Drept procesual civil

Cauza recursului constă deci în nelegalitatea hotărârii care se atacă şi trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de articolul 304 Cod Procedură Civilă, în caz contrar fiind incidente dispoziţiile articolului 306 Cod Procedură Civilă privind nulitatea recursului.

Simpla nemulţumire a părţii de hotărârea pronunţată nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea atacată este nelegală sau reluarea în cuprinsul motivelor de recurs a motivelor de fapt şi de drept invocate în acţiune, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.

Domeniu – drept procesual civil

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.965/330/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.44/14.01.2013)

Prin acţiunea înregistrată la data de 02.04.2012, sub nr.965/330/2012, pe rolul Judecătoriei Urziceni, reclamanta SC „SMC P.C.” SA (fostă SC S. SA) a chemat în judecată pe pârâta SC „T.T.P.C.” SRL, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate inexistenţa debitului reclamantei în valoare de 71.750 RON şi 19.210 euro.

Motivându-şi acţiunea, reclamanta a susţinut că la data de 12.09.2008 a încheiat cu SC S.G.P. SRL (fostă SC S.I. SRL) un contract de cesiune de autovehicule, prin care a transferat acestei societăţi dreptul de proprietate asupra tuturor vehiculelor ce făceau obiect al contractului de cesiune.

La data de 03.10.2010, SC S.G.P. SRL, în calitate de proprietar, a încheiat cu pârâta contractul de închiriere nr.142/03.10.2010, prin care i-a dat acesteia în folosinţă mai multe autovehicule, pârâta asumându-şi, în schimb, obligaţia de a achita contravaloarea taxelor de drum, documentelor legale, amenzilor rutiere sau de altă natură aferente exploatării bunurilor.

Urmare a utilizării de către pârâtă a autovehiculelor mai sus menţionate au fost emise pe numele reclamantei, în calitate de proprietar al vehiculelor, mai multe procese - verbale de contravenţie, situaţie în care reclamanta a fost nevoită să formuleze prezenta acţiune, prin care solicită instanţei să constate că sumele menţionate în aceste procese – verbale sunt datorate, în realitate, de către pârâtă care a utilizat, în fapt, autovehiculele.

În finalul acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta îşi recunoaşte debitul şi că se obligă să preia datoria reclamantei aferentă autovehiculelor utilizate, astfel cum rezultă din convenţia încheiată între părţi la data de 09.03.2012.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art.111 Cod de procedură civilă şi art.1350 Cod civil.

Prin sentinţa civilă nr.653/26.04.2012, Judecătoria Urziceni a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu, şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.111 Cod de procedură civilă, acţiunea în constatare are un caracter subsidiar faţă de cererea în realizare, textul mai sus menţionat prevăzând expres că „partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

În cauza dedusă judecăţii de reclamantă, instanţa a constatat că reclamanta avea la îndemână, conform dispoziţiilor OG nr.2/2001, posibilitatea formulării unor plângeri contravenţionale împotriva proceselor – verbale menţionate în acţiune, precum şi o acţiune în răspundere contractuală îndreptată împotriva pârâtei, prin care să solicite acesteia restituirea debitului, situaţie în care acţiunea se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de apel a susţinut că acţiunea adresată primei instanţe avea caracterul unei acţiuni în constatare negative şi era admisibilă conform dispoziţiilor art.111 Cod de procedură civilă.

Prin decizia civilă nr.70 A/04.10.2012, Tribunalul Ialomiţa a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art.111 Cod de procedură civilă şi a reţinut caracterul subsidiar al acţiunii în raport de alte acţiuni în realizare cum ar fi plângerea contravenţională sau o acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală.

S-a constatat că, deşi prin motivele de apel apelanta reclamantă arată că acţiunea ar fi admisibilă deoarece este o acţiune în constatare negativă, prin care se solicită instanţei constatarea inexistenţei unui drept al pârâtei faţă de reclamantă, din formularea cererii de chemare în judecată se constată că obiectul vizează constatarea inexistenţei debitului datorat de către reclamantă statului, ca venit la bugetul de stat şi nu pârâtei, astfel că şi dreptul corelativ nu aparţine pârâtei.

Şi împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin motivele de recurs au fost reluate motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, susţinându-se în continuare inexistenţa debitului reclamantei, astfel cum acesta rezultă din procesele - verbale depuse la dosar şi s-a susţinut admisibilitatea acţiunii în raport de dispoziţiile art.111 Cod de procedură civilă, arătându-se că aceasta are ca obiect constatarea inexistenţei unui drept al pârâtei faţă de reclamantă.

Conform articolului 299 şi următoarele Cod Procedură Civilă recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului (atât în fapt cât şi în drept) în apel.

Cauza recursului constă deci în nelegalitatea hotărârii care se atacă şi trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de articolul 304 Cod Procedură Civilă, în caz contrar fiind incidente dispoziţiile articolului 306 Cod Procedură Civilă privind nulitatea recursului.

Simpla nemulţumire a părţii de hotărârea pronunţată nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea atacată este nelegală sau reluarea în cuprinsul motivelor de recurs a motivelor de fapt şi de drept invocate în acţiune, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.

Motivele de recurs formulate de recurenta SC SMC P.C. SA, prin care se reiau practic motivele de fapt din acţiunea principală, susţinându-se temeinicia pe fond a acţiunii, nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de lege, motiv pentru care nu vor fi analizate de instanţa de recurs.

Singura critică de nelegalitate a hotărârii recurate este cea privind modul în care instanţa anterioară a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 111 Cod Procedură Civilă, atunci când a apreciat asupra inadmisibilităţii acţiunii şi este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 111 Cod Procedură Civilă, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Per a contrario o cerere în constatare nu poate fi primită de instanţă, când are ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unei situaţii de fapt şi nici atunci când partea are la îndemână calea acţiunii în realizarea dreptului.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a solicitat instanţei să constate inexistenţa unui debit al său faţă de bugetul statului, susţinând că acest debit aparţine de fapt intimatei pârâte.

Debitul invocat în acţiune rezultă din procesele verbale de contravenţie depuse la dosar, care nu au fost atacate în instanţă în termenul prevăzut de lege, situaţie în care, în mod corect instanţele anterioare au apreciat că cererea este inadmisibilă, deoarece partea a avut la îndemână calea acţiunii în realizare, respectiv, plângerea împotriva proceselor verbale.

În susţinerea admisibilităţii acţiunii, recurenta reclamantă a invocat şi o convenţie încheiată cu intimata pârâtă, prin care aceasta din urmă recunoştea faptul că debitul îi aparţine.

Un astfel de înscris nu dovedeşte însă admisibilitatea acţiunii ci, dimpotrivă, caracterul subsidiar al acesteia în raport cu o altă acţiune în realizare pe care recurenta o are la dispoziţie, respectiv acţiunea în răspundere civilă contractuală împotriva pârâtei.

Nu în ultimul rând, instanţa a reţinut corect că cererea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept poate fi formulată legal doar în contradictoriu cu partea al cărui drept se invocă/contestă, iar din probele administrate în cauză rezultă că dreptul de creanţă a cărui inexistenţă se susţine de reclamantă prin acţiune nu aparţine pârâtei ci statului.

Apreciind că soluţia pronunţată de instanţele anterioare s-a întemeiat pe o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 111 Cod Procedură Civilă, Curtea va dispune, în baza art.312 Cod Procedură Civilă, respingerea recursului ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare