Competenta cererii formulate în materia raspunderii parintesti apartine instantelor statului membru în care copilul îsi are resedinta obisnuita la momentul introducerii cererii

Decizie 1054 din 07.06.2012


Competenta cererii formulate în materia raspunderii parintesti apartine instantelor statului membru în care copilul îsi are resedinta obisnuita la momentul introducerii cererii

Domeniu - procedura civila

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.1564/339/2011 - DECIZIA CIVILA NR.1054/07.06.2012)

Prin actiunea înregistrata sub nr.1564/339/2011 din 15 aprilie 2011 la Judecatoria Zimnicea, reclamantul T.Gh.M. a chemat în judecata si personal la interogatoriu pe pârâta  T.M. solicitând instantei ca prin hotarârea ce o va pronunta sa-i fie încredintata spre crestere si educare minora T.I.-A., nascuta la data de 5 noiembrie 2009.

A motivat reclamantul ca din relatia cu pârâta s-a nascut minora T.I.-A., imediat dupa nastere pârâta fiind de acord ca minora sa fie încredintata reclamantului, dând  o declaratie  notariala, în acest sens.

A aratat ca de la acea data, minora se afla în Spania împreuna cu reclamantul si sotia sa, fiind crescuta de acestia.

A sustinut ca minora este înscrisa la o gradinita privata din Spania si locuieste împreuna cu reclamantul  si sotia în V., unde minora este înregistrata cu domiciliu.

În fine, a aratat ca atât  el cât si sotia sa sunt foarte atasati de minora, iar pârâta, din  luna noiembrie 2009 nu a mai  vizitat-o pe fetita si nu s-a interesat nici macar  telefonic, de aceasta.

Pârâta T.M. a formulat întâmpinare prin care a invocat exceptia necompetentei teritoriale a instantei, precum si exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant a reclamantului.

De asemenea, pe calea cererii reconventionale a solicitat acordarea dreptului de a avea relatii personale cu minora prin stabilirea unui program de vizitare în perioada vacantelor scolare, la domiciliul pârâtei, din România.

Prin sentinta civila nr. 1315 din 18 iulie 2011, Judecatoria Zimnicea a admis exceptia necompetentei teritoriale a acestei instante invocata de pârâta si a declinat competenta solutionarii cauzei în favoarea Judecatoriei Alexandria.

Dupa declinarea cauzei, prin sentinta civila nr. 4945 din 2 decembrie 2011, Judecatoria Alexandria a admis exceptia necompetentei instantelor române si a respins cererea formulata de reclamantul T.Gh.M. ca nefiind de competenta instantelor  române.

Pentru a hotarî astfel, prima instanta a retinut ca prin cererile formulate atât în scris cât si verbal, partile au recunoscut ca minora T.I.-A., nascuta la data de 9 noiembrie 2009, locuieste în Spania împreuna cu reclamantul si sotia sa, ca acestia doresc încredintarea minorei reclamantului, urmând ca minora sa locuiasca în continuare la acelasi domiciliu din localitatea V. din Spania.

A mai retinut ca potrivit art. 8 alin. 1 din  Regulamentul Consiliului nr.2201/2003, act normativ  al  Uniunii Europene, cu aplicare directa si prioritara fata de normele dreptului intern, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente în materia  raspunderii parintesti privind un copil  care are resedinta obisnuita în acest stat membru la momentul sesizarii instantei.

Cum potrivit art. 2 pct. 7 din acelasi regulament, în  notiunea de raspundere parinteasca este inclusa si încredintarea minorului, a apreciat ca, competenta de solutionare a pricinii apartine instantei  în raza careia se afla  minorul cu titlu permanent la momentul sesizarii instantei.

A apreciat ca nu sunt aplicabile dispozitiile art. 5 Cod procedura civila,  privind competenta teritoriala în favoarea instantei de la domiciliul  pârâtei întrucât art. 8 alin. 1 din Regulamentul Consiliului nr. 2201/2003 se aplica cu prioritate fata de orice prevedere interna.

De asemenea, a retinut ca nu sunt  incidente nici prevederile art. 12 din Regulament deoarece acestea se refera la instanta investita cu o cerere de divort, iar partile în cauza nu au fost niciodata casatorite.

Ca atare, a concluzionat ca instantele nationale române nu sunt competente sa judece aceasta cauza.

Împotriva sentintei, în termen legal, a declarat apel apelantul- reclamant T.M., acesta criticând sentinta ca fiind netemeinica si nelegala.

A motivat apelantul-reclamant ca în mod gresit prima instanta a admis exceptia necompetentei instantelor române, întrucât art. 12 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 prevede o prorogare legala de competenta în cazul prevazut de alin. 3 lit. a si b, aplicabile, în speta.

Sub acest  aspect a sustinut ca minora are o strânsa legatura cu statul a carui instanta a fost sesizata, în special, datorita faptului ca unul dintre titularii care exercita autoritatea parinteasca îsi are domiciliul aici.

Sub acelasi aspect, a aratat ca ambele parti au acceptat competenta Judecatoriei Alexandria, fiind de acord ca pricina sa fie judecata de instantele din România. A mai motivat ca este în interesul minorei ca pricina sa fie judecata de instantele din România având în vedere cererea reconventionala, interesul minorei de a avea legaturi personale cu mama sa si împrejurarea ca, în cazul judecarii cererii de catre o instanta din alt stat, aceasta nu ar mai avea posibilitatea reala de a formula o astfel de cerere.

Prin decizia civila nr. 23 din 15 februarie 2012, Tribunalul Teleorman a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul  reclamant  T.M., împotriva  sentintei  civile nr. 4945 din  2 decembrie 2011 pronuntate de  Judecatoria  Alexandria, în contradictoriu cu  intimata pârâta  T.M., si cu  Autoritatea  Tutelara - Primaria comunei C., respectiv Primaria  comunei  C..

Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut ca art.8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabileste competenta de fond în cazul cererilor formulate în materia raspunderii parintesti în sensul ca sunt competente instantele statului  membru în care copilul îsi are resedinta obisnuita la momentul  introducerii cererii, sub rezerva dispozitiilor articolelor 9, 10 si 12.

În ce priveste dispozitiile art. 12 alin. (3) din Regulamentul CE nr.2201/2003, aspect invocat direct în apel, tribunalul apreciaza ca aceste  dispozitii nu sunt incidente în cauza.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 instantele judecatoresti din statul membru care exercita competenta în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divort, de  separare de drept sau de anulare a casatoriei sunt competente în orice chestiune privind raspunderea parinteasca în legatura cu aceasta, daca sunt îndeplinite conditiile prevazute de lit. a si b.

De asemenea, conform alin (3) al aceluiasi articol, instantele  judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de raspundere parinteasca în alte proceduri decât cele mentionate la alin (1) atunci când sunt îndeplinite conditiile prevazute de lit. a si b.

 A rezultat ca art. 12 alin.(1) si (3) din Regulamentul CE nr. 2201/2003  reglementeaza prorogarea de competenta în cazul cererilor privind raspunderea parinteasca si nu o competenta alternativa.

Prorogarea de competenta are loc atunci când instanta sesizata îsi prelungeste competenta.

Din interpretarea dispozitiilor art. 12 alin. (1) si (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 rezulta ca, competenta instantei judecatoresti din statul membru  sesizata cu o cerere de divort, respectiv, cu o alta procedura, se proroga asupra cererii privind raspunderea parinteasca.

Or, în speta, instanta a fost investita cu cerere în materie de raspundere parinteasca, nemaiexistând o alta procedura pentru a se retine existenta unei prorogari de competenta si care sa înlature aplicarea dispozitiilor art. 8 alin.(1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, privind competenta de fond în materia raspunderii parintesti.

Împotriva acestei decizii, la data de 26.03.2012, a declarat recurs reclamantul T.M., recurs care a fost înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie, la data de 23.04.2012.

Prin motivele de recurs recurentul reclamat considera ca nelegala decizia si solicita desfiintarea acesteia, aratând ca solutia instantei de apel, ca si cea a instantei de fond este discutabila.

Este adevarat ca în conformitate cu prevederile art. 8 alin.1 din Regulamentul 2201 al CE., competenta în materia raspunderii parintesti apartine instantei din statul în care copilul îsi are resedinta la momentul sesizarii, iar minorul îsi are resedinta în Spania.

Insa alin. 2 al art. 8 din Regulament prevede ca acesta se aplica sub rezerva dispozitiilor art. 12 din acelasi act normativ.

Acest din urma articol prevede o prorogare legala de competenta în cazul prevazut de alin. 3 lit. a si b - aplicabile în cazul de fata - si anume: Când copilul are o strânsa legatura cu statul a carui instanta a fost sesizata, în special datorita faptului ca unul dintre titularii care exercita autoritatea parinteasca îsi are domiciliul aici si când competenta instantei sesizate a fost acceptata expres au neechivoc de parti si aceasta competenta este în interesul copilului.

Cauza de fata se încadreaza în cele doua texte mai sus mentionate.

Astfel, copilul are o strânsa legatura cu România, în primul rând pentru ca mama sa, pârâta , are domiciliul - si resedinta - în România.

In ceea ce priveste acceptarea competentei, rezulta în mod neîndoielnic ca atât pârâta, care a indicat ca instanta competenta Judecatoria Alexandria, cât si reclamantul, care a acceptat aceasta instanta, sunt de acord ca aceasta cauza sa fie judecata de instantele din România.

Considera ca este în interesul minorului acest lucru având în vedere cererea reconventionala - cu care este în totalitate de acord; astfel, este nu numai în interesul pârâtei de a avea legaturi personale cu minora, ci este în primul rând în interesul copilului de a avea posibilitatea ca si mama sa sa poata veghea la cresterea si educarea sa si sa simta concret si real afectiunea mamei sale, chiar si în modalitatea restrânsa a luarii temporare la domiciliul acesteia.

Or, în situatia judecarii cererii de catre o instanta din alt stat, este cert ca pârâta, mama minorei nu va avea posibilitatea reala de a formula o cerere în sensul celor de mai sus.

In concluzie, considera ca sub aspectele prevazute de art. 12 alin. 3 Iit. a si b competenta este alternativa, si având în vedere legatura minorei cu România precum si alegerea competentei de catre reclamant si pârâta, competenta aleasa în favoarea minorei, solicita admiterea recursului, iar pe fond, desfiintarea hotarârile atacate; respingerea exceptiei invocata din oficiu de catre instanta de fond; rejudecarea cauzei si admiterea actiunii, sa îi fie încredintata spre crestere si educare minora T.I.A., asa cum este de acord si intimata-pârâta T.M., admiterea cererii reconventionale si sa se dispuna ca pârâta sa aiba legaturi personale cu minora în modalitatea solicitata de aceasta si anume sapte zile în vacanta de Paste, treizeci de zile în vacanta de vara si sapte zile în vacanta de Craciun.

In drept, îsi întemeiaza cererea pe dispozitiile art. 304 pct. 3, 7 si 9 C.proc.civ. .

Nu s-a formulat întâmpinare.

Examinând decizia recurata si actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauza, Curtea constata ca recursul este nefondat.

In prealabil, trebuie remarcat ca, desi recurentul a invocat motivele recurs prev. de art. 304 pct. 3, 7 si 9 C.proc.civ., având în vedere criticile de nelegalitate formulate care vizeaza exclusiv gresita interpretare si aplicare a dispozitiilor legale incidente în cauza dedusa judecatii, Curtea, vazând si dispozitiile art. 306 alin.3 C.proc.civ., va analiza aceste critici din perspectiva motivului prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ..

Astfel cum corect au retinut instantele de fond, în cazul cererilor formulate în materia raspunderii parintesti art.8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabileste ca sunt competente instantele statului membru în care copilul îsi are resedinta obisnuita la momentul introducerii cererii, sub rezerva dispozitiilor articolelor 9, 10 si 12.

În ce priveste aplicarea dispozitiilor art. 12 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, aspect invocat si în apel, Curtea constata ca norma respectiva nu este incidenta raportului juridic dedus judecatii, tinând seama ca analiza acesteia nu se poate face decât prin coroborarea sa cu textul art. 12 alin. (1) din acelasi Regulament.

Or, potrivit art. 12 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 instantele judecatoresti din statul membru care exercita competenta în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divort, de separare de drept sau de anulare a casatoriei sunt competente în orice chestiune privind raspunderea parinteasca în legatura cu aceasta, daca sunt îndeplinite conditiile prevazute de lit. a si b.

Conform alin (3) al aceluiasi articol, instantele  judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de raspundere parinteasca în alte proceduri decât cele mentionate la alin (1) atunci când sunt îndeplinite conditiile prevazute de lit. a si b.

 Tribunalul a stabilit astfel în mod just ca art. 12 alin.(1) si 3) din Regulamentul CE nr. 2201/2003  reglementeaza o situatie de prorogare de competenta în cazul cererilor privind raspunderea parinteasca, referindu-se la extinderea competentei unei instante sesizate si asupra unor cereri care, în mod obisnuit, nu ar fi în competenta sa.

Astfel, competenta instantei judecatoresti din statul membru  sesizata cu o cerere de divort, respectiv, cu o alta procedura, se proroga asupra cererii privind raspunderea parinteasca.

Or, o asemenea ipoteza nu se regaseste în speta analizata, iar interpretarea textului legal în sensul instituirii unei competente alternative, cum s-a sustinut de catre recurent, este vadit eronata.

Sub acest aspect, tribunalul a retinut corect în ceea ce priveste aplicarea textelor legale amintite ca instanta a fost învestita cu o cerere în materie de raspundere parinteasca, nemaiexistând o alta procedura pentru a se retine existenta unei prorogari de competenta si care sa înlature aplicarea dispozitiilor art. 8 alin(1) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, privind competenta de fond în materia raspunderii parintesti.

Existenta unui acord (implicit) al partilor referitor la judecarea cauzei de catre o instanta româna, invocat de recurent ca un argument în stabilirea competentei în favoarea instantei respective este lipsita de relevanta în conditiile mai sus aratate, fata de norma de competenta incidenta spetei si de caracterul absolut al acesteia.

In consecinta, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul, ca fiind nefondat.

2