Restituirea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale.

Decizie 1016 din 18.05.2012


Restituirea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale. Obiectul judecăţii.

Din art.317 C. pr. pen. rezultă că sesizarea instanţei de judecată se face în limita faptelor şi persoanelor arătate în actul de sesizare, încadrarea juridică a faptelor nefiind relevantă sub acest aspect.

Intră în obiectul judecăţii şi instanţa are obligaţia să se pronunţe cu privire la faptele care au fost precis determinate în partea expozitivă a rechizitoriului.

Judecătorul învestit cu soluţionarea în fond a cauzei penale dovedeşte o mai mare minuţiozitate în îndeplinirea actelor de urmărire penală, însă aceasta nu poate argumenta totalmente justificat existenţa unei nerespectări a unor dispoziţii legale cu privire la modul în care a fost efectuată urmărirea penală, care să atragă incidenţa art.332 C. pr. pen.

- art.332 şi art.317 C. pr. pen.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A II-A PENALĂ,

DECIZIA NR. 1016 din 18.05.2012)

Asupra recursului penal de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr.55 din 21 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria Alexandria în dosarul nr.1190/740/2011, a fost admisă cererea formulată de inculpatul M.S. şi in baza art.332 alin.2 Cod pr.penală s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, în vederea refacerii urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev.de art.288, 291 şi 264  Cod penal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria nr. 2944/P/2009 din 29.10.2010 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor M.F.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 288 alin. 1 Cod penal, art. 291 Cod penal, art. 215 alin. 1 Cod penal şi art.85 alin.2 din OUG 195/2002, N.L.F. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.288 alin.1 Cod penal, art. 291 Cod penal şi art. 215 alin. 1 Cod penal şi M.S., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 288 alin. 1 Cod penal, art. 291 Cod penal şi art. 264 Cod penal.

După sesizarea instanţei cu rechizitoriu, la termenul de judecată din data de 21 februarie 2012, inculpatul M.S. a solicitat restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 332 alin. 2 Cod de procedură penală. S-a arătat, în esenţă, că în cursul urmăririi penale nu s-a putut face o apărare efectivă şi concretă inculpatului atâta timp cât Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria a prezentat aspecte lapidare, generice, abstracte, aceleaşi inadvertenţe regăsindu-se şi în actul de sesizare a instanţei, imposibilitate ce s-a prelungit şi în cursul efectuării cercetării judecătoreşti.

Analizând cauza prin prisma cererii formulate de inculpatul M.S., prin apărător ales, instanţa a reţinut următoarele:

În primul rând, este necesară clarificarea situaţiei faţă de susţinerile reprezentantului Ministerului Public, care a arătat că aspectele invocate pot face obiectul verificării regularităţii actului de sesizare, conform art.300 Cod procedură penală, iar nu a procedurii prev. de art.332 alin.2 Cod procedură penală, fiind depăşit momentul procesual, făcându-se referire la lipsuri ale actului de sesizare (rechizitoriu), iar Curtea de Apel Bucureşti,  prin decizia nr. 2055 din 24 decembrie 2010 s-a pronunţat deja, definitiv, asupra regularităţii actului de sesizare.

Judecătoria Alexandria arată că restituirea cauzei la procuror se poate dispune pe două temeiuri:

- restituirea în vederea refacerii rechizitoriului (art.300 alin.2 Cod de procedură penală);

- restituirea pentru refacerea urmăririi penale (art.332 Cod de procedură penală).

Conform art.300 alin.1 Cod de procedură penală, instanţa este datoare să verifice, din oficiu, regularitatea actului de sesizare. Potrivit art.264 Cod de procedură penală ,,rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată”.

Astfel  cum s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Secţia penală, decizia nr. 377 din 2 februarie 2010), verificările instanţei, conform art. 300 alin. 1 Cod de procedură penală poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare şi respectării art.264 alin.3 Cod de procedură penală.

În principiu, examinarea eventualelor nulităţi din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale) este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare şi rezultă din existenţa distinctă, a art.300 Cod de procedură penală, respectiv a art.332 Cod de procedură penală care constituie norme juridice ce reglementează două momente procedurale diferite şi care nu se pot confunda.

În măsura în care se constată nulităţi ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecinţă firească, se impune, evident, şi refacerea rechizitoriului. Această observaţie, trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulităţii, astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulităţii şi efectul extensiv al nulităţii), susţinându-se constant – în doctrină–  că în reglementarea Codului de procedură penală nu sunt dispoziţii exprese în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de organele judiciare în raport cu relaţia ce există între actul lovit de nulitate şi celelalte acte procesuale întocmite.

Neobservarea unor dispoziţii care reglementează urmărirea penală nu atrage, în toate cazurile, nulitatea absolută şi, respectiv, restituirea cauzei la procuror. Distinct, încălcarea unor dispoziţii din faza urmăririi penale pot atrage –în condiţiile legale - nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută.

,,De lege lata” această concepţie a legiuitorului este reflectată de dispoziţiilor art. 197 alin. 1 şi 2,3 Cod de procedură penală, art. 197 alin. 1 şi 4 cod de procedură penală, respectiv, art. 332 alin. 1 şi 2 Cod de procedură penală.

Invocarea eventualelor încălcări ale legii în activitatea de urmărire penală se face, uneori din oficiu, dar de regulă prin formularea de către procuror sau partea interesată a unei cereri (art.197 alin.4 Cod de procedură penală).

Distinct de ,,excepţii” şi ,,cereri” – astfel cum sunt reglementate de Codul de procedură penală – pentru verificarea anumitor acte ale fazei de urmărire penală au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie aplicate de judecător.

Astfel, pentru verificarea actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedură specifică, cea reglementată în art.300 Cod de procedură penală.

Potrivit art. 300 alin. 2 Cod de procedură penală, în cazul în care se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.

Aşa cum s-a menţionat anterior, verificările instanţei, conform art. 300 alin. 1 Cod de procedură penală, poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriul) asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare şi respectării art. 264 alin. 3 Cod de procedură penală.

Or, astfel cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti prin decizia penală nr. 2055 din 24 decembrie 2010 rechizitoriul nr. 2944/P/2009 din 29.10.2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria respectă prin formă şi conţinut toate cerinţele legii.

Având în vedere că prin apărarea formulată de inculpatul M.S. s-a invocat nerespectarea unor dispoziţii legale cu privire la modul în care a fost efectuată urmărirea penală şi având în vedere totodată aspectele anterior menţionate, instanţa a apreciat că aceasta se încadrează la procedura prev. de art. 332 Cod procedura penală, ci nu la cea prev. de art.300 Cod procedura penală, iar autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr.2055 din 24 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti se referă doar la faptul că rechizitoriul nr.2944/P/2009 din 29.10.2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria respectă prin formă şi conţinut toate cerinţele legii.

În conformitate cu dispoziţiile art.332 alin 2 Cod de procedură penală, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

 Din analiza actelor dosarului, instanţa a reţinut că prin rezoluţia din data de 21 iunie 2010 (fila nr.56 dosar urmărire penală), Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria a confirmat începerea urmăririi penale faţă de M.S. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. art.288 alin. 1 Cod penal, art. 291 Cod penal, art.215 cod penal şi art.264 Cod penal reţinându-se că împreună cu inculpaţii M.F.C. şi N.L.F. a contrafăcut documentele de provenienţă a unor autoturisme pe care le-a folosit la operaţiuni de vânzare şi schimb, cunoscând că autoturismele sunt sustrase.

 Învinuirea i-a fost adusă la cunoştinţă în forma reţinută în rezoluţia de confirmare a începerii urmăririi penale din data de 21 iunie 2010, astfel cum rezultă din procesul verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii din data de 24 iunie 2010 (fila nr. 67 dosar urmărire penală), după care a fost audiat în calitate de învinuit, declaraţia lui fiind consemnată pe un formular tipizat (fila nr. 68 dosar urmărire penală).

 Punerea în mişcare a acţiunii penale s-a realizat la data de 24 iulie 2010 (fila nr. 4 dosar 2962/740/2010) reţinându-se că inculpatul a contrafăcut documente de provenienţă a unor autoturisme pe care le-a folosit la operaţiuni de vânzare şi schimb de autovehicule, cunoscând că autoturismele sunt sustrase şi înlesnind actele de înşelăciune comise de ceilalţi inculpaţi.

 Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpatului M.S. s-a adus la cunoştinţă încadrarea juridică a faptelor fără descrierea stării de fapt, aşa cum rezultă din procesul verbal seria B nr. 0396135 întocmit la data de 29 octombrie 2010 (fila nr. 378 dosar urmărire penală).

La data de 29 octombrie 2010 s-a întocmit rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.S. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. art.288 alin.1 Cod penal şi art.291 Cod penal reţinându-se că în cursul lunii iunie 2009 a dobândit autoturismul marca Audi A5 cu numărul de înmatriculare BF-977-CZ de la inculpatul N.L.F., cunoscând că acesta provine din furt şi procurând şi uzând de documente de provenienţă şi înmatriculare falsificate. În sarcina inculpatului s-a mai reţinut şi art.264 Cod penal, având în vedere că prin tranzacţia având ca obiect schimbul de autoturisme sustrase, acesta a asigurat celuilalt inculpat, N.L.F., foloasele infracţiunii, iar pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art.215 Cod penal s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală. Tot în cuprinsul acestui rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul M.S. a procedat la modificarea elementelor de identificare a autoturismului marca Audi A5, respectiv a seriei de şasiu, precum şi la revopsirea acestuia, din culoarea gri metalizat în culoarea alb şi ,,întrucât nu a putut da explicaţii plauzibile” (fila nr. 4 din rechizitoriu) având în vedere concluziile raportului de expertiză care a stabilit că autoturismul marca Audi A5 are ca elemente de identificare o altă serie de şasiu decât cea consemnată în actele de înmatriculare prezentate, se reţine vinovăţia acestuia cu privire la comiterea infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals.

 În aceste context, s-a constatat neregularitatea actului de sesizare conform art. 300 Cod procedură penală cu restituirea cauzei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria în vederea refacerii rechizitoriului, Judecătoria Alexandria apreciind prin sentinţa penală nr.465 din 21 decembrie 2010 că nu este clar în ceea ce priveşte faptele şi încadrarea juridică a acestora raportat la inculpaţii N.L.F. şi M.S.

Prin decizia penală nr. 2055 din 24 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă întrucât actul de sesizare este complet şi cuprinde toate elementele de fond şi de formă necesare.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria nr. 2944/P/2009 din 29.10.2010, obiectul acuzaţiilor a fost extins, reţinându-se şi că inculpatul M.S. a procedat la modificarea elementelor de identificare a autoturismului marca Audi A5, respectiv a seriei de şasiu.

Chiar Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia penală nr.2055 din 24 decembrie 2010 a constatat că prin rechizitoriul anterior menţionat se reţine în sarcina inculpatului M.S. şi actul material de a modifica elementele de identificare ale autoturismului marca Audi A5, căruia i-a aplicat plăcuţe de înmatriculare de Italia (...).( fila 8 d.p nr. 2055/24 decembrie 2010 C.A.B).

 Astfel, se constată că, deşi în rechizitoriu s-a menţinut încadrarea juridică a infracţiunilor, cadrul procesual penal a fost extins asupra unor acte materiale noi, altele decât cele avute în vedere la punerea sub învinuire. S-a ajuns astfel la situaţia ca prin rechizitoriul din 29.10.2010 să se dispună trimiterea în judecată pentru un act material pentru care conform art.238 Cod procedură penală nu s-au extins cercetările, nu s-a început şi nu s-a efectuat urmărirea penală.

