Achizitii publice. Pretentii.

Achizitii publice. Pretentii.

Potrivit  art. 122 lit. i) din OUG nr. 34/2006  2004 cu modificările ulterioare, care reprezinta o transpunere in dreptul intern a Directivei 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31.03.2004, autoritatea contractantă avea dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, atunci când era necesară achiziţionarea unor lucrări suplimentare / adiţionale care nu au fost incluse în contractul iniţial dar care, datorită unor circumstanţe imprevizibile, au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului numai dacă se respectau, cumulativ, următoarele condiţii: atribuirea să fie făcută contractului iniţial, lucrările suplimentare să nu poată fi din punct de vedere tehnic şi economic, separate de contractul iniţial, fără inconveniente majore pentru autoritatea contractantă, iar valoarea cumulată a contractelor atribuite şi a actelor adiţionale încheiate pentru lucrări / servicii suplimentare ori adiţionale să nu depăşească 50% din valoarea contractului iniţial.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 838 din 19.04.2013)

Prin sentinţa civilă nr.19833/19.12.2012 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a  VI-a Civilă, s-au respins ca neîntemeiate excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru debitul rezultat din facturile nr.BWCF 4531159/28.06.2007 şi nr.BWCF 4531168/06.08.2007 şi pentru penalităţile de întârziere calculate pentru debitul din facturile menţionate.

A fost admisă în parte cererea formulată de SC L E C SA Portugalia prin SC L E SA – Sucursala Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul M B.

Pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 205.876,01 lei, conform facturii fiscale BWCF 4531159/28.06.2007 precum şi la penalităţi de întârziere în cuantum de 205.876,01 lei. De asemenea, pârâtul a mai fost obligat la plata sumei de 5.173.443,19 lei conform facturii fiscale BWCF 4531168/06.08.2007, plus penalităţi de întârziere de 5.173.443 lei.

Capetele de cerere 3, 4, 6 şi 7 precizate au fost respinse ca neîntemeiate.

Capătul 5 al cererii precizate privind penalităţile de întârziere a fost respins ca neîntemeiat, iar capătul 8 ca rămas fără obiect.

Pârâtul a fost obligat la 6.415,2 lei cheltuieli de judecată.

S-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert.

În motivare, s-a reţinut că în data de 24.07.2006, a fost încheiat contractul nr.2772 între pârâtul achizitor şi SC L E C SA Portugalia prin SC L E SA – Sucursala Bucureşti – executant.

Societatea şi-a însuşit acţiunea şi toate demersurile juridice ale sucursalei, fiind ratificat şi mandatul reprezentantului său.

Pretenţiile care fac obiectul litigiului sunt întemeiate pe clauzele contractului încheiat între părţi, fiind deci îndeplinite condiţiile capacităţii de folosinţă şi a calităţii procesuale active.

În ce priveşte prescripţia conform art.18.1 din contract, pârâtul avea obligaţia de a efectua plata în termen de 30 de zile de la dat prezentării facturilor, pe baza situaţiilor de lucrări confirmate în prealabil de către D T S C.

Factura nr.4531159 din 28.06.2007 era scadentă la 04.08.2007, termenul de prescripţie împlinindu-se la 04.08.2010, iar factura nr.45311685 din 06.08.2007 era scadentă la 13.09.2007, termenul de prescripţie fiind împlinit la 13.09.2010.

Reclamanta a comunicat pârâtului extrasul de cont pentru soldul de 8.307.071,93 lei în care erau incluse şi suma de 205.876,01 lei conform facturii BWCF 4531159, respectiv suma de 5.173.443,19 lei conform facturii BWCF 4531168.

Prin adresa nr.8107/07.04.2009, pârâtul a confirmat soldul de 8.307.071,93 lei, fiind deci recunoscute pretenţiile reclamantei, la data de 07.04.2009 a operat întreruperea cursului prescripţiei.

Prin urmare, termenul s-ar fi împlinit la 07.04.2012, cererea fiind formulată la 03.04.2012.

În ce priveşte creanţa reprezentată de suma de 205.876,01 lei conform facturii fiscale BWCF 4531159/28.06.2007, plus penalităţile de întârziere de 205.876,01 lei şi creanţa de 5.173.443,19 lei conform facturii BWCF 4531168/06.08.2007 sumele au caracter cert, lichid şi exigibil.

Facturile au fost acceptate la plată, fiind semnate de primire şi sunt ajunse la scadenţă.

Cuantumul total al penalităţilor pentru întârziere în decontare, în temeiul art.4 alin.3 din Legea nr.469/2002, în vigoare la momentul încheierii contractului de execuţie lucrări nr.2772/24.07.2006, nu putea depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care părţile ar fi stipulat contrariul prin contract.

Din raportul de expertiză efectuat şi înscrisurile din dosar a rezultat că reclamanta nu a dovedit că lucrările ar fi rămas neachitate, deşi ar fi fost executate cu respectarea clauzelor contractuale.

În consecinţă, pentru pârât nu exista obligaţia de plată în ce priveşte facturile LSB nr.841028/28.05.2009 şi LSB 841062/18.12.2009.

Prin adresa nr.612/GH-AC/08/28.08.2008, reclamanta a comunicat pârâtului că din 28.08.2008 a suspendat executarea lucrărilor, deoarece nu s-ar fi achitat lucrările suplimentare executate şi nu exista amplasament liber pentru executarea lucrărilor, întrucât pârâtul nu a luat măsuri pentru finalizarea procedurilor de expropriere.

Pentru a opera pactul comisoriu de grad IV, conform art.24.1 din contract, era necesară îndeplinirea condiţiei ca reclamanta să-şi încalce obligaţiile după avertizarea printr-o notificare asupra încălcării, cerinţă care s-a îndeplinit.

La data sistării lucrărilor existau amplasamente pe care se putea lucra şi nu  s-au luat măsuri de conservare pentru lucrările executate, ceea ce a dus la degradarea acestora.

Cu privire la obligaţia pârâtului la încheierea unui act adiţional privind lucrările suplimentare, capătul de cerere nu este întemeiat, fiind aplicabile dispoziţiile art.122 lit.i) din OUG nr.34/2006, care stabilesc condiţiile legale ale încheierii unui asemenea act juridic. Astfel, valoarea solicitată de reclamantă era de 22.552.492,61 lei, în timp ce valoarea contractului iniţial era de 23.789.879,17 lei, fiind deci depăşit cu mult pragul maximal prevăzut de lege de 50% din valoarea contractului iniţial.

Nu a rezultat din probe care erau circumstanţele imprevizibile pentru care ar fi devenit strict necesare lucrările suplimentare.

Având în vedere atribuirea lucrărilor de către achizitor printr-un nou contract, capătul de cerere privind obligarea la executarea contractului până la finalizarea acestuia, a rămas fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta M B, solicitând modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii ca prescrise, în subsidiar ca neîntemeiate a capetelor de cerere 1 şi 2, prin care s-a solicitat plata sumelor de 205.876,01 lei, contravaloarea facturii fiscale nr.BWCF 4531159 din 28.06.2007 şi de 5.173.443,19 lei contravaloarea facturii fiscale BWCF 4531168 din 06.08.2007, respingerea penalităţilor de întârziere aferente facturilor menţionate şi respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată, propriile cheltuieli de judecată urmând a fi recuperate pe cale separată.

În susţinerea cererii de recurs se invocă faptul că în ce priveşte capetele nr.1 şi 2 din acţiune, operează prescripţia.

Instanţa a interpretat greşit că ar fi intervenit recunoaşterea pretenţiilor reclamantei intimate, ceea ce a întrerupt cursul prescripţiei extinctive.

Conform dispoziţiilor art.18.1 din contract, plata se efectua în 30 de zile de la prezentarea facturilor la D F C, pe baza situaţiilor de lucrări confirmate.

Pentru factura fiscală nr.4531153/28.06.2007, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 04.08.2010, iar pentru factura nr.45311685 din 06.08.2007, termenul de prescripţie s-a împlinit la 13.09.2010.

În cazul facturilor menţionate s-au achitat în parte sumele, diferenţele fiind refuzate la plată de către D F C din cadrul P M B, conform adresei nr.10383/09.10.2007.

Adresa nr.8107/07.04.2009 nu are caracterului unei recunoaşteri a debitului. Aceasta reprezintă o confirmare a unui sold, în conformitate cu Ordinul M F P nr.2861/2009.

Facturile ar fi trebuit anulate după achitarea parţială şi refuzul de plată a diferenţelor exprimat prin adresa nr.10383/09.10.2007.

Recunoaşterea trebuia efectuată de către persoanele care pot angaja în mod valabil debitoarea. D F C nu reprezintă în mod legal M B, reprezentantul legal fiind P G.

Pe fond, cele reţinute nu corespund realităţii, aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză.

Sumele solicitate corespund unor lucrări suplimentare executate în afara cadrului contractual, aspect care n-a fost luat în considerare de către instanţa de fond.

Lucrările nu au fost cuprinse într-un act adiţional la contractul de execuţie lucrări nr.2772/24.07.2006 şi nici nu au fost acceptate la plată de către M B, contrar celor reţinute de către instanţă. Se invocă în drept dispoziţiile art.122 lit.i) din OUG nr.34/2006.

Valoarea solicitată pentru plata lucrărilor suplimentare este nejustificată, în raport de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, în care valoarea stabilită este de 4.837.274 lei şi nu suma de 5.379.319,2 lei.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii acţiunii şi cu obligarea pârâtului la 5.347.291,10 lei (contravaloare factură fiscală nr.LSB 841028/28.05.2009), 8.759.423,28 lei (contravaloare factură fiscală nr.LSB 841062/18.12.2009), 14.106.714,38 lei penalităţi de întârziere, constatarea că nu a intervenit rezilierea de drept a contractului la 26.10.2010, obligarea la încheierea unui act adiţional privind lucrările suplimentare executate la solicitarea pârâtului.

În motivarea recursului, se invocă faptul că soluţionarea dată de prima instanţă prin admiterea în parte a acţiunii este bazată pe o eronată interpretare a probatoriului administrat  şi a dispoziţiilor legale.

Instanţa de fond nu a detaliat în ce ar fi constat nerespectarea clauzelor contractuale. Societatea reclamantă a executat de bună-credinţă toate lucrările necesare pentru realizarea obiectivului de investiţii Artera … şi Pasaj ….

Prin adresa nr.217/19.05.2008, consultantul a comunicat intimatului şi recurentei punctul său de vedere, în sensul necesităţii lucrărilor suplimentare reieşite din documentaţia de execuţie pentru finalizarea proiectului.

Lucrările care fac parte din certificatul de lucrări nr.11 corespund calitativ şi cantitativ cu prevederile proiectului şi cu prevederile normative în vigoare.

Lucrările sunt dovedite, evidenţiate în raportul de expertiză efectuat de SC C P SRL, în scrisoarea nr.2914/06.09.2010 a P M B, precum şi în rapoartele săptămânale din perioada 08.03. – 02.07.2008.

Faptul că M B nu a încheiat un act adiţional necesar confirmării formale a creşterii valorii contractului se datorează culpei sale exclusive.

Pe parcursul derulării contractului, au intervenit numeroase impedimente în îndeplinirea obligaţiilor contractuale. Ulterior datei la care s-a suspendat executarea contractului, intimatul nu a întreprins niciun demers în vederea executării propriilor obligaţii contractuale.

Intimatul a recunoscut la 07.04.2009 debitul de achitat reprezentând contravaloarea lucrărilor executate.

Clauza invocată la 26.10.2010 pentru rezilierea de drept a contractului (art.24.1 din contract) nu se încadrează la situaţia de fapt şi de drept existentă la dat notificării.

Reclamanta notificase suspendarea executării lucrărilor ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către intimatul pârât, respectiv de a achita facturile restante.

Intimata pârâtă M B a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca tardiv şi, în subsidiar, ca neîntemeiat a recursului. formulat de către recurenta reclamantă.

Nu au fost administrate probe noi în recurs.

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamantă, în conformitate cu dispoziţiile art.137 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată şi reţine că aceasta este neîntemeiată şi va fi respinsă, întrucât reclamanta nu era decăzută din dreptul de a declara recurs conform art.103 alin.1 Cod procedură civilă, comunicarea sentinţei nefiind efectuată la domiciliul procesual ales, indicat la prima instanţă (art.93 Cod procedură civilă), astfel încât recursul a fost declarat la 04.02.2013, înlăuntrul termenului legal de 5 zile de la comunicare.

Analizând actele dosarului în conformitate cu dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul declarat de reclamantă nu este întemeiat.

Astfel cum s-a reţinut şi în raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond, reclamanta recurentă a efectuat lucrări suplimentare la obiectivul de investiţii „Artera … şi Pasaj …”, care au excedat cadrului contractual, nefiind cuprinse în lucrările ori cantităţile de lucrări stabilite la data încheierii contractului de execuţie nr.2772 din 24.07.2006.

În vederea plăţii acestor lucrări suplimentare, au fost emise facturile fiscale nr. LSB 841028/28.05.2009 şi LSB 841062/18.12.2009, care însă nu au fost însuşite de pârâta recurentă (beneficiarul lucrării), cu motivarea că se depăşise cadrul contractual şi nu fusese încheiat de părţi un act adiţional la contract.

În mod corect deci, s-a respins solicitarea de a se obliga pârâta la plata acestor debite, în situaţia în care prin raportul de expertiză s-a reţinut că aceste lucrări îşi justificau necesitatea doar în măsura continuării lucrărilor la obiectivul respectiv, nu s-a putut dovedi executarea integrală şi corespunzătoare a acestora şi nici nu-şi găseau temeiul într-un act adiţional la contractul de execuţie încheiat de părţi.

Sub acest aspect se reţine incidenţa dispoziţiilor art.122 lit.i) din OUG nr.34/2006, potrivit căruia autoritatea contractantă (în speţă M B) avea dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, atunci când era necesară achiziţionarea unor lucrări suplimentare / adiţionale care nu au fost incluse în contractul iniţial dar care, datorită unor circumstanţe imprevizibile, au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului numai dacă se respectau, cumulativ, următoarele condiţii: atribuirea să fie făcută contractului iniţial, lucrările suplimentare să nu poată fi din punct de vedere tehnic şi economic, separate de contractul iniţial, fără inconveniente majore pentru autoritatea contractantă, iar valoarea cumulată a contractelor atribuite şi a actelor adiţionale încheiate pentru lucrări / servicii suplimentare ori adiţionale să nu depăşească 50% din valoarea contractului iniţial.

Aceste prevederi legale reprezintă o transpunere în normele dreptului intern a dispoziţiilor din art.31 al Directivei 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31.03.2004, privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi servicii. Nu se poate deci, invoca necunoaşterea legii de către reclamanta recurentă, aflată în situaţia efectuării unor lucrări, fără existenţa unui temei contractual şi legal, în situaţia concretă a derulării unui contract de achiziţie publică, care presupune îndeplinirea unor condiţii stricte de legalitate.

Reclamanta recurentă nu se poate prevala de nota de fundamentare întocmită de către D T D S C prin care se opina în favoarea necesităţii unui act adiţional la contract, întrucât nu avea natura juridică a acceptului beneficiarului, de natură a angaja obligaţia de plată, în absenţa îndeplinirii formalităţilor stipulate chiar în cuprinsul contractului şi deci, cunoscute de reclamantă, care prevedeau necesitatea semnăturii P G, cu avizul tuturor direcţiilor care şi-au exprimat acordul pentru încheierea contractului de execuţie iniţial.

Solicitarea de obligare a pârâtei recurente la încheierea unui act adiţional privind lucrările suplimentare, în mod corect a fost respinsă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.122 lit.i) din OUG nr.34/2006.

Valoarea totală a actelor adiţionale, în situaţia ipotetică a admiterii cererii reclamantei recurente, s-ar situa la 23.190.895,97 lei, reprezentând o creştere cu peste 100% din valoarea contractului de achiziţie publică, ceea ce ar contraveni prevederilor legale menţionate.

Cererea nu poate fi primită, de altfel, fiind lipsită de obiect, întrucât, ca urmare a sistării lucrărilor de către reclamanta pârâtă, contractul de execuţie lucrări a fost reziliat, M B încheind pentru finalizarea investiţiei un contract de achiziţie publică cu un alt operator economic.

Astfel cum rezultă şi din cuprinsul raportului de expertiză, reclamanta recurentă după sistarea lucrărilor din iniţiativă proprie, nu a luat măsuri de conservare şi de protejare a lucrărilor deja executate.

În plus, deşi existau zone libere pe zonele în care lucrările nu erau finalizate, drumuri de acces, trotuare, borduri, rampa C, finalizarea infrastructurii începute la pasaj, etc., reclamanta recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţia de executare a lucrărilor, motivat nu atât de existenţa unor amplasamente neexpropriate şi libere de sarcini, cât mai ales de neexecutarea contractului, ca efect al litigiului intervenit între părţi privind plata parţială a lucrărilor.

Reclamanta recurentă nu poate invoca în favoarea sa excepţia de neexecutare a contractului, întrucât avându-se în vedere specificul contractului de execuţie lucrări, în care s-au convenit termenele de executare a obligaţiilor reciproce, părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi nu mai exista un temei pentru invocarea excepţiei de neexecutare.

În plus, s-a justificat sistarea lucrărilor la obiectivul de investiţii, ca efect al neplăţii lucrărilor suplimentare efectuate, care însă nu-şi aveau temeiul contractual şi legal.

În această situaţie, cu interpretarea corectă a dispoziţiilor contractuale, instanţa de fond a considerat că au devenit aplicabile prevederile art.24.1 din contract, în sensul că, în situaţia în care o parte îşi încalcă obligaţiile, după ce a fost avertizată de către cealaltă parte printr-o notificare scrisă asupra încălcării, intervine rezilierea de drept a contractului.

În ce priveşte recursul declarat de pârâtul M B, acesta este întemeiat pentru următoarele motive:

În ce priveşte facturile nr.BWCF 4531159/28.06.2007 şi nr.BWCF 4531168/06.08.2007 a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Astfel, potrivit art.18.1 din contract, acestea erau scadente în termen de 30 de zile de la data prezentării facturilor la D F C pe baza situaţiilor de lucrări confirmate, în prealabil, de către D T D S C.

Cele două facturi au fost înaintate de direcţia de specialitate la D F C la data de 04.07.2007 (factura nr.4531159 din 28.06.2007) şi respectiv, la 13.08.2007 (factura nr.4531168 din 06.08.2007).

Factura nr.4531159/28.06.2007 devenea scadentă la 04.08.2007, termenul de prescripţie împlinindu-se la 04.08.2010, iar factura nr.4531168 din 06.08.2007 era scadentă la 13.09.2007, termenul de prescripţie fiind împlinit la 13.09.2010.

Instanţa de fond a apreciat greşit că, în speţă erau incidente dispoziţiile art.16 alin.1 lit.a) din Decizia nr.167/1958 şi că prin adresa nr.8107/07.04.2009 ar fi intervenit o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei-recurente, motiv pentru care s-ar fi întrerupt cursul prescripţiei, cu efectul începerii de la 07.04.2009 a unei noi prescripţii extinctive.

Prin adresa nr.10383/09.10.2007 a P M B – D G E – D F C către D G I S P, spre ştiinţa SC L E C SA Portugalia (aflată la fila 157 vol.I fond)  s-a comunicat cu claritate achitarea parţială a acestor facturi, cu motivarea că diferenţele neachitate rezultau din „neconcordanţa între contract şi situaţiile de lucrări pentru lunile ianuarie – iunie 2007”, solicitându-se stornarea facturilor.

S-a menţionat, de asemenea, expres, că modificările articolelor de deviz, a preţurilor şi cantităţilor se puteau înregistra doar într-un act adiţional la contract, în caz contrar neexistând temeiul decontării unor sume mai mari decât se indica în oferta la contract.

Refuzul de plată a acestor sume pretinse prin acţiunea introductivă de reclamanta recurentă este, deci, neîndoielnic.

Recunoaşterea dreptului reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia, prin care se atestă existenţa unui drept potrivnic şi care este de natură să producă asupra sa consecinţe juridice negative.

Pentru a se produce efectul întreruptiv, recunoaşterea trebuie să fie voluntară, să fie neîndoielnică şi să fie pură şi simplă, în sensul de a nu fi însoţită de vreo rezervă din partea autorului acesteia.

 Prin adresa nr.8107/07.04.2009 a P M B - D F C către recurenta reclamantă, se confirma soldul din evidenţele contabile la data de 31.12.2008 pentru suma de 8.307.071,93 lei.

În cuprinsul acestei adrese nu se face nicio trimitere expresă la debitele pretinse în temeiul facturilor în speţă, pentru care se solicitase anterior stornarea şi se invocase nelegalitatea, în absenţa unui act adiţional, neputându-se reţine caracterul neîndoielnic al recunoaşterii debitului, pentru a opera întreruperea cursului prescripţiei.

Cele două facturi au fost înregistrate în evidenţele contabile, ca urmare a achitării parţiale a acestora, pentru restul rămas neachitat refuzându-se expres plata.

Adresa menţionată, fără a face referire expresă la facturile respective, sub aspectul validării debitului rămas neachitat, în contra poziţiei exprimate anterior şi în condiţiile în care între părţi exista deja un litigiu privind achitarea lucrărilor efectuate ulterior emiterii acestor facturi, nu poate avea caracterul unei recunoaşteri exprese a debitului în sensul unei declaraţii concrete a datoriei.

Conţinutul adresei respective privind soldul contabil nu a fost nici validat ulterior prin plăţi parţiale ori prin recunoaşterea debitului de  către reprezentantul legal al pârâtei, P G.

Astfel, în raport de data înregistrării acţiunii la prima instanţă, 03.04.2012, se constată că se împlinise prescripţia extinctivă.

Totodată, potrivit art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, fiind prescrise şi penalităţile de întârziere aferente.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.3041 Cod procedură civilă şi art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul reclamantei ca nefondat şi a admis recursul pârâtei, în sensul că a modificat sentinţa recurată în parte, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât şi a respins cererile de obligare a acestuia la plata debitelor şi penalităţilor aferente facturilor nr.BWCF 4531159 din 28.06.2007 şi nr.BWCF 4531168 din 06.08.2007 ca prescrise.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă a respins şi cererea de obligare a pârâtului la cheltuielile de judecată, şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate, nemaifiind utilă, în situaţia dată şi analiza celorlalte motive de recurs invocate de pârâtă.

Domenii speta

Spete similare