Indeplinirea conditiilor art.3 din Conventie si în cazul refuzului de înapoiere la domiciliul obisnuit al minorelor

Îndeplinirea conditiilor art.3 din Conventie si în cazul refuzului de înapoiere la domiciliul obisnuit al minorelor

Domeniu - rapire internationala

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.64634/3/2011 - DECIZIA CIVILA NR.1034/05.06.2012)

Prin sentinta civila nr.2102/25.11.2011, pronuntata în dosarul nr.64634/3/2011, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a civila, a admis cererea formulata de M.J., în calitate de autoritate centrala, pentru reclamanta T.I., în contradictoriu cu pârâtul T.R. si cu autoritatea tutelara din cadrul Primariei S., jud. I., l-a obligat pe pârâtul T.R. sa le înapoieze pe minorele T.M.-R. si T.N.-I., nascute la data de 25.07.2004, la resedinta obisnuita din S.M. - F., la mama acestora, si a dispus ca executarea de catre pârât a obligatiei de înapoiere a copiilor sa se faca într-un termen de 15 zile de la ramânerea irevocabila a sentintei sub sanctiunea aplicarii de amenzi civile în favoarea S.R. în cuantum de 2.500 lei. De asemenea, pârâtul T.R. a fost obligat sa suporte toate cheltuielile de înapoiere a minorelor la resedinta obisnuita din S.M., F..

Pentru a pronunta aceasta sentinta, Tribunalul Bucuresti examinând cererea în raport de dispozitiile Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, ale Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Conventiei de la Haga si ale Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti în materie matrimoniala si în materia raspunderii parintesti, a retinut ca minorele T.M.-R. si T.N.-I., ambele nascute la data de 25.07.2004, în Bucuresti, sectorul 5, sunt fiicele lui T.R. si T.I.-I., fiind rezultate din casatoria încheiata de acestia la data de 09.02.2002, la Bucuresti, si au cetatenie româna, conform actelor de stare civila depuse la dosar.

Din înscrisurile administrate în cauza, respectiv Ordonanta de neconciliere pronuntata de Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T., Republica F., la data de 27.06.2011, cererile de înscriere si actele scolare ce emana de la C.I.A. din S.M., certificatul de atestare a actului de vânzare-cumparare, eliberat de notarul public din S.M., autorizatia de iesire din tara, semnata de T.I.-I. la data de 29.06.2011, corespondenta purtata între avocatii partilor din S.M., actele ce emana de la organele de politie din S.M., precum si din declaratiile minorelor audiate în camera de consiliu la data de 10.11.2011, s-a retinut ca la data de 27.08.2010, sotii T.R. si T.I.-I. au cumparat un imobil compus din teren si casa de locuit, situat în B.R.B.-T. din Insula S.M., Republica F., în care au locuit împreuna cu minorele începând cu luna septembrie 2010 pâna în luna iulie 2011, pârâtul efectuând numeroase deplasari în afara teritoriului insulei, determinate de interese financiare si personale; înscrisurile mentionate si declaratiile minorelor atesta faptul ca din luna septembrie 2010 cele doua minore au fost înscrise în clasa I si au urmat întregul an scolar 2010-2011, pâna la vacanta de vara, promovând în clasa a II-a, la C.I.A. din S.M., institutie privata de învatamânt situata în partea olandeza a insulei, în aproprierea locuintei lor. Astfel cum s-a retinut ca fiind un fapt necontestat, prin Ordonanta de neconciliere pronuntata de Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T., Republica F., la data de 27.06.2011, ambii parinti au decis cu privire la scolarizarea minorelor în aceasta institutie de învatamânt.

Pe fondul neîntelegerilor dintre soti, la data de 06.06.2011, reclamanta T.I.-I. a introdus pe rolul Tribunalului de Înalta Instanta din B.-T., din S.M., o cerere având ca obiect divort, încredintare minore si partaj bunuri comune, împotriva pârâtului T.R..

Ca urmare a acestui demers judiciar, în cadrul procedurii prealabile, prin Ordonanta de neconciliere pronuntata de Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T. la data de 27.06.2011, instanta franceza a stabilit ca, desi partile sunt cetateni români, este competenta sa solutioneze cererea de divort si încredintare copii, precum si pe cea privind masurile financiare, în baza art.8 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti în materie matrimoniala si în materia raspunderii parintesti, denumit Bruxelles II bis si a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 44/2001 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea deciziilor în materie civila si comerciala, denumit Bruxelles I .

Prin aceasta ordonanta de neconciliere, instanta franceza a retinut ca resedinta stabila a sotilor, la data introducerii cererii de chemare în judecata, este în S.M., unde s-au stabilit reclamanta si copiii si unde se afla si pârâtul la acea data, care ocupa vila ce constituie "principalul loc de resedinta a sotilor", "ceea ce acesta admite implicit solicitându-i sotiei sa revina alaturi de el, <acasa>".

În consecinta, prin Ordonanta de neconciliere pronuntata la data de 27.06.2011, executorie de drept, Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T. a fixat provizoriu resedinta celor doua minore la reclamanta T.I.-I., a stabilit în favoarea pârâtului T.R. un program de vizitare minore sub rezerva prezentei sale în S.M., l-a obligat pe pârât la plata unei pensii lunare de întretinere în favoarea minorelor, a stabilit ca autoritatea parentala se exercita în comun de catre parinti, în sensul ca parintii trebuie sa ia de comun acord toate deciziile importante referitoare la domiciliul, educatia, sanatatea, religia si practica religioasa a copiilor, cu mentiunea ca parintele tutore, pe perioada de resedinta care îi este atribuita, este abilitat sa ia singur toate deciziile referitoare la viata curenta a copiilor si toate deciziile necesare de urgenta; fiecare iesire de pe teritoriul national a copilului este supusa acordului prealabil al celuilalt parinte si informarii sale în timp util. Prin aceeasi hotarâre, tribunalul francez a stabilit ca sotii au dreptul sa îsi organizeze viata separat la domiciliile pe care le doresc. Asa cum s-a consemnat în hotarâre, ambele parti au fost prezente la proces, personal si asistate de avocati, hotarârea comunicându-li-se sub semnatura.

În executarea acestei Ordonante de neconciliere, la cererea pârâtului, comunicata prin avocat, reclamanta a semnat la data de 29.06.2011 autorizatia de iesire din tara, prin care a autorizat parasirea teritoriului national francez de catre minore împreuna cu pârâtul, tatal lor, de la data de 01.07.2011 pâna la data de 21.07.2011, cu obligatia pârâtului de a aduce copiii la domiciliul reclamantei din S.M., în seara zilei de 21.07.2011. Aceasta obligatie a fost asumata de pârât prin scrisoare oficiala expediata de avocatul sau din S.M., scrisoare care a fost depusa în limba franceza si în traducere autorizata în limba româna, la filele 109 si 117 din dosarul tribunalului.

În pofida obligatiei asumate în scris, dupa sosirea în România pârâtul a refuzat sa înapoieze minorele la domiciliul mamei din S.M., la data de 21.07.2011 comunicând reclamantei, prin intermediul avocatilor acesteia din România, o notificare înregistrata de B.E.J. G.J. sub nr.317 N/20.07.2011, prin care îi aducea la cunostinta refuzul de înapoiere a copiilor la resedinta din S.M. si faptul ca a introdus actiune de divort si încredintare copii, precum si cerere de ordonanta presedintiala privind încredintarea provizorie a minorelor în timpul procesului de divort, pe rolul Judecatoriei Buftea.

A retinut tribunalul ca actele îndeplinite de pârât dovedesc împrejurarea ca retinerea minorelor în România a fost premeditata de acesta, întrucât pârâtul a introdus actiunea având ca obiect desfacere casatorie si încredintare minore, precum si cererea de încredintare provizorie pe calea ordonantei presedintiale, anterior deplasarii copiilor în România.

În speta nu s-a facut dovada consimtamântului reclamantei cu privire la retinerea minorelor în România de catre pârât, dimpotriva, cererea de înapoiere a minorelor, formulata de reclamanta la data de 24.08.2011 în fata autoritatii centrale franceze, în temeiul Conventiei asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, reprezinta dovada certa a refuzului reclamantei de a consimti la retinerea minorelor pe teritoriul României de catre pârât.

Potrivit art.4 din Conventia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, Conventia se aplica oricarui copil care îsi avea resedinta obisnuita într-un stat contractant imediat înainte de încalcarea drepturilor privind încredintarea sau vizitarea, iar aplicarea sa înceteaza când copilul atinge vârsta de 16 ani.

Probele administrate în cauza dovedesc, asa cum s-a relevat mai sus, ca anterior deplasarii în România, resedinta obisnuita a minorelor se afla în Republica F. - Insula S.M., la domiciliul mamei, resedinta stabilita initial, în septembrie 2010, de comun acord de catre ambii parinti, asa cum a retinut si instanta franceza care a pronuntat ordonanta de neconciliere din 27.06.2011, iar apoi, dupa introducerea cererii de divort si încredintare copii de catre reclamanta, resedinta copiilor a fost stabilita provizoriu tot în S.M., la domiciliul mamei, de catre instanta franceza.

Sustinerile pârâtului în sensul ca resedinta obisnuita a minorelor este în comuna S., judetul I., au fost înlaturate de tribunal, ca neîntemeiate, aratându-se ca înscrisurile invocate de pârât nu fac dovada în acest sens.

Astfel, este necontestat de parti faptul ca pâna în septembrie 2010 minorele au locuit împreuna cu reclamanta la S., în resedinta familiei din str.F., nr.154, unde minorele au fost duse din nou de pârât dupa sosirea în România, în iulie 2011.

Din perspectiva art.3 alin.1 lit.a din Conventia de la Haga din 1980, asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, este irelevanta perioada în care copiii au locuit în România anterior stabilirii resedintei în S.M..

Ceea ce intereseaza sub aspectul aplicarii Conventiei, este resedinta obisnuita a copilului imediat înaintea deplasarii ori retinerii ilicite pe teritoriul altui stat contractant, or, din probele administrate, rezulta cu evidenta ca din luna septembrie 2010, resedinta minorelor a fost stabilita de parintii lor în S.M., vizita facuta în România în timpul vacantei de iarna a anului 2010 neavând semnificatia stabilirii unei alte resedinte.

Cu privire la declaratiile olografe din 29.07.2011 date de constructorul casei din comuna S. si de preotul paroh din comuna S., tribunalul a retinut ca nu au valoare probatorie ca înscrisuri, întrucât nu sunt îndeplinite cerintele art.1171 si urm. si ale art.1176 si urm. Cod civil; prin aceste declaratii pârâtul tinde sa eludeze dispozitiile legale în materia probei testimoniale, proba ce i-a fost respinsa ca neutila prin încheierea din 03.11.2011. Prin urmare, cele doua declaratii olografe nu au fost valorificate, din punct de vedere probatoriu, nici în cadrul probei cu înscrisuri, nici în cadrul probei cu martori, deoarece autorii declaratiilor nu au fost audiati în mod nemijlocit de tribunal, în conditii de contradictorialitate. A mai retinut tribunalul ca aspectele relatate de constructor sunt cunoscute numai de la pârât iar declaratia preotului vizeaza aspecte generale din viata familiei anterior plecarii în S.M.. În privinta declaratiei preotului paroh tribunalul a mentionat ca se pune chiar problema respectarii de catre acesta a obligatiei de pastrare a secretului confesiunii minorelor, întrucât a dezvaluit aspecte relatate de minore cu prilejul confesiunii.

În ceea ce priveste jurnalul bonelor, depus de pârât, prima instanta a apreciat ca nu are valoare probatorie în cauza, având în vedere ca acest jurnal prezentând în detaliu programul de masa si somn, precum si starea de sanatate a minorelor în primul an de viata, iar ceea ce intereseaza în procesul de rapire este ce s-a întâmplat în ultimul an din viata minorelor, în prezent în vârsta de 7 ani.

S-a mai retinut ca nici pârâtul nu a reusit sa faca dovada ca în ultimul an, respectiv în perioada septembrie 2010-iunie 2011, a avut resedinta obisnuita în S., domiciliul sau, conform pasaportului eliberat de autoritatile române în anul 2008, fiind în M., la fel ca si domiciliul minorelor, mentionat în pasapoartele individuale ale acestora eliberate de autoritatile române în anul 2009; cartea de identitate provizorie a pârâtului atesta faptul ca acesta si-a stabilit resedinta în S. începând cu data de 05.09.2011, dupa formularea de catre reclamanta a cererii de înapoiere a minorelor si a cererii de încuviintare a executarii silite în România a ordonantei de neconciliere pronuntate la data de 27.06.2011, de Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T..

În privinta declaratiei depuse la fila 449 din dosarul tribunalului, prin care pârâtul si-a exprimat acordul ca minorele sa calatoreasca împreuna cu reclamanta în F., Insula S.M., în perioada 13.09.2010-30.10.2010, s-a retinut ca acesta nu a facut dovada ca minorele aveau anterior calatoriei resedinta obisnuita în S., în acea declaratie nefiind mentionat nici un domiciliu sau resedinta a parintilor ori a minorelor; de asemenea, prin acea declaratie nu s-a facut dovada ca reclamanta este cea care le-a rapit pe minore în toamna anului 2010 prin stabilirea resedintei lor în S.M.,întrucât nu a fost depusa nicio hotarâre judecatoreasca irevocabila care sa constate rapirea sau o cerere de înapoiere a minorelor formulata de pârât.

În opinia tribunalului, acordul pârâtului pentru calatoria minorelor în S.M. nu infirma ipoteza stabilirii resedintei copiilor în S.M. prin decizia ambilor parinti, ci, dimpotriva, o confirma, chiar minorele declarând în camera de consiliu din 10.11.2011 ca s-au stabilit în insula împreuna cu parintii, la vârsta de 6 ani, ca au frecventat scoala în S.M. întregul an scolar si ca au locuit împreuna cu mama, tata si bona.

Raportul de ancheta sociala efectuat de Primaria Comunei S. la resedinta actuala a pârâtului, precum si rapoartele psihologice cu privire la minore, efectuate de D.G.A.S.P.C. I., la cererea pârâtului, nu au facut dovada ca în perioada septembrie 2010-iunie 2011 resedinta obisnuita a minorelor era în S., toate aceste rapoarte fiind întocmite ulterior retinerii copiilor în România de catre pârât în iulie 2011 si fiind solicitate de pârât pro causa, având în vedere ca dupa introducerea de catre reclamanta a cererii de divort în S.M., pârâtul a sesizat, la rândul sau, instanta româna cu o cerere similara. Este de observat faptul ca raportul de ancheta sociala a fost întocmit de Primaria Comunei S. fara a fi dispus de tribunal, la data de 19.10.2011 si transmis prin fax în aceeasi zi, anterior primului termen de judecata din 20.10.2011, în conditiile în care la dosar nu s-a restituit dovada de citare a autoritatii tutelare pentru acel termen. Totodata, raportul de ancheta sociala mentioneaza ca datele anchetei sociale au rezultat din "discutiile purtate", fara a se preciza cine a participat la discutiile cu asistentii sociali si fara a se preciza care a fost intervalul de timp în cursul anului 2011 când minorele au fost plecate cu mama lor.

Dimpotriva, raportul de ancheta sociala efectuat de aceeasi autoritate tutelara la data de 29.07.2011 în cadrul procesului de divort aflat pe rolul Judecatoriei Buftea, a evocat perioada în care familia T. a locuit la S., fara a preciza ce s-a petrecut din vara anului 2010 pâna în vara anului 2011, aceasta fiind tocmai perioada în discutie pentru determinarea resedintei obisnuite a minorelor imediat înaintea rapirii.

Cu referire la înscrisurile care atesta dreptul de proprietate al sotilor T. asupra unui imobil situat în comuna S., satul S., str. F., nr.154, judetul I., pentru care au fost achitate impozite si facturi de utilitati, prima instanta a apreciat ca acestea nu probeaza faptul ca minorele au avut resedinta obisnuita în S. anterior retinerii lor în România de catre pârât, întrucât, asa cum a rezultat din probele administrate, partile detin în proprietate mai multe imobile, atât în România, cât si în strainatate, inclusiv în S.M., iar exercitarea dreptului de proprietate  nu implica în mod necesar ca familia sa locuiasca efectiv în imobilul respectiv, cu atât mai mult cu cât, din înscrisurile depuse de pârât, ce emana de la Oficiul National al Registrului Comertului, în imobilele din S. si din B., proprietatea partilor, au sediul social si functioneaza mai multe societati comerciale în care sotii au calitatea de asociat.

S-a mai retinut ca, pe de alta parte, pentru a avea resedinta obisnuita în S.M., nu era necesar ca cei doi soti sa aiba interese de afaceri în insula, pentru stabilirea resedintei fiind suficient ca familia sa locuiasca acolo efectiv, cu caracter de continuitate, o perioada suficient de mare, care sa conduca la concluzia ca aceea este locuinta statornica; ceea ce intereseaza în speta este resedinta obisnuita a minorelor în perioada imediat anterioara retinerii lor în România, întrucât în privinta pârâtului chiar prin ordonanta de neconciliere a instantei franceze s-a retinut ca acesta calatorea frecvent la M., unde are de altfel stabilit domiciliul, precum si în alte zone.

A aratat tribunalul ca, pentru aceleasi ratiuni, nici card-urile de asigurare privata de sanatate, depuse de pârât, nu au probat resedinta obisnuita a minorelor în S.. Astfel, în virtutea principiului libertatii contractuale, pârâtul putea încheia contracte de asigurare privata de sanatate în orice stat a carui legislatie permite asemenea contracte, iar card-urile nu mentioneaza data emiterii lor, pentru a se putea stabili daca sunt anterioare sau ulterioare retinerii minorelor în România de catre pârât; celelalte înscrisuri privind consultarea de drepturi la data de 11.08.2011, depuse de pârât, nu contin suficiente informatii pentru a fi avute în vedere la solutionarea cauzei, neputându-se stabili de la cine emana si în ce scop au fost întocmite.