În procesul verbal seria B nr.0396135 întocmit la data de 29 octombrie 2010 (fila nr. 378 dosar urmărire penală), încheiat cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, nu sunt menţionate decât încadrările juridice ale faptelor reţinute iniţial în sarcina sa ca învinuire, nerezultând faptul că inculpatul M.S. a avut cunoştinţă de includerea în conţinutul infracţiunilor imputate a unui act material nou, astfel încât, deşi a fost întrebat dacă are de formulat cereri sau de solicitat probe suplimentare, nu a făcut-o, deoarece nu ştia de existenţa acestui act material, faţă de acest inculpat neprocedându-se la extinderea urmăririi penale, pentru noi acte materiale.

Deşi inculpatului M.S. i s-a pus la dispoziţie întreg materialul de urmărire penală şi a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de faptele sale, aceasta nu poate echivala cu îndeplinirea de către procuror a obligaţiei prezentării materialului de urmărire penală în sensul de a-i aduce inculpatului la cunoştinţă în mod complet, detaliat şi precis faptele pentru care este cercetat, fiind inexplicabilă diferenţa dintre faptele reţinute în rezoluţia de începere a urmăririi penale şi cele reţinute prin actul de sesizare.

Astfel, se concluzionează că inculpatului i-au fost încălcate dispoziţiile art. 70 alin.2 Cod de procedură penală, care prevăd obligativitatea de a i se aduce la cunoştinţă în mod complet, detaliat şi în cel mai scurt timp fapta care formează obiectul cauzei, pentru a-şi exercita dreptul la apărare ori opţiunea de a invoca dreptul la tăcere, potrivit art.24 din Constituţie şi art.6 alin.3 din Codul de procedură penală, organele judiciare având obligaţia (înscrisă printre drepturile speciale ale acuzatului, stipulate în art.6 paragraf 3 lit.a C.E.D.O) de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat despre faptele pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acestora şi să asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.

Art.6 paragraf 3 lit.a din C.E.D.O recunoaşte pentru o persoană nu numai dreptul de a fi informată cu privire la cauza acuzaţiei (noţiune ce include atât notificarea oficială a reproşului de a fi comis o infracţiune, dar şi orice altă măsură care poate avea urmări importante asupra celui suspectat) ci şi pe acela de a i se aduce la cunoştinţă şi calificarea juridică dată acestor fapte, informarea trebuind să fie detaliată, completă şi în cel mai scurt timp, modificarea acuzaţiei trebuind adusă la cunoştinţă în aceleaşi condiţii de promptitudine dispuse de articolul 6 paragraful 3 lit. a din C.E.D.O pentru ca orice persoană să dispună de facilităţile necesare apărării.

În speţă, inculpatului M.S. i s-a încălcat dreptul la apărare, prin rechizitoriul din 29.10.2010 dispunându-se trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.288 alin.1 Cod penal, art.291 Cod penal şi art. 264 Cod penal, în conţinutul infracţiunii de fals fiind inclus un act material pentru care nu au fost extinse cercetările, conform art.238 Cod de procedură penală, nu au început, nu s-a efectuat urmărirea penală şi nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, inculpatului neaducându-i-se la cunoştinţă cu promptitudine natura acuzaţie, fapta materială şi calificarea juridică a acesteia (schimbarea bazei factuale), astfel încât acesta să înţeleagă exact întinderea acuzaţiei adusă împotriva sa, pentru a-şi putea pregăti apărarea în mod adecvat.

Instanţa a constatat că schimbarea bazei factuale a învinuirii, prin introducerea unor elemente de fapt noi, încalcă pe lângă dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei (art. 6 pragraful 3 lit. a din Convenţie, Hotărârea Pelissier şi Sassi versus Franţa) şi noţiunea de previzibilitate (art.7 din Convenţie), faptul că inculpatului M.S. i s-a pus la dispoziţie materialul de urmărire penală, dar fără a i se face o precizare expresă a învinuirii (descrierea exactă, detaliată şi precisă a faptei), pentru ca acesta să-şi poată pregăti o apărare efectivă, să anticipeze consecinţele penale ale acestei învinuiri, neputând complini încălcarea drepturilor inculpatului garantate de legea procesual penală, cât şi de Constituţie, astfel încât acesta să beneficieze de dreptul la un proces echitabil.

S-a mai reţinut că inculpatul M.S. a fost trimis în judecată pentru o faptă pentru care nu s-a dispus extinderea acţiunii penale pentru săvârşirea de noi acte materiale şi fără a se pune în mişcare acţiunea penală pentru noi acte materiale, încălcându-se dispoziţiile art. 250 şi urm. Cod de procedură penală în ceea ce priveşte prezentarea materialului de urmărire penală, în sensul că noul act material care apare ca reţinut în rechizitoriu nu a făcut obiectul procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală.

Inculpatului M.S. nu i s-a adus la cunoştinţă modificarea bazei factuale (din nici un document al dosarului nerezultând că s-ar fi prezentat acest aspect), nu a fost audiat în acest sens şi nici nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală cu privire la acest aspect, fapt ce a dus la crearea unei vătămări inculpatului  (nu şi-a putut exercita dreptul la apărare) ce nu poate fi înlăturată decât prin nulitatea procesului verbal de prezentare a materialului de prezentare a materialului de urmărire penală seria B nr.0396135/ din 29 octombrie 2010, prezentarea fiind efectuată cu încălcarea art.250 şi următoarele din Codul de procedură penală.

