Drept civil. Acţiune în revendicare reglementată de art.26 din Legea nr.641/1944. Greşita aplicare a termenelor de prescripţie prevăzute de Decretul nr.167/1958. Art.1 din Legea nr.641/1944. Art.19 şi 20 din Legea nr.641/2944. Art.26 alin.3 din Legea nr.

DREPT CIVIL. Acţiune în revendicare reglementată de art.26 din Legea nr.641/1944. Greşita aplicare a termenelor de prescripţie prevăzute de Decretul nr.167/1958.

Art.1  din Legea nr.641/1944.

Art.19 şi 20 din Legea nr.641/2944.

Art.26 alin.3 din Legea nr.641/1944.

Art.25 alin.2 din Decretul nr.167/1958.

Art.1890 din Codul civil.

Acţiunea în revendicare a unui bun prin destinaţie sau prin încorporare trebuie considerată imprescriptibilă indiferent dacă obiectul material al revendicării există în fiinţă sau nu, fiind greşită interpretarea potrivit căreia în cazul pieirii bunului din alte cauze decât culpa proprietarului, mijlocul juridic de reparare a prejudiciului încercat ar fi o acţiune personală pentru dobândirea unui drept de creanţă.

Acţiunea exercitată în temeiul Legii nr.641/1944 este o acţiune reală, în revendicare, imprescriptibilă, chiar dacă  bunul preluat abuziv de stat nu mai există în materialitatea lui, pentru că art.20 face vorbire de restituire în starea în care se aflau bunurile la momentul preluării, aşa fiind în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea termenelor de prescripţie prevăzute de Decretul nr.167/1958.

DECIZIA CIVILĂ NR. 5525/2013-R din 28.11.2013 (dosar nr. 1573/833/2010)

Prin sentinţa civilă nr. 1299/2012 pronunţată de Judecătoria Salonta, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul G. M. E. în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi chematul în garanţie  COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, având ca obiect despăgubiri.

 S-a constatat că bunurile imobile reprezentând patru case şi anexe, înscrise în CF 8330 S., nr.top. 4951, 4952, 4953, 4945/1 ( locuinţa proprietarului în suprafaţă de 270 mp, având nr. top  4945/1; locuinţa vizitiului în suprafaţă de 72 mp, având nr. top  4953 ,locuinţa mecanicului în suprafaţă de 98 mp, având nr. top  4951; bucătărie în suprafaţă de 40 mp, având nr. top  4945/1; seră în suprafaţă de 67 mp, având nr. top 4945/1; locuinţe pentru servitori în suprafaţă de 643 mp, având nr. top  4945/1; grajduri în suprafaţă de 1258 mp, având nr. top  4945/1; magazie în suprafaţă de 321 mp, având nr. top  4945/1; pătul în suprafaţă de 152 mp, având nr. top  4952; uscătoare de tutun în suprafaţă de 1600 mp, având nr. top  4945/1),si bunurile mobile mentionate in procesul verbal incheiat la data de 10.10,1940 (13 cai de muncă, rasa Nonius ; 5 mânji rasa Nonius , 7 vaci de lapte, rasa Simmental,5 viţei, rasa Simmental ,1 taur, rasa Simmental ; 6 porci la îngrăşat, rasa Mangaliţa ; 5 scroafe de prăsilă , rasa Mangaliţa ,11 purcei, rasa Mangaliţa, 1 vier, rasa Mangaliţa ,105 oi, rasa Merinos ,4 berbeci, rasa Merinos ,40 găini,raţe ,6 bivoli, 7 pluguri ,4 grape,4 tăvăluge ,1 semănătoare porumb, 1 semănătoare, 6 căruţe pentru boi, 3 căruţe pentru cai,8 perechi hamuri, 2 trăsuri cu acoperiş,2 trăsuri, 1 pereche şei, 5 sănii ,1 hârleţ; o coasă, 2 pluguri rotative,2 platforme, 1 camion Portativ, 1 camion de lapte, 2 greble mecanice ,o moară pentru uruială,3200 kg grâu şi 22.500 kg , 130 buc 4/5 lemn de construcţie,precum si produse in recoltare: 9,7820 ha tutun , 4,6037 ha sorg, 1,7983 ha sfeclă de nutreţ), proprietatea antecesorului său G. A., au intrat prin efectul dispoziţiilor legislative abrogate de art. 1 din Legea nr. 641/1944 (Decretul Lege nr.3347/04.10.1940) în patrimoniul statului.

S-a constatat că dispoziţiile legislative de preluare au fost abrogate prin dispoziţiile art. 1 şi 19 din Legea nr. 641/1944 şi că aceste bunuri se presupune că nu au ieşit din patrimoniul antecesorului său conform art. 19 din legea nr. 641/1944.

A dispus obligarea pârâtului la plata sumei totale de 1.654.530 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile şi imobile devenite mobile prin dezincorporare, care au făcut obiectul dispoziţiilor legislative abrogate de art. 1 din Legea nr. 641/1944.

A respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garantie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor formulată de pârât.

A obligat  pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.860 lei in favoarea reclamantului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantul G. M. E. este fiul lui G. A. si G. A., aşa cum rezultă din copia certificatului  de nastre de la fila 26 din dosar.

Mama reclamantului ,numita G. A.,a decedat la data de la data de 28 iulie 1968,iar  tatăl acestuia,numitul G.A., a decedat la data de 25 iulie 1971,aşa cum rezultă din copia certificatelor  de deces de la fila 27 din dosar. 

Reclamantului i s-a reconstituit dreptul de prorietate asupra unei suprafeţe de 96.700 mp teren ( arabil si păşuni) conform titlului de proprietate nr. 13155/02.04.2009 ( f. 25).

Instanţa reţine că numitul G. A. si sotia sa, au fost expulzati au către “autorităile române si  gardistii de fier la data de 17 luna curinte din România de la moşia  sa de la pusta Andaci Salonta Mare,confiscându-li-se toată averea”,aşa cum rezultă din traducerea  unei adeverinţe fectuate la data de 19.01.1949 ( f.24).

Conform procesului-verbal încheiat la data de 10.10.1940,întreaga avere mobilă si mobilă a numitei G. A., născută S., a fost confiscată, în baza Legii nr. 92319 din 04.10.1940, intrând in patrimoniul Statului ( f. 8-19).

Astfel, din procesul-verbal mai sus amintit si din copia CF 8330 S.( f. 6-7),instanţa reţine că bunurile imobile confiscate în anul 1940 sunt următoarele: locuinţa proprietarului în suprafaţă de 270 mp, având nr. top  4945/1 (suprafaţă nr. top 13919 mp); locuinţa vizitiului în suprafaţă de 72 mp, având nr. top  4953 (suprafaţă nr. top 158 mp);  locuinţa mecanicului în suprafaţă de 98 mp, având nr. top  4951 (suprafaţă nr. top 165 mp); bucătărie în suprafaţă de 40 mp, având nr. top  4945/1 (suprafaţă nr. top 13919 mp); seră în suprafaţă de 67 mp, având nr. top 4945/1 (suprafaţă nr. top 13919 mp); locuinţe pentru servitori în suprafaţă de 643 mp, având nr. top  4945/1 (suprafaţă nr. top 13919 mp); grajduri în suprafaţă de 1258 mp, având nr. top  4945/1 (suprafaţă nr. top 13919 mp); magazie în suprafaţă de 321 mp, având nr. top  4945/1 (suprafaţă nr. top 13919 mp); pătul în suprafaţă de 152 mp, având nr. top  4952 (suprafaţă nr. top 244 mp); uscătoare de tutun în suprafaţă de 1600 mp, având nr. top  4945/1 (suprafaţă nr. top 13919 mp).

Instanţa mai reţine că inventarul viu confiscat cu acea ocazie se compune din : 13 cai de muncă, rasa Nonius ; 5 mânji rasa Nonius , 7 vaci de lapte, rasa Simmental,5 viţei, rasa Simmental ,1 taur, rasa Simmental ; 6 porci la îngrăşat, rasa Mangaliţa ; 5 scroafe de prăsilă , rasa Mangaliţa ,11 purcei, rasa Mangaliţa, 1 vier, rasa Mangaliţa ,105 oi, rasa Merinos ,4 berbeci, rasa Merinos ,40 găini,raţe ,6 bivoli.

De asemenea,au mai fost confiscate si următoarele utilaje : 7 pluguri ,4 grape,4 tăvăluge ,1 semănătoare porumb, 1 semănătoare, 6 căruţe pentru boi, 3 căruţe pentru cai,8 perechi hamuri, 2 trăsuri cu acoperiş,2 trăsuri, 1 pereche şei, 5 sănii ,1 hârleţ; o coasă, 2 pluguri rotative,2 platforme, 1 camion Portativ, 1 camion de lapte, 2 greble mecanice ,o moară pentru uruială.

Tot din cuprinsul procesului-verbal ,instanţa reţine că au fost confiscate si  stocuri de produse recoltate,respectiv 3200 kg grâu şi 22.500 kg ,stocuri materiale  : 130 buc4/5 lemn de construcţie,precum si produse in recoltare: 9,7820 ha tutun , 4,6037 ha sorg, 1,7983 ha sfeclă de nutreţ .

Martorul B.E. (f.127) declară că l-a cunoscut pe tatăl reclamantului şi cunoaşte că acesta a deţinut o fermă situată în apropierea localităţii Salonta ,el vizitând această fermă împreună cu tatăl său ,având atunci vârsta de circa 17 ani. A constatat că exista acolo o construcţie modernă şi masivă compusă din locuinţa propriu zisă şi din locuinţe separate pentru angajaţi. Mai existau grajduri şi anexe, respectiv grajduri pentru animale şi grajduri pentru fân. A mai văzut că existau acolo cai, porci, scule pentru cultivarea pământului, tractor, pluguri, semănătoare, căruţe, trăsuri, hamuri, şei pentru cai, hârleţe, coase. A văzut cu ocazia acelei vizite că erau depozitate la fermă grâu, ovăz, fân şi lucernă. Vizita pe care a făcut-o a fost în scopul de a vedea cum este construită în fermă întrucât şi tatăl său dorea înfiinţarea unei astfel de ferme. Construcţiile respective erau într-o stare foarte bună atunci. Din spusele unor vecini cunoaşte că ferma respectivă a fost desfăcută, iar oamenii şi-au luat materiale de acolo. Ferma respectivă s-a desfiinţat prin anul 1944.

Martora B. E. M. (f.128) declară că arată faptul că familia B.în care a intrat ca urmare a căsătoriei era prietenă cu familia G. astfel că el l-a cunoscut pe tatăl reclamantului când acesta avea vârsta de 80 de ani. Acesta i-a relatat despre ferma pe care a deţinut-o lângă Salonta arătându-i şi poze cu aceasta şi spunându-i că prin anul 1940 ferma a fost confiscată. A văzut din pozele arătate că ferma avea o casă mare compusă din 8- 9 camere, băi, iar printr-un coridor se făcea legătura cu o altă construcţie în care era bucătăria şi existau locuinţe pentru angajaţi. În anul 1946 când familia Gyemant a venit din Ungaria a constatat că nu mai era nimic la fermă deoarece clădirile au fost demolate, iar oamenii au luat materialele de construcţie şi şi-au construit case. Clădirile erau într-o stare perfectă. Din poze a mai văzut că erau magazii, grajduri, fântâni, animale. Reclamantul nu este în posesia acestor poze datorită mutării acestuia în diverse oraşe, astfel încât nu a putut duce pozele cu el. După ce tatăl reclamantului a revenit din Ungaria şi şi-a redobândit cetăţenia a locuit o perioadă la cumnata sa în Oradea şi apoi a fost angajat în muncă. Arată faptul că l-a ajut pe reclamant în efectuarea demersurilor necesare obţinerii titlului de proprietate cu privire la teren, dreptul de proprietate reconstituindu-se pe un alt amplasament.

M.B. F. M.(f.129) declară că l-a cunoscut pe tatăl reclamantului care era prieten cu tatăl său şi din spusele acestuia cunoaşte că a deţinut o fermă situată în apropierea localităţii Salonta, fermă ce a fost rechiziţionată în anul 1940, iar familia G.a fost expulzată din ţară. Tot din spusele acestuia cunoaşte faptul că ferma era compusă dintr-o clădire mai mare, din clădiri anexe, existând şi grajduri şi locuinţe de serviciu pentru angajaţi. Acesta i-a mai relatat faptul că ferma a fost demolată de diferite persoane care şi-au construit locuinţe cu materialele de construcţii rezultate în urma acestor demolări. A văzut şi poze cu această fermă.

În cauză s-au efectuat o expertiză tehnică privind evaluarea bunurilor imobile si o expertiză privind evaluarea bunurilor mobile.

Astfel, conform expertizei tehnice privind evaluarea bunurilor imobile efectuată de exp. S. E. ,instanţa reţine că valoarea totală a  imobilului confiscat antecesorului reclamantului în anul 1940 este în sumă  de 1.016.800 lei.

Din expertiza tehnică privind evaluarea bunurilor mobile efectuată de exp.F. V. instanţa reţine că valoarea totală a bunurilor mobile confiscate ( inventar viu,utilaje,stocuri de produse recoltate, stocuri de materiale si produse in recolalte) este de 637.730 lei.

Instanţa reţine că  toate bunurile mobile si imobile apartinând antecesorilor reclamantului, aflate la ferma  Andacs din loc. Salonta ,au fost preluate in baza Decretului-Lege nr. 3347 din 04.10.1940.

Potrivit art.1  din Legea nr. 641/1944  pentru abrogarea  măsurilor legislative anti-evreiseti „ Sunt şi rămân abrogate pe data publicării lor, toate măsurile legislative prin care s-au luat dispoziţiuni discriminatorii privitoare la evrei. Prin efectul abrogării acestor legi, se anulează toate dispoziţiunile juridice date pe baza lor de orice autorităţi publice, fie dispoziţiuni generale, fie individuale, inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătoreşti. De asemenea se anulează toate dispoziţiunile discriminatorii luate fără bază legală împotriva evreilor de către autorităţile publice”,iar potrivit art. 19 din aceeasi Lege, „Bunurile şi drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispoziţiunilor legislative abrogate de articolul 1 în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Naţional de Românizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că n-au ieşit niciodată din patrimoniul titularilor deposedaţi şi vor fi restituite acestora în condiţiunile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau intabulare”.

Art.26 din legea nr. 641/1944 prevede că : „ Bunurile mişcătoare prin natura lor, precum şi acele bunuri nemişcătoare care, deşi au fost imobile prin destinaţiune sau prin obiectul la care ele s-au aplicat, au devenit mobile prin dezafectare sau dezincorporate, vor fi reluate de proprietarul evreu de la deţinătorii lor cu orice titlu.

În cazul când preluarea bunului mobil s-a făcut de la un terţ deţinător, acesta va avea drept de regres împotriva autorului său pentru sumele ce va fi plătit, fără a putea exercita dreptul de retenţie asupra însuşi bunului.

Restituirea bunurilor mobile consumate, dispărute sau care lipsesc din orice altă cauză, se face prin plata de către Stat a valorii reale a bunului”.

Prin urmare, în privinţa legii aplicabile prezentei speţe,instanţa de fond reţine că este aplicabilă Legea nr. 641/1944  pentru abrogarea  măsurilor legislative anti-evreiseti,iar nu Legea 10/2001 ,aşa cum sustine pârâtul Statul Român,prin Ministerul Finanţelor, în întâmpinarea depusă, invocând pentru acest considerent si  excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Instanţa s-a pronunţat prin încheierea din data de 10.11.2011 asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocate de către pârât, in sensul că a respins această excepţie, având in vedere tocmai faptul că prezentei speţe îi sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 641/1944,care nu a fost abrogată nici expres si nici tacit, iar nu dispozitiile Legii  nr. 10/2001 ,care se aplică imobilelor preluate abuziv în  perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 si a celor preluate in baza Legii nr. 139/1940.

De asemenea, instanţa s-a pronunţat si asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată tot de pârât,prin încheierea din data de 09.02.2012, în sensul respingerii acestei excepţii, având in vedere că reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata  de despăgubiri pentru contravaloarea bunurilor mobile si imobile,devenite mobile prin dezincorporare, fiind astfel în prezenta unei acţiuni in revendicare, dat fiind caracterul de imobile prin destinatie, actiunea in  revendicare imobiliară fiind imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv.

În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a  Statului Român, invocată de către pârât, instanţa a  respins această excepţie, având in vedere prevederile art. 26 al.3 din Legea nr.641/1944,care conferă expres  calitate procesuală pasivă Statului, acesta fiind cel care este obligat „ la plata” valorii reale a bunurilor .

De asemenea,pârâtul a mai invocat,prin cererea de chemare in garantie formulată si  excepţia  necompetenţei materiale a Judecătoriei Salonta, excepţie ce a fost respinsă de către instanţă, pe considerentul că,la data introducerii acţiunii, valoarea obiectului cererii de chemare in judecată a fost de 499.000 ron, deci sub 500.000 ron , ceea ce, raportat la valoarea obiectului dedus judecătii , conform art. 1 Cpc, atrage competenta materială a judecătorie. Faptul că,ulterior introducerii acţiunii, reclamantul si-a majorat cuantumul pretentiilor formulate, , nu atrage necompetenta instanţei, chiar dacă valoarea obiectului cererii de chemare in judecată depăşeşte 500.000 ron.

Pârâtul Statul Român,prin Ministerul Finnaţelor Publice, a formulat o cerere de chemare in garantie, chemând in judecată  Comisia Centrală  pentru Stabilirea Despăgubirilor,solicitând ca, in cazul  în care se va admite acţiunea formulată de reclamant, să se dispună obligarea chematului în garanţie să  plătească despăgubirile solicitate de reclamant.

Chematul in garantie Comisia Centrală  pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare, prin care invocă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare in garantie,excepţie pe care,instanţa, după punerea ei in discutia părtilor, a unit-o cu fondul cauzei.

Instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare in garanţie  formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, având in vedere că nu există  o obligatie  de garantie  sau de despăgubire, un raport de garantie între Statul Român si Comisia Centrală  pentru Stabilirea Despăgubirilor,dat fiind faptul că legea aplicabilă prezentei cauze este Legea nr. 641/1944,care,la art. 26 al.3  prevede expres obligatia Statului Român de a plăti despăgubirile  iar nu Legea nr. 10/2001,iar nu legea nr. 10/2001 rap.la Legea nr. 247/2005.

Având in vedere probatoriul administrat in cauză, analizat in prezentele considerente, instanţa, constatând că bunurile mobile si imobile la care reclamantul face referire in petitul aciunii, au apartinut antecesorilor reclamantului, aşa cum rezultă din inscrisurile depuse ( procesul-verbal întocmit la data de 10.10.1940, CF 8330 Salonta,),din declaratiile martorilor audiati in cauză, si că valoarea bunurilor imobile este 1.016.800 lei,iar a bunurilor mobile, de  637.730 lei,aşa cum rezultă din cele două expertize tehnice efectuate, instanţa va admite acţiunea formulată de reclamant.

Astfel, instanţa a  constatat că bunurile  imobile reprezentând patru case şi anexe, înscrise în CF 8330 Salonta, nr.top. 4951, 4952, 4953, 4945/1, ( locuinţa proprietarului în suprafaţă de 270 mp, având nr. top  4945/1; locuinţa vizitiului în suprafaţă de 72 mp, având nr. top  4953 ,locuinţa mecanicului în suprafaţă de 98 mp, având nr. top  4951; bucătărie în suprafaţă de 40 mp, având nr. top  4945/1; seră în suprafaţă de 67 mp, având nr. top 4945/1; locuinţe pentru servitori în suprafaţă de 643 mp, având nr. top  4945/1; grajduri în suprafaţă de 1258 mp, având nr. top  4945/1; magazie în suprafaţă de 321 mp, având nr. top  4945/1; pătul în suprafaţă de 152 mp, având nr. top  4952; uscătoare de tutun în suprafaţă de 1600 mp, având nr. top  4945/1),si bunurile mobile mentionate in procesul verbal incheiat la data de 10.10,1940 (13 cai de muncă, rasa Nonius ; 5 mânji rasa Nonius , 7 vaci de lapte, rasa Simmental,5 viţei, rasa Simmental ,1 taur, rasa Simmental ; 6 porci la îngrăşat, rasa Mangaliţa ; 5 scroafe de prăsilă , rasa Mangaliţa ,11 purcei, rasa Mangaliţa, 1 vier, rasa Mangaliţa ,105 oi, rasa Merinos ,4 berbeci, rasa Merinos ,40 găini,raţe ,6 bivoli, 7 pluguri ,4 grape,4 tăvăluge ,1 semănătoare porumb, 1 semănătoare, 6 căruţe pentru boi, 3 căruţe pentru cai,8 perechi hamuri, 2 trăsuri cu acoperiş,2 trăsuri, 1 pereche şei, 5 sănii ,1 hârleţ; o coasă, 2 pluguri rotative,2 platforme, 1 camion Portativ, 1 camion de lapte, 2 greble mecanice ,o moară pentru uruială,3200 kg grâu şi 22.500 kg , 130 buc 4/5 lemn de construcţie,precum si produse in recoltare: 9,7820 ha tutun , 4,6037 ha sorg, 1,7983 ha sfeclă de nutreţ), proprietatea antecesorului său G. A., au intrat prin efectul dispoziţiilor legislative abrogate de art. 1 din Legea nr. 641/1944 (Decretul Lege nr.3347/04.10.1940) în patrimoniul statului.

A constataT că dispoziţiile legislative de preluare au fost abrogate prin dispoziţiile art. 1 şi 19 din Legea nr. 641/1944 şi că aceste bunuri se presupune că nu au ieşit din patrimoniul antecesorului său conform art. 19 din Legea nr. 641/1944 si va dispune obligarea pârâtului, în temeiul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 641/1944, la plata sumei totale de 1.654.530 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile şi imobile devenite mobile prin dezincorporare, care au făcut obiectul dispoziţiilor legislative abrogate de art. 1 din Legea nr. 641/1944.

Constatând calitatea procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, in baza art. 274 Cpc., instanţa de fond l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.860 lei, reprezentând suma de 2.100 lei onorariu expertiză imobiliară ( 700 lei prin chitanţa nr. 4578472/19.03.2012 si 1400 lei prin chitanţa nr. 4774053/29.06.2012) si suma de 5.760 lei onorariu expertiză bunuri mobile ( 700 lei prin chitanţa nr. 4729915/08.06.2012 si 5.060 lei prin chitanţa nr. 4933672/25.09.2012).

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor solicitând  admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive si respingerii acţiunii faţă de Ministerul Finanţelor Publice .

Prin decizia civilă nr.174/A din 30 aprilie 2013, Tribunalul Bihor a admis ca fondat apelul civil formulat de apelantul STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentant de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR, cu sediul în Oradea, în contradictoriu cu intimaţii G. M. E., COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, cu sediul în Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1299/25.10.2012 pronunţată de Judecătoria Salonta pe care a schimbat-o în tot, în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

A respins acţiunea civilă formulată de reclamantul  G. M. E. în contradictoriu cu STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi chemata în garanţie COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, ca fiind prescrisă.

A respins ca rămasă fără interes cererea de chemare în garanţie a STATULUI ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE în contradictoriu cu chemata în garanţie COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

1.In ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Salonta în judecarea pricinii, faţă de valoarea precizată a obiectului cererii de 1.654.530 lei, instanţa de apel a reţinut următoarele.

La data formulării cererii de chemare în judecată, in 20 august 2010, anterior intrării în vigoare a legii 202/2010, reclamantul a stabilit obiectul cererii la valoarea de 499.000 lei. Instanţa de fond avea obligaţia de a-şi stabili competenţa materială in primă instanţă raportat la această valoare indicată în petitul cererii iniţiale iar majorarea ulterioară a câtimii obiectului în condiţiile art.132 alin. 2 pct.2 Cod de procedură civilă nu a atras o modificare a cererii în condiţiile art.132 alin 1 şi nici nu a fost în măsură să modifice competenţa stabilită de instanţa de fond la data investirii.

În acest sens sunt dispoziţiile art.18 indice 1 Cod de procedură civilă care stipulează foarte clar faptul că instanţa investită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece, chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

In consecinţă, s-a reţinut că  in mod corect instanţa de fond şi-a stabilit competenţa raportat la valoarea obiectului cererii de la data investirii sale şi care în condiţiile art.1 indice 2 coroborat cu interpretarea per a contrario a art.2 lit b Cod de procedură civilă, este a judecătoriei, fără a influenţa competenţa sa mărirea ulterioară a câtimii obiectului cererii.

Pentru aceste considerente faţă de dispoziţiile art.18 indice 1 Cod de procedură civilă, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond în mod temeinic a respins excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Salonta ca neîntemeiată.

 2.Apelantul reiterează de asemenea şi excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului susţinând că faţă de considerentele instanţei supreme exprimate în recursul in interesul legii prin decizia nr.33/2008, cererea reclamantului fiind inadmisibilă, motivarea acestei excepţii este oarecum contradictorie deoarece deşi se invocă inadmisibilitatea se extrage din decizia citată o porţiune care vizează prescripţia, o altă excepţie de asemenea invocată.

Prin decizia nr.33/2008 privind recursul in interesul legii, obligatorie pentru instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în esenţă faptul că în concursul dintre legea generală şi legea specială, instanţa trebuie să acorde prevalenţă legii speciale, respectiv cererile fundamentate pe dispoziţiile legii 10/2001 se impun a fi soluţionate potrivit dispoziţiilor speciale ale acestei legi, neputându-se apela la dispoziţiile dreptului comun atâta timp cât există o lege specială. Ulterior in decizia nr.27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată în recurs  în interesul legii,  Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a exprimat chiar mai tranşant în sensul că : ”în actiunile in acordarea de despagubiri banesti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevad masuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, indreptate direct impotriva statului roman, intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale art. 13 din aceasta conventie, sunt inadmisibile.”

S-a opinat că niciuna dintre aceste decizii pronunţate în recursul în interesul legii nu e aplicabilă in speţă in condiţiile în care cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamant nu e fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv Codul Civil ci pe dispoziţiile unei legi speciale reparatorii, respectiv Legea 641/1944, lege raportat la care instanţa de fond a analizat indreptăţirea reclamantului la despăgubiri, astfel încât principiul specialia generalibus derogant a fost respectat.

In consecinţă,  faţă de temeiul de drept al cererii principale, care este Legea 641/1944,  instanţa de apel a constatat  că acţiunea este admisibilă, excepţia inadmisibilităţii fiind în mod corect respinsă de instanţa de fond.

3.Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, s-a reţinut că  apelantul a susţinut,  că această excepţie se impunea a fi admisă susţinând în esenţă că in prezenta cauză,  calitatea procesuală revine altor organe in sensul ultimei teze a art.25 din Decretul 31/1954, invocând pe de o parte că această calitate procesuală pasivă ar reveni potrivit legii 10/2001 aşa cum este ea modificată prin legea 247/2005 Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor iar potrivit art.19 din Legea nr.641/1944, această calitate ar reveni Centrului Român de Romanizare.

Instanţa de apel a reţinut că pentru a se putea soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale pasive,  s-a impus mai întâi a se clarifica temeiul juridic al cererii.

In materia acţiunilor civile principiul disponibilităţii impune instanţei să se pronunţe asupra cererii aşa cum aceasta a fost formulată de reclamat neputâdu-i modifica obiectul, aşa cum impune art.129 alin 6 Cod de procedură civilă, instanţa fiind ţinută de obiectul cererii, aşa cum aceasta a fost formulată.

Totuşi în anumite situaţii,  instanţa este obligată să dea calificarea corectă a cererii în condiţiile art.84 Cod de procedură civilă dacă se observă că situaţia de fapt relevată se circumscrie unei alte încadrări juridice pe care partea nu este obligasă să o indice cu exactitate rămânând instanţei obligaţia de a face această calificare.

Din perspectiva acestei obligaţii, s-a reţinut că instanţa de apel este obligată să verifice dacă situaţia de fapt relevată şi dovezile de la dosar,  nu ar atrage aplicabilitatea în cauză a unei alte legi speciale decât cea invocată de reclamant.

Astfel apelantul pârât a invocat faptul că in cauză ar fi incidente dispoziţiile legii 10/2001 modificate prin legea 247/2005 şi care ar atrage o procedură specială şi implicit şi calitatea procesuală pasivă a Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor.

Potrivit dispoziţiilor art.1 din legea 10/2001: Imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite se restituie in natura sau in echivalent, cand restituirea in natura nu mai este posibila, in conditiile prezentei legi.

Din prevederile acestui articol rezultă că legea 10/2001 se aplică imobilelor preluate abuziv de statul comunist in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau celor care au făcut obiectul unor rechiziţii in baza legii nr.139/1940, or in speţă niciuna dintre aceste condiţii nu sunt îndeplinite.

Potrivit susţinerilor reclamantului şi probatoriului cu înscrisuri şi martori, administrat în cauză, s-a reţinut de instanţa de apel că bunurile mobile şi imobilele dezintegrate mai apoi, au fost preluate in baza Decretului Lege nr.3347/1940 ca o măsură de opresiune împotriva antecesorilor reclamantului, având origini evreieşti iar în anul 1945 acestea nu mai existau fiind distruse/dezintegrate, respectiv vândute anterior, incepând cu anul 1941 (data unui proces verbal de scoatere la vânzare silită a anumitor bunuri mobile ale antecesorilor reclamantului), susţinându-se că la data apariţiei legii de reparaţie nr.641/1944 ele nu mai existau în fapt, astfel încât in mod logic nu mai puteau face obiectul preluării lor în anul 1945 de către statul comunist. De asemenea nu s-a invocat şi nici nu s-a dovedit în speţă că aceste bunuri ar fi făcut obiectul unei rechiziţii in temeiul legii nr.139/1940 deşi această lege prevede de asemenea o procedură specială ce se impunea a fi urmată în cazul rechiziţiilor.

Mai mult, s-a reţinut că,  Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în întâmpinarea depusă in faţa instanţei de fond, a  arătat că procedura administrativă reglementată de Legea 247/2005 nu a fost declanşată de reclamantul G. M. E. nefigurând vreo cerere transmisă Secretariatului comisiei in baza legii speciale.

De altfel, s-a reţinut că  în privinţa terenurilor ce au făcut obiectul Legii 18/1991 şi cu privire la care reclamantul a făcut cerere de reconstituire în temeiul acestei legi, reclamantul arată clar că nu formulează nici o pretenţie, obiectul prezentei cereri formulându-l doar bunurile mobile prin natura lor cât şi cele devenite mobile prin dezintegrarea lor ulterior preluării.

In consecinţă,  instanţa de apel a reţinut că faţă de susţinerile reclamantului, dovezile de la dosar şi situaţia de fapt calificată juridică in primul rând de reclamant prin avocat, lipsa dovezilor in sensul unei preluări intervenite ulterior datei de 6 martie 1945 sau a unei rechiziţii in privinţa bunurilor ce fac obiectul prezentului litigiu şi faţă de lipsa oricărei dovezi in sensul formulării unei alte cereri de despăgubiri în condiţiile Legii 10/2001 a cărei aplicabilitate reclamantul o contestă vehement, prezumându-se astfel că nu a apelat la aceasta in acelaşi scop, s-a apreciat că dispoziţiile Legii 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, in consecinţă nici procedura specială reglementată de legea 247/2005, calitatea procesuală pasivă a Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor,  neputând fi reţinută în cauză.

Cât priveşte eventuala aplicabilitate în cauză a O.U.G. 83 din 1999 republicată privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor care au aparţinut minorităţilor naţionale, in acord cu intimatul reclamant, instanţa de apel a reţinut că nici această lege nu poate fi incidentă in prezenta cauză, pentru argumentele ce succed.

Potrivit dispoziţiilor OUG 83/1999, aşa cum sugerează foarte clar şi titlul, acest act normativ reglementează situaţia juridică a imobilelor ce au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, art.1 alin 1 reiterând clar ideea de imobil aparţinând unei comunităţi iar art.1 alin 3 definind comunitatea minorităţilor naţionale ca fiind o entitate juridică de drept privat constituită in condiţiile legii, or în prezenta cauză, s-a constatat că,  cererea de despăgubiri e formulată de un membru al acestei comunităţi, persoană fizică, astfel încât rezultă cu claritate că dispoziţiile OUG 83/1999 nu sunt incidente în prezenta cauză.

În consecinţă,  având in vedere că prin petitul cererii reclamatul solicită despăgubiri pentru bunuri mobile prin natura lor sau devenite mobile prin dezintegrare, ce i-au fost preluate în baza unor dispoziţii legislative discriminatorii îndreptate împotriva evreilor şi care au fost abrogate, bunuri ce nu mai existau în materialitatea lor la data de 6 martie 1945, aspecte de altfel necontestate de niciunul dintre pârâţi, instanţa de apel a apreciat că reclamantul în mod corect a indicat incidenţa în prezenta cauză, faţă de situaţia de fapt relevată, a prevederilor Legii 641/1944 raportat la dispoziţiile căreia instanţa de fond a analizat cauza reclamantului.

În consecinţă,  instanţa de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice raportat la prevederile legii 641/1944.

Potrivit art.26 alin 3 din legea 641/1944 restituirea bunurilor mobile consumate, dispărute sau care lipsesc din orice altă cauză, se face prin plata de către Stat a valorii reale a bunului. In consecinţă, s-a reţinut că legea nu instituie prin această lege un alt organ al statului înfiinţat în scopul acordării despăgubirilor, astfel încât în aceste raporturi Statul Român urmează a fi reprezentat de Ministerul Finanţelor publice potrivit regulii impuse de art.25 din Decretul 31/1954.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiată susţinerea apelantei potrivit căreia calitatea procesuală pasivă ar aparţine în cauză Centrului Naţional de Romanizare, atâta timp cât din textul legii nu rezultă faptul că despăgubirile s-ar plăti prin intermediul acestei instituţii, din contră prevederile art.26 alin 3 sunt foarte clare în sensul că despăgubirile se plătesc de stat la valoarea reală a bunului.

In ceea ce priveşte Centrul Naţional de Romanizare, s-a reţinut că Legea 641/1944 prevede in art.59 că acesta va restitui, la cererea celor îndreptăţiţi, in termen de 10 zile de la facerea cererii, toate titlurile de proprietate şi actele de orice natură ce au fost depuse pentru satisfacerea dispoziţiunilor legislative prevăzute de art.1 din prezenta lege, încheiate de Centrul Naţional de Romanizare pe toată durată pe care acesta a administrat bunul insă despăgubirile pentru bunurile mobile dispărute sau cele ce nu se mai pot restitui din orice alte motive se plătesc de către stat, aşa cum reglementează art.26 alin 3 coroborat cu art.60 din lege. Totodată Centrul Naţional de Romanizare, aşa cum rezultă din textul legii, este instituţia prin intermediul căreia au operat majoritatea preluărilor abuzive pe motive etnice, desfiinţate de drept în condiţiile acestei legi de reparaţie, in consecinţă art.45 prevede că proprietarii şi chiriaşii evrei îndreptăţiţi să reintre în imobilele din care au fost evacuaţi de Centrul Naţional de Romanizare, vor putea denunţa contractele apartamentelor ce le deţin actualmente în calitate de chiriaşi. Totodată sunt considerate nule de drept în temeiul art.55 din lege toate contractele de inchiriere sau darile in folosinta sub orice forma sau titlu a imobilelor restituite in virtutea prezentei legi, făcute de către Centrul Naţional de Romanizare iar potrivit art.56 alin 2 orice contracte incheiate de Centrul National de Romanizare cu privire la bunurile evreiesti preluate in temeiul legii 82/1942 sunt declarate nule de drept.

In consecinţă, din dispoziţiile legii speciale rezultă că Centrul Naţional de Romanizare a fost o institutie prin intermediul careia au operat multe preluari abuzive ale bunurilor evreiesti şi care a administrat, a dat in folosinta aceste bunuri, deţinând chiar titluri de proprietate in privinţa acestora. In măsura in care bunurile a căror restituire se solicita potrivit legii 641/1944 erau in fiinta, la data aparitiei legii, actele de dare in folosinta emise de Centrul National de Romanizare sau chiar de transferare a dreptului se considerau desfiinţate de drept, fostii proprietari putând solicita bunul de la cei care il detineau iar Centrul putea fi obligat la restituirea titlurilor de proprietate. In măsura in care insa era vorba de bunuri mobile ce nu se mai puteau restitui din diverse motive, cum se invocă in spetă, calitatea procesuală pasivă in privinţa acordării despăgubirilor aparţine Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice asa cum reiese din art.26 alin 3 din legea 641/1944.

In consecinţă,  pentru toate aceste motive de fapt şi de drept,  instanţa de apel a reţinut că in mod temeinic instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată.

4.In ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a respins această excepţie,  apreciind că acţiunea este imprescriptibilă extinctiv deoarece s-ar afla în prezenta unei veritabile acţiuni în revendicare privind despăgubirile solicitate pentru bunuri mobile şi imobile devenite mobile prin dezincorporare.

Instanţa de apel a  apreciat că pentru a se putea stabili caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al cererii trebuie stabilit mai întâi dacă in cauză acţiunea este o veritabilă acţiune in revendicare care tinde la restituirea bunului in materialitatea lui adevăratului proprietar, sau vorbim de o acţiune personală, prescriptibilă extinctiv.

Caracterul imprescriptibil al acţiunii in revendicare derivă tocmai din imprescriptibilitatea dreptului de proprietate însuşi asupra bunului asupra căruia poartă proprietatea, acesta bun in materialitatea lui putând fi solicitat oricând de către adevăratul proprietar de la cel ce il deţine fără drept. In consecinţă,  o condiţie sine qua nonă a acţiunii in revendicare este existenţa bunului in materialitatea lui. In momentul in care bunul in materialitatea lui nu mai există, acţiunea in revendicare se preschimba intr-o acţiune in despăgubiri, dreptul de proprietate al proprietarului stingându-se odată cu dispariţia bunului, el ii conferă totuşi fostului proprietar un drept de a-şi recupera pierderea suferită prin pieirea, fără culpa sa, a propriului bun, solicitând despăgubiri de la cel căruia această pieire ii este imputabilă, in cauza prezentă de la Statul Român.

Tribunalul a apreciat că nu se poate reţine ideea,  că o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul creat prin preluarea abuzivă a unui bun mobil ce nu se mai poate restitui din diverse motive dă naştere la o acţiune imprescriptibilă, atâta timp cât protejează un drept de creanţă, respectiv un drept la despăgubiri reprezentând valoarea bunului mobil pierit sau dispărut, sau care din orice alte motive nu se mai poate restitui.

Totodată, s-a reţinut că,  caracterul prescriptibil al acţiunii in despăgubiri pentru bunuri mobile pierite ce nu se mai pot restitui, având in vedere dispoziţiile incidente, respectiv Legea 641/1944 aflate şi in prezent in vigoare, nu se poate raporta la practica instanţelor in material despăgubirilor reglementate de alte legi speciale, cum ar fi Legea 10/2001,  in această materie existând o reglementare distinctă şi nici practica Curţii Europene a Drepturilor Omului in materia protejării dreptului de proprietate in condiţiile art.1 Protocol 1 nu este incidentă, având in vedere că raportat la legea invocată şi intrată in vigoare in anul 1944 şi care guvernează întregul raport juridic dedus judecăţii, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu era aplicabilă ratione temporis, la acea dată aceasta nefiind incă introdusă in dreptul intern prin ratificare, iar România la acea dată nu a aderat la convenţie, astfel încât nu se poate analiza din perspectiva garanţiilor oferite de Convenţie un raport juridic născută sub imperiul unei legi care scapă acţiunii in timp a convenţiei şi care la acea dată nu era aplicabilă în România.

In consecinţă, s-a reţinut de instanţa de apel că termenul de prescripţie trebuie calculat raportat la data la care s-a născut dreptul reclamantului la despăgubiri in temeiul Legii nr. 641/1944.

Astfel,  potrivit art.36 din Legea 641/1944 relevant în speţă in materia prescripţiei : termenele fixate pentru dobândirea, conservarea sau stingerea drepturilor de orice natură, decăderile şi prescripţiile relative la bunurile şi drepturile prevăzute de art.19, sunt întrerupte şi termenele de perimare ale acţiunilor în justiţie, privitoare la aceste bunuri şi drepturi, sunt suspendate pe tot timpul scurs de la data dispoziţii de scoatere a bunului sau dreptului respectiv din patrimoniul evreului până la data de 1 martie 1945.

Din această prevedere rezultă cu claritate că acţiunile în justiţiei ce vizează restituirea bunurilor preluate abuziv de prezenta lege, inclusiv acţiunile în despăgubiri in privinţa bunurilor mobile ce nu se mai pot restituii, sunt prescriptibile extinctiv, toate termenele de prescripţiei fiind insă suspendate de drept de la data preluării bunurilor şi până la data de 1 martie 1945, când începe să curgă termenul, aceasta fiind data la care se puteau solicita, fără nici o oprelişte, despăgubiri în temeiul art.26 alin 3 din lege, pentru bunurile considerate deja dispărute sau imposibil de restituit.

In ceea ce priveşte bunurile mobile pentru care se solicită despăgubiri,  instanţa de apel a reţinut că acestea sunt de două categorii,  bunuri mobile prin natura lor, respectiv animale, unelte agricole, bunuri de uz casnic şi necesare întretinerii unei mosii si bunuri devenite mobile prin dezincorporare, respectiv clădirile de pe mosia antecesorului reclamantului cu privire la care se invocă faptul că s-au desfăcut bucată cu bucată de localinici după preluarea mosiei ca efect al unor măsuri antievreisti. S-a reţinut că nici o clipă reclamantul nu a susţinut faptul că aceste bunuri ar fi imobile, chiar şi prin obiectul la care se aplică, interesul juridic al acestuia fiind acela de a recunoaşte bunurilor sale, natura de bunuri mobile,  tocmai pentru a opera incidenta art.26 din lege care se aplică in mod clar doar bunurilor mobile.

S-a opinat că regula institiută de legiutor prin art.19 este aceea că bunurile fie ele mobile sau imobile, fie ele de orice fel,  reintră de drept în proprietatea celor de la care s-au preluat, considerându-se că nu au ieşit niciodată din proprietatea titularului deposedat şi fiind restituite acestuia in condiţiile prezentei legi, fără formalităţi de transcriere sau întăbulare.

In consecinţă bunurile existente reintră in materialitatea lor în proprietatea foştilor proprietari evrei, legea reglementând de fapt restituirea in materialitatea lor a acestor bunuri.

In ceea ce priveşte vânzarea bunurilor la licitaţie publică, aşa cum s-au vândut o parte din bunurile mobile ale antecesorului reclamantului potrivit procesului verbal din 1941 de la dosar, s-a reţinut că legiuitorul prevede in art.22 in principal, că fostul proprietar in patrimoniul căruia au revenit bunurile de drept in temeiul legii va solicita restituirea lor de la cel căruia statul i le-a vândut prin licitatie, achizitorii fiind indreptăţiţi la restituirea sumelor achitate, către Stat, sume ce le vor putea solicita cu ocazia anulării înstrăinării.

Cu toate acestea ,instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit in cauză faptul că la data intoarcerii in tară, reintoarcere ce a intervenit in anul 1946, potrivit declaraţiilor martorului Binder Elisabeta Margareta, familia Gyemant venită din Ungaria ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte efectiv persoanele cărora bunurile mobile de pe moşie, le-au fost vândute şi a solicita restituirea acestora de la cei ce le-au achiziţionat la licitaţie şi mai mult, din procesul verbal intocmit in 1941 rezultă date doar cu privire la vânzarea unei părţi din aceste bunuri, cu privire la restul neexistând nici o dată.

In consecinţă, instanţa de apel a apreciat  că ar fi o sarcină disproporţionată dacă s-ar considera că pentru o parte din bunurile mobile vândute,  familia reclamantului avea posibilitatea de a le solicita restituirea de la cei cărora li s-au vândut la licitaţie, având in vedere contextul istoric, timpul scurs de la vânzare până la intoarcere, numărul mare de bunuri preluate şi imposibilitatea considerată obiectivă de instanţă de a afla toate datele de identitate ale celor care au achizitionat aceste bunuri.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel a reţinut  că atât pentru bunurile mobile vândute prin licitaţie dar al căror achizitori nu s-au putut identifica in mod obiectiv după 1946 de familia Gyemant cât şi pentru bunurile imobile devenite mobile prin dezintegrarea lor, intervenită potrivit declaraţiilor necontestate ale martorilor in anul 1944, antecesorii reclamantului aveau dreptul de a solicita despăgubiri de la Statul Român in baza art.26 alin 3 incepând cu data de 1 martie 1945, potrivit art.36 din lege.

Având in vedere că dreptul la acţiune s-a născut in 1 martie 1945,  acesta fiind momentul de la care antecesorii reclamantului puteau solicita despăgubiri, Tribunalul a apreciat că prescripţia este supusă dispoziţiilor Codul Civil de la 1864 care reglementa in art.1890 o prescripţie de 30 de ani atât pentru acţiunile reale cât şi pentru cele personale pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile.

In consecinţă,  s-a reţinut că termenul de 30 de ani a început să curgă in 1 martie 1945 şi urma a se implini in 1 martie 1975, pe parcursul curgerii acestui termen a intervenit insă o nouă lege care reglementa prescripţia extinctivă respectiv decretul lege 167/1958 care reglementa in art.3 alin 1 un termen general de prescripţie de 3 ani pentru toate prescripţiile privind acţiunile personale fundamentate pe un drept de creanţă.

Totodată potrivit art.25 din decretul nr.167/1958 :dispoziţiile prezentului decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, care ca termenele de prescripţie prevăzute în Decretul de faţă vor fi socotite că Încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret.

Iar potrivit art.25 alin 2 Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate în decret.

 Din dispoziţiile legale enunţate, s-a reţinut că rezultă că şi termenele de prescripţie începute sub imperiul legii vechi dar care nu s-au împlinit la data intrării in vigoare a legii noi, sunt supuse termenelor prevăzute de legea nouă, ce se vor calcula de la intrarea in vigoare a acesteia, dispoziţiile legii vechi urmând a supravietui numai in cazul in care acestea prevăd un termen de împlinire mai scurt decât legea nouă, ceea ce nu e cazul in speta, faţă de durata mult mai scurtă a prescripţiei reglementate de noua lege.

In concret, s-a reţinut că  termenul de 30 de ani ce a început să curgă la 1 martie 1945 nu era împlinit la data intrării in vigoare a Decretului lege 167/1958 din 21. aprilie 1958, republicat in 15 iulie 1960 in baza Decretului lege 218/1960 (care aduce modificări art.25 şi altor dispoziţii incidente), la această ultimă dată mai existând un termen de prescripţie de 15 ani pentru înaintarea acţiunii in condiţiile codului civil. Cu toate acestea termenul prevăzut de noua lege, fiind mai scurt, respectiv de 3 ani si împlinindu-se astfel anterior termenului prevăzut de legea veche, acesta este aplicabil in spetă, dar curge de la data intrării in vigoare a legii 167/1958 modificată prin decretul lege 218/1960, urmând a se împlini in termen de 3 ani de la această dată.

Cu toate acestea faţă de situaţia politică existentă in România in anul intrării in vigoare al acestei legi, caracterizată prin instaurarea regimului comunist, a cărui politică de naţionalizare era mai degrabă specifică preluărilor abuzive şi nicidecum despăgubirilor evreilor deposedaţi pe nedrept de bunurile lor, s-a reţinut că se prezumă că sub imperiul acestui regim dreptul consacrat legal încă din 1944 în favoarea antecesorilor reclamantului,  nu putea deveni efectiv, acesta neputând dobândi efectiv despăgubiri având in vedere natura politică a regimului comunist, motiv pentru care a operat o suspendare de drept a termenului de prescripţie in temeiul art.13 lit. a din Decretul 167/1958 existând un caz de forţă majoră care a împiedicat pe creditor să facă acte de întrerupere, astfel încât sub imperiul acestei legi noi, această nouă prescripţie nici nu a început să curgă, ea începând doar după încetarea cauzei de suspendare, respectiv  căderea regimului comunist ce a intervenit la data de 22 decembrie 1989, împlinindu-se la 3 ani de la această dată, respectiv 22 decembrie 1992 răstimp in care, deşi nu mai exista nici o cauză de împiedicare, reclamantul nu făcut nici un demers pentru a obţine despăgubiri in temeiul legii 641/1944.

Posibilitatea obiectivă de a face demersuri in vederea obţinerii de despăgubiri de la căderea comunismului este dovedită si prin faptul că reclamantul a apelat la dispoziţiile legii speciale, respectiv legea 18/1991, apărută in aceeaşi perioadă pentru a obţine restituirea în natură a terenurilor pe care se aflau odinioară aceste bunuri imobile devenite mobile prin dezintegrare, or nimic nu l-a împiedicat ca in aceleaşi împrejurări si in aceeaşi perioadă să solicite despăgubiri pentru bunurile mobile ce nu se mai pot restitui.

S-a apreciat de instanţa de apel că nu se poate reţine în cauză susţinerea reclamantului intimat potrivit căruia,  termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani,  pentru a obţine despăgubiri pentru bunurile mobile,  ar începe să curgă abia de la data la care acesta a obţinut dreptul de proprietate TP nr.13155/02.04.2009 asupra terenurilor respectiv anul 2009,  atâta timp cât Legea 641/1944 şi nici Legea 18/1991 nu prevede o asemenea intercondiţionare şi cu atât mai mult cu cât e vorba de o acţiune in despăgubiri şi nu de o restituire în natură a unor imobile clădiri la care s-ar putea pune eventual in discutie si proprietate asupra terenului pe care acestea se află, iar pe de altă parte dacă clădirile respective se aflau in fiinţă,  ele nu mai făceau obiectul Legii 641/1944,  făcând obiectul unei alte legi speciale de restituire urmând cu mare probabilitate acelaşi regim pe care l-au avut terenurile pe care se aflau, respectiv o preluare a acestora şi de statul comunist, caz in care se punea problema aplicării în speta a Legii 10/2001 şi a dispoziţiilor speciale a acesteia in materia despăgubirilor.

In consecinţă, s-a reţinut de instanţa de apel că  acţiunea reclamantului care este o acţiune personală pentru obligarea Statului la despăgubiri pentru bunurile mobile ce nu i se mai pot restitui din diverse motive, in baza art.26 alin 3 din Legea 641/1944 este prescrisă extinctiv la data de 20.08.2010 data înregistrării prezentei acţiuni la Judecătoria Salonta, termenul de prescripţie împlinindu-se la data de 22 decembrie 1992 in baza art.25 coroborat cu art.3 din decretul lege 167/1958, cu aplicarea cauzei de suspendare reglementată de art.13 litera a in perioada 1 iulie 1960-22 decembrie 1989.

Pentru toate aceste motive de fapt şi de drept,  instanţa de apel a reţinut că in mod nelegal instanţa de fond a respins excepţie prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, apreciind că acţiune nu este prescrisă, soluţia legală fiind aceea a admiterii acestei excepţii şi a respingerii acţiunii ca fiind prescrisă extinctiv.

Având in vedere că in urma admiterii apelului s-a dat soluţia pe această excepţie de fond, absolută şi peremptorie, analiza cauzei pe fondul dreptului, nu s-a mai  impus a se face.

Cu toate acestea,  instanţa de apel a  mai reţinut că probatoriul pe fondul dreptului a fost unul sumar, fiind in mod evident dificil de realizat raportat la data preluării ce a intervenit in anul 1940 şi a distrugerii lor in 1944, fiind de asemenea dificil de realizat o valorificare a uneltelor gen tăvălug de lemn, sau plug de fier care în prezent nu se mai regăsesc in agricultură in forma de atunci, expertiza efectuată in cauză prezentând şi o altă gravă eroare neobsevată de instanţa de fond, respectiv faptul că expertul include in valoarea bunurilor mobile si valoarea terenului aferent (aşa cum rezultă din concluziile expertizei-fila 181 dosar de fond) teren care in mod evident nu a făcut obiectul litigiului, fiind restituit reclamantului in baza Legii 18/1991 in condiţiile acestei legi speciale.

In consecinţă,  deşi nu se impune analiza pe fondul dreptului urmând a se admite excepţia prescripţiei extinctive, instanţa de apel a reţinut totuşi că probatoriul administrat de instanţa de fond în privinţa valorii despăgubirilor acordate este unul nepertinent şi neconcludent atât din perspectiva bunurilor pentru care s-ar fi datorat despăgubiri,  dar şi cu privire la valoarea acestora.

Legat de cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul STATULUI ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE în contradictoriu cu chemata în garanţie COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, in faţa instanţei de fond, instanţa de apel a reţinut că faţă de soluţia de respingere ca fiind prescrisă a cererii principale, această cerere subsidiară s-a impus a se respinge ca fiind rămasă fără interes, atâta timp cât nu se mai pune problema pronunţării unei soluţii pe fondul dreptului.

Pentru toate aceste motive de fapt şi drept in baza art.296 Cod de procedură civilă, instanţa de apel a admis ca fondat apelul formulat de apelantul STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentant de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR, în contradictoriu cu intimaţii GYEMANT MIHALY ELEK,  COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinţei civile nr. 1299/25.10.2012 pronunţată de Judecătoria Salonta pe care a schimbat-o în tot, în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

A respins acţiunea civilă formulată de reclamantul  G. M.E. în contradictoriu cu STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi chemata în garanţie COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, ca fiind prescrisă.

A respins ca rămasă fără interes cererea de chemare în garanţie a STATULUI ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE în contradictoriu cu chemata în garanţie COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.

In baza art.274 Cod de procedură civilă,  nu s-au acordat cheltuieli de judecată în fond şi nici in apel, constatându-se că reclamantul-intimat G. M. E.care a căzut in pretenţii nu este îndreptăţit a le primi iar apelantul intimat Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu le-au solicitat şi nici nu le-au dovedit.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, scutit de taxa de timbru, a declarat recurs, apelantul G. M.E., solicitând admiterea acestuia, în principal, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului, a menţinerii sentinţei.

Prin motivele de recurs, s-a invocat că nu poate opera prescripţia extinctivă, fiind o acţiune imprescriptibilă ori introdură în termenul legal de prescripţie. Acţiunea reglementată de art.26 din Legea nr.641/1944 este asimilată celei în revendicare, urmând obţinerea unor despăgubiri pentru pierderea proprietăţii unor bunuri ce trebuiau restituite în baza art.19 din lege.

Decizia nr.163/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- ce a reţinut că dreptul la despăgubiri pentru imobilele demolate, urmează regimul acţiunii în revendicare, imprescriptibilă extinctiv, nefiind incident Decretul Lege nr.167/1958. Chiar dacă problema imprescriptibilităţii acestui tip de acţiuni este controversată  în literatura şi practica de aplicare a vechiului cod civil, noul cod civil tranşează acest aspect ca imprescriptibil extinctiv –art.263 alin.2, art.266 alin.1, art.2502 din Noul Cod civil.

Chiar dacă noul cod civil nu este aplicabil, majoritatea soluţiilor nu sunt decât transpuneri doctrinare, jurisprudenţiale, de unificare a practicii judiciare, multe voci spunând că noul cod civil nu este altceva decât vechiul cod civil adnotat. Noul cod vizează protecţia unui drept de proprietate protejat de art.1 al Procolului nr.1 al CEDO, a art.6 al Convenţiei ce garantează dreptul la un proces echitabil.

Dreptul subiectiv ocrotit de art.26 din Legea nr.641/1999, este dreptul de proprietate, iar apărarea nu poate fi limitată în timp. Nu este vorba de un drept de creanţă,  dreptul la despăgubire decurge din chiar legea de restituire ce are ca obiect protecţia dreptului de proprietate ce nu este limitată în timp. Art.36 din Legea nr.641/1944 nu are relevanţă, câtă vreme acţiunea este imprescriptibilă, acesta se referă la decăderile şi prescripţiile legate de exercitarea unor drepturi de creanţă referitor la bunurile preluate de statul legionar.

Legea nr.641/1944 este mult superioară ca reglementare legilor restituirii postrevoluţionare, art.26 reglementând situaţia imobilelor demolate în perioada 1940-1944, neputând a-i fi imputat că nu a anticipat venirea  sistemului comunist şi că nu a reglementat expres situaţia în care un  cetăţean să poată formula o cerere întemeiată pe acest asrticol doar în 2010, la un an de la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului preluat de statul comunist.

A făcut instanţa de apel o confuzie grosieră cu privire la aplicabilitatea CEDO, apreciind inaplicarea în litigiu, câtă vreme litigiul este reglementat de o lege din 1944, anterioară ratificării convenţiei, ori, Convenţia se aplică litigiilor pornite după acest moment –deci şi cauza. A făcut demersuri pentru a-şi recupara contravaloarea averii preluate de statul legionar, apoi de cel comunist, având reptul la analiza pretenţiilor în fond.

Chiar dacă ar fi o acţiune prescriptibilă, termenul pentru acţiuni vizând despăgubiri pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr.641/1944 art.26, - imobile, imobile prin destinaţie, nu poate începe să curgă cât timp titularului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului pe care fuseseră edificate imobilele – 2.04.2009, greşit s-a reţinut că începea să curgă din 22.12.1989.

Scopul prescripţiei extinctive este sancţionarea celui rămas în pasivitate, ori, el a făcut demersuri, cereri de retrocedare în baza Legii nr.10/2001. Avea 14 ani la preluarea acestora, a demarat procedurile legale în baza Legii nr.18/1991, în 2001 a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, ce s-a constatat că nu este aplicabilă, după care a ajuns la concluzia că incidentă este  Legea nr.641/1944.  A avut o conduită corectă, nu a stat în pasivitate, rapoartele de evaluare nu au fost contestate de pârât, starea de fapt a fost probată cu actul de preluare, declaraţii martori, situaţia de CF, practică judiciară.

În drept s-a invocat art.304 pct.9, art.312 alin.4, 5, 9 Cod procedură civilă.

Intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a comisiei, arătând că din prevederile art.1 rezultă că Legea nr.10/2001, se aplică imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist în perioada 6.03.1945-22.12.1989 sau a celor care au făcut obiectul unor rechiziţii în baza Legii nr.139/1940, ori, în speţă, nici una dintre aceste condiţii nu sunt îndeplinite, situaţie din care reiese şi lipsa calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale, iar faţă de cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în mod corect instanţa de fond a respins-o ca inadmisibilă, întrucît nu îndeplineşte condiţiile pe care dispoziţiile legale le prevăd pentru o astfel de cerere, astfel în consecinţă, solicită menţinerea sentinţei atacate în ceea ce priveşte Comisia Centrală.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa de recurs a constatat următoarele:

Principalul aspect juridic criticat prin recursul de faţă,  îl constituie excepţia prescriptibilităţii sau inprescriptibilităţii acţiunii, prin care se solicită obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor mobile şi imobile devenite mobile prin dezincorporare, ce au făcut obiectul dispoziţiilor legislative abrogate de art.1 din Legea nr.641/1944.

Pentru a clarifica această problemă într-adevăr trebuie să se  stabilească dacă acţiunea în cauză, în măsura în care bunul revendicat nu mai există în materialitatea sa rămâne o acţiunea în revendicare sau devine o acţiune personală în despăgubiri. Legislaţia civilă în vigoare anterior aplicării noului Cod civil a lăsat în seama doctrinei şi jurisprudenţei calificarea acestui gen de acţiuni, ori este incontestabil că nu dispoziţiile noului Cod civil sunt aplicabile în cazul din speţă,  astfel că argumentele întemeiate pe prevederile noului cod civil nu pot servi ca temei juridic în speţă, dar pot constitui un far călăuzitor în sensul spre care ar trebui să meargă interpretările juridice.

Ori, mergând cu interpretarea în sensul pe care îl precizează în mod clar şi noul cod civil, acţiunea în revendicare a unui bun prin destinaţie sau prin încorporare,  trebuie considerată imprescriptibilă indiferent că obiectul material al revendicării există în fiinţă sau nu, pentru că în cazul pieirii bunului echivalentul în bani i-a locul bunului intervenind o subrogaţie reală. Este greşită interpretarea potrivit căreia în cazul pieirii bunului din alte cauze decât culpa proprietarului, forţă majoră sau fapt de război, mijlocul juridic de reparare a prejudiciului încercat ar fi o acţiune personală pentru dobândirea unui drept de creabţă. Pentru a fi în prezenţa unui drept de creanţă, este necasar să preexiste  un contract sau a unui fapt juridic ilicit, ceea ce în cazul de faţă nu a existat nici un moment.

Acţiunea exercitată în temeiul Legii nr.641/1944 este o acţiune reală în revendicare imobiliară, imprescriptibilă, chiar dacă bunul preluat abuziv de stat nu mai există în materialitatea lui, pentru că art.20 vorbeşte de restituire în starea în care se aflau în momentul preluării, ţinând cont de uzura normală, moment la care s-a născut practic dreptul la acţiunea în revendicare, chiar dacă de exercitat s-a exercitat la o dată la care bunurile nu mai existau în materialitatea lor, inexistenţa bunurilor neputând fi imputabilă proprietarului de drept.

De altfel, art.19 din Legea nr.641/1944, consideră că bunul n-a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului deposedat, iar conform alin.3 din art.26, restituirea bunurilor conumate, dispărute sau care lipsesc din orice altă cauză, se face prin plata de către Stat a valorii reale a bunului, deci legiuitorul a stabilit subrogaţia reală, suma de bani la care este îndreptăţit proprietarul deposedat luând locul bunului dispărut sau consumat. Deci, în cazul bunurilor ce nu mai există la momentul revendicării lor, temeiul juridic rămâne acţiunea în revendicare obiectul material sau modalitatea în care poate fi restituit, find echivalentul în bani, dar asta nu înseamnă că suntem în prezenţa unui drept de creanţă ci tot a unei acţiuni reale de apărare a unui drept de proprietate.

S-a reţinut că este greşită şi apreciarea instanţei de apel în sensul că acţiunea viza doar bunuri mobile, când petitul menţionează cât se poate de clar, „bunuri mobile (preluate prin proces-verbal) şi imobile (descrise de asemenea în proces-verbal)”, deci nu sunt aplicabile nici prevederile privind revendicarea de bunuri mobile, fiind vorba de revendicarea unor bunuri imobile devenite mobile prin dezincorporare.

Aşa fiind, în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea termenelor de prescripţie prevăzute de Decretul nr.167/1958, raportându-se la revendicarea bunurilor mobile în temeiul unoi drept de creanţă şi a respins acţiunea pe excepţia de prescripţie, neanalizând fondul.  Chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr.163/14.01.2005 a concluzionat că dreptul la despăgubiri pentru imobile demolate aflate pe terenuri preluate abuziv de Stat, urmează cursul acţiunii imobiliare, imprescriptibilă sub aspectul revendicării, nefiind aplicabile dispoziţiile Decretului nr.168/1958.

În atare situaţie şi cu precizarea că nu-şi găseşte aplicarea Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţa de faţă – aspect corect reţinut şi de instanţa de apel -, recursul este fondat şi a fost admis în baza prevederilor art.312 raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru a soluţiona cauza în fond.

Criticile formulate în subsidiar de recurent, nu se mai impun a fi analizate faţă de cele reţinute mai sus, iar modificarea deciziei în urma admiterii recursului, nu se putea dispune întrucât motivarea instanţei de apel concluzionează că probaţiunea administrată era insuficientă, ori în virtutea caracterului devolutiv al apelului şi pe baza rolului activ, instanţa ar fi trebuit să dispună completarea probaţiunii pentru a putea soluţiona pe fond apelul, sens în care poate proceda, dacă se găseşte necesar ,  cu ocazia rejudcării apelului.

Domenii speta

Spete similare