Asadar, tribunalul a retinut ca cele doua minore a caror înapoiere s-a cerut în temeiul Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, sunt cetateni români cu domiciliul în strainatate, domiciliul lor legal fiind stabilit în M.; în privinta acestor minore s-a stabilit prin hotarâre judecatoreasca executorie de drept, pronuntata de o instanta dintr-un stat membru al Uniunii Europene, ca au resedinta obisnuita în S.M.. În mod provizoriu, s-a stabilit resedinta acestora la mama pe timpul procesului de divort si încredintare copii, cu care reclamanta a învestit instanta franceza.

Potrivit dispozitiilor art.8 alin.1 din Regulamentul Consiliului (CE) nr.2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti în materie matrimoniala si în materia raspunderii parintesti, ce are aplicare directa în dreptul national, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente în materia raspunderii parintesti privind un copil care are resedinta obisnuita în acest stat membru la momentul la care instanta este sesizata.

Totodata, potrivit art.21 alin.1 din acelasi regulament comunitar, hotarârile judecatoresti pronuntate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fara a fi necesar sa se recursa la vreo procedura.

Motivul refuzului recunoasterii ordonantei de neconciliere, decurgând din art.23 lit.b din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, invocat de pârât, nu subzista în cauza, întrucât, pe de o parte, ordonanta de neconciliere a fost pronuntata într-o procedura de urgenta ce precede judecarea propriu-zisa a procesului de divort de catre instanta franceza, iar pe de alta parte, pârâtul nu a facut dovada ca normele fundamentale de procedura din dreptul francez prevad obligativitatea ascultarii copilului în vârsta de 6 ani în procesele privind raspunderea parinteasca, la data de 27.06.2011 minorele având vârsta de 6 ani.

Dispozitiile art.24 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 interzic controlul competentei instantei judecatoresti din statul membru de origine, criteriul ordinii publice mentionat la art.22 lit.a si art.23 lit.a neputând fi aplicat normelor de competenta mentionate la art.3-art.14.

În raport de aceste dispozitii ale dreptului comunitar, ordonanta de neconciliere pronuntata de Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T. la data de 27.06.2011, nu a putut fi cenzurata de instanta româna învestita cu solutionarea cererii având ca obiect rapire internationala de copii, nici sub aspectul recunoasterii efectelor sale pe teritoriul României, nici sub aspectul competentei instantei franceze.

Cu atât mai mult, instanta româna nu s-a putut constitui într-o instanta de control judiciar fata de instanta franceza, toate sustinerile pârâtului cu privire la nelegalitatea si netemeinicia Ordonantei de neconciliere pronuntate de Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T. la data de 27.06.2011, urmând a fi înlaturate, fata de împrejurarea ca asemenea critici împotriva hotarârii instantei franceze pot fi formulate numai în cadrul cailor de atac exercitate potrivit dreptului francez, din înscrisurile depuse la dosar nerezultând ca aceasta hotarâre a fost desfiintata în calea de atac.

În consecinta, cele retinute de tribunalul francez în Ordonanta de neconciliere din 27.06.2011, cu privire la resedinta obisnuita a minorelor, nu pot fi înlaturate de înscrisurile imprecise depuse de pârât si cu atât mai mult împotriva unei hotarâri judecatoresti executorii, care are forta probanta a unui înscris autentic, nu poate fi primita proba cu martori potrivit dispozitiilor art.1191 C.civ., ramase în vigoare si dupa data intrarii în vigoare a noului Cod civil.

Pe de alta parte, chiar daca în luna septembrie 2010, partile nu ar fi stabilit împreuna resedinta obisnuita a minorelor în S.M., aceasta resedinta este stabilita prin Ordonanta de neconciliere din 27.06.2011 a Tribunalului de Înalta Instanta din B.-T., care a fixat provizoriu resedinta copiilor la mama, cu dreptul tatalui de vizitare sub rezerva prezentei sale la S.M., iar retinerea copiilor pe teritoriul României la data de 21.07.2011, de catre pârât, încalca dispozitiile acestei Ordonante de neconciliere.

A rezultat ca, întrucât minorele îsi aveau resedinta obisnuita într-un stat contractant, respectiv în Republica F. - Insula S.M., imediat înainte de încalcarea drepturilor privind încredintarea sau vizitarea, iar minorele au vârsta de 7 ani, în cauza este aplicabila Conventia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii.

În conformitate cu art.3 din Conventie, deplasarea sau neînapoierea unui copil se considera ilicita: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredintarea, atribuit unei persoane, unei institutii sau oricarui alt organism actionând fie separat, fie împreuna, prin legea statului în care copilul îsi avea resedinta obisnuita, imediat, înaintea deplasarii sau neînapoierii sale; si b) daca la vremea deplasarii sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, actionându-se separat sau împreuna ori ar fi fost astfel exercitate, daca asemenea împrejurari nu ar fi survenit. Dreptul privind încredintarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotarâre judecatoreasca sau administrativa sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

În raport de dispozitiile art.97 si art.98 din Codul familiei român, în vigoare la data retinerii minorelor în România de catre pârât, precum si în raport de dispozitiile art.309 din Codul civil francez si ale ordonantei de neconciliere pronuntate de Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T. la data de 27.06.2011, autoritatea parinteasca este exercitata de comun acord de catre cei doi parinti, în sensul ca parintii trebuie sa ia de comun acord toate deciziile importante referitoare la domiciliul, educatia copiilor, sanatate, religie si practica religioasa; parintele tutore al copilului, pe perioada de resedinta care îi este atribuita, este abilitat sa ia singur toate deciziile referitoare la viata curenta a copilului si toate deciziile necesare de urgenta; fiecare iesire de pe teritoriul national a copilului este supusa acordului prealabil al celuilalt parinte si informarii sale în timp util.

Prin urmare, în speta sunt îndeplinite conditiile prevazute de art.3 din Conventie, în sensul ca retinerea minorelor în România de catre tata, fara acordul mamei, reprezinta o neînapoiere ilicita, deoarece imediat înaintea neînapoierii dreptul privind încredintarea copiilor era atribuit, potrivit Codului familiei român si Codului civil francez, ambilor parinti, în plus, prin hotarârea instantei franceze resedinta copiilor era stabilita provizoriu la mama, iar acest drept era exercitat în mod efectiv de catre reclamanta ori ar fi fost astfel exercitat daca nu ar fi survenit retinerea ilicita.

În speta sunt aplicabile dispozitiile Conventiei de la Haga si având în vedere cele retinute prin Raportul explicativ Vera-Perez, conform caruia trebuie sa fie asimilat unei asemenea situatii (deplasarii ilicite) refuzul de a reintegra copilul în mediul sau, dupa un sejur în strainatate, consimtit de persoana careia îi fusese încredintat, în speta reclamanta având un drept de încredintare provizorie stabilit prin hotarâre judecatoreasca executorie de drept.

În acceptiunea art.5 lit.a din Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii si a art.2 pct.9 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, dreptul privind încredintarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului si, îndeosebi, acela de a hotarî asupra locului resedintei sale.

Reclamantei i-a fost atribuit un drept de încredintare provizorie prin ordonanta de neconciliere din 27.06.2011 a instantei franceze, fiind stabilita provizoriu resedinta copiilor la mama, cu dreptul tatalui de vizitare în Insula S.M., niciunul dintre parinti neavând dreptul de a scoate copiii de pe teritoriul national francez fara informarea în timp util si acordul prealabil al celuilalt parinte.

Toate demersurile si deciziile referitoare la minore trebuie sa fie subordonate principiului interesului superior al copiilor, potrivit dispozitiilor art.2 din Legea nr.272/2004 si art.3 alin.1 din Conventia cu privire la drepturile copilului, ratificata prin Legea nr.18/1990, republicata.

Potrivit art.19 din Conventia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, hotarârea de înapoiere nu afecteaza fondul dreptului privind încredintarea, astfel încât în cadrul mecanismului de returnare sumara reglementat de Conventie, nu se pune în discutie dreptul privind încredintarea copilului unuia sau altuia dintre parinti.

Pe de alta parte, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu parintii, rudele, precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legaturi de atasament, minorele în cauza beneficiind de prevederile acestei legi în temeiul art.3 lit. e.

Tribunalul a apreciat ca în cauza nu este incident niciunul din cazurile în care se poate refuza înapoierea minorelor în F. -Insula S.M., prevazute de art.13 din Conventia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, deoarece mama copiilor nu si-a exprimat consimtamântul la retinerea lor în România de catre tata. Aceasta exercita în mod efectiv dreptul privind încredintarea la data neînapoierii, atribuit în comun celor doi parinti; nu s-a facut dovada ca exista un risc grav ca înapoierea minorelor sa le expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip sa le situeze într-o situatie intolerabila iar minorele în vârsta de 7 ani nu au vârsta si maturitatea necesare pentru a-si exprima opinia cu privire la înapoiere, aflându-se sub influenta puternica a tatalui care se opune înapoierii.

În privinta pericolului fizic sau psihic la care ar fi expuse minorele în cazul înapoierii în S.M., tribunalul a retinut ca acesta nu a fost dovedit prin nici un mijloc de proba, iar pericolele invocate de pârât, decurgând din conditiile meteorologice si rata criminalitatii pe insula, în nici un caz nu pot fi retinute ca temei al refuzului de înapoiere a copiilor. Calamitati naturale au avut loc si în România, în fiecare an producându-se inundatii devastatoare în mai multe zone din tara, iar România nu este un stat cu rata criminalitatii zero. Aceste presupuse pericole grave la care ar fi expuse minorele în S.M., nu l-au împiedicat totusi pe pârât sa petreaca vacantele împreuna cu reclamanta si minorele timp de 8 ani în S.M., unde în final au cumparat o casa în care au locuit timp de aproape un an, au înscris minorele la o scoala privata pe care acestea au frecventat-o întregul an scolar si le-au reînscris din data de 22.03.2011 pentru urmatorul an scolar.

De asemenea, presupusa relatie extraconjugala a reclamantei, invocata de pârât, nu constituie un impediment la înapoiere în sensul art.13 alin.1 lit.b din Conventia asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, ambele parti acuzându-se reciproc de infidelitate, ceea ce înseamna ca minorele ar fi supuse aceluiasi pericol, în egala masura, daca ar continua sa locuiasca împreuna cu pârâtul. Relatiile extraconjugale ale parintilor nu constituie în sine pericole fizice sau psihice care sa justifice refuzul de înapoiere a copiilor la resedinta obisnuita din S.M., potrivit ordonantei de neconciliere din 27.06.2011 sotii putând sa-si organizeze viata separata la domiciliile pe care le doresc, iar încalcarea obligatiei de fidelitate de catre soti excede cadrului procesual având ca obiect rapire internationala de copii, putând fi analizata în cadrul procesului de divort.

În ceea ce priveste împotrivirea minorelor la înapoiere, tribunalul a retinut ca fiind ascultate în camera de consiliu din 10.11.2011, potrivit dispozitiilor art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, art.9 alin.3 si 4 din Legea nr.369/2004 si art.11 alin.2 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, cele doua minore au aratat ca nu doresc sa se întoarca în S.M., fara a expune un motiv rational si pertinent pentru care se opun înapoierii.

Ambele minore au invocat aceleasi motive pentru care se opun înapoierii, si anume, existenta unui singur anotimp în Insulele C., fara a putea preciza care este acesta, lipsa zapezii si faptul ca scoala era plictisitoare pentru ele.

În antiteza cu situatia din S.M., minorele au declarat ca la Scoala nr.11 din B., unde pârâtul le-a înscris în clasa a II-a în anul scolar 2011-2012, copiii sunt foarte galagiosi si agresivi, iar lectiile sunt mult mai grele, ceea ce l-a determinat pe pârât sa o angajeze pe învatatoarea minorelor pentru a le medita la locuinta acestuia din B., folosita alternativ cu resedinta din S..

Desi pârâtul a sustinut ca minorele s-au integrat în noul mediu din România si si-au facut prieteni la scoala si acasa, depunând în acest sens caracterizari si declaratii olografe ale învatatoarei acestora, cu eludarea din nou a dispozitiilor legale în materia probei testimoniale, audiate fiind în camera de consiliu, minorele nu au putut preciza ce prieteni au în România, nici macar pe cei apropiati familiei, când si-au facut prieteni si unde locuiesc acestia. Dimpotriva, minora N.-I.T. a declarat ca nu îsi cunoaste toti cei 35 de colegi de clasa, care sunt foarte galagiosi si îi provoaca dureri de cap.

Totodata, minora N.-I.T. a declarat ca desi reclamanta le-a cerut sa stea mai putine zile în România, pârâtul este cel care nu le lasa sa plece în C., iar învatatoarea minorelor, care le acorda si meditatii în locuinta pârâtului din B., le-a spus ca trebuie sa stea în România pentru ca aici este locul lor, în România si oriunde ar pleca, trebuie sa se întoarca la B..

În raport de dispozitiile art.24 alin.4 din Legea nr.272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, cu modificarile si completarile ulterioare si de cele ale art.12 din Conventia privind drepturile copilului, ratificata de România prin Legea nr.18/1990, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare si li se va acorda importanta cuvenita, în raport cu vârsta si cu gradul de maturitate a copilului.

În acelasi sens sunt si dispozitiile art.13 alin.2 din Conventia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, care dau posibilitatea tribunalului sesizat cu cererea de rapire, sa refuze a dispune înapoierea copilului care se împotriveste înapoierii si care a atins o vârsta sau o maturitate care face necesar sa se tina seama de opinia sa.

Din declaratiile minorelor ascultate în camera de consiliu din 10.11.2011, a rezultat ca acestea nu au reprezentarea clara a dorintelor lor si a modului în care pot fi realizate, având si un deficit pronuntat de orientare temporala, minorele neputând preciza data la care are loc audierea, zilele saptamânii, când au fost aduse în România de catre pârât si nici ce anotimp era. Acest lucru pare firesc având în vedere vârsta minorelor de 7 ani si traumele la care au fost supuse pe fondul relatiei conflictuale dintre parintii lor, dupa separarea lor de mama prin retinerea ilicita de catre tata pe teritoriul României minorele aflându-se sub influenta pârâtului, care le-a indus ideea refuzului de a se întoarce în S.M., la mama.

La aceasta concluzie a condus faptul ca ambele minore au invocat aceleasi motive de neînapoiere, aproximativ în aceiasi termeni. M.-R. a aratat ca îi este dor de mama, dar abia asteapta ca tata sa le duca la un mall la locul de joaca, tatal oferindu-le cadouri în preziua audierii la tribunal; minorele au venit la audiere însotite de câte una dintre jucariile cumparate de pârât cu acea ocazie. N.-I. a aratat ca pârâtul este cel care se opune întoarcerii lor în C., ambele minore manifestând afectiune atât fata de reclamanta, cât si fata de pârât.

Totodata, învatatoarea copiilor, persoana cu influenta covârsitoare pentru orice scolar în vârsta de 7 ani, le-a spus minorelor ca trebuie sa stea în România pentru ca locul lor este aici, învatatoarea fiind angajata de pârât sa le mediteze pe minore în locuinta lor, aflându-se deci în relatii de interese cu pârâtul.

Rapoartele psihologice redactate cu ocazia audierii minorelor, de catre psihologul din cadrul D.G.A.S.P.C. Sector 1 Bucuresti care le-a asistat, au relevat faptul ca acestea au raspuns în mod autentic si spontan întrebarilor puse de tribunal, ca au fost relaxate si cooperante în timpul audierii, si-au motivat dorintele în functie de ce simteau. Rapoartele psihologice au concluzionat ca minorele dispun de discernamânt în conformitate cu vârsta cronologica, ceea ce nu înseamna ca acest discernamânt este absolut si face necesar a se tine seama de opinia minorelor, ci ca au discernamântul unui copil în vârsta de 7 ani.

Din faptul ca minorele au raspuns în mod autentic si spontan întrebarilor puse de tribunal, a rezultat ca cele relevate de ele cu ocazia audierii, expuse mai sus, denota cu claritate influenta pe care pârâtul a exercitat-o asupra minorelor dupa rapire, personal, în cadrul discutiilor purtate cu acestea si prin cadourile oferite, precum si prin intermediul învatatoarei copiilor, pentru a le induce opozitia la înapoierea în S.M., astfel încât opinia minorelor nu este exprimata în mod liber si constient.

Desi în speta nu s-a regasit ipoteza art.12 alin.2 din Conventia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, care da posibilitatea instantei sa refuze înapoierea copilului care s-a integrat în noul sau mediu, întrucât cererea de înapoiere a fost formulata la mai putin de 1 an de la retinerea ilicita a copiilor de catre pârât, adaptarea minorelor la noul mediu din România prezinta relevanta pentru a întelege modul în care acestea si-au exprimat opinia cu privire la înapoiere.

Asa cum s-a relevat anterior, singurul lucru care le atrage în România este resedinta din S., pe care o percep ca pe un castel, unde sunt înconjurate de un personal de serviciu numeros, dar mediul scolar le sperie din cauza numarului prea mare de copii din clasa, a agresivitatii colegilor de clasa, care se bat cu pumnii si picioarele, striga si manânca în timpul orelor si pe care nu îi cunosc prea bine, precum si a dificultatii lectiilor, având nevoie de meditatii, aspecte ce au rezultat din raportul de ancheta sociala si declaratiile minorelor din camera de consiliu. În acelasi timp, minorele nu au putut preciza cine le sunt prietenii din România.

A rezultat de aici ca minorele s-au adaptat numai în mod aparent noului mediu de viata din România, în plan psihologic traversând o perioada confuza si conflictuala, care a determinat pierderea reperelor stabilite în timpul când locuiau împreuna cu ambii parinti.

Din aceste motive, tribunalul a apreciat ca minorele nu prezinta vârsta si gradul de maturitate care fac necesar a se tine seama de opinia lor, nefiind incidente prevederile art.13 alin.2 din Conventia asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980.

Pentru considerentele expuse, constatând ca retinerea copiilor de catre pârât pe teritoriul României este ilicita în sensul art.3 din Conventie, în temeiul art.11 raportat la art.7 din Legea nr.369/2004, tribunalul a admis cererea formulata de reclamantul M.J., în calitate de autoritate centrala româna pentru ducerea la îndeplinire a obligatiilor stabilite prin Conventie si a obligat pârâtul sa le înapoieze pe minore la resedinta obisnuita din S.M., F., la mama acestora, cu resedinta în S.M., D. de la B.N., nr.10, 97150.

A mai aratat tribunalul ca, împrejurarea ca ulterior rapirii reclamanta a închiriat un alt imobil în S.M. decât cel cumparat împreuna cu pârâtul în august 2010, pe care l-a indicat drept resedinta în cererea de înapoiere, nu prezinta relevanta, întrucât sfera resedintei obisnuite a copiilor include teritoriul francez al Insulei S.M., nu un anume imobil, mecanismul de returnare sumara a copiilor, reglementat de Conventie, vizând înapoierea în statul resedintei obisnuite si nu înapoierea într-o anumita locuinta.

În plus, prin Ordonanta de neconciliere din 27.06.2011, Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T. a fixat resedinta provizorie a minorelor la mama si a permis partilor sa-si organizeze viata separat la domiciliile pe care le doresc, atribuind reclamantei gestiunea imobilului achizitionat de parti în august 2010 pâna la partaj. Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, ulterior pronuntarii ordonantei de neconciliere pârâtul a închiriat imobilul proprietatea partilor din S.M. si si-a însusit în exclusivitate veniturile din chirie, privând-o pe reclamanta de posibilitatea de a mai locui efectiv în respectivul imobil si de a-l gestiona conform hotarârii instantei franceze, astfel încât pârâtul nu îsi poate invoca propria turpitudine pentru a obtine neînapoierea copiilor.

În temeiul art.11 alin.2 si alin. 3 din Legea nr.369/2004, tribunalul a dispus ca executarea de catre pârâtul T.R. a obligatiei de înapoiere a copiilor sa se faca în termen de 15 zile de la ramânerea irevocabila a hotarârii, sub sanctiunea aplicarii de amenzi civile în favoarea statului român în cuantum de 2.500 lei si l-a obligat pe pârât sa suporte toate cheltuielile de înapoiere a minorelor la resedinta obisnuita din S.M., F..

La data de 1.02.2012, pârâtul a formulat o cerere de lamurire a dispozitivului sentintei civile nr. 2102/25.11.2011 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a civila solicitând instantei sa indice în concret modalitatea de înapoiere a celor doua minore având în vedere ca minora, T.M.-R. sufera de o afectiune organica în raport de care zborurile cu avionul sunt contraindicate.

Prin încheierea pronuntata în Camera de Consiliu la data de 8.03.2012, Tribunalul Bucuresti a respins cererea de lamurire a dispozitivului sentintei retinând ca obligatiile stabilite în sarcina pârâtului au fost clar indicate de tribunal, în sensul ca acesta este obligat la înapoierea minorelor la resedinta obisnuita din S.M., F., la mama acestora, în termen de 15 zile de la ramânerea irevocabila a sentintei, sub sanctiunea aplicarii de amenzi civile în favoarea statului român în cuantum de 2.500 lei în caz de neexecutare a obligatiei de înapoiere în termenul fixat de instanta, acesta fiind obligat totodata sa suporte toate cheltuielile de înapoiere a minorelor la resedinta obisnuita din S.M., F..

A mai retinut tribunalul ca cererea de înapoiere la resedinta obisnuita a copiilor rapiti de catre pârât, formulata de autoritatea centrala M.J., a fost solutionata de tribunal în concordanta cu prevederile art.11 din Legea nr.369/2004, ale art.11, art.12 si art.13 din Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii si ale art.11 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti în materie matrimoniala si în materia raspunderii parintesti si ca niciuna dintre dispozitiile legale ce reglementeaza aspectele civile ale rapirii internationale de copii nu prevad obligatia instantei sesizate cu solutionarea cererii de înapoiere a copilului rapit, de a indica modalitatea concreta de înapoiere a copilului sau mijlocul de transport cu care copilul va fi deplasat în statul resedintei sale obisnuite, în executarea hotarârii de înapoiere.

Aceste aspecte exced cadrului procesual al judecarii cererii de înapoiere si vizeaza executarea hotarârii de înapoiere, executare care trebuie sa fie benevola din partea pârâtului obligat la înapoiere, în caz contrar procedându-se la punerea în executare a amenzii civile în favoarea statului român aplicate pârâtului si, în cele din urma, la executarea silita a obligatiei de înapoiere, potrivit dispozitiilor art.13 si art.14 din Legea nr.369/2004.

În opinia primei instante, ramâne în sarcina pârâtului, ca un bun parinte ale carui drepturi si obligatii parintesti nu au fost suspendate, sa ia toate masurile pentru aducerea la îndeplinire a obligatiei de înapoiere a minorelor la resedinta obisnuita din S.M. în cazul ramânerii irevocabile a hotarârii de înapoiere, într-o modalitate adecvata, care sa nu afecteze în mod grav sanatatea acestora, cu mentiunea ca istoricul medical al minorei T.M.-R., înregistrata cu antecedente de otite repetate medii, otalgie predominant stâng, declansate de raceli banale sau de circumstante cu modificari de presiune atmosferica (scufundari subacvatice, zbor cu avionul, montagne russe), nu l-a împiedicat pe acesta sa deplaseze copilul cu avionul din S.M. în vara anului 2011, în vederea retinerii sale ilicite pe teritoriul României, fara acordul mamei careia instanta franceza i l-a încredintat provizoriu.

A retinut tribunalul ca din modul de formulare si motivare a cererii de lamurire a dispozitivului sentintei, rezulta ca pârâtul nu tinde la lamurirea unei obligatii clar stabilite în sarcina sa, ci la modificarea solutiei date de instanta, urmarind înlaturarea obligatiei de înapoiere a minorelor si ca procedura prevazuta de art.2811 Cod procedura civila nu permite instantei sa revina asupra solutiei date prin sentinta, pe calea lamuririi dispozitivului hotarârea neputând fi reformata sau retractata.

Tribunalul a apreciat ca cererea de lamurire a dispozitivului formulata de pârâtul care a beneficiat de asistenta juridica acordata de avocat, reprezinta o exercitare abuziva a drepturilor procedurale în sensul art.723 alin.1 Cod procedura civila, în realitate tinzându-se la tergiversarea solutionarii irevocabile a cauzei, întrucât termenul de executare a obligatiei de înapoiere a copiilor rapiti curge de la data ramânerii irevocabile a sentintei a carei lamurire s-a solicitat.

Astfel, pârâtul a sustinut ca obligarea sa de a înapoia minorele la resedinta obisnuita din S.M., contravine în mod fatis indicatiilor si recomandarilor medicului specialist, punând în pericol sanatatea si integritatea fizica a unor copii lipsiti de orice posibilitate de reactie si de împotrivire, criticând practic solutia primei instante într-o alta procedura decât aceea recursul de care aceasta este susceptibila.

Pe de alta parte, pârâtul nu a argumentat în ce mod disfunctia tubara de care ar suferi minora T.M.-R., pune în pericol sanatatea si integritatea fizica a minorei T.N.-I., în privinta careia nu s-a invocat si dovedit vreo imposibilitate medicala de a calatori cu avionul, în cazul înapoierii copiilor la resedinta obisnuita din S.M..

În concluzie, fata de cele retinute, tribunalul a apreciat ca cererea de lamurire a dispozitivului sentintei este vadit neîntemeiata si excede ipotezei art.2811 Cod procedura civila, astfel încât, în temeiul acestor dispozitii legale, a respins-o.

Împotriva sentintei civile nr. 2102/25.11.2011 si a încheierii pronuntata în camera de consiliu la data de 08.03.2012, ambele în dosarul nr. 64634/3/2011 al Tribunalului Bucuresti - Sectia a IV-a civila, a declarat recurs recurentul - pârât T.R..

Prin recursul formulat împotriva sentintei civile nr. 2102/25.11.2011 s-a solicita admiterea recursului, schimbarea în tot a sentintei civile, cu consecinta respingerii actiunii ca ramasa fara obiect si lipsita de interes sau, în subsidiar, ca neîntemeiata.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozitiile art. 304 ind. 1 si 304 pct. 9 Cod procedura civila ,coroborate cu dispozitiile art. 12 din Legea nr. 369/2004, recurentul - pârât a aratat ca din punct de vedere procesual cererea de chemare în judecata, a ramas fara obiect si este lipsita de interes întrucât minorele se afla la intimata-reclamanta, ca urmare a procedurii de executare silita a Ordonantei de neconciliere.

A sustinut recurentul-pârât ca reclamanta T.I.-I. a declansat procedura de încuviintare a executarii pe teritoriul României a Ordonantei de neconciliere pronuntata la data de 26.06.2011 de Tribunalul de Mare Instanta din B.-T., S.M., în ceea ce priveste fixarea resedintei minorelor alaturi de mama, în dosarul nr. 56484/3/2011, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a IV - a Civila.

Prin sentinta civila nr. 1419/6.09.2011, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV - a Civila a admis, în parte, cererea de exequator formulata de petenta T.I.-I. în sensul ca a încuviintat executarea silita a titlului executoriu reprezentat de hotarârea judecatoreasca denumita Ordonnance de Non Conciliation pronuntata la data de 27.06.2011 de Tribunalul de Înalta Instanta din B.-T., Camera JAF împotriva debitorului R.T. în ceea ce priveste fixarea provizorie a resedintei copiilor T.M.-R. si T.N.-I. în B.R. lot 408 L.T.B. 97150 S.M..

Împotriva acestei sentintei civile a formulat recurs recurentul T.R., iar prin decizia civila nr. 2102/12.12.2011, Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a III - a Civila a admis recursul formulat de T.R. si a modificat în parte sentinta civila atacata, în sensul ca a încuviintat executarea în privinta stabilirii resedintei copiilor la mama dar a înlaturat mentiunea privind fixarea provizorie a resedintei minorelor la adresa din B.R. lot 408 L.T.B. 97150 S.M., mentinând celelalte dispozitii ale sentintei atacate.

Urmare a parcurgerii acestei proceduri de încuviintare a executarii silite a Ordonantei de neconciliere, reclamanta a sesizat BEJ C.M. - B. cu o cerere de executare silita a acestei hotarâri. Prin procesul - verbal încheiat de B.E.J. C.B. - M. la data de 13.12.2011 în dosarul de executare nr. 1951/2011, executorul judecatoresc a constatat ca minorele T.M.-R. si T.N.-I. au fost înapoiate mamei lor, T.I.-I., care le-a preluat de la domiciliul tatalui din comuna S., jud. I.. În consecinta, începând cu data de 13.12.2011, potrivit procesului-verbal întocmit de executorul judecatoresc, minorele locuiesc împreuna cu mama, domiciliul acesteia din str. Poet G.A. nr. 67, sector 1.

Fata de împrejurarea ca, pe parcursul procesului reclamanta T.I. - I., în urma unei proceduri de executare silita, a luat minorele de la domiciliul recurentului-pârât, iar în prezent acestea se afla la resedinta mamei, recurentul-pârât a sustinut ca nu se mai poate pune problema înapoierii minorelor de catre tata în cadrul unei proceduri de rapire internationala, astfel ca cererea de chemare în judecata având ca obiect rapire internationala de minor a ramas fara obiect si este, în acelasi timp, lipsita de interes si de temei legal.

Din aceasta perspectiva, recurentul-pârât solicita admiterea recursului, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecata ca fiind ramasa fara obiect.

Cu referire la exceptia lipsei de interes a cererii de chemare în judecata, recurentul-pârât a aratat ca, în lumina aspectelor mentionate anterior, rezulta ca actiunea formulata de M.J., în calitate de reprezentant legal al reclamantei T.I. - I., a devenit si lipsita de interes.

Astfel, prin actiunea introductiva de instanta, reclamanta, reprezentata de M.J., a chemat în judecata pe pârâtul T.R. solicitând instantei sa pronunte o hotarâre prin care sa îl oblige pe acesta "sa le înapoieze de îndata pe minorele T.M. - R. si T.N. - I. la resedinta obisnuita din S.M., la mama acestora - D. de la B.N. nr. 10,97150." Asadar, finalitatea acestei actiuni consta în înapoierea minorelor, de îndata, mamei lor, reclamanta T.I.-I..

De vreme ce, în prezent, minorele au fost înapoiate mamei, ca urmare a unei alte proceduri, cea de executare silita, aspect ce rezulta chiar din procesul - verbal al B.E.J. C.M.B., încheiat în dosarul de executare nr. 1951/2011, este evident ca actiunea formulata de reclamanta a devenit lipsita de interes, întrucât pretentiile opuse pârâtului T.R. au fost satisfacute între timp, sustinerea acestei actiuni nemaifiind în masura sa mai produca un folos practic în patrimoniul reclamantei.

A aratat recurentul-pârât ca, în doctrina, interesul ca si conditie de promovare a actiunii civile este definit ca fiind folosul practic urmarit de cel ce a pus în miscare actiunea civila, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intra în continutul acesteia. In literatura de specialitate se mai arata ca interesul trebuie sa fie legitim, nascut si actual, personal si direct.

În ceea ce priveste exigenta ca interesul sa fie nascut si actual, acest aspect se interpreteaza în sensul ca interesul promovarii si sustinerii actiunii civile trebuie sa existe atât la momentul sesizarii instantei (sa fie nascut), cât si pe întregul parcurs al procesului (sa fie actual) în sensul ca partea s-ar expune unui prejudiciu numai daca nu ar recurge la respectiva actiune.

Or, în prezent în speta reclamanta T.I.- I. nu mai justifica nici un interes în sustinerea actiunii având ca obiect rapire internationala de minori cu consecinta înapoierii imediate a minorelor catre mama lor, de vreme ce finalitatea urmarita pe calea acestei actiuni a fost atinsa prin parcurgerea unei alte proceduri, aceea de încuviintare a executarii în România a Ordonantei de neconciliere pronuntate de Tribunalul de Mare Instanta din Insula S.M. la data de 27.06.2011. Or, aceasta împrejurare face ca prezenta actiune sa devina lipsita de interes, de vreme ce scopul, folosul practic urmarit de reclamanta prin recurgerea la aceasta cerere a fost atins în alt mod.

A sustinut recurentul-pârât ca, argumentele expuse anterior justifica solutia admiterii exceptiei lipsei de interes a prezentei actiuni, cu consecinta respingerii cererii de chemare în judecata ca fiind lipsita de interes si ca, în conditiile în care la acest moment a fost solutionata cu caracter definitiv si irevocabil procedura de încuviintare a executarii Ordonantei de neconciliere si a si fost pusa în executare, nici nu mai este posibil sa se recurga în paralel la o alta procedura, având în vedere principiul electa una via. Mai mult, Curtea de Apel Bucuresti în cadrul procedurii de încuviintare a executarii a înlaturat mentiunea privind fixarea provizorie a resedintei minorelor la adresa din B.R. lot 408 L.T.B. 97150 S.M., aceasta hotarâre judecatoreasca fiind definitiva si irevocabila si intrând în puterea lucrului judecat. În aceste conditii, o solutie care ar dispune cu privire la stabilirea resedintei minorelor în S.M. ar contrazice hotarârea judecatoreasca pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, ceea ce nu este posibil.

Arata recurentul-pârât ca, instanta de fond a respins, în mod gresit, proba cu martori si interogatoriu solicitata de pârât pentru a demonstra aspectele legate de resedinta obisnuita dar si aspectele legate de situatiile de exceptie prevazute de art. 13 din Conventie.

În felul acesta, judecatorul fondului nu a administrat întreg probatoriul care ar fi putut clarifica toate aspectele spetei, pronuntând astfel o hotarâre netemeinica si nelegala. La termenul de propunere a probelor, pârâtul T.R. a solicitat si proba cu martori si interogatoriu, teza probatorie fiind legata de resedinta obisnuita, precum si de situatiile de exceptie vizate de art. 13 din Conventie.

La termenul din 3.11.2011, instanta a încuviintat doar proba cu înscrisuri si proba cu audierea minorelor, proba care a fost dispusa a fi administrata la data de 10.11.2011.

Or, în speta, era esential ca instanta sa lamureasca sub toate aspectele situatia de fapt existenta atât la momentul deplasarii pretins ilicite a minorelor în România, precum si ulterior respectivei deplasari, dar si aspectele legate de resedinta obisnuita, modul de relationare al fetitelor cu familia extinsa din România, conditiile de viata pe care tatal lor li le ofera în aceasta tara, existenta unor riscuri care ar face ca înapoierea minorelor în C. sa le expuna pe acestea la un pericol grav fizic sau psihic, etc.

Lamurirea tuturor acestor împrejurari de fapt ar fi fost de natura sa lamureasca instanta asupra incidentei in speta a dispozitiilor Conventiei de la Haga privind aspectele civile ale rapirii internationale de copii. Or, numai administrarea unui probatoriu complet ar fi fost în masura sa edifice atât instanta de fond, cât si instanta de control judiciar asupra împrejurarilor care au determinat deplasarea copiilor în România, daca aceasta deplasare a fost sau nu ilicita, si daca se impune înapoierea imediata a fetitelor în C., respectiv daca aceasta înapoiere ar raspunde interesului superior al copilului.

A aratat recurentul-pârât ca, într-o decizie de speta pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti într-o cauza similara (decizia civila nr. 96/26.01.2010), instanta a retinut ca în litigiile având ca obiect fapte de rapire internationala de minori se impune cu necesitate administrarea tuturor probelor de natura a epuiza orice dubiu, inclusiv a probei cu martori si interogatoriu. În cuprinsul acestei hotarâri judecatoresti s-a retinut ca procedura de rapire necesita o solutionare urgenta deoarece trecerea timpului poate avea consecinte iremediabile asupra relatiilor dintre copii si parintele care nu locuieste împreuna cu acestia, totusi celeritatea unei astfel de proceduri nu trebuie sa afecteze celelalte garantii ale procesului echitabil, ce ar putea afecta, deopotriva, interesul superior al minorilor si dreptul la o viata de familie,

Asadar, Curtea de Apel Bucuresti a apreciat ca în aceasta materie este lovita de nulitate absoluta o hotarâre pronuntata fara administrarea unui probatoriu complet, doar pe baza unor înscrisuri necoroborate cu concluziile audierii minorelor, precum si cu alte probe, vatamarea produsa partilor si minorului vizat de procedura neputând fi acoperita altfel decât prin casarea hotarârii astfel pronuntate.

A sustinut recurentul-pârât ca, în speta, ne aflam în prezenta unei asemenea vatamari, deoarece instanta de fond a administrat un probatoriu insuficient, respingând în mod nelegal probele cu martori si interogatoriu solicitate de pârât pentru ca apoi sa admita actiunea împotriva acestuia. Mai mult decât atât, instanta de fond nu a tinut seama nici macar de probele pe care le-a încuviintat, respectiv înscrisuri si audierea minorelor, de concluziile acestei din urma probe instanta de fond facând abstractie în mod inexplicabil si neargumentat.

Printr-o alta critica, recurentul-pârât a sustinut ca sentinta civila nr. 2102/25.11.2011 este netemeinica si nelegala întrucât instanta de fond a facut o gresita aplicare si interpretare a dispozitiilor art. 3 si art. 13 din Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii.

În opinia recurentului-pârât, în speta nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 3 din Conventia de la Haga, astfel încât nu este vorba de o rapire internationala de minori deoarece minorele T.N.-I. si T.M.-R. nu au avut niciodata si nu au resedinta obisnuita în S.M.; domiciliul si resedinta obisnuita a minorelor a fost si este în România, comuna S., str. F. nr. 154, jud. I. iar minorele nu au fost deplasate sau retinute ilicit pe teritoriul României; domiciliul si resedinta obisnuita a sotilor T. a fost în permanenta la S.. Niciodata acestia nu si-au stabilit domiciliul comun în S.M., cum eronat se arata în cererea de chemare în judecata.

Asa cum s-a statuat în practica judiciara a Curtii de Apel Bucuresti, referitoare la procedura de rapire internationala de minori, "unul dintre elementele esentiale ce trebuie avut în vedere pentru a stabili daca deplasarea unui minor a fost sau nu ilicita este acela al resedintei obisnuite pe care o avea respectivul minor, resedinta obisnuita ce reprezinta o notiune autonoma de drept comunitar, în sensul în care aceasta nu are un corespondent absolut în dreptul intern, ea urmând sa fie stabilita in concreto de catre instanta de judecata în raport de circumstantele particulare ale fiecarei cauze deduse judecatii". Conform deciziei civile nr. 96/26.01.2010 a Curtii de Apel Bucuresti Sectia a III-a civila, citata anterior, aspectele legate de resedinta obisnuita sunt aspecte de fapt, urmeaza a fi probate prin orice mijloc de proba, inclusiv martori si interogatoriu 

Într-o alta decizie (decizia civila nr. 855 din 19 mai 2009 dosar nr.915/2009), Curtea de Apel Bucuresti a apreciat ca prin resedinta obisnuita se întelege locul unde se afla domiciliul minorilor ca mediu de viata al acestora.

Cu referire la sustinerile reprezentantului reclamantei, în sensul ca prin Ordonanta de neconciliere s-ar fi retinut deja ca resedinta obisnuita este în S.M. si, prin urmare, aceasta chestiune nu mai poate fi pusa în discutie decât în cadrul apelului împotriva acestei hotarâri, recurentul-pârât a aratat ca aceasta Ordonanta de neconciliere reprezinta o proba care ar fi trebuit sa fie interpretata si analizata de instanta de fond coroborat cu toate celelalte probe care s-au administrat în cauza. Deoarece resedinta obisnuita reprezinta o chestiune de fapt ce poate fi dovedita cu orice mijloc de proba; aspectul resedintei obisnuite reprezinta chestiunea esentiala într-o procedura de rapire, care este lamurita si stabilita de instanta de judecata învestita cu solutionarea cererii de rapire pe baza tuturor probelor administrate. Asadar, instanta sesizata cu actiunea de rapire internationala de minori ar fi trebuit sa stabileasca în mod direct si autonom care este resedinta obisnuita a minorelor. În nici un caz nu se poate sustine ca instanta nu mai trebuia sa analizeze si sa stabileasca chestiunea resedintei obisnuite. Împrejurarea ca s-a pronuntat o ordonanta de neconciliere într-un alt dosar nu înlatura dreptul si obligatia instantei sesizate cu o actiune de rapire sa examineze si sa stabileasca ex proprii sensibus, pe baza probatoriului administrat în mod direct, care este resedinta obisnuita, întrucât procedura de rapire are un caracter special si este distincta de orice alta procedura judiciara.

Pe de alta parte, chiar în Ordonanta de neconciliere se retine de catre judecator ca "locuinta familiala este în România si familiile si principalele interese financiare ale sotilor sunt în România".

În speta, atât recurentul, cât si intimata T.I.-I. sunt cetateni români, cetatenie pe care au dobândit-o prin nastere si pe care nu au pierdut-o niciodata. In aceste conditii, minorele T.N.-I. si T.M.-R. sunt, de asemenea, cetateni români, prin nastere, în conditiile art. 5 din Legea nr. 21/1991.

Casatoria dintre T.R. si T.I.-I. s-a încheiat la data de 9 februarie 2002, în Bucuresti, Sectorul 1 iar la data de 25 iulie 2004, în Bucuresti, Sectorul 5, s-au nascut gemenele T.M.-R. si T.N.-I.. Începând cu anul 2003, familia a locuit neîntrerupt la locuinta din comuna S., sat S., str. F. nr. 154, jud. I., România (Vila S.).

În consecinta, ultimul domiciliu comun al sotilor, anterior parasirii acestuia de catre intimata, resedinta obisnuita a familiei, asa cum mentioneaza chiar judecatorul în ordonanta de neconciliere a fost în S., sat S., Calea F. nr. 154, jud. I., România, iar recurentul locuieste si în prezent la aceasta adresa. Resedinta obisnuita a minorelor a fost si este la S., str.F. nr. 154, jud. I., unde acestea au locuit pâna la data de 13.12.2011, când a avut loc procedura de executare silita.

În mod fals, T.I. - I. pretinde ca resedinta obisnuita a sotilor si a minorelor s-ar afla în insula S.M., vila I., lot 408, T.B., R. de B.R., (în continuare Vila I.),pozitia sa fiind contradictorie în sensul ca, în fata judecatorului de afaceri familiale din S.M. a pretins ca resedinta obisnuita a sotilor si minore lor ar fi fost vila I., lot 408, T.B., R. de B.R. (în continuare Vila I.), pentru ca ulterior, respectiv în procedura de rapire sa mentioneze ca resedinta obisnuita ar fi D. de la B.N.nr. 10,97150.

În chiar cuprinsul actiunii promovate de Autoritatea Centrala din România, în urma sesizarii formulate de T.I.- I., apar inconsecvente în sustineri, în sensul ca petenta a sesizat Autoritatea Centrala - M.J. - din F. cu o cerere de înapoiere a minorelor T.M. - R. si T.N. - I. la resedinta obisnuita a acestora de pe Insula S.M., D. de la B.N. nr. 10, 97150. În cererea de chemare în judecata formulata de Autoritatea Centrala - M.J. - din România se arata ca petenta T.I. - I. a sustinut în fata autoritatilor implicate ca "sotii au decis sa îsi stabileasca domiciliul conjugal în S.M., cumparând la data de 27.10.2010 o casa la adresa R.B.R., lot 408, L.T.B., 97150 (Vila I.).

Scopul avut în vedere de soti la momentul achizitionarii acestui imobil a fost acela de a fi folosit ca si casa de vacanta pe perioada anotimpului rece din România, în restul timpului urmând a fi închiriat turistilor. În acest sens, sotii au încheiat un contract de locatiune cu agentia imobiliara locala C., imobilul fiind oferit spre închiriere în regim turistic. În timpul în care Vila I. a fost data în închiriere agentiei imobiliare, petenta a continuat sa locuiasca pe insula în diferite hoteluri, de la începutul acestui an si pâna în luna iunie înregistrând nu mai putin de 11 sederi la hoteluri diferite, iar apoi într-un apartament pe care a pretins pro causa ca l-ar fi închiriat si care este situat la adresa D. de la B.N. nr.10, 97150.

Asadar imobilul Vila I. nu a fost niciodata resedinta obisnuita a familiei si a minorelor, ci reprezinta o casa de vacanta, tratata ca atare de catre soti, care au locuit acolo o perioada foarte scurta de timp si care a fost închiriata, în mod repetat, pentru perioade foarte lungi de timp, turistilor veniti în insula S.M., asa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosarul cauzei privind situatia închirierii vilei si a veniturilor obtinute din chirii.

În ceea ce priveste imobilul situat la adresa D. de la B.N. nr. 10,97150, indicat de petenta în sesizare ca resedinta obisnuita a familiei, nici acesta nu a fost vreodata resedinta obisnuita a minorelor, fiind vorba de o casa închiriata ulterior pronuntarii ordonantei de neconciliere.

Cât timp s-a aflat în insula S.M., intimata a locuit cu precadere prin hotelurile din insula, aflate atât pe teritoriu francez, cât si pe teritoriul olandez, nefiind astfel posibila stabilirea unei adevarate resedinte obisnuite în sensul Regulamentului, nici macar în ceea ce o priveste pe intimata.

Minorele nu au avut niciodata resedinta obisnuita în Insula S.M., nici la adresa din R.B.R., lot 408, L.T.Ba., 97150 (Vila I.) si nici la D. de la B.N. nr. 10,97150.

Resedinta obisnuita a minorelor T.M. - R. si T.N. - I. s-a aflat întotdeauna în România, jud. I., comuna S., sat S., str. F.nr. 154, acolo unde sotii T. au avut domiciliul comun si unde recurentul locuieste si în prezent.

În speta nu este nici un dubiu ca centrul de interese al familiei T. este în România, dovada ca atât T.R. cât si T.I.I. sunt actionari sau asociati în mai multe societati cu sediul în România si nu desfasoara nici o activitate lucrativa în C., acolo doar cumparând o casa de vacanta. Din înscrisurile depuse la dosar, emise de ONRC, rezulta ca atât petenta, cât si recurentul figureaza ca având participatii la societati comerciale din România.

Pe de alta parte, în interval de timp de când minorele s-au înapoiat în România, intimata I.I.T. a locuit si locuieste în România, iar nu în S.M. si a avut legaturi personale cu minorele atât în locuinta de la S. cât si la scoala. În prezent ca urmare a procedurii de executare silita, intimata locuieste cu fetitele în România.

În opinia recurentului-pârât, împrejurarea ca resedinta obisnuita a minorelor este în România la S., str. F. nr. 154, jud. I. este confirmata si de ancheta sociala efectuata de Autoritatea Tutelara S. prin care se constata ca domiciliul în fapt al sotilor si resedinta obisnuita a minorelor a fost si este la locuinta din S., precum si de rezultatele monitorizarii psihologice

A aratat recurentul-pârât ca din declaratiile minorelor cu ocazia audierii de catre prima instanta, chiar în conditiile în care asa cum a mentionat si psihologul acestea sunt usor atemporale, în sensul ca nu pot încadra foarte exact în timp, evenimentele din viata lor, a rezultat cu claritate ca deplasarea în C. a avut un caracter temporar si ca minorele nu au perceput nici un moment casa de acolo ca fiind locuinta lor obisnuita. De altfel, ambele minore au confirmat ca au locuit putin în vila I., având sederi si într-un bloc de apartamente si chiar pe barca familiei.

Astfel, minora T.N. - I. a declarat: "eu nu vreau sa ma mai întorc niciodata în C., nici macar în vacanta.".

Minora T.M. - R. a mentionat: "eu nu vreau sa ma întorc cu mama în C., vreau sa stau aici cu ambii parinti, mie nu prea mi-a placut în C., pentru ca acolo era un singur anotimp, primavara sau vara, nu mai stiu, acolo era soare si cald, dar mai si ploua câteodata. O data, în urma unei ploi pe strada s-a format un suvoi de apa care trecea peste pantofi, peste ghete apa nu trecea .... În unele perioade în casa din C. veneau sa stea si alti oameni, iar noi ne mutam într-un bloc. Acele persoane locuiau doar câteva zile în casa noastra, iar blocul în care se afla apartamentul în care locuiam noi în acea perioada avea si restaurant, parcare, teren de tenis. Uneori locuiam si pe barca parintilor mei numita I., dupa mama.";

Recurentul-pârât a mai sustinut ca a facut dovada resedintei si cu facturile de gaze, telefonie, cablu TV, interne, adresa constructorului imobilului din S. - SC R.P.2000 SRL, prin directorul general M.R., adresa preotului paroh al Bisericii cu hramul Buna Vestire din S. si cartea provizorie de identitate emisa de Consiliul local al Comunei S. - Serviciul Public de Evidenta a Persoanelor pe numele T.R., unde se atesta ca acesta îsi are resedinta în jud. I., comuna S., sat S., str. F. nr. 154.

Printr-o alta critica s-a aratat ca, în speta, nu sunt incidente prevederile art. 3 din Conventia de la Haga din 25 octombrie 1980, pusa în aplicare în dreptul român prin Legea nr. 396/2004, deoarece,  în speta, intimata T.I.- I. nu era la data pretinsei deplasari ilicite titulara vreunui drept privind încredintarea minorelor, mai precis nu era titulara raspunderii parintesti asupra minorelor T.M. - R. si T.N. - I., astfel cum cu rea-credinta a sustinut atât în fata Autoritatii centrale franceze, cât si Autoritatii centrale române.

Prin Ordonanta de neconciliere pronuntata la data de 27.06.2011 de instanta din B.T., insula S.M., A.F., judecatorul de afaceri familiale s-a pronuntat într-o cerere de conciliere, iar nu într-o cerere de divort. În dreptul francez, desfacerea casatoriei este precedata în mod necesar de o procedura prealabila si obligatorie de conciliere, în care judecatorul verifica daca mai este sau nu posibila salvarea mariajului si continuarea casniciei ori daca separarea sotilor este inevitabila. În acest ultim caz, judecatorul de afaceri familiale pronunta o ordonanta de neconciliere, prin care dispune cu caracter eminamente temporar masuri provizorii de natura a asigura circuitul juridic al bunurilor, respectiv situatia locativa a minorilor rezultati din casatoria sotilor, pâna la momentul la care intervine o hotarâre de divort, respectiv pâna la momentul la care se modifica împrejurarile avute in vedere de magistrat la momentul pronuntarii ordonantei de neconciliere.

În speta, prin Ordonanta de neconciliere pronuntata la data de 27.06.20 II de Tribunalul de Mare Instanta din B.T., Insula S.M., judecatorul insular a constatat ca nu exista acordul sotilor pentru continuarea mariajului. În aceste conditii, judecatorul de afaceri familiale a dispus anumite masuri cu caracter provizoriu, între care si: organizarea vietii separate a sotilor la domiciliile care le convin, atribuirea folosintei locuintei din B.R. in favoarea reclamantei T.I.-I., sub rezerva asigurarii gestiunii acestei vile. Exercitarea autoritatii parintesti asupra fiicelor minore ale cuplului a fost atribuita în comun ambilor sotii cu stabilirea provizorie a locuintei fiicelor minore ale cuplului alaturi de mama, cu recunoasterea corespunzatoare a unui drept de vizita si gazduire in favoarea tatalui.

În consecinta, în cauza nu exista nici o hotarâre judecatoreasca prin care sa se fi dispus cu privire la încredintarea minorilor, ci au fost luate masuri provizorii cu privire la locuinta minore lor.

De altfel, în Ordonanta de neconciliere nu s-a precizat faptul ca minorele au resedinta obisnuita în S.M. si nici ca vor locui cu mama în S.M. sau pe teritoriu francez. Prin aceasta Ordonanta de neconciliere s-a stabilit doar ca provizoriu minorele vor locui cu mama. Dovada în acest sens îl constituie chiar faptul ca I.-I.T. a formulat la acelasi judecator din S.M. care a pronuntat ordonanta de neconciliere o cerere de rectificare a ordonantei de neconciliere în ceea ce priveste faptul ca  nu s-a precizat teritoriul national ca fiind F.. Judecatorul francez a respins aceasta cerere aratând ca în prezent instanta de apel este sesizata cu cererea de apel si prin urmare se va pronunta si cu privire la aceasta rectificare.

A rezultat asadar cu evidenta ca însasi intimata T.I.-I. a recunoscut ca în ordonanta de neconciliere nu este precizat teritoriul national francez drept teritoriu unde copiii îsi au în mod necesar si obisnuit locuinta. Nici nu ar fi fost posibil ca judecatorul francez sa stabileasca locuinta copiilor în afara teritoriului României în conditiile în care tatal copiilor nu este de acord ca minorele sa locuiasca în afara României. În acest sens sunt si dispozitiile art. 18 alin.2 din Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului. Judecatorul francez a stabilit prin ordonanta de neconciliere ca este aplicabila legea româna. Prin urmare, dispozitiile legii mentionate sunt pe deplin aplicabile.

Mai mult, în procedura de încuviintare a executarii silite pe teritoriul României a Ordonantei de neconciliere, în prima instanta, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV - a Civila a admis în parte actiunea in sensul ca a fixat resedinta obisnuita a minore lor alaturi de mama, la adresa din B.R. lot 408 L.T.B. 97150 S.M..

Împotriva acestei solutii, recurentul pârât R.T. a formulat recurs, criticând hotarâre a primei instante ca nelegala. La data de 12.12.2011, Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a III - a Civila a admis recursul si a modificat hotarârea primei instante în sensul ca a înlaturat din dispozitivul sentintei atacate mentiunea privitoare la fixarea resedintei provizorii a minorelor la adresa indicata.

Asadar nu exista nici o hotarâre judecatoreasca prin care sa se fi stabilit ca resedinta obisnuita a minorelor T.M.-R. si T.N.-I. s-ar afla in insula S.M..

A sustinut recurentul-pârât ca intimata-reclamanta este cea care a retinut ilicit copiii în Insula S.M., fara acordul tatalui si împotriva vointei acestuia, în cazul sau fiind vorba de o fapta ilicita de rapire.

Astfel, în cursul anului 2010, partile au achizitionat o casa de vacanta în Insula S.M.. Imobilul respectiv reprezinta o casa de vacanta, tratata ca atare de catre soti si de altfel de întreaga familie, inclusiv de copii, care au locuit acolo o perioada foarte scurta de timp, numai în timpul vacantelor, si care a fost închiriata, în mod repetat, pentru perioade foarte lungi de timp, turistilor veniti în insula S.M..

A mai aratat recurentul-pârât ca, sotia, T.I. - I., a plecat în cursul anului 2010 în Insula S.M. pentru o perioada determinata de timp, în vederea supravegherii lucrarilor de renovare si modernizare a acestei case de vacante. Având în vedere destinatia de vacanta a insulei, a fost de acord ca sotia sa sa plece împreuna cu minorele, sens în care pârâtul a semnat o declaratie notariala în cuprinsul careia a mentionat ca este de acord ca minorele sa paraseasca teritoriul României în intervalul 13.09 - 30.10.2010.

Cu toate acestea, la expirarea perioadei pentru care pârâtul a fost de acord ca minorele sa calatoreasca împreuna cu mama lor în Insula S.M., sotia, T.I. - I., a refuzat sa se întoarca în România împreuna cu copiii. De asemenea, a refuzat înapoierea copiilor minori în România.

Pârâtul s-a deplasat de mai multe ori în Insula S.M., în cursul anului 2010 si 2011, pentru a o convinge pe sotie sa se întoarca în România, respectiv sa îi înapoieze copiii dar fara nici un rezultat.

La data de 05.06.2011, în prezenta mai multor martori recurentul a înstiintat-o pe sotia sa ca luni, 06.06.2011, se vor întoarce cu totii acasa, în România, rezervarile biletelor de avion fiind facute, inclusiv pentru intimata.

În loc sa îi însoteasca acasa, în România, intimata a venit însotita de 3 reprezentanti ai politiei de frontiera pe Aeroportul din SXM I zona olandeza, care au invocat faptul ca: "În Olanda mamele au prioritate sa hotarasca ce este mai bine pentru copii". Reprezentantii politiei de frontiera olandeze au luat pasapoartele fetelor, le-au înmânat intimatei si I-au pus pe recurent sa astepte 20 minute într-o camera pentru ca intimata sa aiba timpul necesar pentru a parasi aeroportul, desi formalitatile de îmbarcare fusesera îndeplinite si mai erau 15 minute pâna la îmbarcarea efectiva în aeronava. Recurentul si fetitele trecusera de toate filtrele si formalitatile standard ale aeroportului si se aflau în zona de frontiera neutra. Recurentul se întorcea cu fetele acasa în România, în conditiile în care intimata a ramas cu ele pe insula cu mult peste data de 30.10.2010 - data pâna la care recurentul si-a exprimat acordul notarial.

Ulterior, în discutiile cu avocatii olandezi de pe insula i s-a confirmat recurentului ca la data de 06.06.2011 a fost vorba de un abuz al autoritatilor olandeze, întrucât nu exista nicio prevedere legala care sa justifice luarea unei astfel de decizii, împrejurare care i-a fost confirmata ulterior si de reprezentantii politiei.

În consecinta, sotia a fost cea care a rapit copiii, refuzând înapoierea acestora în România la expirarea perioadei pentru care T.R. si-a dat acordul.

Prin fapta sa ilicita, sotia a dorit sa prelungeasca perioada de sedere a minorelor în Insula S.M. tocmai pentru a sustine ulterior ca acestea ar avea resedinta obisnuita acolo si sa încerce sa se încadreze în dispozitiile art. 8 din Regulamentul CE nr. 220112003. Prin fapta sa ilicita de retinere a minorelor pe teritoriul unei insule, care nu reprezinta si nici nu are cum sa reprezinte resedinta obisnuita a copiilor partilor, intimata a creat în mod artificial premisele unei actiuni în rapire internationala de minori, încercând sa deplaseze propria sa culpa asupra pârâtului.

Intimata a savârsit practic o frauda la lege, speculând dispozitiile Regulamentului CE nr. 220112003 si ale Conventiei de la Haga din 1980 într-un sens contrar celor pentru care au fost editate. Astfel, cu rea-credinta intimata a acreditat ideea ca vila I., casa de vacanta a familiei T., reprezinta resedinta obisnuita a minorelor, tocmai pentru a sustine ulterior ca repatrierea minorelor în România, în caminul lor de la Snagov ar avea caracterul unei deplasari ilicite în sensul Conventiei. În acest sens, Curtea de Apel Bucuresti a statuat într-o decizie de speta ca "nu se poate aprecia ca este în interesul minorului legalizarea unei situatii de fapt care se bazeaza practic pe o injustete .... în acceptiunea legii statului solicitant si a dispozitiilor internationale care guverneaza materia". - decizia civila nr. 231 din 18 februarie 2010 a Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila dosar nr. 151 din 2010.

Încercând sa îl împiedice pe recurent în efectuarea demersurilor judiciare pentru înapoierea copiilor, intimata a solicitat judecatorului de afaceri familiale din cadrul Judecatoriei T.J. din Insula S.M. sa îi permita sa locuiasca separat de recurent, iar prin Ordonanta din 6 iunie 2011 judecatorul de afaceri familiale a încuviintat aceasta cerere. Totodata a stabilit termen la data de 20 iunie 2011 într-o procedura de conciliere prealabila divortului.

Intimata a recurs la aceste proceduri în fata unei instante necompetente atât pentru a îl împiedica pe recurent sa efectueze demersurile pentru înapoierea copiilor, inclusiv în temeiul Conventiei de la Haga, cât si pentru ca legea franceza prevede conditii mult mai favorabile în caz de partaj, respectiv presupune partajarea bunurilor comune în cote egale fara a se tine seama de veniturile sotilor, respectiv indiferent daca unul din soti nu a contribuit la dobândirea respectivelor bunuri comune si obliga sotul care divorteaza sa îi asigure celuilalt prestatii compensatorii - respectiv aceleasi conditii de viata oferite în timpul casatoriei. De asemenea, un alt motiv care a determinat-o pe intimata sa se adreseze unei instante necompetente a fost relatia extraconjugala pe care o are cu numitul J.R.B., un apropiat al lumii interlope insulare.

În acest context, ordonanta de ne-conciliere, pe lânga faptul ca este pronuntata de o instanta necompetenta, este lipsita de eficienta juridica, Întrucât este pronuntata ulterior savârsirii faptei ilicite de catre petenta - în acelasi sens decizia nr, 756 din 4 mai 2009 a Curtii de Apel Bucuresti în care se arata ca obtinerea unei hotarâri judecatoresti de încredintare ulterior faptei ilicite, respectiv deplasarii ilicite sau neînapoierii ilicite nu înlatura caracterul ilicit al faptei.

O alta dovada în sensul ca intimata nu a fost preocupata de situatia minore lor, ci a urmarit sa preconstituie o aparenta pentru procedurile pe care le-a declansat ulterior împotriva recurentului este ca dupa data de 1 iulie 2011 când pârâtul s-a reîntors cu fetitele în România, s-a întors în tara si petenta. Pe data de 20 iulie 2011, deci cu o zi înainte de data la care intimata sustine ca se impune întoarcerea minore lor în S.M., T.I.- I. s-a întors singura în S.M.. În intervalul de timp în care s-a aflat în România nu a venit deloc sa se intereseze de situatia minorelor si a plecat din tara singura cu o zi înainte de data la care pretinde ca trebuia sa îi fie înapoiate minorele.

A sustinut recurentul-pârât ca, în speta, lipseste si elementul subiectiv al pretinsei fapte, respectiv intentia de rapire. Astfel,nu se poate vorbi de rapire în conditiile în care minorele se afla la locuinta lor obisnuita iar minorele au revenit în România la data de 1 iulie 2011, mama T.I. - I. exprimându-si în mod expres acordul în acest sens printr-o declaratie notariala.

În plus, la data de 21 iulie 2011, pârâtul a notificat-o prin executor judecatoresc pe reclamanta aducându-i la cunostinta faptul ca la data de 19.07.2011, în urma controlului de specialitate efectuat de d-I dr. D.L. - medic primar ORL în cadrul Spitalului Universitar de Urgenta Militar Central "Dr, Carol Davila" (cod 03767), T.M.-R., a fost diagnosticata cu "disjunctie tubara catar ototubar drept" , fiindu-i administrat tratament medicamentos anti - inflamatoriu, cu recomandarea de a evita variatiile bruste presionale (zborul cu avionul, scufundarile, etc.), timp de 4-6 luni. În acest sens, a fost atasata respectivei notificari fisa clinica deschisa pe numele fetitei, care cuprinde diagnosticul, tratamentul si recomandarile medicului primar în specialitatea ORL. Prin aceeasi notificare, pârâtul a invitat-o pe mama minorelor sa vina sa locuiasca alaturi de acestea la S., obligându-se sa îi asigure intimitatea.

Mai arta recurentul pârât ca, de altfel, din documentul medical depus la dosar chiar de catre reclamanta se confirma acest diagnostic de disfunctie tubara, cu toate ca medicul respectiva consultat minora în conditii improprii, iar din punct de vedere medical este necesara consultarea copilului pentru un diagnostic corect în conditii speciale.

În acest sens, la data de 31 octombrie 2011 s-a procedat la o noua examinare a fetitei, de aceasta data de catre medicul orelist specialist si în conditii proprii examinarii, iar din documentele medicale emise de Clinica Urechii rezulta de asemenea acest diagnostic si mentinerea recomandarii de a se evita diferentele de presiune (zborul cu avionul) pe o perioada de 2 luni.

Cu prilejul audierii, fetita a confirmat existenta acestei afectiuni.

Fetita a fost supusa unor controale periodice, în urma carora s-a constat ca starea sa de sanatate nu a înregistrat ameliorari notabile. Astfel, la data de 06.12.2011 medicul primar pediatru M.C. din cadrul L.M.H. Bucuresti a dispus internarea minorei T.M. - R. cu diagnosticul "disfunctie tubara; rinofaringita acuta virala". Diagnosticul medicului specialist s-a întemeiat pe un istoric medical al minorei care este înregistrata cu antecedente de otite repetate medii, otalgie (predominant stâng) declansate de raceli banale sau de circumstante cu modificari de presiune atmosferica (scufundari subacvatice, zbor cu avionul, montagne russe) compatibile cu etiologia virala. Pe lânga tratamentul medicamentos prescris, minorei i s-au mentinut aceleasi recomandari, in sensul evitarii modificarilor presionale bruste, de genul zborurilor cu avionul.

În opinia recurentului, elementul intentional al parintelui acuzat de rapire internationala este esential pentru existenta faptei ilicite. În acest sens, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca: "nu se poate vorbi de existenta unei fapte de rapire internationala de minori sau de mentinere ilicita si refuz de înapoiere, de vreme ce nu exista indicii din care sa reiasa ca pârâta ar fi actionat cu intentia de a-si rapi proprii copii, de a-i retine cu forta în România sau de a refuza înapoierea lor" - decizia nr. 231 din 18 februarie 2010 a Curtii de Apel Bucuresti. Asadar, din aceasta decizie a rezultat ca pentru a se pune problema unei fapte ilicite de rapire trebuie sa existe intentia de a rapi, respectiv de a-i tine pe copii cu forta departe de celalalt parinte. În speta, asa cum a mentionat nici un moment nu s-a pus o asemenea problema, în primul rând pentru ca minorele se afla la resedinta lor obisnuita din România (nu pot fi rapiti în propria lor casa si tara), iar în al doilea rând pârâtul aducându-i la cunostinta mamei despre situatia copiilor si insistând ca aceasta sa vina sa locuiasca împreuna cu minorele.

Între parinti exista neîntelegeri determinate de faptul ca se afla în proces de divort. Trebuie sa se faca distinctie însa între relatiile personale dintre soti determinate de aceste neîntelegeri, si o eventuala rapire a minorelor. Nu înseamna ca daca sotii nu se mai înteleg si nu mai pot convietui împreuna, pârâtul care locuieste separat cu minorele, desi nu a dorit acest lucru asa cum rezulta din întreaga corespondenta pe care a purtat-o cu sotia sa, a rapit minorele. Nici un moment pârâtul nu a avut intentia de a-i tine pe copii cu forta departe de mama lor.

Sub acest aspect este deosebit de relevanta si declaratia minorei T.N. - I., care a precizat ca "tata ne-a întrebat unde vrem sa stam si noi am spus ca aici în România". Din aceasta declaratie rezulta o data mai mult ca nu a existat nici o intentie de rapire a minorelor.

Printr-o alta critica s-a aratat ca prima instanta în mod nelegal nu a dat eficienta dispozitiilor de exceptie prevazute de art. 13 alin. 1 Iit. a si b din Conventia de la Haga, care permit instantei sa respinga cererea autoritatii centrale solicitante.

Astfel, potrivit art. 13 alin. 1 lit. a si b din Conventie: "Prin exceptie de la dispozitiile articolului precedent, autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat nu este tinuta sa dispuna înapoierea copilului, daca persoana, institutia sau organismul care se împotriveste înapoierii sale stabileste: a) ca persoana, institutia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredintarea la data deplasarii sau neinapoierii, ori consimtise sau achiesase ulterior acestei deplasari sau neînapoierii sau b) ca exista un risc grav ca înapoierea copilului sa-l expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip sa-l situeze într-o situatie intolerabila. " Autoritatea judiciara sau administrativa poate, de asemenea, sa refuze a dispune înapoierea copilului, daca constata ca acesta se împotriveste la înapoierea sa si ca a atins o vârsta sau o maturitate care face necesar sa se tina cont de opinia sa."

Solutia pronuntata de instanta de fond nu a tinut seama de interesul superior al minorelor, de vointa si dorinta minorelor si de faptul ca acestea se împotrivesc trimiterii lor în Insula S.M., iar potrivit constatarilor facute de psihologul care a participat la audiere dispun de discernamântul necesar pentru a se tine seama de opinia lor.

Problema de drept care se ridica este aceea de a se analiza, pe de o parte, daca minorele au fost deplasate ilicit din insula S.M. si a demonstrat anterior ca nu a fost vorba de o deplasare ilicita, iar pe de alta parte, daca înapoierea lor pe insula este oportuna si in acord cu vointa si cu interesul superior al minorelor.

Legislatia de dreptul familiei consacra principiul respectarii interesului superior al copilului minor în toate circumstantele. Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului: "Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului. altor reprezentanti legali ai sai. precum si oricaror persoane carora acesta le-a fost plasat în mod legal.

Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc copiii. întreprinse de autoritatile publice si de organismele private autorizate. precum si în cauzele solutionate de instantele judecatoresti ".

Acest principiu este preluat de legislatia noastra din Conventiile internationale semnate si ratificate de România, care au devenit parte din dreptul intern, cum ar fi în principal Conventia cu privire la apararea drepturilor copilului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989 si ratificata de România prin Legea nr. 18/1990, precum si Conventia asupra protectiei copiilor si cooperarii în materia adoptiei internationale, adoptata la data de 29 mai 1993 si ratificata de România prin Legea nr. 84/1994.

Pentru verificarea acestui aspect, instanta a încuviintat audierea minorelor, astfel încât magistratul învestit cu solutionarea prezentei cereri sa cerceteze în mod direct si sa se convinga ex proprii sensibus daca o eventuala înapoiere a copiilor pe insula S.M. corespunde sau nu vointei minorelor si daca satisface principiul respectarii interesului superior al copilului care este preeminent oricaror altor interese, chiar si ale parintilor.

Din modul în care a fost formulata si argumentata actiunea, la sesizarea petentei, rezulta neîndoielnic ca T.I. - I. doreste sa se stabileasca pe insula S.M., locatie unde vrea sa îsi deplaseze si copiii, pe minorele T.I. - I..

Dincolo de argumentele de risc social si educational pe care le prezinta insula pentru dezvoltarea fizica si emotionala a minorelor (si care vor fi pe larg dezvoltate la pct. II.B.3. din prezentele concluzii scrise), pârâtul T.R. insista asupra aspectelor relatate de minore cu prilejul audierii lor nemijlocite de catre instanta, care a avut loc la data de 10.11.2011.

Se impunea ca tribunalul sa faca aplicarea dispozitiilor art. 13 alin. 2 din Conventie întrucât minorele se împotrivesc la înapoierea lor în C.. Instanta de fond în mod nelegal nu a tinut seama de acest lucru si de vointa minorelor.

Desi minorele au 7 ani, asa cum a concluzionat psihologul care a participat la audiere, acestea au suficient discernamânt, deci pot constientiza si filtra prin propriile simturi/abilitati psihice situatia lor familiala si personala. De altfel, minora T.N. - I. a mentionat expres la audiere: "... mama si tata nu se înteleg bine si nu pot locui împreuna".

Mai arata recurentul pârât ca, într-o speta similara, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca nu se poate dispune înapoierea minorului în astfel de situatii si ca trebuie sa se tina seama de opina copilului - decizia civila nr. 655/30.05.2011.

Ca si în speta respectiva, si în prezenta cauza minorele sunt bine integrate în comunitatea comunei Snagov, în familia lor, cu tata, bunici, verisori si prieteni, se simt confortabil si sigur la scoala din România, astfel încât trebuia ca instanta de fond sa tina cont de opinia acestora si sa constate ca înapoierea lor nu este în interesul superior al copilului. Pâna la clarificarea situatiei familiale a parintilor si pâna la pronuntarea unei hotarâri definitive si irevocabile referitoare la încredintarea copiilor, solicita recurentul sa se aiba în vedere ca interesul superior al copiilor este ca acestea sa îsi mentina actuala situatie de fapt, care le asigura confortul psihic necesar unei dezvoltari armonioase atât din punct de vedere intelectual, cât si fizic.

Cu toate acestea, instanta de fond nu a tinut cont de opinia exprimata de minore cu prilejul audierii, ignorând dorinta acestora de a ramâne în România alaturi de tatal lor. La pronuntarea sentintei civile nr. 2102/25.11.2011 instanta de fond a înlaturat din materialul probator concluziile audierii minorelor consemnate în procesul verbal din data de 10.11.2011, pronuntând în acest fel o solutie lipsita de suport legal si factual si nesocotind opinia si interesul superior al minorelor care tin de esenta acestei proceduri.

Solutia instantei de fond este cu atât mai surprinzatoare cu cât la momentul dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public - care de asemenea, a participat alaturi de instanta si psiholog la audierea minorelor, a pus concluzii de respingere a actiunii, cu argumentul ca înapoierea minorelor în insula S.M. nu corespunde vointei si interesului superior al minorelor vizate în mod direct de aceasta procedura.

Plecarea minorelor în Insula S.M. ar fi contrara interesului lor superior si le-ar expune unui pericol grav, fizic si psihic si ar crea un mare risc pentru cresterea si dezvoltarea minorelor prin ruperea lor din mediul familial extins în care au crescut, provocând posibile traume emotionale.

În insula S.M. intimata nu desfasoara nici o activitate, nu realizeaza nici un fel de venit, ci doar a dezvoltat o relatie adulterina cu numitul J.R.B., cunoscut si sub pseudonimul de "S." care îsi are domiciliul pe insula S.M., persoana de moralitate îndoielnica.

În acest sens, Curtea de Apel Bucuresti a statuat prin decizia nr. 1105 din 2008 ca "minora manifesta tulburari de vorbire datorate bilingvismului cu care s-a confruntat prin deplasarile repetate, constatate atât de psihologi cât si de instanta. Situatia de risc grav, în care s-ar situa minora în cazul înapoierii sale, reiese din recomandarea psihologului ca interesul copilului este de a fi mentinut în noul sau mediu - România - în care s-a adaptat, pentru a avea ritmul de dezvoltare si recuperare specific vârstei si pentru continuarea terapiilor logopedice si psihologice aflate în curs".

Asa cum va arata în continuare, aceeasi situatie este si în speta dedusa judecatii, minorele fiind incluse, de altfel, într-un program de monitorizare psihologica de catre Directia de Asistenta Generala si Protectia Copilului I. tocmai datorita evenimentelor petrecute în S.M. care au afectat dezvoltare psihica si emotionala a minorelor.

În raportul privind concluziile de monitorizare, psihologul Directiei de Asistenta Generala si Protectia Copilului I. mentioneaza ca la începutul monitorizarii, adica imediat ce s-au înapoiat din C., s-a putut constata o retinere în plan comportamental a minorelor, acestea fiind introvertite si prezentând un facies stingher, care transmitea nedumerire, tristete, neliniste. Pe parcursul procesului de monitorizare, gemenele au devenit joviale, relaxate si cooperante, exteriorizându-se facil si transmitând o stare de buna dispozitie, multumire si satisfactie. La relationarea initiala existau dificultati de exprimare, capacitatea de întelegere era minimala, iar exprimarea verbala era dominata de cuvinte în limba engleza. Psihologul concluzioneaza ca atitudinea stinghera si retinuta a minorelor în faza initiala are legatura atât cu situatia familiala, cu perioada petrecuta departe de casa.

Psihologul a mentionat ca în prezent, la finalul procesului de monitorizare psihologica, gemenele prezinta o stare de echilibru emotional, de multumire si satisfactie interioara si recomanda ca minorele sa beneficieze de stabilitate, continuitate si sa li se respecte programul de viata.

Prin orice mijloace, mama lor a cautat sa rupa fetitele de tot ceea ce înseamna România, limba româna, familia care traieste in aceasta tara, faptul ca apartin acestui spatiu etnic si cultural.

Apartenenta la o comunitate, sentimentul de acceptare si integrare într-o comunitate care le este deschisa fara nici o opreliste reprezinta esenta educatiei si dezvoltarii unor copii de 7 ani aflati la început de drum, în primii ani de viata si de scoala, în punctul de pornire al formarii caracterului viitorilor adulti.

Arata recurentul pârât ca în urma cercetarilor pe care le-a efectuat urmare a crearii acestei situatii disperate, a constatat ca numitul J.R.B., de origine algeriana, este în evidentele INTERPOL cu un istoric infractional. Mentioneaza totodata ca a formulat plângere penala împotriva numitului S. pentru coruptie de minori, organele de urmarire penala confirmând ca se efectueaza cercetari.

Starea de pericol existenta în Insula datorita evenimentelor meteo si criminalitatii

Precizeaza recurentul pârât ca insula S.M. nu are o autonomie teritoriala sau administrativa, ci se afla sub control dualist franco-olandez, facând parte din fostele colonii franceze. Populatia bastinasa este predominant haitiana, ocupatia principala a acestora este turismul (fiind faimoasa lejeritatea si permisivitatea comportamentului pe plajele de nudisti si în cazinouri), iar întrucât insula nu are posibilitati autonome de dezvoltare (chiar si resursele de apa potabile sunt limitate), aprovizionarea insulei se realizeaza exclusiv prin exporturi cu zonele continentale. De asemenea, întrucât insula se afla situata în zona de interconvergenta tropicala, este adesea "ravasita" de uragane si de furtuni tropicale, cele mai cunoscute fiind uraganul Luis, care a devastat insula in septembrie 1995 si uraganul Lenny, care a cauzat pagube catastrofale si a curmat numeroase vieti in noiembrie 1999. În acest an, uraganul Irene a devastat insula si a provocat numeroase victime omenesti, inclusiv copii.

Conditiile limitate de dezvoltare autonoma si destinatia precisa a insulei au determinat un dezinteres al autoritatilor pentru investitia în infrastructura si în crearea unei retele institutionale, prin aceasta întelegându-se un sistem sanitar, de învatamânt, de comunicatii, etc. compatibil cu standardele lumii civilizate.

În alta ordine de idei, situatia de fapt existenta în insula S.M. nu este propice cresterii, îngrijirii si educarii unor fetite minore, aflate la începutul perioadei de acumulare. Astfel, în ciuda peisajului idilic, pe alocuri, insula S.M. este un loc al contrastelor. Dincolo de casele de vacanta ale persoanelor înstarite din toata lumea, orasele si hotelurile din insula sunt un adevarat focar al traficului de droguri, al prostitutiei si al crimei organizate, din care localnicii realizeaza venituri considerabile.

Copiii sunt deja afectati din punct de vedere emotional de evenimentele petrecute în perioada în care s-au aflat în S.M., asa cum a rezultat din raportul de evaluare psihologica întocmit de Directia pentru Protectia Copilului S. si din Raportul cu concluziile monitorizarii.

Directia de Asistenta Generala si Protectia Copilului I. a întocmit un raport de evaluare psihologica a minorelor din care rezulta ca dezvoltarea psiho-afectiva a acestora a fost grav afectata ca urmare a evenimentelor petrecute în Insula S.M..

Pentru aceste considerente, Directia de Asistenta Generala si Protectia Copilului I. - D.G.A.S.P.C. I. a si inclus minorele într-un program de monitorizare si consiliere psihologica pentru a se putea remedia starea acestora. De asemenea, minorele urmeaza cursurile scolii în România Ia Scoala nr. 11 "I.H.R." - una dintre cele mai reputate scoli si desfasoara si un program educational dar si recreativ, urmând cursuri de echitatie, gimnastica si pian. Atât D.G.A.S.P.C. - I., cât si medicii specialisti au recomandat desfasurarea si chiar intensificarea acestor activitati tocmai pentru normalizarea cât mai rapida a starii generale si psiho-afective a fetitelor.

În urma zborurilor cu avionul din Insula S.M. spre România, la data de 19.07.2011, dr. D.L. - medic primar ORL în cadrul Spitalului Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila" (cod 03767), a diagnosticat-o pe minora T.M. - R., cu "disfunctie tubara catar ototubar drept".

Toate cele mentionate anterior demonstreaza ca admiterea prezentei cereri este contrara interesului superior al minorelor. Asa cum s-a aratat în literatura de specialitate si în practica judiciara, copiii trebuie crescuti pentru ei, iar nu pentru parinti. Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca nu se poate dispune înapoierea copilului atunci când nu este în interesul superior al copilului ca acesta sa se întoarca la resedinta sa obisnuita pentru ca o atare împrejurare l-ar expune unui risc grav, respectiv unui pericol fizic sau psihic care l-ar plasa într-o situatie intolerabila - decizia nr. 231/2010.

În acelasi sens, s-a aratat ca deplasarea copilului în afara mediului sau obisnuit este contrara interesului sau superior. Din interpretarea sistematica a dispozitiilor legale de drept intern si international rezulta ca statele contractante acorda o protectie deosebita interesului superior al minori lor, dezvoltarii lor fizice si psihice, si în acest context vietii de familie înteleasa ca o legatura efectiva iar nu strict ca o legatura exclusiv biologica.

În speta toate aceste conditii sunt îndeplinite. Toate probele pe care le-a administrat în cauza, cu precadere audierea minorelor, au confirmat ca interesul superior al minorelor impune ca acestea sa locuiasca în România.

Ordonanta de ne-conciliere nu confera nici macar aparenta dreptului pentru petenta.

Petenta T.I. - I. invoca Ordonanta de neconciliere pronuntata la data de 27.06.2011 de instanta din B.T., insula S.M. ca temei al sustinerilor sale referitoare la deplasarea si retinerea ilegala a minore lor T.M. - R. si T.N. - I. de catre tatal lor, reclamantul T.R.. Pe baza acestor sustineri, pârâta a sesizat Autoritatile centrale din Franta si România, state membre ale Conventiei de la Haga din 1980, cu o cerere privind înapoierea de îndata a minorelor în Insula S.M.. Împotriva acestei ordonante s-a exercitat calea de atac a apelului, ce urmeaza a fi solutionat de catre Curtea de Apel din B.T..

Pentru toate argumentele expuse anterior, recurentul - pârât, T.R., solicita admiterea recursului, schimbarea în tot a sentintei civile nr. 2102/25.11.2011 pronuntate de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila, cu consecinta respingerii actiunii în principal ca ramasa fara obiect si lipsita de interes, iar în subsidiar ca neîntemeiata.

În subsidiar, în raport cu motivul de recurs invocat la pct. 1.3 din prezentul recurs, recurentul pârât solicita admiterea recursului si casarea sentintei recurate cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeasi instanta în vederea completarii probatoriului, respectiv pentru administrarea probei cu martori si interogatoriu.

Solicita în sustinerea recursului proba cu înscrisuri.

Prin recursul formulat împotriva încheierii pronuntate în camera de Consiliu la data de 8.03.2012, recurentul pârât a aratat ca,  în cadrul probei cu înscrisuri a depus la dosar mai multe documente medicale care atestau faptul ca in urma zboruri lor transatlantice repetate cu avionul în Insula S.M., la data de 19.07.2011, dr. D.L., medic primar ORL a diagnosticat-o pe minora T.M.R., cu "disjunctie tubara catar ototubar drept" fiindu-i administrat tratament medicamentos anti - inflamatoriu, cu recomandarea de a evita variatiile bruste presionale (zborul cu avionul, scufundari le, etc.), timp de 4-6 luni.

Minora a fost supusa unor controale periodice, în urma carora s-a constatat ca starea sa de sanatate nu a înregistrat ameliorari notabile. Astfel, medicul primar pediatru M.C. din cadrul L.M.H. Bucuresti a dispus internarea minorei T.M.R. cu diagnosticul "disfunctie tubara: rinofaringita acuta virala". Diagnosticul medicului specialist s-a întemeiat pe un istoric medical al minorei care este înregistrata cu antecedente de otite repetate medii. otalgie (predominant sting) declansate de raceli banale sau de circumstante cu modificari de presiune atmosferice (scufundari subacvatice, zbor cu avionul, montagne russe) compatibile cu etiologia virala. Pe lânga tratamentul medicamentos prescris. minorei i s-au mentinut aceleasi recomandari, în sensul evitarii modificarilor presionale bruste, de genul zborurilor cu avionul.

Or, executarea sentintei civile nr. 2102 pronuntate la data de 25.11.2011 de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila ar avea drept consecinta imediata, deplasarea minorelor in afara tarii, mai precis pe Insula S.M., aflata la 10.000 km de România, singurele posibilitati de deplasare în aceasta locatie fiind zborurile transatlantice, cu o durata medie de 16 ore, cu escala pe aeroporturile din P., respectiv A..

Or, este evident ca aceste consecinte contravin în mod fatis indicatiilor si recomandarilor medicului specialist, punând în pericol sanatatea si integritatea fizica a unor copii lipsiti de orice posibilitate de reactie si de împotrivire.

Instanta de fond în mod nelegal a respins cererea de lamurire ca neîntemeiata. Prin cererea de lamurire a dispozitivului sentintei civile nr. 2102/25.11.2011 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila, pârâtul T.R. a solicitat instantei sa indice în concret modalitatea de înapoiere pe care avut-o în vedere instanta de judecata, în conditiile în care minora T.M. - R. sufera de o afectiune în raport de care zborurile cu avionul sunt contraindicate - art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Instanta de fond s-a rezumat sa mentioneze ca nu are nici o obligatie sa mentioneze care este modalitatea concreta de înapoiere. O asemenea obligatie exista întrucât este vorba de interesul superior al minorului. In consecinta, în conditiile în care instanta dispune "înapoierea" copilului, iar din probele dosarului rezulta ca acesta sufera, chiar si temporar, de o anumita afectiune care împiedica folosirea unui anumit mijloc de transport, trebuie sa mentioneze concret în dispozitiv cum se va face aceasta înapoiere tocmai pentru a nu se încalca interesul superior al minorului.

Arata recurentul-pârât ca desi în considerentele sentintei civile nr. 2102/25.11.2011 judecatorul fondului a procedat în aparenta la o ampla analiza si combatere a tuturor probelor si apararilor sustinute de pârât în cadrul litigiului, instanta a omis sa se pronunte si sa dea eficienta documentelor medicale care atesta afectiunea organica a minorei T.M. - R., afectiune care împiedica înapoierea fetitelor pe insula S.M., întrucât le-ar fi expus in mod constient si deliberat unor afectiuni de sanatate.

Instanta de fond considera însa cu prilejul solutionarii cererii de lamurire ca aceste aspecte tin de executarea hotarârii. Un asemenea punct de vedere este gresit întrucât nu se poate stabili cu prilejul executarii hotarârii modalitatea de înapoiere atunci când exista anumite restrictii medicale. Aceste aspecte trebuie lamurite chiar de instanta care a pronuntat hotarârea judecatoreasca.

Având în vedere ca insula S.M. este o insula tropicala în nord - estul C., la 250 km nord de G. si 240 km est de P.R., este situata în Marea C., iar "înapoierea imediata" a minorelor la "resedinta obisnuita" a acestora din insula S.M. presupune în mod necesar zboruri transatlantice, cu o durata medie de 16 ore. cu escala pe aeroporturile din A. si P., pârâtul T.R. a solicitat instantei sa indice in concret modalitatea de înapoiere a minorelor.

In conditiile în care dispozitivul sentintei civile nr. 2102/25.11.2011 stabileste în sarcina pârâtului o obligatie de a face, a carei executare în natura este instituita sub rezerva aplicarii unei amenzi civile, prin prezenta cerere de lamurire, în temeiul art. 281' C.pr.civ. pârâtul T.R. a înteles sa sesizeze instanta de judecata cu o cerere proprie, cu scopul de a evita expunerea fiicelor sale minore riscurilor inerente "Înapoierii imediate" a acestora în insula S.M.. Totodata, a mentionat ca în raport cu solutionarea acestei cereri de lamurire a dispozitivului instanta de control judiciar va putea sa solutioneze calea de atac a recursului si sa verifice sub toate aspectele legalitatea acestei hotarâri.

Faptul ca instanta de fond nu a admis aceasta cerere si a refuzat lamurirea dispozitivului hotarârii rezulta o data mai multe nelegalitatea hotarârii judecatoresti pronuntate în aceasta cauza, în contradictie flagranta cu interesul superior al copilului.

Instanta de fond a încalcat acest interes superior al copilului.

Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 27212004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului: "Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului, altor reprezentanti legali ai sai, precum si oricaror persoane carora acesta le-a fost plasat în mod legal.(3) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritatilor publice si de organismele private autorizate, precum si în cauzele solutionate de instantele judecatoresti".

În mod arbitrar, prima instanta a considerat ca prin faptul ca pârâtul a formulat aceasta cerere de lamurire solicitând instantei lamurirea dispozitivului ar fi savârsit un abuz de drept. Un asemenea punct de vedere este abuziv si în contradictie cu dispozitiile legale. Pârâtul si-a exercitat un drept prevazut de lege, dreptul de a solicita lamurirea dispozitivului atunci când acesta este neclar. Cererea de lamurire este distincta de recursul formulat si nu împiedica solutionarea acestuia. Prin maniera în care a solutionat toate cererile pârâtului R.T. judecatorul fondului a dat dovada de lipsa de impartialitate si a încalcat dreptul pârâtului la un proces echitabil.

În concluzie recurentul pârât solicita instantei de recurs admiterea recursului si lamurirea dispozitivului sentintei civile nr. 2102/25.11.2011 pronuntate de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila.

Potrivit dispozitiilor art. 22 alin.1 din Legea nr.369/2004, cererile de recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru iar conform art.1 alin.2 din O.G. 32/1995 sunt scutite si de timbru judiciar.

Deliberând asupra cererilor de recurs de fata, Curtea retine,  cu privire la recursul declarat împotriva sentintei civile nr.2102/25.11.2011, ca recurentul - pârât a depus doua cereri motivate de recurs împotriva sentintei civile nr.2102/25.11.2011 la data de 23.12.2011(prin fax si prin posta)si respectiv la data de 14.02.2012, a doua fiind intitulata "completare a motivelor de recurs."

Potrivit dispozitiilor art. 303 alin.1 si 2 Cod de procedura civila  "Recursul se va motiva prin însasi cererea de recurs sau înauntrul termenului de recurs. Termenul pentru depunerea motivelor se socoteste de la comunicarea hotarârii, chiar daca recursul s-a facut mai înainte."

Astfel cum reiese din dovada de comunicare aflata la fila 860 din dosarul Tribunalului Bucuresti, sentinta civila nr.2102/25.11.2011 a fost comunicata pârâtului la data de 24.01.2012. Termenul de recurs este 10 zile de la comunicare conform art.12 alin.2 din Legea nr.369/2004 si se calculeaza dupa regulile enuntate de art.101 Cod de procedura civila . Prin urmare, termenul pentru depunerea motivelor de recurs, conform art. 101 alin.1 si 5 Cod de procedura civila  a expirat la data de 06.02 2012.

Curtea retine asadar ca motivele de recurs expediate prin posta la data de 14.02.2012, intitulate "completare a motivelor de recurs" au fost depuse cu depasirea termenului prevazut de art. 303 alin.1 si 2 Cod de procedura civila, astfel ca le va examina numai în masura în care contin motive de ordine publica, avându-se în vedere prevederile  art.306 alin.1 si 2 Cod de procedura civila.

Cu referire la sustinerile recurentului-pârât, formulate prin avocat cu prilejul dezbaterilor în sensul ca motivele depuse dupa comunicarea hotarârii reprezinta doar o explicitare a motivelor formulate la 23.11.2011, Curtea retine ca motivele initiale de recurs sunt  dezvoltate iar art. 306 sanctioneaza cu nulitatea depasirea termenului de depunere a motivelor de recurs. Asa cum s-a aratat în precedent, Curtea va examina motivele de recurs formulate în termen prin prisma criticilor de nelegalitate, în temeiul art. 304 ind.1 Cod de procedura civila, iar pe cele depuse dupa expirarea termenului legal doar din perspectiva motivelor de ordine publica.

Cu referire la motivul de recurs prin care s-a sustinut ca  cererea  de chemare în judecata a ramas fara obiect si este lipsita de interes având în vedere ca de la data de 13.12.2011 minorele T.M.-R. si T.N.-I. locuiesc împreuna cu intimata-reclamanta, la domiciliul acesteia din Bucuresti, str.Poet G.A., nr.67, sector 1 ca urmare a punerii în executare a Ordonantei de neconciliere pronuntate la data de 26.06.2011 Tribunalul de Mare Instanta din B.T., insula S.M. (conform procesului-verbal încheiat de BEJ C.B.-M., în dosarul de executare nr.1951/2011), aspect necontestat de intimata-reclamanta, Curtea retine ca  prin cererea de chemare în judecata s-a solicitat sa fie obligat pârâtul sa le înapoieze pe minorele T.M.-R. si T.N.-I., la resedinta obisnuita a acestora din S.M., la mama acestora - D. de la B.N. nr.10, 97150.

Cererea a fost formulata în numele reclamantei T.I.-I. de M.J., în calitate de autoritate centrala  din România pentru aducerea la îndeplinire a obligatiilor stabilite prin Conventia asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, adoptata la Haga la data de 25 octombrie 1985 (în continuare Conventia de la Haga), la care România a aderat prin Legea nr.100/30.09.1992.

Prin sentinta ce face obiectul controlului judiciar în recurs, s-a dispus obligarea pârâtului la înapoierea celor doua minore, la resedinta obisnuita a acestora din S.M., F., la mama acestora, cu resedinta în S.M., D. de la B.N. nr.10, 97150; s-a stabilit un termen de executare a obligatiei de înapoiere a copiilor si a fost obligat pârâtul sa suporte toate cheltuielile de înapoiere a minorelor la resedinta obisnuita a acestora din S.M., F..

Recurentul-pârât sustine, în esenta, ca obligatia de înapoiere  a fost executata de vreme ce, într-o alta procedura, aceea a punerii în executare silita a Ordonantei de neconciliere pronuntate la data de 26.06.2011 Tribunalul de Mare Instanta din B.T., insula S.M., minorele au fost preluate de catre intimata-reclamanta si locuiesc împreuna cu aceasta, în România.

Aceasta sustinere se întemeiaza si pe argumentul conform caruia în procedura de recunoastere a sus-mentionatei hotarâri judecatoresti, Curtea de Apel Bucuresti, admitând recursul, a  încuviintat executarea  în privinta stabilirii resedintei copiilor la mama dar a înlaturat mentiunea prin care era indicata o adresa anume din S.M., ca resedinta provizorie a acestora.

Curtea apreciaza ca cererea de chemare în judecata nu a ramas fara obiect, asa cum sustine recurentul-pârât si aceasta deoarece aceasta a fost formulata în temeiul  Conventiei asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii. Ceea ce este esential într-o asemenea procedura este asigurarea înapoierii minorelor la resedinta obisnuita din S.M., F., alaturi de intimata-reclamanta. Procedura de înapoiere implica, pe lânga costuri materiale pe care prima instanta le-a pus în sarcina pârâtului, si formalitati de calatorie care presupun acordul ambilor parinti si documente de calatorie pentru minore.

Curtea retine, de asemenea, ca reclamanta a demarat o procedura speciala care presupune, între altele , respectarea unor termene a caror depasire poate avea consecinte juridice semnificative (a se vedea,de exemplu, art. 12 din Conventia de la Haga, sus-mentionata). Scopul Conventiei nu se poate considera realizat, atât timp cât reclamanta insista în finalizarea procedurii, decât în momentul în care minorele s-au reîntors la resedinta obisnuita pe care o aveau în insula S.M., înainte de a se deplasa împreuna cu recurentul-pârât în România în vara anului 2011.

În plus, cele doua proceduri urmate de intimata-reclamanta (cerere de înapoiere a minorelor formulata în temeiul Conventiei de la Haga si cerere de punere în executare a Ordonantei de neconciliere pronuntate la data de 26.06.2011 Tribunalul de Mare Instanta din B.T., insula S.M.) nu sunt identice sub aspectul efectelor juridice si nici nu se exclud reciproc. Astfel, în vreme ce  Ordonanta de neconciliere îi permite intimatei-reclamante sa locuiasca împreuna cu minorele pâna la solutionarea pe fond a cererilor de desfacere casatorie si încredintare a minorelor, sau pâna la alte dispozitii, în statul în care ordonanta a fost pronuntata sau este recunoscuta, hotarârea pronuntata în materie de rapire internationala de copii îi permite acesteia sa obtina deplasarea minorelor în statul în care acestea au avut resedinta obisnuita înaintea deplasarii care a precedat neînapoierea ilicita a acestora.

Curtea nu considera justificata sustinerea  recurentului-pârât în sensul ca prin raportare la decizia civila nr.1796/12.12.2011 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti-Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie, Ordonanta de neconciliere  nu impune o adresa de resedinta în insula S.M., pentru intimata-reclamanta, astfel ca înapoierea copiilor catre aceasta, pe teritoriul României îl exonereaza de orice responsabilitate din perspectiva Conventiei de la Haga.

În realitate, ceea ce s-a retinut în decizia civila nr.1796/12.12.2011 este ca în cuprinsul Ordonantei de neconciliere nu sunt specificate elemente de identificare a resedintei mamei si ca reclamanta nu a indicat în cererea de recunoastere a hotarârii straine o adresa de resedinta în ceea ce o priveste. Consecinta este ca reclamanta însesi este cea care îsi stabileste adresa de resedinta, partile având libertatea de a-si organiza  separat viata la domiciliile care le convin, conform Ordonantei de neconciliere prin care s-au dispus masuri provizorii si care are caracter executoriu.

Tocmai în virtutea acestui drept de alegere a resedintei personale de care se bucura intimata-reclamanta, prin cerere de chemare în judecata s-a indicat ca adresa de resedinta  a acesteia - D. de la B.N. nr.10, 97150.

Nu se poate considera ca cererea de chemare în judecata este lipsita de interes, la acest moment procesual , deoarece, asa cum am aratat deja, intimata-reclamanta urmareste în aceasta procedura sa valorifice mijloacele si garantiile prevazute de Conventia de la Haga în scopul deplasarii minorelor în insula S.M.. Folosul practic pe care aceasta îl urmareste vizeaza formalitatile si documentele de calatorie pentru minore si acoperirea costurilor aferente acestei deplasari. Asadar interesul intimatei-reclamante îndeplineste conditiile de a fi legitim, nascut si actual, personal si direct.

Pentru considerentele  expuse, Curtea apreciaza ca fiind nefondate criticile prin care recurentul-pârât a sustinut ca la momentul solutionarii cererilor pendinte de recurs, cerere de chemare în judecata nu mai avea obiect iar  intimata-reclamanta  nu mai justifica interes în sustinerea acesteia.

Este, de asemenea, nefondata sustinerea potrivit careia reclamanta ar fi împiedicata sa continue prezenta procedura  ca urmare a punerii în executare silita a Ordonantei de neconciliere pronuntate la data de 26.06.2011 Tribunalul de Mare Instanta din B.T., insula S.M.. Asa cum s-a aratat deja, cele doua proceduri nu au aceeasi sfera a efectelor juridice si nu se exclud. Principiul electa una via invocat de recurentul-pârât  nu este aplicabil în speta întrucât acesta nu este de aplicatie generala. Nu s-a indicat de catre recurentul-pârât care este norma care îl consacra în materia dedusa judecatii. Nu este fondata nici sustinerea conform careia, înlaturarea mentiunii adresei de resedinta din B.R. lot 408 L.T.B. 97150 S.M. în cadrul procedurii de recunoastere a Ordonantei de neconciliere ar nu ar permite stabilirea resedintei minorelor în S.M. pentru ca ar contrazice o hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila care se bucura de puterea lucrului judecat.

În realitate, hotarârea judecatoreasca pronuntata în procedura recunoasterii Ordonantei de neconciliere, invocata de recurentul-pârât  prevede ca nu se poate mentiona o adresa anume, ca adresa de resedinta a reclamantei pentru ca aceasta însesi nu a solicitat acest lucru. Prin urmare, mentionarea în cuprinsul hotarârii judecatoresti a unei adrese din S.M., pentru înapoierea minorelor nu încalca puterea de lucru judecat a deciziei civile nr.1796/12.12.2011 pronuntate de Curtea de Apel Bucuresti-Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie.

Cu referire la criticile prin care s-a sustinut ca în mod gresit prima instanta a respins probele cu martori si interogatoriu pe care pârâtul le solicitase pentru a demonstra aspecte legate de resedinta obisnuita si de situatiile de exceptie prevazute de art.13 din Conventie, Curtea retine urmatoarele:

Cererea de chemare în judecata s-a întemeiat pe prevederile Conventiei de la Haga, reclamanta prevalându-se de o hotarâre judecatoreasca provizorie, dar executorie, în care se mentioneaza ca autoritatea parentala este exercitata în comun; în mod provizoriu, resedinta copiilor a fost stabilita la mama.

Aceasta hotarâre judecatoreasca a fost recunoscuta în România. Hotarârea judecatoreasca de recunoastere a Ordonantei de neconciliere nu era irevocabila la data pronuntarii sentintei recurate însa potrivit dispozitiilor art.9 alin.2 teza I din Legea nr.369/2004,  "instanta poate tine seama si de hotarârile judiciare sau administrative straine pertinente, fara a fi nevoie sa se recurga la procedurile specifice de recunoastere a hotarârii straine."

La încuviintarea probatoriului în aceasta procedura speciala care nu afecteaza fondul dreptului privind încredintarea, în sedinta publica de la 03.11.2011, tribunalul a încuviintat cererea pârâtului de administrare a probei cu înscrisuri si a respins cererea de administrare a probelor cu interogatoriul reclamantei si doi martori, retinând ca teza probatorie privind resedinta obisnuita a minorelor poate fi dovedita cu înscrisuri, ca teza probatorie privind rata criminalitatii, conditiile meteo si  cele de infrastructura nu pot face obiectul probelor cu interogatoriu si martori si ca celelalte aspecte invocate în sustinerea probelor exced obiectului cauzei.

Curtea apreciaza ca în situatia concreta din speta, având în vedere ca exista o hotarâre judecatoreasca executorie prin care s-a stabilit pe baza probatoriului administrat, cu respectarea contradictorialitatii, ca resedinta obisnuita a minorelor la momentul pronuntarii Ordonantei de neconciliere era în S.M., tribunalul, în mod corect a respins proba cu intarogatoriul reclamantei si a celei testimoniale, în raport de tezele probatorii enuntate. Astfel, proba cu interogatoriu tinde la dovedirea unor fapte personale. Pârâtul nu a mentionat ce fapte personale ale reclamantei dorea sa probeze cu interogatoriul acesteia, împotriva mentiunilor cuprinse într-o hotarâre judecatoreasca  ce îi este opozabila.

Prin proba testimoniala, acesta urmarea sa dovedeasca, împotriva aceleiasi hotarâri judecatoresti, aspecte de fapt  privitoare la resedinta obisnuita a minorelor. Retinerea unei alte situatii de fapt cu privire la resedinta minorelor ori a familiei, pe baza administrarii probei testimoniale în procedura de fata, cât timp nu s-a facut dovada ca Ordonanta de neconciliere a fost desfiintata sau modificata în caile de atac prevazute de legea franceza sau înlocuita printr-o alta hotarâre, nu este admisibila. În ceea ce priveste teza probatorie prin care se urmarea probarea existentei situatiilor de exceptie prevazute de art.13 din Conventie, Curtea retine ca  nu au fost enuntate faptele personale ale reclamantei care urmau a fi probate în legatura cu aceste situatii de exceptie iar cu privire la aspectele tinând de conditiile meteorologice, rata criminalitatii si infrastructura din insula Sain Martin, care au caracter de generalitate, proba testimoniala putea fi pertinenta doar în masura în care s-ar fi dorit prezentarea în concret a unor aspecte particulare în legatura cu situatia minorelor.

Nu se poate considera ca sentinta recurata ar fi lovita de nulitate  absoluta  din pricina administrarii unui probatoriu insuficient, asa cum sustine recurentul-pârât. Curtea retine ca, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecata, înscrisurile anexate la acesta de catre autoritatea centrala si reclamanta si tezele probatorii enuntate de pârât, încuviintarea probatoriului la prima instanta respecta regulile procedurale.

Deciziile civile invocate drept practica judiciara de catre recurentul-pârât nu se impune a fi analizate întrucât practica judiciara nu constituie izvor de drept. Curtea retine în subsidiar si împrejurarea ca nu s-a probat existenta unei situatii de fapt identice ori similare între pricina pendinte si cea solutionata prin decizia civila nr. 96/26.01.2010sau prin celelalte cauze la care recurentul a facut sistematic referire.

În ceea ce priveste aplicabilitatea în speta a prevederilor art.3 din Conventia de la Haga Curtea retine urmatoarele:

Prima instanta a retinut în mod corect ca, anterior deplasarii în România în luna iulie 2011, minorele T.M.-R. si T.N.-I. au avut resedinta în insula S.M., aspect care a fost statuat de instanta franceza. În stabilirea acestei situatii de fapt s-a avut în vedere ca în luna august 2010 sotii T. au achizitionat o casa pe insula iar minorele au fost înscrise la o institutie privata de învatamânt unde au urmat cursurile unui an scolar fiind înscrise si pentru anul scolar 2011-2012. S-a retinut si împrejurarea ca vreme de mai multi ani sotii au petrecut perioadele corespunzatoare sezonului rece din România în aceasta insula iar ulterior achizitionarii locuintei din B.R.B.-T., aceasta era frecvent închiriata.

Tribunalul de Înalta Instanta din B.T. s-a declarat competent sa solutioneze cererea de desfacere a casatoriei, încredintarea minorelor si pe cea privind masurile financiare, în temeiul art.8 din Regulamentul Consiliului (CE) nr.2201/2003.  Prin decizia civila nr.1796/12.12.2011 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti s-a retinut ca instanta româna este tinuta de solutia pronuntata de instanta franceza în ceea ce priveste stabilirea competentei acesteia.

Nu s-a contestat de catre parti ca pâna în luna septembrie a anului 2010 minorele au locuit împreuna cu parintii lor în resedinta familiei de la Snagov însa, asa cum a retinut si prima instanta, ceea ce intereseaza din perspectiva Conventiei de la Haga este resedinta pe care minorele o aveau înainte de deplasarea lor în România în luna iulie 2011. Din acest punct de vedere, pentru considerentele deja expuse, s-a retinut în mod corect ca resedinta obisnuita a minorelor anterior deplasarii si neînapoierii a fost în insula S.M.. Reclamanta si pârâtul exercita autoritatea parentala în comun, ceea ce presupune, între altele, ca orice deplasare a minorelor în afara granitelor sa aiba acceptul ambilor parinti. Acesta este motivul pentru care intimata-reclamanta si-a dat acceptul ca minorele sa vina în România în perioada 01-21.07.2011, având asigurari din partea recurentului-pârât ca acesta va respecta hotarârea judecatoreasca prin care în mod provizoriu s-a stabilit domiciliul minorelor la mama.

Din acest punct de vedere se constata ca intimata-reclamanta beneficia de un drept privind încredintarea minorelor în sensul în care domiciliul acestora a fost fixat provizoriu la mama, drept pe care l-a exercitat în mod efectiv. Desi aceasta nu beneficiaza de un drept exclusiv de încredintare întrucât autoritatea parinteasca se exercita de ambii parinti, retinerea în România a minorelor de catre recurentul-pârât  este ilicita în sensul art. 3 din Conventia de la Haga. Chiar în masura în care la data solutionarii cererilor de recurs de fata, minorele locuiesc cu intimata-reclamanta, în România, nu se poate considera ca efectele retinerii ilicite au încetat din toate punctele de vedere întrucât intimata-reclamanta a invocat dificultati în deplasarea efectiva a minorelor în S.M. iar recurentul-pârât nu a facut dovada predarii pasapoartelor minorelor pe care le detinea la momentul calatoriei în România, nici a acordului sau în vederea obtinerii altor documente de calatorie, în conditiile legii.

Sustinerile recurentului-pârât referitoare la împrejurarea ca resedinta minorelor  a fost întotdeauna în România  si ca acest aspect necesita o analiza  în care Ordonanta de neconciliere trebuia sa reprezinte doar o proba care necesita interpretare si analiza prin coroborare cu celelalte probe urmeaza sa fie înlaturate pentru considerentele expuse deja. Curtea mentioneaza ca în cauzele întemeiate pe Conventia de la Haga, de principiu, instanta poate face propria analiza referitoare la resedinta minorilor însa, în cauza de fata acest lucru nu este posibil deoarece între parti s-au desfasurat deja proceduri judiciare în conditii de contradictorialitate în care s-a statuat chiar si provizoriu, dar prin hotarâre judecatoreasca executorie si recunoscuta în România ,cu privire la aspecte care tin, de exemplu, de resedinta minorelor. Criticile referitoare la determinarea resedintei obisnuite a minorelor pot fi valorificate în caile de atac exercitate împotriva ordonantei de neconciliere. Pentru aceste considerente Curtea apreciaza ca nu se impune analiza tuturor sustinerilor recurentului-pârât referitoare la resedinta obisnuita a minorelor în România si constata ca nu s-a facut dovada ca Ordonanta de neconciliere si-a pierdut puterea executorie.

Cu referire la resedinta obisnuita a sotilor si a minorelor în S.M., în completarea considerentelor expuse Curtea retine ca ulterior pronuntarii Ordonantei de neconciliere, sotilor li s-a permis sa-si organizeze separat viata, inclusiv sub aspectul domiciliului/resedintei si ca, chiar si în perioada în care locuiau în Vila I., sotii obisnuiau sa o închirieze, ceea ce nu i-a împiedicat sa locuiasca cu minorele pe durata întregului an scolar 2010/2011 în insula S.M. si în alte locatii.

Intimata-reclamanta si-a stabilit în mod independent resedinta la care a solicitat înapoierea minorelor fara ca  acest lucru sa aiba vreo consecinta în plan procesual, aceasta nefiind tinuta de a-si stabili aceeasi resedinta la care minorele au locuit înainte de deplasarea lor în România.

Notiunea de resedinta în sensul Conventiei de la Haga nu se confunda si nici nu este în strânsa legatura cu centrul de interese al familiei; stabilirea resedintei nu implica si desfasurarea de activitati lucrative în zona respectiva. Se retine totusi ca intimata-reclamanta nu are nici o ocupatie, deci oriunde ar fi locuit în perioada ce face obiectul cercetarii judecatoresti, aceasta nu a desfasurat activitati profesionale remunerate. Recurentul-pârât s-a deplasat însa în interes personal dar si de afaceri în diferite zone. Nu în ultimul rând, familia a obtinut venituri din închirierea imobilului cu destinatie de locuinta pe care îl are în proprietate chiar în insula S.M..

Recurentul-pârât a sustinut ca a dovedit  ca resedinta minorelor este la S. cu ancheta sociala, cu raport de evaluare psihologica, cu concluziile monitorizarii psihologului, cu declaratiile minorelor, inclusiv cu prilejul audierii acestora de catre instanta, cu facturi de gaze, telefonie, cablu tv, internet, cu declaratii extrajudiciare de martori si cu  actul sau de identitate constând într-o carte de identitate provizorie.

Dupa cum se poate observa, recurentul-pârât opune situatiei de fapt retinute printr-o hotarâre judecatoreasca probe care în mod individual nu sunt susceptibile de a face dovada prin ele însele a faptului locuirii efective a celor doi soti si a minorelor rezultate din casatoria lor. De exemplu, ancheta sociala a fost efectuata ulterior deplasarii minorelor în România,  cartea de identitate provizorie a fost eliberata  tot ulterior datei de 21.07.2011, iar facturile pentru utilitati (în conditiile în care recurentul-pârât are personal de serviciu la adresa din S. iar mai multe societati figureaza cu sediul social în imobil) nu fac dovada identitatii consumatorului etc. Din declaratiile minorelor a rezultat c[ acestea au locuit în S.M.  pe durata unui întreg an scolar iar rezultatul monitorizarii psihologice a minorelor nu cuprinde constatari personale ale psihologului privind resedinta minorelor în perioada de referinta. Însusi recurentul-pârât arata în cererea de recurs ca monitorizarea a început dupa întoarcerea minorelor din C.. Asa-zisele adrese de la constructor si preotul paroh sunt în realitate declaratii extrajudiciare de martori, care nu pot fi primite întrucât proba testimoniala nu a fost încuviintata în cauza iar valorificarea acestor declaratii aduce atingere si principiului contradictorialitatii, dupa cum în mod corect a retinut si prima instanta.

Curtea constata ca recurentul-pârât tinde sa dovedeasca de fapt atasamentul minorelor de locuinta din S. si integrarea lor în mediul din România. În procedura cu care instanta a fost investita, probele sub acest aspect ar fi putut fi valorificate numai în masura în care de la data deplasarii sau neînapoierii ar fi trecut termenul de un an prevazut de art.12 din Conventia de la Haga, situatie care nu se regaseste în speta.

Curtea apreciaza ca fiind nefondate si criticile prin care s-a sustinut ca în cauza nu sunt aplicabile dispozitiile art.3 din Conventia de la Haga întrucât intimata-reclamanta nu era titulara unui drept de încredintare la data deplasarii minorelor în România, si aceasta deoarece nu era titulara raspunderii parintesti.

În completarea argumentelor deja expuse în sensul ca fiecare dintre soti era titularul unui drept de încredintare în sensul Conventiei de la Haga, deoarece autoritatea parentala se exercita în comun, ceea ce presupune între altele , acordul ambilor parinti la deplasarea minorelor în afara granitelor statului de resedinta Cutrea retine ca intimata-reclamanta nu a pretins ca exercita în mod exclusiv autoritatea parinteasca însa aceasta a reclamat nerespectarea drepturilor sale în exercitarea autoritatii parintesti prin neînapoierea minorelor în conditiile în care printr-o hotarâre judecatoreasca executorie, în mod provizoriu, domiciliu minorelor a fost fixat la mama.

Curtea subliniaza ca recurentul-pârât a solicitat acordul scris al intimatei-reclamante cu prilejul deplasarii minorelor în România în luna iulie 2011, tocmai în considerarea drepturilor parintesti pe care aceasta le exercita. Însusi faptul ca procesul de divort si încredintare minori nu a fost solutionat iar masurile dispuse prin Ordonanta de neconciliere au caracter provizoriu conduc la concluzia ca, pâna la pronuntarea unei hotarâri judecatoresti care sa statueze asupra fondului, cei doi parinti au drepturi egale în privinta copiilor minori. Art. 3 din conventie nu impune conditia custodiei exclusive.

Curtea retine, de asemenea, fara a relua toate sustinerile recurentului-pârât ca, de vreme ce în determinarea competentei instanta franceza s-a bazat pe retinerea resedintei minorelor si a reclamantei în insula S.M. iar acordarea dreptului de vizita al pârâtului s-a facut sub rezerva prezentei acestuia în insula S.M. este neîndoielnic faptul ca instanta care a pronuntat Ordonanta de neconciliere a avut în vedere stabilirea resedintei minorelor în aceasta insula, fara a o conditiona pe reclamanta în alegerea unei locuinte anume. Acest lucru nu contravine  Legii nr.272/2004 de vreme ce si legea procesuala româna permite adoptarea de masuri provizorii pâna la solutionarea procesului de divort, inclusiv cu privire la situatia copiilor minori rezultati din casatorie.

Cu referire la criticile prin care s-a sustinut ca intimata-reclamanta este cea care i-a retinut în mod ilicit pe copii în insula S.M., Curtea constata ca sunt nefondate, având în vedere ca acesta nu a depus la dosar înscrisuri din care sa rezulte ca a solicitat în temeiul Conventiei de la Haga, ulterior datei de 30.10.2010, înapoierea minorelor în România sau în statul în care acestea au formal domiciliul. Pentru aceste considerente nu se impune analiza situatiei de fapt pe larg expuse de recurent la punctul II A 3 din motivele de recurs.

În masura în care considera ca atitudinea intimatei-reclamante si demersurile judiciare întreprinse de aceasta ar fi fost prejudiciabile pentru minore sau aveau un scop ascuns, recurentul avea posibilitatea de a formula actiuni în justitie în mod corespunzator.

În ceea ce priveste lipsa elementului subiectiv al faptei de rapire, Curtea va înlatura, ca nefondate, sustinerile prin care s-a aratat ca minorele se afla în România, la resedinta lor obisnuita. Asa cum s-a aratat deja, resedinta minorelor care prezinta relevanta din perspectiva Conventiei de la Haga este aceea pe care acestea o aveau la data pronuntarii Ordonantei de neconciliere, care este anterioara deplasarii efectuate în România în luna iulie 2011.

Nu se poate considera ca prin acordul exprimat în vederea deplasarii minorelor în România, intimata-reclamanta a consimtit la stabilirea resedintei minorelor în România. Din înscrisul notarial si din actele de la dosar (corespondenta avocatilor partilor) rezulta fara nici un dubiu ca intimata-reclamanta si-a dat acordul pentru o vizita a minorelor în România, pe o perioada determinata (01-21.07.2011) cu obligatia de înapoiere a minorelor la domiciliul mamei la o data specificata, recurentul-pârât oferind asigurari în acest sens.

Din chiar situatia de fapt prezentata de recurent rezulta ca între soti exista grave neîntelegeri care nu l-ar fi îndreptatit pe acesta sa presupuna ca intimata-reclamanta ar fi acceptat sa locuiasca din luna iulie 2011 în resedinta de la S.. Prin urmare, recurentul-pârât considera ca fapta sa de a refuza sa le înapoieze pe minore la domiciliul mamei nu a avut caracter intentionat deoarece intimata a refuzat sa vina în România desi i-a cumparat bilet de avion, iar atunci când s-a deplasat în România nu a venit sa le viziteze pe minore la resedinta de la S..

Curtea considera vadit nefondate aceste sustineri si reaminteste recurentului-pârât ca ceea ce trebuie analizat cu prioritate este propriul sau comportament. Acesta omite sa arate ca la data la care i-a solicitat intimatei-reclamante sa-si dea acordul pentru deplasarea minorelor pe o perioada de 3 saptamâni în România pe rolul Judecatoriei Buftea fusesera înregistrate doua cereri de chemare în judecata având ca obiect divort si încredintare minore, pe cale de ordonanta presedintiala(dos.6257/94/2011 si 6258/94/2011, înregistrate la data de 10.06.2011 conform mentiunilor din Ecris). Nu a facut dovada ca intimata-reclamanta a fost informata cu privire la aceste demersuri judiciare la momentul la care si-a dat consimtamântul la deplasarea minorelor. De asemenea nu a facut dovada recurentul-pârât ca între parti a existat o întelegere anterioara datei de 21.07.2011, data dupa care neînapoierea minorelor a dobândit caracter ilicit.

Prin urmare, lipsa elementului intentional al faptei de rapire este exclus în cauza.

În ceea ce priveste starea medicala a minorei T.M.-R. Curtea retine ca actele medicale prezentate nu au relevat o imposibilitate de deplasare a acestei minore ci doar o contraindicatie de a zbura cu avionul. Afectiunea reclamata are caracter cronic, ceea ce presupune ca minora a fost expusa unei stari de natura a-i afecta sanatatea si la zborurile anterioare, inclusiv la cel de întoarcere în România. Pe de alta parte, zborul cu avionul nu este singurul mijloc de transport de care se poate uza. Nu a apreciat vreo instanta ca alt mijloc de locomotie nu poate fi utilizat daca zborul cu avionul nu este recomandat uneia dintre minore.

Asa cum a retinut si prima instanta, pârâtul nu a aratat în ce mod a fost împiedicat sa o înapoieze mamei pe minora T.N. - I.

Cu referire la motivul de recurs prin care s-a  sustinut ca în speta sunt incidente dispozitiile art.13 alin.1 lit .a) si b) si alin.2 din Conventia de la Haga, Curtea retine urmatoarele:

Asa cum s-a aratat anterior, intimata-reclamanta exercita, la data la care neînapoierea minorelor a devenit ilicita, în mod efectiv un drept de încredintare asupra minorelor, chiar daca acest drept nu era exclusiv. Pe baza probatoriului administrat în cauza, în mod cert nu se poate concluziona ca aceasta ar fi consimtit  sau achiesat  ca minorele  sa fie retinute în România dupa data de 21.07.2011, astfel ca art. 13 alin1 lit. a) din Conventia de la Haga nu este aplicabil în speta.

De asemenea, nu sunt aplicabile dispozitiile art. 13 alin 1 lit. b) din Conventia de la Haga întrucât nu s-a facut dovada în concret ca exista un risc grav care le-ar expune pe minore unor pericole de natura fizica sau psihica ori care le-ar pune într-o situatie intolerabila.

Curtea retine astfel ca anterior anului 2010  minorele au petrecut lungi perioade de timp în insula S.M. care era o destinatie de vacanta în timpul sezonului rece din România. Acestea nu au ajuns acolo accidental, pentru o scurta perioada de timp ci au fost aduse de parinti cu mai multe prilejuri, fiind chiar înscrise la o scoala privata din insula. Din aceasta perspectiva Curtea constata ca inconvenientele pe care le invoca recurentul legate de clima si evenimente meteorologice, infrastructura, rata criminalitatii etc. sunt aspecte pe care un parinte responsabil si de buna-credinta le verifica înainte de a-si aduce copiii în vacante regulate si înainte de a-i înscrie la scoala. Cutre reaminteste ca procedura pendinte este o procedura speciala si urgenta în care se urmareste protejarea unor drepturi care intra în sfera de reglementare a Conventiei de la Haga.

Curtea nu statueaza asupra dreptului de încredintare a minorelor, subliniind constant ca în speta, autoritatea parentala nu a fost atribuita în mod exclusiv nici unuia dintre soti.

De aceea, la analiza starii de pericol invocata de recurent va avea în vedere ca aspectele invocate au caracter de generalitate si nu reprezinta un motiv pentru care cererea de înapoiere sa fie respinsa. Nu s-a facut dovada ca în perioada petrecuta în insula S.M. minorele s-ar fi aflat, în concret, în pericol. Conditiile climatologice pot reprezenta un factor de risc în orice zona geografica.

Împrejurarea ca intimata-reclamanta nu desfasoara nicio activitate profesionala nu reprezinta în sine un pericol de vreme ce nu s-a facut dovada ca aceasta ar avea un comportament care sa le puna în pericol pe minore. De asemenea nu s-a facut dovada ca aceasta ar relationa cu persoane care au activitate infractionala. 

Nu se poate concluziona ca interesul superior al minorelor ar fi periclitat prin faptul ca prima instanta nu a tinut cont de opiniile exprimate de acestea. Prima instanta a retinut în mod corect ca minorele prezinta discernamânt specific vârstei pe care o au însa nu au oferit motive temeinice si pertinente pentru refuzul de înapoiere în insula S.M. si nici nu au maturitatea necesara pentru a se putea tine seama de opinia lor.

În mod evident minorele sunt atasate de conditiile de crestere pe care recurentul-pârât le asigura însa relatiile personale nu par a fi foarte dezvoltate. Curtea remarca, de exemplu, ca unul din motivele pentru care minorele nu ar dori sa plece din România este acela ca le place zapada. Ori, familia se deplasa în anotimpul rece din România în insula S.M. tocmai pentru clima calda. Prin urmare, ori minorelor nu le place sau nu le prieste anotimpul rece, ori parintii nu au tinut cont de pasiunea lor pentru zapada. Acesta este doar un exemplu care vine în sprijinul concluziei ca minorele nu au maturitatea necesara pentru ca opiniile lor sa poata constitui motiv de neînapoiere în insula S.M. si nici nu au fost invocate motive pertinente si temeinice care sa justifice un refuz în sensul art. 13 alin 2 din Conventia de la Haga. Asa cum s-a mentionat deja în cauza nu sunt incidente dispozitiile art. 12 din Conventia de la Haga pentru a se face aprecieri cu privire la integrarea minorelor în noul mediu si cu privire la oportunitatea masurii solicitate de reclamanta.

În ceea ce priveste cerere motivata intitulata completare a motivelor de recurs, Curtea retine ca acestea nu contin motive de recurs noi în raport de cele deja expuse si nu contin motive de ordine publica ce ar necesita o dezvoltare separata de considerentele deja expuse, cu mentiunea ca asa cum s-a aratat interesul superior al copiilor a fost avut în vedere atât de prima instanta cât si la analiza motivelor de recurs.

În raport de criticile aduse sentintei civile nr.2102/25.11.2011 prin motivele de recurs formulate în termenul prevazut de lege, Curtea retine ca recursul nu este fondat astfel ca, în temeiul art. 312 alin.1 si 304 ind.1 Cod de procedura civila îl va respinge.

Cu referire la recursul formulat împotriva încheierii din data de 08.03.2012, Curtea retine ca acesta a fost declarat în termenul de 10 zile libere prevazut de art.12 alin.1 din Legea nr.369/2004 coroborat cu art. 281 ind.3 alin.1 Cod de procedura civila, având în vedere ca încheierea a fost comunicata recurentului-pârât la data de 07.05.2012 iar cerea de recurs a fost expediata prin fax la data de 18.05.2012, în ultima zi a termenului de recurs, calculat conform art.101 alin.1 Cod de procedura civila. Prin urmare, exceptia tardivitatii acestui recurs va fi respinsa.

Pe fond, Curtea apreciaza ca recursul împotriva încheierii din data de 08.03.2012, este, de asemenea, nefondat si îl va respinge în temeiul art. 312 alin.1 si 304 ind.1 Cod de procedura civila pentru urmatoarele considerente:

Prima instanta a retinut în mod corect ca nu avea obligatia de a indica modalitatea concreta de înapoiere a copiilor rapiti sau a mijlocului de transport, aceste aspecte tinând de executarea hotarârii.

Asa cum s-a aratat la analiza criticilor aduse sentintei cu referire la contraindicatia medicala de a zbura cu avionul pentru minora T.M.-R., nu s-a prevazut ca drumul de întoarcere sa se faca neaparat cu avionul. Pe de alta parte, perioada pentru care se recomanda evitarea acestui mijloc de calatorie, de 4-6 luni, a fost facuta la data de 19.07.2011 si deci nu mai era de actualitate la momentul solutionarii cererii de lamurire a dispozitivului.

Nu se poate considera ca în acest fel a fost nesocotit principiul interesului superior al minorei. Curte retine ca tocmai principiul interesului superior al copiilor sta la baza edictarii procedurii instituite de Conventia de la Haga, fiind imperios necesar ca titularii dreptului de încredintare sa îl exercite cu buna credinta si exclusiv în interesul minorilor, nefiind permis ca unul dintre acesti titulari, în mod unilateral sa dispuna cu privire la resedinta minorelor, în contra unei hotarâri judecatoresti care stabileste la mama domiciliul copiilor pâna la solutionarea cererii de divort si încredintare minore.

2

Domenii speta

Spete similare