 Astfel, s-a constatat că procurorul trebuie să prezinte inculpatului în mod complet şi detaliat faptele pentru care a efectuat urmărirea penală, aceasta presupunând să-i aducă la cunoştinţă toate actele materiale noi şi, în raport de acestea, să dispună extinderea urmăririi penale cu privire la noile acte. 

 Prezentarea materialului de urmărire penală cu garantarea respectării dreptului la apărare prevăzut de art.6 şi art.70 din Codul de procedură penală reprezintă un reper foarte important în cursul urmăririi penale, vicierea sa atrăgând însuşi nulitatea actului de sesizare a instanţei, acest act specific urmăririi penale neputând fi realizat în faţa instanţei, iar neregularităţile învederate neputând fi acoperite în această  modalitate.

 Rezultă aşadar că trimiterea în judecată a inculpatului a avut un obiect diferit de cel cu privire la care s-a efectuat urmărirea penală şi cu privire la care inculpatul a fost informat la momentul aducerii la cunoştinţă a învinuirii şi a prezentării materialului de urmărire penală. S-a reţinut, sub acest aspect, că indiferent de încadrarea juridică a faptei de falsificare avută în vedere prin rechizitoriu şi de cea care în final va fi, eventual, avută în vedere de către prima instanţă, actele de urmărire au privit doar o parte din actele materiale incluse în conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, rechizitoriul reţinând o situaţie de fapt diferită de cea prezentată inculpatului până la momentul finalizării urmăririi penale.

Instanţa de fond mai reţine că, privit prin prisma exigenţelor impuse de normele Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a jurisprudenţei CEDO modul de a proceda al organului de urmărire penală a determinat încălcarea dreptului la apărare al inculpatului, înţeles şi ca drept de a fi informat în mod complet şi în cel mai scurt timp cu privire la natura acuzaţiei şi a cauzei acesteia. Astfel, se impunea aducerea la cunoştinţă nu doar a încadrării juridice a faptelor reţinute, dar şi a conţinutului, în materialitatea sa, a faptei, astfel ca inculpatul să aibă posibilitatea reală şi efectivă de a formula apărarea sub toate aspectele avute în vedere de către organul de urmărire.

În cauza de faţă procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.S. şi pentru comiterea infracţiunii de fals, incluzând în cuprinsul laturii obiective a acesteia un act material cu privire la care nu s-a dispus, în prealabil, extinderea cercetării şi începerea urmăririi penale şi referitor la care inculpatul nu a fost informat, potrivit prevederilor procesual penale în vigoare.

Totodată, împrejurarea că inculpatului i-a fost pus la dispoziţie întregul material de urmărire penală şi a arătat că a luat la cunoştinţă de materialul de urmărire şi nu recunoaşte săvârşirea faptelor imputate (aduse la cunoştinţă doar sub aspectul încadrării juridice) nu echivalează cu prezentarea detaliată şi explicită a conţinutului infracţiunii de  fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals.

S-a constatat, astfel, că limitele judecăţii sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 317 Cod procedură penală, dar, în mod similar, trimiterea în judecată trebuie să se limiteze la faptele pentru care a fost efectuată urmărirea penală, în speţă, baza de fapt a acuzaţiei fiind extinsă direct prin actul de sesizare a instanţei. De asemenea, s-a constatat că obligaţia organului de urmărire penală de a aduce la cunoştinţă inculpatului în mod complet acuzaţia subzistă independent de încadrarea juridică dată faptei şi priveşte nu doar încadrarea juridică ci şi starea de fapt.

În acest sens este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Secţia Penală-sentinţa penală nr. 161 din 31 ianuarie 2011, definitivă prin decizia penală nr. 112 din 16 mai 2011 a Completului de 5 Judecători).

 Dincolo de ambiguitatea şi neclaritatea cu care procurorul descrie faptele de care inculpatul M.S. este învinuit, instanţa a constatat că i s-a încălcat dreptul la apărare, întrucât un act material se reţine direct în rechizitoriu, fără aducerea la cunoştinţă a acestei învinuiri, fără audierea pe acest aspect şi fără prezentarea materialului de urmărire penală, aceste lacune neputând să fie suplinite de instanţa de judecată, câtă vreme judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în actul de sesizare conform art. 317 Cod de procedură penală, însă numai în măsura în care au fost parcurse celelalte etape obligatorii anterioare sesizării instanţei.

Mai mult, pentru a determina în mod neîndoios ce se înțelege prin faptă și persoană arătate în actul de sesizare, este necesar ca art.317 Cod de procedură penală să fie interpretat prin raportare la dispozițiile art.263 Cod de procedură penală, ce reglementează cuprinsul rechizitoriului, în acest din urmă text de lege fiind prevăzut că rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală.

Textul face vorbire de faptă, nu de încadrarea sa juridică, din această perspectivă un eventual argument în sensul că urmărirea penală s-a început pentru infracțiunile respective, iar instanța nu are decât să procedeze conform art.335 Cod de procedură penală neputând fi primit, câtă vreme procurorul prin rechizitoriu a dispus trimiterea în judecată a inculpatului și pentru acest act, în privința căruia însă nu s-a desfășurat faza de urmărire penală și nu au fost respectate celelalte garanții ale dreptului la apărare al inculpatului.

S-a mai precizat că valabilitatea rechizitoriului în condiţiile depăşirii limitelor sale legale se examinează în cadrul unei nulităţi absolute conform art.197 alin.2 Cod de procedură penală, inculpatul fiind trimis în judecată şi pentru fapte pentru care nu s-a efectuat urmărirea penală.

Așadar, regularitatea conținutului rechizitoriului (ca act de sesizare al instanței) se plasează în domeniul normei procesual-penale imperative de ordine publică, iar încălcarea cerințelor legale referitoare la actul de sesizare se integrează cazului de nulitate absolută prevăzut expres de art.197 alin.2 Cod de procedură penală.

 Mai mult decât atât, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a precizat că prin fapta arătată în actul de sesizare nu se poate înţelege doar simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea activităţilor inculpatului, ci la descrierea acestei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice şi anume de a învesti instanţa.

 În cuprinsul actului de sesizare a instanţei, nu se poate concluziona cu exactitate care acte au fost avute în vedere la încadrarea juridică a faptei de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals. Descrierea exactă a actelor materiale prezintă o importanţă deosebită în cazul acestor infracţiuni deoarece în funcţie de acestea se poate dispune o expertiză grafoscopică în cunoştinţă de cauză.

 De asemenea, infracţiunea de favorizare a infractorului prev. de art. 264 Cod penal a fost descrisă pentru prima dată într-un mod lacunar odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale, evident fără aducerea la cunoştinţă a învinuirii.

 Aceste omisiuni constituie o încălcare a dreptului la apărare, principiu fundamental al dreptului procesual penal, inculpatul fiind pus în imposibilitatea de a formula apărări cu privire la aceste infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată, dar pentru care sunt prezentate în mod ambiguu elementele de fapt.

Instanţa de judecată este obligată să aibă un rol activ, însă în situaţia existentă nu îţi poate exercita această obligaţie în sensul dispunerii unei expertize grafoscopice atâta timp cât doar parchetul cunoaşte, sau ar trebui să cunoască (mai precis doar procurorul ce a întocmit rechizitoriu) elementul material al infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals, dispunerea oricărei expertize de instanţă fiind efectuată pe simple presupuneri, în condiţiile în care în întreg cursul cercetării judecătoreşti Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria s-a mărginit să aibă un rol de pasivitate totală.

Bineînţeles, instanţa poate dispune şi achitarea într-o asemenea situaţie, orice dubiu fiind în favoarea inculpatului, însă hotărârea este susceptibilă de a fi casată, tocmai pentru faptul că nu s-a întocmit o expertiză grafoscopică, imperios necesară în cauză, dar care nu se poate dispune fără a se cunoaşte ce s-a avut în vedere de parchet ca fiind falsuri (procuri, talonul maşinii, certificatul de înmatriculare, actul de proprietate a maşinii, asigurarea, efectuarea de modificări la şasiul autovehicului, o parte din acestea, toate).

Într-o astfel de situaţie, instanţa se află în imposibilitatea obiectivă de a pronunţa o soluţie legală şi temeinică, atât timp cât nu se poate stabili cu ce acte materiale a fost investită, necunoscând pentru care dintre aceste acte materiale descrise şi încadrate în starea de fapt procurorul a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată.

În situaţia unei alegeri arbitrare s-ar putea ajunge la judecarea unui act material pentru care urmărirea penală nu a fost efectuată urmărirea penală, fiind în mod evident incident cazul de nulitate prev. de art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală.

Judecătorul cauzei a apreciat că nu are căderea de a alege nici în favoarea, nici în defavoarea uneia dintre părţi ce acte materiale să judece din cele expuse în rechizitoriu. Practic, instanţa este obligată să se substituie procurorului şi să extragă din rechizitoriu elementele presupus avute în vedere de parchet, acest aspect reprezentând o gravă încălcare a imparţialităţii de care trebuie să dea dovadă o instanţă judecătorească.

Astfel, sub masca rolului activ al instanţei în cursul cercetării judecătoreşti, aceasta ar fi obligată să administreze probe în defavoarea inculpatului ca un veritabil procuror, bineînţeles, după ce, tot ca un veritabil procuror, ar stabili în sarcina inculpatului care ar fi elementele materiale ale infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals.

În acest mod, parchetul ar avea doar obligaţia de a formula o acuzaţie, iar probaţiunea ar trebui făcută de instanţă în cursul cercetării judecătoreşti în baza obligaţiei de a avea un rol activ, ceea ce în mod clar constituie o înfrângere a dispoziţiilor codului de procedură penală.

Inculpatului i s-a încălcat dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei şi la calificarea juridică a faptei, pentru posibilitatea unui proces echitabil, aşa cum arată şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 6 paragraful 3 lit. a din Convenţia europeană recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat, în mod, detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării , adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, dar şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor.

Această prevedere trebuie apreciată în lumina dreptului la un proces echitabil în forma cea mai generală , garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO.

În acest sens, în cauza Mattocia contra Italiei, Curtea Europeană a constatat că informaţiile conţinute în acuzaţie cu privire la detaliile esenţiale privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii erau vagi şi contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea şi posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă şi efectivă.

Această omisiune încalcă dreptul la apărare al inculpatului, acesta neavând posibilitatea de a formula apărări eficiente faţă de infracţiunile anterior menţionate, în condiţiile în care nu poate cunoaşte ce anume s-a avut în vedere de parchet.

Garantarea dreptului la apărare, nu trebuie să existe doar enunţiativ, ci trebuie realizat prin recunoaşterea şi acordarea tuturor drepturilor procesuale ale inculpaţilor.

În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, cu respectarea principiului egalităţii armelor, instanţa de fond constată că inculpatului, pe parcursul urmăririi penale nu i-au fost respectate aceste drepturi, fiind astfel incident cazul de nulitate intermediară prevăzută de art.197 alin. 4 teza a II a Cod de procedură penală, când instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului când anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Ori inculpatul nu are obligaţia să îşi probeze nevinovăţia, având însă dreptul să combată acuzaţia, însă pentru aceasta trebuie să cunoască conţinutul învinuirii ce i se aduce. Încălcând aceste drept celui cercetat, acesta nu mai poate beneficia de un proces echitabil.

În ansamblu, toate încălcările aduse de organele urmărire penală inculpatului, prin aspectele mai sus prezentate, conduc la concluzia încălcării art.6 paragraful 1 din CEDO, cu precizarea că aceste dispoziţii se aplică şi fazei de urmărire penală nu numai celei de judecată.

Chiar dacă încălcarea dispoziţiilor art.6 din CEDO nu este reglementată expres de procedura penală românească, nefiind cuprinsă în cauzele de nulitate absolută prevăzute de art.197 aliniatul 2 Cod de procedură penală, instanţa consideră că normele cuprinse în convenţie împreună cu jurisprudenţa organelor sale alcătuiesc un bloc de convenţionalitate, cu consecinţa ca acesta se impune autorităţilor naţionale cu aceiaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale. În plus, jurisprudenţa Curţii Europene este direct aplicabilă în sistemul român de drept, prin urmare are forţă constituţională şi supralegislativă. Aceasta înseamnă că judecătorul naţional poate să constate în orice fază procesuală încălcarea art.6 din CEDO, şi să dispună organelor care au încălcat aceste dispoziţii, refacerea actului, fără o asemenea autoritate ar însemna că judecătorul naţional devine un aplicant al dispoziţiilor CEDO într-o cauză numai după ce încălcările ar fi fost deja recunoscute de CEDO, or aceasta ar contraveni însuşi spiritului pentru care a fost creată Convenţia, şi anume acela de a apăra drepturile omului.

Autorităţile statale române confruntate cu aplicarea dispoziţiilor Convenţiei sunt obligate să ţină seama şi să aplice soluţiile jurisprudenţiale ale Curţii, indiferent dacă ele au fost pronunţate în cauze privitoare la România sau alte state părţi la Convenţie. În plus, Curtea Constituţională a arătat că interpretările Curţii Europene referitoare la normele Convenţiei, astfel cum rezultă din jurisprudenţa acesteia se impune, pe temeiul principiului subsidiarităţii, şi faţă de ea, a fortiori, jurisprudenţa instanţei europene se impune celorlalte autorităţi române, inclusiv instanţelor judecătoreşti, de la cele de fond până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aspectele anterior menţionate vizează încălcări esenţiale ale legii în faza de urmărire penală. Inculpatului nu i-a fost adusă la cunoştinţă învinuirea care i-a fost reţinută în sarcină în mod clar şi detaliat, în condiţiile prev. de art.6 Cod de procedură penală, nici înainte de a i se lua prima declaraţie şi nici cu ocazia audierii, ceea ce constituie o încălcare gravă şi esenţială a dreptului la apărare, de natură să afecteze aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, încălcându-se în acelaşi timp şi prev. art.6 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului privind existenţa unui proces echitabil, sintagmă care presupune şi asigurarea deplină a exercitării dreptului la apărare. Cerinţele cuprinse în art.6 au fost prev. tocmai ca o garanţie a dreptului la apărare. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii şi încadrării juridice în mod clar şi detaliat constituie o condiţie obligatorie. Modalitatea în care a procedat organul de urmărire penală este contrară legii şi atrage incidenţa prev. art.197 alin.1 şi 4 – teza finală consecinţele nulităţii neputând fi acoperite decât prin refacerea tuturor actelor de procedură nelegale. Este adevărat că în cazul nulităţilor relative acestea trebuie invocate într-o anumită stare a procesului penal şi numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii, dar în cazul în care prin încălcarea unor dispoziţii legale aflate sub sancţiunea unei nulităţi relative s-a adus o vătămare nu numai intereselor părţilor ci şi intereselor generale ale societăţii deoarece este împiedicată aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, invocarea nulităţii actului nelegal efectuat nu mai poate rămâne doar o facultate a părţii ci trece ca obligaţie a instanţei de judecată care trebuie să ia în considerare din oficiu nulitatea relativă. În acest sens, prin voinţa legii, ca excepţie, nulitatea relativă capătă o trăsătură a nulităţii absolute de a putea fi invocată din oficiu şi în orice stare a procesului. Consecinţa acestei sancţiuni procedurale o constituie lipsa de eficienţă a actelor de urmărire penală şi obligativitatea refacerii acestora.

Inculpatul M.S. a fost lipsit nu numai de posibilitatea legală de a-şi formula criticile în legătură cu învinuirea ce i se aduce, dar şi de a se apăra în raport de concluziile parchetului.

Judecătoria Alexandria a constatat încălcarea flagrantă de către organele de urmărire penală a dispoziţiilor art. 6 Cod de procedură penală, art.70 alin.2 Cod de procedură penală, art.197 alin.2 Cod de procedură penală, art.197 alin.1,4 teza finală Cod de procedură penală, cât şi art.6 din C.E.D.O,  faţă de inculpatul M.S., atât prin trimiterea în judecată pentru un act material care nu a făcut obiectul urmăririi penale, cât şi pentru faptul că nu s-a asigurat posibilitatea exercitării apărării într-o modalitate concretă şi efectivă, motiv pentru care se va dispune restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria în vederea refacerii urmăririi penale, prezentării materialului de urmărire penală în mod complet şi refacerii actului de sesizare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei restituiri a cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale în temeiul art. 332 alin.2  Cod pr.penală.

În dezvoltarea motivelor de recurs depuse în scris la dosar se arată că în mod greşit instanţa de fond a constatat încălcarea flagrantă de către organele de urmărire penală a dispoziţiilor art.6 Cod de procedură penală, art.70 alin.2 Cod de procedură penală, art.197 alin.2 Cod de procedură penală, art.197 alin. 1,4 teza finală Cod de procedură penală, cât şi art.6 din C.E.D.O, faţă de inculpatul M.S., atât prin trimiterea în judecată pentru un act material care nu a făcut obiectul urmăririi penale, cât şi pentru faptul că nu s-a asigurat posibilitatea exercitării apărării într-o modalitate concretă şi efectivă.

In esenţă, prima instanţă a constatat aspecte care vizează încălcări esenţiale ale legii în faza de urmărire penală, anume: inculpatului nu i-a fost adusă la cunoştinţă învinuirea care i-a fost reţinută în sarcină, ceea ce constituie o încălcare gravă şi esenţială a dreptului la apărare, de natură să afecteze aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, încălcându-se în acelaşi timp şi prev. art.6 din C.E.D.O.. S-a apreciat că modalitatea în care a procedat organul de urmărire penală este contrară legii şi atrage incidenţa prev. art.197 alin.1 şi 4 teza finală Cod pr.penală. Inculpatul M.S. a fost lipsit nu numai de posibilitatea legală de a-şi formula criticile în legătură cu învinuirea ce i se aduce, dar şi de a se apăra în raport de concluziile parchetului.

Arată Ministerul Public, prin motivele de recurs, că obiectul informării stabilite de art. 6 paragraful 3 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îl constituie acuzaţiile oficiale formulate prin actul de trimitere în judecată, întrucât informarea trebuie să fie detaliată, ceea ce nu este posibil la începutul urmăririi penale, aceasta având ca scop tocmai strângerea de probe pentru a decide dacă o persoană va fi trimisă în judecată, astfel că art. 6 paragraful 3 lit. a nu poate fi interpretat în sensul că oferă un drept la informare încă din fazele iniţiale ale investigaţiei, deoarece în acest fel ar fi lipsit de conţinut dreptul prevăzut de art. 5 paragraf 2 (referitor la dreptul persoanei arestate de a fi informată asupra motivelor arestării şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa) - în acest sens: S. Trechsel, Human Rights in criminal proceedings, Hotărârea din 19.12.1989, în cauza Kamasinski contra Austriei, parag. 79-80, decizia din 08.12.1998, în cauza Padin Gestoso contra Spaniei, parag. 1.

Aşadar, se apreciază că potrivit doctrinei şi jurisprudenţei CEDO noţiunea de „acuzat" vizează persoana faţă de care s-au formulat acuzaţii oficiale de trimitere în judecată, persoană care pentru a se apăra are dreptul de a fi încunoştinţată despre natura şi cauza acuzaţiilor aduse prin actul de inculpare, motiv pentru care se poate trage concluzia că această noţiune este echivalentă cu aceea de „inculpat” din dreptul intern.

Astfel, potrivit Convenţiei, problema informării persoanei acuzate se pune cel mai curând cu ocazia trimiterii acesteia în judecată astfel încât orice înştiinţare anterioară acestui moment nu poate fi apreciată decât ca o respectare a garanţiei instituite de 6 paragraful 3 lit. a din Convenţie.

Aşa fiind, se apreciază de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria că în cauza de faţă nu s-a produs o încălcare a garanţiei instituite de art.6 paragraful 3 lit.a din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că nu a existat o încălcare a dreptului intern în materia asigurării dreptului la apărare al inculpatului, raportat la dispoziţiile art.70 alin.2 Cod pr.penală, art.197 alin.1 si 4 teza a II-a Cod pr.penală, art.197 alin.2 Cod pr.penală.

De asemenea, se arată că în considerentele hotărârii, printre motivele pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de restituire, după ce în prealabil a expus presupusele încălcări ale dreptului la apărare al inculpatului, judecătorul de fond şi-a spus părerea in cauză, în sensul achitării inculpatului Mohsin Samer pentru infracţiunile pentru care a fost trimis in judecată.

In cuprinsul filei 10 din motivarea sentinţei penale atacate sunt inserate o serie de raţionamente, în sensul că numai parchetul cunoaşte, mai precis doar procurorul care a întocmit actul de sesizare a instanţei, elementul material al infracţiunilor de fals material in înscrisuri oficiale, respectiv uz de fals. Această afirmaţie este apreciată de recurent a fi nesusţinută din moment ce procurorii ce au participat la şedinţele de judecată ce au avut loc în cauza dedusă judecăţii, au solicitat readministrarea unor probe, cum ar fi reaudierea inculpaţilor N.L. si M.F., in condiţiile art.323 alin.4 Cod pr.penală, ori audierea martorului M.G.D., in temeiul art.331 Cod pr.penală, tocmai cu scopul de a lămuri elementul material al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului M.S., ceilalţi doi inculpaţi prevalându-se, încă din faza incipientă a judecăţii, de dispoziţiile art.3201 Cod pr.penală privind procedura simplificată în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

Judecătorul si-a exprimat explicit părerea, în sensul achitării inculpatului, motivând că nu poate pronunţa o astfel de soluţie întrucât ar fi susceptibilă de a fi casată, tocmai pentru faptul că în cauză nu s-a întocmit o expertiză grafoscopică, care nu se poate dispune fără a se cunoaşte ce s-a avut în vedere de parchet ca fiind falsuri, neputându-se substitui procurorului în exercitarea atribuţiilor specifice, sub masca rolului activ al instanţei, si să efectueze acte precum un veritabil procuror.

Se precizează prin motivele de recurs că parchetul a expus în actul de sesizare al instanţei, respectiv rechizitoriul nr. 2944/P/2009 din 29.10.2010, înscrisurile ce formează obiectul infracţiunilor de fals, neputându-se primi motivarea instanţei în sensul că nu se poate stabili cu ce acte materiale a fost investită.

Faţă de aspectele menţionate în precedent, se apreciază că în cauză judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei si-a spus deja părerea cu privire la fondul cauzei în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.S., astfel încât este incident cazul de casare prevăzut de art.3859 alin.1 pct. 3 teza a II-a din Codul de procedură penală, raportat la dispoziţiile art.47 alin.2 Cod procedură penală.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu cauza, conform art.3856 alin.3 Cod pr.penală, Curtea reţine următoarele:

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală cu încălcarea dispoziţiilor art.317 Cod procedură penală.

Potrivit textului de lege arătat, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei.

Din art.317 Cod procedură penală rezultă că sesizarea instanţei de judecată se face în limita faptelor şi persoanelor arătate în actul de sesizare, încadrarea juridică a faptelor nefiind relevantă sub acest aspect.

În consecinţă, enunţarea faptei penale în rechizitoriu este suficientă pentru legala investire a instanţei, obiectul judecăţii trebuind să-l constituie faptele reţinute şi examinate în partea expozitivă a rechizitoriului, câtă vreme faptele deduse judecăţii au fost reţinute de către procuror în mod clar în actul de sesizare.

În speţă, inculpatul M.S. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor prev.de art.288 alin.1 Cod penal şi art.291 Cod penal, cu aplic.art. 33 lit.a  Cod penal constând în aceea că in cursul lunii iunie 2009 a dobândit autoturismul marca Audi A5 cu nr. de înmatriculare BF -997 – CZ de la coinculpatul N.L.F., cunoscând că acesta provine din furt şi procurând şi uzând de documente de provenienţă şi înmatriculare falsificate, precum şi pentru comiterea infracţiunii de favorizare a infractorului prev.de art. 264  Cod penal avându-se în vedere că, prin tranzacţia având ca obiect schimbul de autoturisme sustrase acesta a asigurat coinculpatului N.L.F., foloasele infracţiunii.

În practica judiciară s-a arătat în mod constant că intră în obiectul judecăţii şi, în consecinţă, instanţa are obligaţia să se pronunţe cu privire la faptele care au fost precis determinate în partea expozitivă a rechizitoriului.

În urma propriei analize a actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea opinează că instanţa de fond a constatat în mod greşit încălcarea flagrantă de către organele de urmărire penală a dispoziţiilor art.6 Cod de procedură penală, art.70 alin.2 Cod de procedură penală, art.197 alin.2 Cod de procedură penală, art.197 alin. 1,4 teza finală Cod de procedură penală, cât şi art.6 din C.E.D.O, faţă de inculpatul M.S., cu privire la trimiterea în judecată pentru un act material care nu ar fi făcut obiectul urmăririi penale, cât şi pentru faptul că nu s-ar fi asigurat posibilitatea exercitării apărării într-o modalitate concretă şi efectivă.

Într-adevăr judecătorul învestit cu soluţionarea în fond a cauzei penale privind pe inculpatul M.S. dovedeşte o mai mare minuţiozitate în îndeplinirea actelor de urmărire penală însă aceasta nu poate argumenta totalmente justificat existenţa unei nerespectări a unor dispoziţii legale cu privire la modul în care a fost efectuată urmărirea penală, care să atragă incidenţa disp.art.332 Cod procedura penală.

Astfel, din procesul verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii şi a dreptului la apărare, întocmit la data de 24 iunie 2010 (fila 67 dup) de organul de cercetare penală, semnat la rubricile „învinuit” şi „apărător”, rezultă că inculpatului i s-a adus la cunoştinţă, în conformitate cu prevederile art. 6 alin.3 şi art. 70 alin.2 şi 4  Cod pr.penală, că la data de 18.06.2010 împotriva sa a fost începută urmărirea penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev.de art.288 alin.1, art.215 alin.1, art. 281 şi 264  Cod penal, constând în aceea că împreună cu inculpaţii N.L.F. şi M.F.C. a contrafăcut documentele de provenienţă ale unor autoturisme pe care l-a folosit la operaţiuni de vânzare-cumpărare şi schimb, cunoscând că acestea sunt furate.

Este adevărat că la momentul prezentării materialului de urmărire penală inculpatului M.S. i s-a adus la cunoştinţă încadrarea juridică a faptelor fără descrierea stării de fapt, aşa cum rezultă din procesul verbal seria B nr. 0396135 întocmit la data de 29 octombrie 2010, însă Curtea apreciază că nu s-ar putea susţine, în mod justificat că inculpatul nu ar fi avut cunoştinţă de faptele pentru care i s-a făcut prezentarea materialului de urmărire penală şi i s-a adus la cunoştinţă încadrarea juridică, câtă vreme inculpatul declară că „îşi menţine declaraţiile anterioare, neavând de formulat în această fază procesuală, cereri sau probe suplimentare. Nu recunosc săvârşirea faptelor”, procesul verbal fiind semnat de asemenea la rubricile „învinuit” şi „apărător”.

Instanţa de control judiciar constată că urmărirea penală în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.S.  nu a fost efectuată cu încălcarea vreuneia dintre dispoziţiile legale enumerate in alin.2 al art.332 Cod pr.penală aflate sub incidenţa nulităţii absolute, respectiv: competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului/inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător şi concluzionează că inculpatului nu i-a fost cauzată vreo vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, acesta beneficiind de toate garanţiile unui proces echitabil în acord cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În plus, instanţa de control judiciar constată că judecătorul cauzei si-a exprimat explicit părerea, în sensul achitării inculpatului, motivând că nu poate pronunţa o astfel de soluţie întrucât ar fi susceptibilă de a fi casată, tocmai pentru faptul că în cauză nu s-a întocmit o expertiză grafoscopică, care nu se poate dispune fără a se cunoaşte ce s-a avut în vedere de parchet ca fiind falsuri, neputându-se substitui procurorului în exercitarea atribuţiilor specifice, sub masca rolului activ al instanţei, si să efectueze acte precum un veritabil procuror.

Faţă de toate aceste consideraţii, Curtea, în temeiul art. 38515 pct.2 lit.c  Cod pr.penală, va admite recursul formulat de Parchet, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii (începerea cercetării judecătoreşti, ori a continuării acesteia în măsura în care a fost începută) la aceeaşi instanţă, Judecătoria Alexandria.

Cheltuielile judiciare datorate statului vor rămâne în sarcina acestuia.