Dreptul familiei. Minori

În condiţiile Noului Cod civil exercitarea autorităţii părinteşti de un singur părinte se poate decide, justificat prin interesul superior al copilului, prin raportare la dispoziţiile art.397 în caz excepţional.

Domeniu – dreptul familiei. Minori

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.5980/303/2011 – DECIZIA CIVILĂ NR.959/28.05.2013)

Prin cererea înregistrată pe Judecătoriei sectorului 6 sub nr.5980/303/21.03.2011, reclamantul O.I. a chemat în judecată pe pârâta O.E.R., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună să-i fie încredinţată spre creştere şi educare minora A.C., născută la data de 16.09.2000, obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere în raport de venitul minim pe economie, în subsidiar, modificarea şi extinderea programului de legături personale cu minora, stabilit prin sentinţa civilă nr.387/2008 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti, astfel: în săptămânile impare din fiecare lună, de vineri de la orele 13 până luni la orele 8, cu dreptul de a o lua pe minoră de la domiciliul mamei sale la domiciliul tatălui si de a putea părăsi localitatea cu obligaţia de a o aduce la unitatea de învăţământ la finalul intervalului; sărbătorile oficiale şi religioase, adică 5 zile calendaristice anual: sărbătorile religioase de Sf. Paste (2 zile, între ziua de ajun, de la orele 18, pana în a doua zi de Paste, la orele 18) şi Crăciun (2 zile, între 24 decembrie, de la orele 18, pana la 26 decembrie, la orele 18), Revelionul (30 decembrie, orele 18-1 ianuarie, orele 18), Ziua Naţională a României (30 noiembrie, orele 18 -2 decembrie, orele 18), Ziua Muncii (30 aprilie, orele 18-1 mai, orele 18), Ziua Copilului (31 mai, orele 18-1 iunie, orele 18), petrecute în fiecare an alternativ, la domiciliul său, cu dreptul de a părăsi localitatea, din care în primul an sa-i revină Ziua Copilului, Ziua Naţionala a României, Crăciunul si cu obligaţia de a o aduce pe minoră la domiciliul paratei la finalul intervalului; Ziua Naţionala a Tatălui, sărbătoare legala stabilita anual în a doua duminica a lunii mai; Zilele de naştere si onomastica ale reclamantului şi ale minorei (5 martie, 7 ianuarie), in intervalul orar 9 - 20, la domiciliul tatălui si cu obligaţia de o aduce pe minoră la domiciliul mamei la finalul intervalului; Zilele de naştere si onomastica, anual si alternativ, ale minorei, 16 septembrie si 25 decembrie, în primul an revenindu-i ziua de naştere, adică 16 septembrie, urmând ca anul următor minora sa petreacă la domiciliul tatălui ziua sa onomastica; In fiecare săptămâna para a lunii, miercuri, începând cu orele 17, cu dreptul de lua minora de la domiciliul mamei sale, de a se ocupa de aceasta si de a o duce la domiciliul mamei la orele 20, prima jumătate a vacantei de vara, stabilita prin ordin al ministrului educaţiei, adică sase săptămâni, în perioada 15 iunie - 1 august, la domiciliul tatălui, cu dreptul de a părăsi localitatea si tara împreuna cu fiica sa şi cu obligaţia de a o aduce la domiciliul mamei sale la finalul intervalului; prima jumătate a vacantei de iarna, adică o săptămâna imediat după Crăciun, la domiciliul tatălui, cu dreptul de a părăsi localitatea si ţara împreună cu fiica sa şi cu obligaţia de a o aduce la domiciliul mamei la finalul intervalului; încuviinţarea dreptului de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională ale minorei, materializat prin accesul neîngrădit şi nemijlocit la informaţiile privind sănătatea copilului, activitatea preşcolară şi şcolară aferentă formelor de învăţământ pe care le urmează copilul, prin consultarea reclamantului prealabilă înscrierii copilului la unităţile de învăţământ şi la orice program şcolar şi extraşcolar, precum şi prin implicarea sa ca tată în luarea deciziilor privind orice demers de natură medicală.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă că, prin sentinţa civilă nr. 3451/2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul 4444/2004, definitivă şi irevocabilă, minora O.A.C. a fost încredinţată spre creştere şi educare pârâtei.

A arătat reclamantul că atât înainte, cât şi după desfacerea căsătoriei, minora a fost principala sa prioritate, fetita crescând si dezvoltându-se într-un mediu familial paternal deosebit de armonios, fiind înconjurată de dragostea si atenţia sa. După pronunţarea divorţului, mama copilului, în primii ani a respectat drepturile copilului şi ale tatălui însă, ulterior, adică în ultimii trei ani, a încercat să afecteze negativ legătura emoţională puternică tată-copil. Reclamantul a constatat, aşadar, că excluderea sa din universul copilului a devenit obiectivul principal al fostei soţii mai ales în ultimul an.

Traumatizarea gravă a minorei de propria mamă a dus la refuzul minorei de a mai urma cursurile şcolare, aceasta absentând de cca. 10 zile de la şcoală şi anunţându-l pe reclamant, la solicitarea mamei sale, ca nu va reveni la cursuri pana când nu va reveni la domiciliul fostei soţii şi nu se va muta acolo definitiv.

Situaţia de abuz emoţional la care este supusă minora, constă în faptul că discernământul copilului este afectat grav de mamă şi de familia materna extinsă prin presiuni verbale şi psihice constând în inducerea persuasivă în mintea copilului a unei imagini negative şi chiar periculoase a reclamantului, ca tată, şi a familiei paterne extinse, având ca scop distrugerea relaţiei de ataşament şi afecţiune faţă de acesta şi faţă de familia paternă, toate acestea pentru a îndepărta minora de tată şi familia sa, pârâta ştiind că minora este foarte ataşată de această familie. Pârâta încearcă să creeze în mintea copilului o stare de conflict între dorinţa sa de a se juca cu tatăl şi a merge la domiciliul acestuia şi sentimentele induse de mama din nevoia de a-l controla şi de a distruge relaţia tată-copil, respectiv inducerea unei spaime faţă de reclamant.

Datorita influenţării negative a mamei, exercitate asupra copilului, acesta nu va mai avea în curând probabil reprezentarea corecta a noţiunii de tată.

În ceea ce priveşte capătul subsidiar al cererii, reclamantul a solicitat să constate că toate aspectele avute în vedere la stabilirea iniţiala a programului de vizitare s-au schimbat.

Programul anterior stabilit de instanţa nu este în prezent în interesul copilului, acesta având nevoie de o prezenta mult mai consistenta a tatălui în viata sa şi de o implicare substanţiala a acestuia în creşterea şi educarea ei. De asemenea, reclamantul îşi doreşte să petreacă mai mult timp cu fiica sa, pentru a veghea cu adevărat la creşterea si educarea sa în condiţii optime măcar atunci când se află în grija sa şi la domiciliul său.

În speţa, menţinerea şi extinderea legăturilor personale dintre tată şi copilul său nu ar dauna interesului minorei, ci, dimpotrivă, ar ajuta copilul să beneficieze nemijlocit de iubirea tatălui său şi a familiei extinse paterne.

Se au in vedere, pe lângă toate considerentele de fapt si de drept particulare spetei, si dispoziţiile art. 8 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează dreptul persoanei la viaţa de familie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului create în aplicarea acestei dispoziţii. Este in interesul copilului, dar si al părintelui de a avea o viata de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin menţinerea legăturilor personale ale tatălui cu propriul copil în mod efectiv şi fără nicio ingerinţa din partea mamei minorului.

Continuitatea zilelor de vizitare ar asigura, prin posibilitatea de a rămâne peste noaptea dintre ele la domiciliul tatălui, o desfăşurare firească a relaţiei copil-tată.

Prin sentinţa civilă nr.6645 din data de 23.09.2011 pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti, s-a admis în parte cererea formulată de reclamant şi s-a respins cererea privind reîncredinţarea minorei A.C., născută la data de 16.09.2000, ca neîntemeiată. S-a încuviinţat reclamantului solicitarea de a avea legături personale cu minora A.C., astfel: de vineri, orele 13 până luni, ora 8, în săptămânile impare din fiecare lună ; de Paşti, a doua zi intre orele 10.00-18.00; de Crăciun, 26.12 între orele 10.00-18.00; de Anul Nou ,02.01, între orele 11.00-18.00 ; în săptămânile pare ale lunii,miercuri între orele 17.00-20.00; în vacanţa de vară, în perioada 01-31.08, în toate situaţiile, cu obligaţia reclamantului de a o readuce pe minoră în domiciliul mamei.

 Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr.3451/2004 minora A.C. a fost încredinţată spre creştere şi educare mamei.

În drept măsura reîncredinţării minorei celuilalt părinte se întemeiază pe dispoziţiile art.44 alin.2 Codul Familiei.

Astfel, dacă se schimba împrejurările avute în vedere pentru încredinţarea copiilor, instanţa judecătorească poate modifica măsurile şi cu privire la drepturile şi îndatoririle dintre părinţi şi copii.

Potrivit dispoziţiilor art.2 alin.3 din Legea nr.272/2004: „principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti“.

Având în vedere că părinţii nu conştientizează că o asemenea atitudine nu profită nici lor şi nici minorei, în lipsa unei încercări de colaborare între părinţi, cei dintâi responsabili în ocrotirea intereselor minorei şi în condiţiile în care hotărârile judecătoreşti sunt puse în executare după bunul plac al uneia sau al alteia dintre părţi, reîncredinţarea minorei de la un părinte la altul nu ocroteşte nici pe departe interesul acesteia. Măsura reîncredinţării minorei spre creştere şi educare de la una dintre părţi la cealaltă, poate fi dispusă atunci când se stabileşte că interesele minorei o cer, întrucât părintele în îngrijirea căruia se află nu îi asigură condiţiile necesare pentru dezvoltarea corespunzătoare, atât sub aspect material, cât şi moral şi efectiv.

Minora A.C. a fost audiată în Camera de Consiliu şi a declarat că doreşte să rămână cu mama sa, că datorită tensiunilor existente între părinţi, nu mai ştie care este casa sa.

Instanţa de fond a apreciat că probele nu au confirmat faptul că elementele de bază, hotărâtoare, care au determinat încredinţarea minorei spre creştere şi educare mamei s-au schimbat şi că interesele acesteia ar fi afectate prin menţinerea acestei hotărâri.

S-a considerat că motivele invocate de reclamant în susţinerea cererii sale de reîncredinţare a minorei nu au fost probate. Martora propusă de reclamant a declarat că acesta doreşte reîncredinţarea minorei pentru a o supraveghea mai mult pe minoră. Potrivit art.1169 Cod civil: „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”, motiv pentru care instanţa de fond, având în vedere cele de mai sus, a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

In subsidiar, instanţa de fond a avut în vedere dispoz.art.43 alin.3 Cod Familiei care prevăd că părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat minorul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, în caz de neînţelegere între părinţi, acest drept se realizează la cererea celui interesat, prin stabilirea de către instanţa judecătorească a unui program de vizitare în cadrul căruia să se întreţină legăturile personale cu copilul minor.

Instanţa de fond a apreciat şi că, potrivit Legii nr.272/2004, principiul interesului superior al copilului prevalează în toate demersurile şi deciziile care privesc copii. Articolul 3 alin.1 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului (ratificata prin Legea nr.18/1990, republicată în Monitorul Oficial nr.314 din data de 13.06.2001) consacră acelaşi principiu al interesului superior al copilului. Astfel, potrivit acestui articol, „în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate“.

Prin urmare, şi în situaţia dată, instanţa de fond a apreciat că dreptul reclamantului de a avea legături personale cu minora, trebuie analizat prin prisma interesului superior al copilului, respectiv acela de a avea un echilibru pshio-afectiv prin legături directe cu ambii părinţi.

Astfel, s-a apreciat ca un program care sa includă întâlnirea minorei cu tatăl şi petrecerea unei perioade mai mari împreuna, participarea efectivă la evenimentele importante din viaţa lor, poate duce la întărirea legăturii dintre ei şi poate asigura climatul necesar unei dezvoltări armonioase a personalităţii minorilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul O.I., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile apelate în sensul admiterii acţiunii şi stabilirii domiciliului minorei A.C. la acesta.

În motivarea apelului s-a susţinut că reclamantul a formulat prezenta cerere întrucât minorei nu i se mai oferea, de către mama sa, un mediu optim de dezvoltare emoţională şi de asemenea, O.E.R. nu se mai ocupa îndeajuns de creşterea fetei, interzicându-i inclusiv relaţiile cu tatăl.

A mai arătat acesta că până anul 2007 a locuit cu intimata O.E.R. şi fiica lor chiar daca erau despărţiţi legal încă din anul 2004. Imediat după despărţirea părţilor de fapt, intimata a refuzat să îi mai permită apelantului să fie alături copilei. Mai mult, i-a indus acesteia, în timp, o stare de teamă şi respingere faţă de tată, copilul „împrumutând" astfel comportamentul mamei faţă de tată.

Intuind că este ceva în neregula, apelantul s-a adresat în primul rând Direcţiei Protecţiei Copilului sector 6 pentru a cerceta împrejurările în care starea fiicei sale se deteriora, în acest sens făcând demersuri încă din anul 2010, care, în final, a recomandat şedinţe de consiliere psihologică. Deoarece timpul trecea şi situaţia fiicei părţilor era din ce în ce mai dificilă, s-a hotărât să solicite reîncredinţarea minorei pentru a se putea ocupa personal de restabilirea ei emoţională. Între timp, a aflat că a început să absenteze frecvent şi de la cursurile şcolare. 

S-a susţinut că instanţa de fond a ignorat cu desăvârşire probatoriul administrat pe care nici măcar nu l-a menţionat în cuprinsul motivării sentinţei. Mai mult, instanţa nu a menţionat nici măcar faptul ca intimata nu a putut face dovada veniturilor lunare, acest aspect fiind la fel de important deoarece conduce la imposibilitatea de a avea capacitatea de a creste un copil.

Astfel, s-a arătat că, la pronunţarea sentinţei, instanţa nu a luat în considerare nicio proba care arată faptul că menţinerea minorei lângă mama sa loveşte direct în interesul copilului. Nu a ţinut seama de faptul ca specialiştii considera ca minora are tendinţe de suicid, manifestările mamei fiind atât de nefaste încât au aruncat copilul intr-un mediu foarte periculos pentru el, că toţi specialiştii recomandau control psihiatric al intimatei.

Deşi chiar şi prin respingerea întregirii probatoriului cu efectuarea unei expertize psihiatrice a intimatei, existau suficiente elemente care să dovedească faptul că împrejurările avute în vedere la încredinţarea minorei către intimata s-au schimbat extrem de mult şi doar în sens negativ, instanţa de fond a pronunţat o sentinţă care nu are nici fundament juridic si nici logic.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a arătat că niciodată nu a interzis minorei O.A.C. relaţiile cu tatăl ei, ci, din contră, a favorizat aceste relaţii, insistând cât mai mult la apelant pentru comunicare şi întâlniri dintre tată şi copil.

Intimata a arătat că apelantul a fost dezinteresat de minoră, că a dorit să lase minora la mama sa pentru a avea mai mult timp liber si din cauza ca a fost mereu împotriva acestui lucru, apelantul şi-a găsit partenera de calatorii în persoana cunoştinţei comune, din momentul în care copilul a început şcoală.

Din 2008 şi până în prezent, apelantul a comunicat din ce în ce mai puţin cu minora şi numai atunci când a dorit acesta. Apelantul a ameninţat minora că va face ca aceasta să ajungă la „cămin".

A mai arătat că pentru a-şi îndeplini scopul, apelantul i-a spus copilului: „ce bine-ar fi daca ar muri mă-ta" sau "nu mai moare mă-ta odată", că apelantul este un om violent, în fata tuturor prezentându-se calm, tocmai din acest motiv fiind luat in considerare ca un „tata bun".

Prin decizia civilă nr.1030/19.11.2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis cererea, a stabilit locuinţa minorei O.A.C., născută la 16.09.2000, la tată, autoritatea părintească urmând a fi exercitată numai de către tatăl minorei, respectiv O.I.; a obligat pârâta la plata în favoarea minorei O.A.C. a unei pensii de întreţinere lunare în cuantum de 150 lei de la data pronunţării prezentei decizii şi până la majoratul copilului.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul O.I. a solicitat să-i fie încredinţată spre creştere şi educare minora O.A.C., născută la data de 16.09.2000, cu obligarea pârâtei O.E.R. la plata unei pensii de întreţinere în funcţie de veniturile pe care le realizează.

Chiar dacă cererea a fost formulată de reclamant şi soluţionată de prima instanţă în raport de dispoziţiile Codului familiei, în apel, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile din Noul cod civil întrucât, potrivit dispoziţiilor art.6 alin.6 Cod civil, dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere (…) , dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.

Astfel, potrivit art.403 Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru al familiei, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Minora A.C. a fost încredinţată mamei spre creştere şi educare, prin sentinţa civilă nr.345/2004 pronunţată de Judecătoria sector 6 în dosar nr.4444/2004.

Din ansamblul probelor administrate în cauză (depoziţii de martori şi interogatoriile reciproce ale părţilor), tribunalul a apreciat că este în interesul minorei ca locuinţa acesteia să fie stabilită la tată.

Astfel, s-a reţinut că de când părţile s-au despărţit, minora a fost puternic afectată de acest lucru, încercând practic „să-l şantajeze pe tată“ pentru a se întoarce şi a locui împreună cu ea şi mama sa.

Acest lucru rezultă din chiar cele relatate de minoră cu ocazia audierii în camera de consiliu, când aceasta îi spunea tatălui că „dacă nu-i va răspunde la telefon nu va merge la şcoală”. În aceste condiţii, minora a lipsit o lungă perioadă de la şcoală, fără ca mama, căreia fetiţa îi fusese încredinţată, să ia vreo măsură pentru ca minora să-şi urmeze programul de şcoală şi activităţile specifice vârstei.

Situaţia şcolară deficitară a minorei rezultă din caracterizarea psihopedagogică a acesteia de către consilierul şcolar de la Liceul Ortodox „Sf.Antim Ivireanu” unde învaţă minora (filele 23-33), din care rezultă că există dificultăţi de înţelegere şi acceptare a situaţiei familiale în care minora se află, separarea celor doi părinţi nefiind înţeleasă şi acceptată emoţional de către copil (şi nici de mamă). Fetiţa se simte abandonată de tată, ca şi mama sa, manifestând un comportament de opoziţie şi sfidare a autorităţii paterne, având un mod de exprimare similar cu al mamei şi la fel ca aceasta doreşte ca tatăl să revină acasă.

Starea emoţională a minorei, puternic afectată de despărţirea părinţilor se reflectă şi în colectivitate, aceasta având o situaţie şcolară deficitară, iar conflictele între ea şi colegi sunt destul de frecvente, motiv pentru care a hotărât să stea singură în bancă şi să evite să dezvolte relaţii fireşti de comunicare şi de colegialitate, impunându-şi să adopte o atitudine de izolare.

Atât în cadrul şedinţelor de consiliere a minorei de către consilierul şcolar, cât şi cu ocazia audierii minorei de către instanţă, aceasta a refuzat să-l numească „tată” pe tatăl său, spunându-i „domnul O.”, şi folosind la adresa acestuia expresii asemănătoare celor utilizate de mama ei, culpabilizându-l pe tată şi solicitând permanent întoarcerea acestuia acasă.

Aceste aspecte rezultă şi din depoziţiile celor doi martori audiaţi, martori care au arătat că au observat o schimbare în comportamentul minorei cam de un an şi jumătate.

Or, această schimbare în comportamentul minorei a fost determinată tocmai de despărţirea părinţilor, fiind alimentată de atitudinea mamei care îi prezintă copilului o imagine deformată despre tată, inducând copilului o stare confuză şi conflictuală cu privire la relaţiile pe care ar trebui să le aibă cu tatăl, chiar dacă acesta este despărţit de mamă şi nu mai locuiesc împreună.

Tribunalul a apreciat că este în interesul minorei ca locuinţa acesteia să fie stabilită la tată. S-a avut în vedere faptul că minora, cât timp a stat numai cu mama, şi-a schimbat comportamentul şi a devenit indiferentă faţă de activităţile specifice vârstei ei (şcoală), împrumutând din expresiile şi aversiunea pe care mama sa o manifestă faţă de fostul soţ. Totodată, mama minorei are probleme medicale (fiind în evidenţa medicului psihiatru), astfel că în prezent aceasta nu este, din punct de vedere psihic, în măsură să se ocupe de creşterea şi educarea minorei, astfel cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” (filele 101-140). Din conţinutul acestui raport tribunalul a reţinut că intimata este puternic afectată de divorţ, iar toată nemulţumirea acesteia este transmisă şi copilului care împrumută limbajul mamei şi agresivitatea acesteia în raport cu tatăl său. Astfel, pentru intimată, problema fetiţei este trecută în plan secund, orice discuţie referitoare la copil fiind invadată de propria sa problemă, respectiv fostul soţ. Intimata a primit din partea Comisiei de Expertiză Medico-Legală Psihiatrică diagnosticul „reacţie depresiv-interpretativă prelungită la o personalitate dizarmonică de tip emoţional instabil “.

În aceste condiţii, cât timp intimata este puternic afectată de divorţ şi nu poate accepta această schimbare din viaţa sa, tribunalul a apreciat că aceasta nu este în măsură să asigure nici minorei echilibrul emoţional de care are nevoie şi aceasta cu atât mai mult cu cât comportamentul copilului este cel de a se identifica cu mama, preluând de la aceasta elementele care susţin conflictul cu tatăl său.

La stabilirea locuinţei minorei la tată, tribunalul a avut în vedere şi raportul psihosocial întocmit de DGASPC Sector 6 (filele 204-210), apreciindu-se că pentru îmbunătăţirea situaţiei copilului şi facilitarea intervenţiilor care să susţină securizarea emoţională şi dezvoltarea sănătoasă a copilului este necesară separarea acestuia de mamă, şi stabilirea domiciliului copilului la tată, impunându-se totodată susţinerea tatălui şi a copilului prin intervenţii şi servicii de consiliere şi terapie adecvate. În ceea ce priveşte întâlnirile copilului cu mama sa prin luarea la domiciliul mamei, se recomandă ca acestea să aibă loc numai după ce starea de sănătate a mamei ar putea permite o relaţie nesupravegheată a acesteia cu copilul.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a stabilit locuinţa minorei O.A.C. la tată.

În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti, tribunalul a apreciat că este în interesul copilului să fie exercitată numai de tată, respectiv de apelantul O.I..

Potrivit art.397 Cod civil, regula este aceea că, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi. Definită ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului, autoritatea părintească aparţine, potrivit Noului Cod Civil, ambilor părinţi, care trebuie să o exercite numai în interesul superior al copilului.

În acest sens, au fost avute în vedere şi dispoziţiile legii speciale în materie, anume Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care afirmă prevalenţa principiului interesului superior al copilului în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti (art.2 din Legea nr.272/2004). Interesul superior al copilului este punct de reper şi atunci când există neînţelegeri între părinţi asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti; în această ipoteză, instanţa de tutelă are autoritate de a decide cu privire la exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, cu ascultarea părinţilor, a copiilor, după caz, precum şi în funcţie de concluziile raportului de anchetă socială.

Dispoziţiile art.398 Cod civil prevăd situaţia exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, în special eventualele pericole pe care părintele în cauză ar putea să le reprezinte pentru minor.

Potrivit art.398 Cod civil: (1)Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. (2)Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

În caz excepţional, atunci când un părinte reprezintă un risc pentru minor, se poate decide, justificat prin interesul superior al copilului, ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte, în mod cu totul şi cu totul excepţional.

Din evaluările intimatei şi problemele de sănătate ale acesteia, precum şi starea conflictuală cu apelantul, tribunalul a apreciat că este în interesul copilului ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către tată.

În ceea ce priveşte pensia de întreţinere pe care părintele la care nu locuieşte copilul o datorează acestuia, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art.529 Cod civil, potrivit cărora întreţinerea datorată de părinte se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii. Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

Potrivit art.533 Cod civil, pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească.

Cum intimata nu realizează venituri, pensia de întreţinere pe care aceasta o datorează minorei a fost stabilită în raport de venitul minim pe economie, intimata fiind obligată astfel la plata unei pensii lunare de 150 lei de la data pronunţării prezentei decizii (19.11.2012) şi până la majoratul copilului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta O.E.R., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta a susţinut că reclamantul nu şi-a dorit niciodată custodia exclusivă a minorei, ci doar faptul ca pârâta să nu mai aibă drepturile pe care le avea înaintea acestei decizii, prin care tribunalul a admis apelul.

De asemenea, intimatul reclamant nu şi-a respectat niciunul dintre cele două programe stabilite de instanţă şi, mai mult, nu îi răspunde minorei la telefon decât câteodată. Minora nu a locuit niciodată la reclamant, fapt la care nici nu s-ar fi opus.

Cu privire la raportul de expertiză medico-legală, recurenta a arătat că acesta reflectă unele aspecte constatate la momentul examinării sale, însă la acest moment aspectele constatate în raportul depus la dosar nu mai subzistă.

În acest sens, recurenta a solicitat instanţei de recurs încuviinţarea unei contraexpertize şi, totodată, să se efectueze o expertiză asemănătoare şi intimatului, pentru a se constata că, dincolo de aparenţele acestuia, este o fire foarte violentă, chiar şi cu minora.

Pentru a dovedi aceste lucru, susţine recurenta, este necesar ca instanţa de recurs să admită recursul, să caseze în tot decizia şi să trimită cauza spre rejudecare la instanţa de apel, unde se poate relua audierea martorilor şi, de asemenea, reaudierea minorei în camera de consiliu.

Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenta a influenţat în mod negativ minora astfel că nu a putut pune în executare decizia pronunţată în apel. Arată că menţinerea minorei în preajma recurentei este în dezinteresul copilei, aceasta având numai de suferit de pe urma comportamentului tulburat al mamei sale.

La prima strigare a cauzei, Curtea a luat în discuţie excepţia anulării recursului ca netimbrat având în vedere că recurenta nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Deliberând cu prioritate, conform dispoziţiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepţiei de netimbrare a cererii de recurs, având în vedere că recurenta a depus, după strigarea cauzei, taxa judiciară de timbru de 6 lei şi timbrul judiciar de 0,3 lei, în cuantumul fixat de instanţă, Curtea a apreciază că este neîntemeiată excepţia invocată şi urmează să o respingă ca nefondată, nefiind incidente dispoziţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr.146/1997.

În referire la excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 Cod procedură civilă, Curtea reţine că în calea de atac extraordinară a recursului, criticile nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art.304 din Codul de procedură civilă, care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (pe aspecte de ordin procedural sau de drept material).

Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excede analizei instanţei de recurs.

O situaţie de nelegalitate, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat  sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare, respectiv, în acord cu dispoziţiile art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, dezvoltarea motivelor de recurs să facă posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Curtea reţine că, potrivit acestor prevederi legale, declararea recursului trebuie să fie însoţită şi de o motivare corespunzătoare a lui, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.

Cu alte cuvinte, un recurs nu poate fi considerat motivat decât atunci când motivele sale se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică a acesteia şi tinzând la a proba nelegalitatea ei.

În considerarea acestor exigenţe ale legii, Curtea urmează să constate, analizând recursul recurentei pârâte, că aceasta a indicat nemulţumirile sale legate de decizia recurată, arătând, în esenţă, că nu este în interesul minorei să fie reîncredinţată spre creştere şi educare tatălui, că se dezinteresează de minoră şi că acesta a urmărit doar să nu mai fie obligat la pensie de întreţinere, aceste critici vizând cel puţin încălcarea dispoziţiilor care reglementează principiul priorităţii interesului superior al copilului, respectiv aplicarea greşită cel puţin a dispoziţiilor Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Cum recurenta pârâtă a exprimat punctual, în concret, în ce constă, în opinia sa, greşeala instanţei care a soluţionat cauza supusă cenzurii instanţei de recurs, susţinerile exprimate în cuprinsul cererii de recurs fiind apte să valoreze critică a deciziei recurate şi permit încadrarea acestora în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea urmează să constate nefondată excepţia nulităţii recursului.

În ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă, Curtea constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel, raportat la cererea reclamantului cu care acesta a învestit instanţa de fond, Curtea constată incidente dispoziţiile art.403 Noul Cod civil, potrivit cu care: „În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru al familiei, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Potrivit art.397 Noul Cod civil: „După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”.

De asemenea, potrivit art. 398 Noul Cod civil: „(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. (2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia”.

Curtea reţine incidenţa şi a prevederilor art.2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 potrivit cu care: „Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti”.

Acest principiu trebuie să prevaleze în toate demersurile ce privesc copii, întreprinse chiar şi de instanţele judecătoreşti. Potrivit legislaţiei în materie, copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi, ambii părinţi fiind responsabili pentru creşterea şi educarea copiilor lor. În cazul în care părinţii divorţează, instanţa judecătorească este chemată să se pronunţe cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, prin raportare la interesul superior al copilului, urmărindu-se prin măsura dispusă să se asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului.

În acelaşi sens, instanţa de contencios european, în cauza Ignaccolo – Zenide contra României (hotărârea din 25 ianuarie 2000), a stabilit că judecătorul este obligat ca la soluţionarea cererilor accesorii divorţului, cum ar fi cea referitoare la încredinţarea copiilor minori, să se ţină seama de interesele minorilor, autorităţile având obligaţia de a depune eforturi rezonabile pentru ca atunci când interesele părinţilor sunt în conflict, iar copii nu sunt suficienţi de maturi pentru a-şi exprima ei înşişi în mod clar propriile preferinţe, interesele superioare ale acestora să fie promovate.

Plecând de la aceste dispoziţii legale şi comunitare care impun instanţei de judecată soluţionarea cauzei în mod obligatoriu prin prisma interesului superior al copilului, Curtea reţine că noţiunea de „interes superior al copilului” are un caracter complex, fiind în funcţie de factori multipli care se apreciază de către instanţă. Astfel, instanţa are obligaţia să obţină relaţii cu privire la profilul social-moral al părinţilor, modul în care aceştia îşi exercită îndatoririle faţă de copil, starea sănătăţii lor şi a copilului, posibilităţile materiale pe care le au soţii pentru asigurarea creşterii şi educării copilului, precum şi orice alte date care ar fi de natură să aibă o influenţă asupra soluţiei.

Mai mult, Curtea are în vedere că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac pusă la dispoziţia părţilor de către legiuitor numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aceasta înseamnă că partea recurentă are posibilitatea dată de legiuitor  de a formula critici care se pot încadra în textul articolului 304 Cod procedură civilă text care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speţă.

Spre deosebire de calea de atac a apelului în care se poate realiza o analiză a sentinţei atacate atât sub aspectul nelegalităţii, cât şi al netemeiniciei, instanţa de apel în urma reanalizării probatoriului administrat şi luând în seamă şi noile dovezi administrate în apel putând stabili o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de către prima instanţă, în calea de atac a recursului se realizează un control asupra hotărârii atacate fără posibilitatea de a interveni asupra situaţiei de fapt deja stabilite prin prisma probatoriilor administrate.

În consecinţă, prin raportare la cele reţinute mai sus, Curtea urmează să aibă în vedere în această privinţă constatările instanţei de apel, ca situaţie de fapt, asupra căreia nu poate reveni, respectiv că minora A.C. a fost încredinţată mamei spre creştere şi educare, prin sentinţa civilă nr.345/2004 pronunţată de Judecătoria sector 6, în dosar nr.4444/2004. De când părţile s-au despărţit, minora a fost puternic afectată de acest lucru, încercând practic „să-l şantajeze pe tată“ pentru a se întoarce şi a locui împreună cu ea şi mama sa. Tot din analiza probatoriului, instanţa devolutivă a reţinut că minora a lipsit o lungă perioadă de la şcoală, fără ca mama, căreia fetiţa îi fusese încredinţată, să ia vreo măsură pentru ca minora să-şi urmeze programul de şcoală şi activităţile specifice vârstei, că minora are o situaţie şcolară deficitară, minora întâmpinând dificultăţi de înţelegere şi acceptare a situaţiei familiale în care se află, separarea celor doi părinţi nefiind înţeleasă şi acceptată emoţional de către copil, manifestând un comportament de opoziţie şi sfidare a autorităţii paterne, având un mod de exprimare similar cu al mamei şi la fel ca aceasta doreşte ca tatăl să revină acasă. Totodată, Curtea constată că instanţa devolutivă a apelului a stabilit cu titlu de situaţie de fapt, în urma analizării probatoriului, că starea emoţională a minorei, puternic afectată de despărţirea părinţilor, se reflectă şi în colectivitate, conflictele între ea şi colegi sunt destul de frecvente, motiv pentru care a hotărât să stea singură în bancă şi să evite să dezvolte relaţii fireşti de comunicare şi de colegialitate, impunându-şi să adopte o atitudine de izolare.

Curtea mai reţine că această schimbare în comportamentul minorei a fost alimentată de atitudinea mamei care îi prezintă copilului o imagine deformată despre tată, inducând copilului o stare confuză şi conflictuală cu privire la relaţiile pe care ar trebui să le aibă cu tatăl.

Or, aceste manifestări ale minorei, rezultat al comportamentului mamei, sunt suficiente în aprecia că nu este în interesul acesteia de a locui cu mama sa. Un copil trebuie să aibă un comportament optimist, să se bucure de lucrurile specifice vârstei ei, să aibă activităţi care să-i întreţină un nivel ridicat de poftă de viaţă, asemenea sentimente care îi umple viaţa de tristeţe minorei rezultată din căsătoria părţilor litigiului de faţă trebuind să fie cât mai rapid înlocuite.

Curtea apreciază că o atare schimbare radicală în viţa interioară a minorei nu se poate petrece decât prin schimbarea domiciliului minorei la tată, aşa cum în mod corect şi tribunalul a considerat.

Recurenta a arătat că cele menţionate în raportul de expertiză medico legală nu mai sunt de actualitate şi a solicitat efectuarea unei noi alte expertize, susţinere care nu a fost justificată de către această parte prin nicio probă admisibilă în recurs. Mai mult, efectuarea unei alte expertize medico legale, aşa cum recurenta a solicitat, nu este compatibilă cu această cale de atac a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 305 Cod procedură civilă.

Curtea reţine, potrivit celor constatate în raportul de expertiză, că recurenta are probleme medicale de sănătate, astfel că în prezent aceasta nu este, din punct de vedere psihic, în măsură să se ocupe de creşterea şi educarea minorei, fiind puternic afectată de divorţ, Comisia de Expertiză Medico-Legală Psihiatrică punând diagnosticul de „reacţie depresiv-interpretativă prelungită la o personalitate dizarmonică de tip emoţional instabil“.

În aceste condiţii, în raport de această probă ştiinţifică valorificată în calea de atac a apelului, Curtea apreciază corectă constatarea instanţei de apel în sensul că pârâta, fiind puternic afectată de divorţ, nu este în măsură să asigure nici minorei echilibrul emoţional de care are nevoie şi aceasta cu atât mai mult cu cât comportamentul copilului este cel de a se identifica cu mama, preluând de la aceasta elementele care susţin conflictul cu tatăl său.

Prin raportare la dispoziţiile art. 397 Noul Cod Civil mai sus citat, în caz excepţional, atunci când un părinte reprezintă un risc pentru minor, se poate decide, justificat prin interesul superior al copilului, ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte.

Faţă de aspectele reţinute mai sus, îndeosebi raportul de expertiză medico legală, Curtea constată că problemele de sănătate ale intimatei nu fac posibilă exercitarea autorităţii părinteşti de către mamă în condiţiile cerute de lege şi în raport cu necesităţile minorei astfel că, până la schimbarea situaţiei în ceea ce priveşte starea de sănătatea a recurentei, având în vedere şi conflictul evident între cei doi părinţi care se pare nu se pot concilia sub nici un aspect, autoritatea părintească urmează să fie exercitată numai de către tată, aşa cum în mod corect a considerat şi instanţa de apel, recurenta păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a minorei. Curtea apreciază că, indiferent de problemele existente între părţi, minora trebuie să crească într-un climat armonios, propice dezvoltării şi securităţii psihice şi morale, împrejurări care să-i dea încredere în viaţă, în posibilităţile de afirmare socială în viitor, părinţii fiind obligaţi să asigure minorei un asemenea climat. Separarea părinţilor şi stabilirea locuinţei copilului la unul dintre ei, în acest caz la tată, trebuie să asigure o continuitate a prezenţei mamei în viaţa minorei şi a contactului cu aceasta şi nu o limitare potrivit intereselor personale ale tatălui, mama putând reprezenta o prezenţă în viaţa copilului său care are nevoie de justificat de dragostea maternă.

Modalitatea de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul său vine în întâmpinarea nevoilor acestuia, aflat în plină perioadă de formare şi dezvoltare a personalităţii, copilul fiind îndreptăţit să beneficieze de toată disponibilitatea sa de implicare în procesul de îngrijire şi educare.

Curtea nu poate valida susţinerile recurentei în sensul că tatăl minorei este violent, instanţa de apel nereţinând un asemenea comportament al intimatului, iar în recurs nu au fost administrate probe de natură să conducă la schimbarea situaţiei de fapt. De asemenea, Curtea nu poate primi ca veridică susţinerea recurentei în ceea ce priveşte dezinteresul intimatului faţă de fiica sa, având în vedere demersurile susţinute ale acestuia pentru stabilirea domiciliului minorei la locuinţa sa.

Recurenta urmează să aibă în vedere că această situaţie se poate schimba, fiind singura în măsură să contribuie la adoptarea unei alte viziuni asupra propriei ei vieţi şi apoi în ceea ce priveşte relaţia cu propria sa fiică, prin urmarea recomandărilor reprezentanţilor instituţiilor implicate pentru ameliorarea stării sale mentale şi abordarea unei alte atitudini faţă de minoră. În cazul în care recurenta pârâtă constată manifestări ale intimatului reclamant de natură a afecta dezvoltarea fizică şi psihică a minorei, aceasta fiind la o vârstă care o privează de posibilitatea de a discerne între bine şi rău, se poate adresa instanţei de judecată pentru a dispune măsuri în interesul acesteia.

În consecinţă, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare