înţeles să îl extragă şi să îl reţină din Hotărârea Dumitru ş.a. c. României se referă la plata către creditori a unei părţi importante din debit. În afara de faptul că această problemă este una în opinia noastră marginală, şi constituie doar o parte al unui context general aplicabil inclusiv speţei de faţă, instanţa constată, în absenţa oricărei probe în acest sens, că în cazul reclamanţilor din acest litigiu nu s-au efectuat plăţi benevole din partea autorităţii. Or această constatare, având în vedere că titlurile executorii datează din anul 2008 (ca şi cele ale reclamanţilor din cauza Dumitru ş.a. c. României) instanţa trebuie să ia în considerare faptul că sunt notorii plăţile parţiale realizate în toamna anului 2008, a anului 2010 şi pe parcursul anului 2012 în virtutea dispoziţiilor OUG nr.75/2008, nr.71/2009 şi HG nr.422/2010.

Cu privire la primul punct solicită instanţei să aibă în vedere că CEDO a analizat în mod punctual şi detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr.71/2009 cu dispoziţiile convenţionale, pronunţând Decizia nr.57265/08/4.09.2012 în cauza Dumitru §. a contra României publicată în M. Of. 709/17.10.2012.

Prin decizia menţionată, Curtea a respins cererea reclamanţilor, prin care aceştia invocau încălcarea art.6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) şi art.1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autorităţile interne (Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele interne, hotărâri ce recunoşteau drepturi salariale restanţe.

Astfel, Curtea a reţinut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă faţă unei grave crize economice şi financiare. Autorităţile naţionale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, aşa cum susţine Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de "utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanţii beneficiază de un drept ferm şi intangibil în baza hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în februarie - aprilie 2008.

În situaţia de faţă, măsura eşalonării plăţii titlurilor executorii urmăreşte acelaşi scop legitim, principiul mai sus menţionat fiind pe deplin aplicabil.

Astfel, deşi mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autorităţile statului au respectat hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate. Aşadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflaţie la data plăţii.

În ceea ce priveşte măsura eşalonării în principiu, Curtea a reţinut că aceasta a fost apreciată în jurisprudenţa mai veche ca incompatibilă cu cerinţele art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, exclusiv în situaţiile în care măsura nu a fost luată prin lege sau în cazul în care deşi măsura a fost luată prin lege, aplicarea a fost defectuoasă (para 42). Per a contrario, se desprinde ideea că eşalonarea este conformă Protocolului 1 atunci când este

dispusă prin lege iar autorităţile statului aplică dispoziţiile în mod corect şi cu bună credinţă.  Or, în cazul de faţă, este fără echivoc că măsura a fost aprobată prin lege, (în sensul jurisprudenţei Curţii, iar statul, prin autorităţile sale s-a conformat acestei eşalonări. De altfel, la parag. 50 se reţine "Curtea constată că, deşi mecanismul de eşalonare instituit a suferit modificări, autorităţile statului l-au respectat, dând dovadă de diligenţă în executarea hotărârilor judecătoreşti sus menţionate".

Fată de aceste considerente, este clar faptul că Tribunalul Bucureşti a procedat în mod abuziv şi nelegal la ignorarea în mod declarat a dispoziţiilor OUG nr.71/2009 (pagina 24 paragraf 4 din decizie), apreciindu-le, în ciuda soluţiilor clare şi de notorietate atât ale CEDO cât şi ale Curţii Constituţionale, ca fiind contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale.

În ceea ce priveşte speţa Dumitru ş.a. c României, cererea reclamanţilor a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispoziţiile art.35 alin.3 lit.a şi alin.4 din Convenţie, care prevăd: „… 3. 'Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art.34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă; 4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii. "

Din studiul considerentelor hotărârii, în speţă paragraful 52 - Astfel, Curtea consideră că cererea este vădit neîntemeiată şi urmează a fi respinsă în aplicarea art.33 alin.3 lit.a şi alin.4 din Convenţie" - rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind "vădit neîntemeiată".

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut la art.35 alin 3 lit.1 teza a doua (cererea este în mod vădit neîntemeiată), în doctrină se reţine " ... aşa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenţiei, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie şi în mod sumar ..... Am putea spune că el permite o adevărată „contopire" între examinarea admisibilităţii şi cercetarea fondului ei.

În aceeaşi ordine de idei " ... adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanţa europeană a procedat şi procedează la un examen mult mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei. Aşa cum s-a observat pe drept cuvânt, condiţia privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu de delimitat. Aflată la frontiera dintre admisibilitate şi fond, ea permite Curţii să înlăture acele cereri în care nu este necesar a se proceda la un examen aprofundat.

2. Cu privire la cel de-al doilea punct, solicită instanţei să constate că la aprecierea încălcării sau neîncălcării substanţei dreptului în sensul art.1 din protocolul 1 adiţional la Convenţie, Curtea a avut în vedere (para. 50 şi 51) trei aspecte majore, şi anume:

•au fost realizate plăţi parţiale în anii 2008 şi 2010

•sumele plătite s-au actualizat cu indicele preţurilor de consum

•nu există nimic care să sugereze că Guvernul nu are intenţia de a respecta calendarul plăţilor (stabilit până în 2016)

Din aceste considerente, tribunalul a înţeles să reţină doar primul aspect, cel referitor la existenţa unor plăţi parţiale şi a statuat, fără a dispune administrarea niciunei probe în acest sens (de exemplu o adresa din partea compartimentului economico-financiar al Tribunalului Cluj care să ateste plăţile parţiale efectuate până în prezent), că reclamanţilor din prezenta cauză nu li s-au făcut plăţi.

Până la primul termen de judecată, vom depune la dosarul cauzei, în temeiul art.305 Cod procedură civilă, documentele ce atestă efectuarea de plăţi parţiale către reclamanţii din acest dosar.

Recurentul consideră astfel că soluţia instanţei europene reprezintă un temei nu doar pentru respingerea cererii de validare a popririi în prezenta cauză, ci a constituit şi un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce priveşte litigiile având ca obiect contestaţii la executare, validări poprite precum şi alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reţinerii aplicabilităţii dispoziţiilor OUG nr.71/2009, aşa cum reiese şi din soluţiile prezentate mai jos. De altfel, solicită să se observe că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunţată în cauza Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, decizie care în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie, şi anume respingerea ca neîntemeiate a acţiunilor având ca obiect plata de către angajatorii - instituţii publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea nr.118/2010.

În fine, la justa soluţionare a cauzei solicită instanţei să aibă în vedere Decizia nr.190/02.03.2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a analizat eşalonarea plăţii sumelor de bani, aşa cum a fost stabilită prin O.U.G nr.71/2009 şi compatibilitatea acestor norme cu dispoziţiile art.6 din Convenţia europeana a drepturilor omului şi art.1 din Primul Protocol adiţional. De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat şi obiecţia de neconstituţionalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curţii şi modificările aduse acestei ordonanţe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranşelor pentru achitarea acestor creanţe, cele reţinute de instanţa de apel în considerentele hotărârii (paginile 25 şi 26) referitor la jurisprudenţa Curţii Constituţionale fiind în mod evident lipsite de orice substanţă.

Este de asemenea de subliniat că ambele soluţii ale instanţei de control constituţional, pronunţate în martie 2010, respectiv noiembrie 2011, sunt convergente cu decizia CEDO Dumitru ş.a. vs. România, pronunţată în septembrie 2012, soluţiile celor două instanţe alcătuind împreuna şi în mod coroborat o imagine de ansamblu, asupra modului de executare benevolă a obligaţiilor autorităţilor publice şi asupra conformităţii acestuia cu prevederile constituţionale şi convenţionale.

Ca practică judiciară menţionăm Decizia nr.173/25.09.2012 prin care Tribunalul Buzău a soluţionat apelul declarat în Dosarul 25864/200/2011. Astfel, instanţa de apel a precizat: "Nu în ultimul rând, tribunalul reţine faptul că la data de 18 septembrie 2012, a fost dat publicităţii un comunicat cu privire la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, prin care a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanţilor din cauza Dumitru şi alţii împotriva României, prin care aceştia invocau încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (dreptul de proprietate), prin aceea că autorităţile interne (Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor publice), au refuzat să pună deîndată în executare hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele interne, hotărâri ce recunoşteau drepturi salariale restante.

CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanţilor şi interesul general al societăţii a fost menţinut, neputându-se reproşa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoşteau reclamanţilor drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eşalonarea plăţilor de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o serie de acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanţilor.

CEDO şi-a argumentat, totodată decizia prin faptul că reclamanţii au primit până în prezent o fracţie semnificativă din sumele cuvenite şi că nu există indicii ca Guvernul intenţionează să nu respecte plăţile pentru viitor.

În consecinţă, recurentul apreciază că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prevederile OUG nr.71/2009 sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei, existând o proporţionalitate între mijloace, respectiv eşalonarea achitării unor obligaţii şi scopul urmărit, acela al menţinerii echilibrelor bugetare".

 Totodată, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a reţinut, în esenţă, în considerentele Sentinţei civile nr.7150/24.09.2012 pronunţată în Dosarul nr.18540/4/2012, că poprirea este nelegal înfiinţată întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art.379 Cod procedură civilă debitorul beneficiind de un termen suspensiv legal pentru executarea obligaţiei de plată, astfel că exigibilitatea creanţei este amânată până la 31.12.2012 şi că adresa de înfiinţare a popririi este un act de executare efectuat în cursul termenului de eşalonare prevăzut de art.1 din OUG nr.71/2009, în care executarea silită este suspendată de drept, astfel că a fost emisă cu nerespectarea condiţiilor legale.

De asemenea, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a reţinut în motivarea sentinţei civile nr.7786/8.10.2012 pronunţată în Dosarul nr.13206/4/2012: "Faptul că debitorul a plătit deja o parte din suma aferentă acestui an nu atrage decăderea din beneficiul termenului prevăzut de lege, creditoarele putând apela la executarea silită numai după expirarea acestui termen şi numai în limita sumelor ce trebuiau plătite în cursul anului 2012 şi care nu au fost plătite de debitor", concluzionând că actele de executare silită au fost efectuate cu nerespectarea dispoziţiilor OUG nr.71/2009, întrucât au fost efectuate înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării, executarea silită fiind suspendată de drept.

În considerarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, obligatorii pentru instanţele judecătoreşti şi în raport de dispoziţiile OG nr.22/2002 aşa cum a fost modificată prin Legea nr.92/2011, precum şi în temeiul OUG nr.71/2009, modificată şi completată prin OUG nr.45/2010, solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului cu urmarea respingerii cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.

În temeiul dispoziţiilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă, recurentul solicită judecarea cauzei în lipsă.

Prin întâmpinare intimaţii reclamanţii au susţinut că în situaţia lor nu este incidentă cauza Dumitru vs. România, încasând sume mult mai mici decât cele menţionate în hotărârea C.E.D.O., OUG nr.71/2009 nu le este aplicabilă având în vedere hotărârile pronunţate care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate Curtea va admite recursurile având în vedere următoarele:

Atât în fond cât şi în apel instanţele au înlăturat de la aplicare dreptul intern respectiv OUG nr.71/2009 în temeiul art. 20 din Constituţie întemeindu-şi raţionamentul pe aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului  şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

 Aceiaşi raţiuni au stat şi la baza considerentelor sentinţelor nr.7553/20.11.2009 a Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.

În considerentele acestor hotărâri s-a arătat, în esenţă că, date fiind dispoziţiile art.11 alin.2 din Constituţia României conform cărora „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” şi dispoziţiile art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificata de România prin Legea nr.30/18.05.1994, conform cărora „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil …”, se constata ca OUG nr.71/2009 vine în conflict nu doar cu dreptul intern ci şi cu dispoziţiile Convenţiei menţionate mai sus.

Astfel, conform jurisprudenţei CEDO, termenul rezonabil în care trebuie soluţionată o cauza, se referă atât la procedura de judecată în faţa instanţelor cu parcurgerea tuturor cailor de atac cât şi la faza executării hotărârilor judecătoreşti, ultima fiind considerată ca parte integranta a noţiunii de proces (art.6 par.1 Convenţie).

Ori, faţă de această situaţie, instanţa nu poate decât constata că, în speţă, devin aplicabile dispoziţiile art.20 alin.2 din Constituţia României conform cărora „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Faţă de cele menţionate mai sus este inutila compararea legislaţiei interne în materie, referitoare la procedura de judecata şi executarea silită (cod, legi, ordonanţe), aflata ea însăşi într-o continuă neconcordanţă.

Cât priveşte OUG nr.71/2009 referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, ultimul act normativ în materie de amânare a executării acestor creanţe, pe lângă faptul că nu stabileşte date certe pentru efectuarea plăţilor, nu justifică aceasta decât raportat la nivelul anului 2009, deşi eşalonarea s-ar întinde până la nivelul anului 2012.

De departe se observa (Constituţia României şi Convenţie) obligativitatea aplicării reglementarilor internaţionale, la care România este parte, direct de către instanţele judecătoreşti naţionale precum şi de către celelalte instituţii implicate în acest proces, respectiv antrenate în această procedură, procedura care nu-i este străina nici M.J.L.C., deşi, din întâmpinarea formulată, rezultă faptul că a uitat de acest aspect.

Deşi, intimata MFP consideră că prevederile CEDO au un caracter general de principii şi că acestea se coroborează cu dispoziţiile OUG nr.71/2009, instanţa a analizat mai sus acest fapt demonstrând atât aspectul priorităţii aplicării CEDO, cât şi faptul că, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unui motiv rezonabil în tergiversarea executării acestor titluri executorii şi, de asemenea, inexistenţa unui calendar real de plata a acestor debite.

Pe lângă toate astea, instanţa are în vedere şi natura creanţelor, respectiv drepturi salariale, neachitate la timp de debitoare, drepturi care reclama o procedura urgenta în soluţionare.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, ţinând cont de dispoziţiile art.11 alin.2 şi 20 alin.2 din Constituţia României, art.6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr.30/18.05.1994, precum şi art.399 şi 404 Cod procedură civilă, instanţa a admis contestaţia, a anulat procesul-verbal şi a obligat executorul judecătoresc să înceapă executarea silită.

De asemenea, s-a arătat referitor la aplicabilitatea în cauză a O.U.G. nr.71/2009, instanţa a considerat că acest act normativ încalcă dispoziţiile art.1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi art.6 din aceeaşi Convenţie, sens în care au fost menţionate cauzele Teodorescu contra României, Ştefănescu contra României, Vilho Eskelinen contra Finlandei, Saggio contra Italiei, Boudov contra Rusiei.

În decizia recurată, s-a mai arătat că „adoptarea OUG nr.71/2009, prin Legea nr.230/2011, nu a clarificat modalitatea de plată şi nu a adus o îmbunătăţire a situaţiei creditorilor, dimpotrivă, termenele au fost din nou modificate, executarea urmând a avea loc în perioada 2012-2016” şi „aşadar, suntem în prezenţa unui conflict între normele din Convenţie şi normele interne, care se soluţionează în favoarea normelor din Convenţie, în conformitate cu prevederile art.20 alin.2 din Constituţia României, astfel încât în mod legal creditorii s-au adresat instanţei de executare în vederea validării popririi”. „Tribunalul constată că prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimaţilor prin hotărârea judecătorească ce se execută, contestatoarea încalcă dreptul său de proprietate, apărat de art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în condiţiile în care creditoarea are o creanţă suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecţia art.1 din Protocolul nr.1 (cauzele Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Şandor şi Virgil Ionescu c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat şi protejat de Convenţie”.

În prezent, prin decizia nr.57265/2008 din 4.09.2012 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dumitru vs. România, s-a tranşat chestiunea conformităţii dreptului intern în materie, respectiv a Legii nr.230/2011 şi implicit a OUG nr.71/2009, cu dispoziţiile convenţionale-art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului  şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel în motivarea Curţii s-a arătat că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanţă, consacrat la art. 6 § 1 din convenţie (Bourdov împotriva Rusiei, nr.59498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în-favoarea ei poate da naştere unei anumite creanţe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).

O autoritate publică nu poate pretexta lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deşi este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de aşa natură încât să afecteze însăşi substanţa dreptului protejat prin art. 6 § 1 din convenţie (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; Jasiăniene împotriva Lituaniei, nr.41510/98, pct. 27, 6 martie 2003; Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54268/00, pct.38, 18 noiembrie 2004, precum şi Beshiri şi alţii împotriva Albaniei, nr. 7352/03, pct. 60, 22 august 2006).

Totodată, pentru a se pronunţa asupra respectării cerinţei executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părţilor, precum şi obiectul hotărârii de executat (Railian împotriva Rusiei, nr. 22000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).

Pentru a răspunde la întrebarea dacă art.6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităţilor naţionale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James şi Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48-49, seria A nr. 44).

Chemată să se pronunţe asupra respectării art.1 din Protocolul nr.1 la convenţie, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o amplă latitudine pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepţia cazului în care hotărârea se dovedeşte lipsită în mod vădit de temei raţional (Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, seria A nr169).

În prezenta speţă, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătoreşti care le recunoşteau reclamanţilor anumite drepturi patrimoniale. Reclamanţii nu susţin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărâri lor judecătoreşti respective.

Reclamanţii se plâng în principal de eşalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanţelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătoreşti.

Curţii i se solicită să verifice dacă eşalonarea, aşa cum a fost aplicată reclamanţilor, este compatibilă cu convenţia.

Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunţate în favoarea funcţionarilor publici prin hotărâri judecătoreşti şi prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranşe anuale.

Prima ordonanţă din 11 iunie 2008 (declarată neconstituţională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr.71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranşe anuale, în intervalul 2010-2012.

În 2010, O.U.G. nr. 4512010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranşe anuale, însă în intervalul 2012-2014.

În fine, în decembrie 2011, Legea nr.230/2011 a eşalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuităţi progresive, ajungând de la 5% în primul an până la 35% în ultimul an (supra, pct.24-27).

Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situaţie de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situaţia financiară a ţării.

În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătoreşti prin care anumitor categorii de funcţionari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutăţirea situaţiei financiare a statului a continuat şi după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eşalonare instituit la realităţile economice.

47. Curtea aminteşte că a hotărât deja că măsurile luate pentru menţinerea echilibrului bugetar între cheltuielile şi veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [Mihăieş şi Senteş împotriva României (dec.), nr.44232/11 şi nr.44605/11, 6 decembrie 2011, Sules împotriva Lituaniei (dec.), nr. 42923/1 O, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum şi Panfile împotriva României (dec.), nr.13902/11, pct. 21, 20 martie 2012].

În prezenta speţă, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică şi financiară. Întrucât autorităţile naţionale se aflau, în principiu, într-o poziţie mai bună decât instanţa internaţională pentru a stabili ce constituie "utilitate publică", Curtea este gata să admită că, aşa cum susţine Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.

49. Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporţionale cu scopul urmărit - restabilirea echilibrului bugetar evitând totodată înrăutăţi rea situaţiei sociale -, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speţă, tratamentul aplicat reclamanţilor a făcut posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc.

Curtea observă că reclamanţii aveau drepturi ferme şi intangibile în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deşi mecanismul de eşalonare instituit a suferit modificări, autorităţile statului l-au respectat, dând dovadă de diligenţă la executarea hotărâri lor judecătoreşti sus-menţionate.

Astfel, în conformitate cu legislaţia în vigoare (supra, pct.24), reclamanţii au primit în octombrie 2008 o primă tranşă reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară reprezentând 25% din a doua tranşă de 34% din suma totală, deşi în temeiul O.U.G. nr.4512010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranşă ar fi trebuit plătită în 2012.

Conform legii, sumele plătite se actualizau de fiecare dată în raport cu indicele preţurilor de consum din data plăţii.

Până în prezent, reclamanţii au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanţe, restul sumei trebuind să fie plătit eşalonat, conform legislaţiei în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenţia de a respecta calendarul.

Ţinând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanţilor le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că însăşi substanţa dreptului reclamanţilor a fost afectată.

În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus şi contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eşalonată a sumelor datorate reclamanţilor nu poate fi considerată nerezonabilă.

Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art.35 § 3 lit. a) şi art.35 § 4 din convenţie.

În acest context, la data pronunţării deciziei în apel, dreptul intern a fost analizat din perspectiva convenţională a dispoziţiilor art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , Curtea Europeană a apreciat că nu există nicio încălcare din această perspectivă, astfel încât înlăturarea Legii nr.230/2011 în temeiul art. 20 din Constituţie, nu se mai putea realiza.

În cauză, reclamanţilor li s-au efectuat deja plăţi eşalonate în baza sentinţelor judecătoreşti , respectiv intimatului C.M.R. suma de 21.781 lei iar intimatei S.C.O. suma de 21.910 lei.

Încetarea plăţii eşalonate din anul 2010 nu a fost culpabilă recurenţilor şi nu este un refuz nejustificat de plată, intimaţii fiind cei care au solicitat acest lucru în temeiul hotărârilor judecătoreşti care au înlăturat dreptul intern şi au interpretat şi aplicat direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului . Aceste hotărâri nu se bucură  de  autoritate de lucru judecat întrucât cauza este diferită, Curtea Europeană arătând că dreptul intern – Legea nr.213/2011, nu vine în contradicţie cu art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului  şi art.6 din  Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie aplicat în cauze asemănătoare, prin urmare temeiul juridic este diferit.

Având în vedere dispoziţiile art.46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faptul că hotărârile Curţii au valoarea de precedent judiciar şi constituie un izvor de drept pentru statele parte la Convenţie, putând fi invocate într-un litigiu similar, impunând noi reguli de drept,  precum şi Legea nr.213/2011, în temeiul art.312 alin.1 cu referire la art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile, va modifica în tot decizia recurată în sensul că va admite apelurile, va schimba în tot sentinţa în sensul că va respinge cererea ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare