Actiunea în revendicare ce are ca obiect un imobil preluat de stat trebuie solutionata cu respectarea criteriilor stabilite de decizia 33/2008, dar si în raport de reglementarile internationale

Actiunea în revendicare ce are ca obiect un imobil preluat de stat trebuie solutionata cu respectarea criteriilor stabilite de decizia 33/2008, dar si în raport de reglementarile internationale

Domeniu - revendicare

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.2438/3/2011 - DECIZIA CIVILA NR.249 A/14.06.2012)

Prin cererea înregistrata la data de 10.02.2009 pe rolul Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti sub nr. 1598/300/2009, reclamantii C.A. si R.S.A. au chemat în judecata pârâtii D.I., H.G.E., N.LE., T.I. si M.B., prin P.G., solicitând ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna: 1. sa se constate ca statul nu a avut niciodata si nici nu are titlu valabil asupra imobilului situat în Bucuresti, str. L. nr. 14, sectorul 2; 2. obligarea pârâtilor persoane fizice sa lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul sus mentionat compus din teren în suprafata de 350 m.p. si constructie în suprafata de 200 m.p., compusa din trei camere, dependinte si subsol.

La data de 30.03.2009, pârâta N.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea actiunii si, totodata a invocat exceptia de necompetenta materiala si exceptia de inadmisibilitate a cererii. În subsidiar, pârâta a formulat cerere de chemare în garantie a M.B., a S.C. R. S.A. si a M.F.P..

La data de 13.04.2009, chematul în garantie M.B., prin P.G., a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garantie depusa de pârâta N.L., prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive. În subsidiar, a chemat în garantie M.F.P..

La data de 22.04.2009, pârâtul D.I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea actiunii si, totodata a invocat exceptia de necompetenta materiala si exceptia de inadmisibilitate a cererii. În subsidiar, pârâtul a formulat cerere de chemare în garantie a M.B., a S.C. A. S.A. si a M.F.P..

La data de 27.04.2009, chematul în garantie M.F.P. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garantie formulata de pârâta N.L., prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive cu privire la restituirea valorii de circulatie a imobilului.

La data de 11.08.2009, chematul în garantie M.B., prin P.G., a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garantie depusa de pârâtul D.I., prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive. În subsidiar, a chemat în garantie M.F.P..

La data de 09.02.2009 a decedat pârâtul T.I., astfel ca la termenul din 16.11.2009 au fost introdusi în cauza, în calitate de pârâti, mostenitorii R.G. si T.L.R..

La data de 29.01.2010, chemata în garantie S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garantie, prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive.

La termenul din 28.06.2010, reclamantii au aratat ca a fost stabilit cadrul procesual, respectiv au calitatea de pârâti D.I., N.L., T.I., H.E. si M.B., prin P.G..

Prin sentinta civila nr. 10049/2010, Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a admis exceptia de necompetenta materiala a instantei si a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucuresti, în baza art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedura civila, cu motivarea ca imobilul care face obiectul cauzei are o valoare de peste 500.000 lei.

Dosarul a fost înregistrat la 12.01.2011 pe rolul sectiei a IV-a Civila a Tribunalului Bucuresti sub prezentul nr. 2438/3/2011, iar la termenul din 19.09.2011, reclamantii si-au precizat cererea de chemare în judecata, în sensul ca înteleg sa cheme în judecata în calitate de pârâta si pe D.M..

La data de 19.09.2011, pârâta H.E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea actiunii si, totodata a invocat exceptia de inadmisibilitate a cererii. În subsidiar, pârâta a formulat cerere de chemare în garantie a M.B., a S.C. A. S.A. si a M.F.P..

La data de 14.11.2011, pârâta D.M. a formulat întâmpinare, prin care a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, exceptia lipsei calitatii procesuale active, exceptia de netimbrare si exceptia nulitatii cererii în baza dispozitiilor art. 112 alin. 3 Cod procedura civila si pe fond a solicitat respingerea cererii, iar, în subsidiar a formulat cerere de chemare în garantie a M.F.P., a M.B., a S.C. R. S.A. si a S.C. A. S.A.

Prin încheierea din 14.11.2011, tribunalul a dispus disjungerea tuturor cererilor de chemare în garantie si formarea unui nou dosar. Prin aceeasi încheiere, tribunalul a respins exceptia de inadmisibilitate a actiunii ca neîntemeiata.

La termenul din 16.01.2012, au formulat întâmpinare si pârâtele R.G. si T.L.R., prin care au invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, exceptia lipsei calitatii procesuale active, exceptia de netimbrare si exceptia nulitatii cererii în baza dispozitiilor art. 112 alin. 3 Cod procedura civila si pe fond a solicitat respingerea cererii.

La acelasi termen de judecata, tribunalul a respins exceptia inadmisibilitatii, exceptia netimbrarii si exceptia nulitatii, invocate de pârâtele D.M., R.G. si T.L.R. prin întâmpinari si a unit cu fondul exceptia lipsei calitatii procesuale active.

Prin sentinta civila nr. 63/16.01.2012, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, ca neîntemeiata; a admis în parte actiunea formulata de reclamantii; a constatat ca imobilul situat în Bucuresti, str. L. nr. 14, sector 2, a fost preluat de stat fara titlu valabil; a respins capatul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat si a luat act ca pârâtii îsi rezerva dreptul de a solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.

Pentru a hotarî astfel, în ceea ce priveste exceptia calitatii procesuale active invocata de catre pârâti si unita cu fondul, tribunalul a apreciat ca aceasta este nefondata, întrucât imobilul a carei retrocedare se solicita a apartinut autorului reclamantilor, C.M..

Calitatea procesuala activa presupune o identitate între persoana reclamantului si persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecatii, conditie care este întrunita în speta dedusa judecatii, reclamantii fiind mostenitorii defunctului C.M..

În ceea ce priveste sustinerea pârâtilor în sensul ca lipsa calitatii procesuale activa s-ar datora lipsei de identitate între imobilul asupra caruia se pretinde dreptul de proprietate si imobilul ce formeaza obiectul actiunii si care este detinut efectiv de catre pârâti, tribunalul a aratat ca, în primul rând aceasta este o chestiune care ar atrage eventual respingerea actiunii ca neîntemeiata si nicidecum ca formulata de persoana fara calitate procesuala activa.

În ceea ce priveste fondul actiunii în revendicare, tribunalul a retinut ca imobilul a carui retrocedare se solicita a apartinut autorului reclamantilor, C.M., care l-a dobândit la data de 10.09.1906, prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 8787 de Tribunalul Ilfov si transcris sub nr. 3372/1906.

Dupa anul 1907, casa a fost demolata si s-a construit de catre C.M. actualul imobil format din trei camere, dependinte si pivnita.

În urma decesului defunctului C.M., casatorit cu C.F. au ramas ca mostenitori I.C. si M.R., iar în urma altor decese succesive, au ramas ca mostenitori reclamantii din prezentul dosar, conform certificatelor de mostenitori depuse la dosarul cauzei.

În anul 1950, întreg imobilul a fost nationalizat în baza Decretului nr.92/1950, de la R.G. si I.C., acestia fiind înscrisi la pozitia 6589 conform adresei nr. 824692/6075/2009 emise de Primaria Municipiului Bucuresti - Directia Evidenta Proprietatii.

Prin contractul de vânzare - cumparare nr. 684/2/1997, N.A.N. si N.L. au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. R. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucuresti, str. L.  nr. 14, parter, ap. 1, sectorul 2.

Prin contractul de vânzare - cumparare nr. 292/1996, D.I. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. A. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucuresti, str. L. nr. 14, parter, ap. 2, sectorul 2.

Prin contractul de vânzare - cumparare nr. 2422/1997, H.E. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. A. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucuresti, str. L. nr. 14, sectorul 2.

Prin contractul de vânzare - cumparare nr. 2518/1997, T.I. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. A. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucuresti, str. L. nr. 14, sectorul 2.

Prin contractul de vânzare - cumparare nr. 2421/1997, D.M. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzatorul Primaria Municipiului Bucuresti, reprezentat prin S.C. A. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucuresti, str. L. nr. 14, sectorul 2.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 "fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unitatilor administrativ teritoriale si bunurile dobândite de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989, daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluarii lor de catre stat", iar potrivit alin. final al aceluiasi articol "instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului".

În consecinta, tribunalul a apreciat ca din interpretarea acestui articol rezulta ca instantele au obligatia de a constata valabilitatea unui titlu al Statului daca reclamantul formuleaza capat de cerere în acest sens.

Tribunalul a retinut ca Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constitutional în raport de Constitutia din 1948 în vigoare la acea data.

Potrivit art. 8 din Constitutia în vigoare la acel moment "proprietatea particulara si dreptul de mostenire sunt recunoscute si garantate prin lege. Proprietatea particulara, agonisita prin munca si economisire, se bucura de o protectie speciala". Iar potrivit art. 10 "pot fi facute exproprieri pentru cauza de utilitate publica pe baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita de justitie".

Decretul nr. 92/1950, act normativ de rang inferior Constitutiei, încalca aceste prevederi, de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetatenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumita calitate si o anumita profesie si crea, contrar principiului constitutional prevazut de art. 17, o diferentiere între cetatenii români, în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai în cazul anumitor categorii de cetateni români.

Decretul nr. 92/1950 este contrar si Declaratiei universale a dreptului omului (adoptata de Adunarea Generala ONU la 10.12.1948), la care România era parte semnatara si care prevedea în art. 17 pct. 1 si 2 ca orice persoana are dreptul la proprietate, atât singura, cât si în asociere cu altii; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

De asemenea, încalca si dispozitiile art. 481 Cod civil. potrivit carora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire" tocmai prin faptul ca obliga cetatenii români sa cedeze proprietatea în favoarea statului fara sa existe o cauza de utilitate publica.

Constitutia din 1948, sub imperiul careia a fost adoptat Decretul nr.92/1950, prevedea în art. 11 ca mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor.

Or, se poate lesne observa ca doar cele de la punctul 3 din Decretul nr.92/1950 puteau fi eventual calificate ca fiind mijloace de productie pentru ca textul decretului sa concorde cu norma constitutionala, în celelalte ipoteze (punctele 1, 2, 4 si 5) imobilele în discutie aveau calitatea de locuinte si locuintele chiar închiriate nu sunt mijloace de productie si deci nu puteau fi nationalizate în regimul Constitutiei din 1948.

Încalcând toate aceste acte normative mentionate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului, care a detinut imobilul în baza unui titlu nevalid.

În consecinta, tribunalul a admis în parte actiunea si a constatat ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil.

În ceea ce priveste actiunea în revendicare formulata, a retinut ca, întrucât atât reclamantii, cât si pârâtii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâtii au si posesia bunului în prezent, instanta trebuie sa procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenenta dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.

Tribunalul a retinut ca potrivit art. 46 alin. 2 din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrainare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fara titlu sunt valabile daca au fost încheiate cu buna credinta.

În speta dedusa judecatii, la data încheierii contractului de vânzare cumparare ce constituie titlul de proprietate al pârâtilor, pârâtii cumparatori au fost de buna credinta, în sensul ca au avut credinta ca au contractat cu adevaratul proprietar, respectiv Statul Român.

Dispozitiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezinta un caz particular de aplicare a teoriei validitatii aparentei în drept, care presupune întrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii: actul încheiat sa fie un contract oneros si cu titlu particular, contractantul sa fie de buna credinta si în plus sa existe o eroare comuna si invincibila cu privire la calitatea de vânzator a transmitatorului.

În speta dedusa judecatii, este evident ca actul încheiat (vânzare-cumparare) este un act cu titlu particular si cu titlu oneros, iar pârâtii au fost de buna credinta, deoarece nu exista nicio proba contrara, iar în favoarea pârâtilor opereaza prezumtia de buna credinta, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. 2 Cod civil, art. 486 si art. 487 Cod civil.

În sfârsit, conditia erorii comune si invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creeaza tuturor convingerea legitima ca este titularul dreptului respectiv si ca situatia respectiva este reala, astfel încât orice persoana cu o prezenta si diligenta normala ar fi perfectat contractul fara sa aiba îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumparare.

În concluzie, tribunalul a retinut ca pârâtii au fost de buna credinta la dobândirea imobilelor prin contractele de vânzare cumparare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care a apreciat ca titlul pârâtilor este pe deplin valabil si legal, având preferinta fata de titlul reclamantilor, conform dispozitiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fostul art. 46).

Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a recunoscut ca în situatia în care nu a fost admisa o actiune în constatarea nulitatii absolute a unui contract de vânzare cumparare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chirias beneficiaza de un drept de proprietate actual în sensul conventiei si nu poate fi deposedat de bunul sau (vezi hotarârea Raicu contra României).

Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie mentinut între exigentele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie pastrat va fi distrus daca individul în discutie suporta o încarcatura speciala si exorbitanta. Curtea a precizat ca atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutati distorsionate. În acest scop, legislatia ar trebui sa permita sa se tina cont de circumstantele particulare din fiecare cauza pentru ca persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilitatii statului care cândva a confiscat aceste bunuri .

Distinct de toate aceste sustineri, tribunalul a constatat ca reclamantii au formulat notificare prin care au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natura a imobilului ce formeaza obiectul litigiului.

Prin dispozitia nr. 13966/2011 emisa de Primaria Municipiului Bucuresti s-a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucuresti, str. Latina nr. 14, sectorul 2, compus din teren în suprafata de 550 m.p. si constructie S+P+1, vânduta în baza Legii nr. 112/1995, respectiv pentru apartamentele pârâtilor din prezenta cauza dobândite în baza contractelor de vânzare-cumparare sus mentionate.

Asadar, în raport de situatia de fapt aratata în cele ce preced, tribunalul a apreciat ca actiunea formulata este nefondata, întrucât, indiferent de considerentele aratate de catre reclamanti prin actiune, acestia nu au decât posibilitatea acordarii de despagubiri în baza Legii nr. 10/2001 si nu beneficiaza de restituirea în natura a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor legale.

Potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent daca imobilul a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare.

Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, persoana îndreptatita are dreptul numai la masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piata corespunzatoare a întregului imobil, teren si constructii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare.

Totodata, potrivit art. 7 alin. 1 ind. 1 nu se restituie în natura, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrainate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului, cu modificarile ulterioare, cu respectarea conditiilor cerute de lege.

Potrivit alin. 5, nu se restituie în natura terenurile aferente imobilelor care au fost înstrainate în temeiul dispozitiilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare.

Asadar, în raport de situatia de fapt aratata în cele ce preced, tribunalul a apreciat ca reclamantii nu au decât posibilitatea acordarii de despagubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. 2 si art. 7) pentru imobilul constructie si terenul aferent ce au fost vândute sau constituie curte si nu beneficiaza de restituirea în natura a imobilului.

Cu alte cuvinte, vointa legiuitorului de a mentine situatia juridica ce a fost creata în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 si de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuziva a imobilului constituie un criteriu de preferinta în beneficiul pârâtilor, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 112/1995 , superior vechimii si transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamantii.

Totodata, tribunalul a retinut decizia ca pronuntata în cadrul unui recurs în interesul legii în sedinta din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casatie si Justitie constituita în Sectii Unite, în dosarul nr. 60/2007.

Este indiscutabil ca proprietarul se poate adresa si instantei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chirias devenit proprietar, însa o asemenea actiune nu poate fi admisa, deoarece situatiei de fapt retinute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practica în temeiul art. 480 Cod civil, care implica o comparare a titlurilor dupa un alt criteriu de preferinta si anume verificarea titlurilor autorilor partilor, ceea ce în speta ar fi defavoarea celor care au cumparat de buna credinta în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenta statului de proprietar, ceea ce ar fi contra optiunii legiuitorului.

În acest sens sunt si prevederile exprese ale art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit caruia bunurile preluate de stat fara un titlu valabil pot fi revendicate de fostii proprietari sau succesorii acestora doar daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie. Un astfel de caracter îl are si Legea nr. 10/2001, care a înteles sa reglementeze toate situatiile juridice în legatura cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedati abuziv nu au intrat în stapânirea acestora, astfel ca dupa data de 14.02.2001, persoanele îndreptatite la retrocedarea în natura sau prin echivalent au fost obligate sa se conformeze conditiilor, procedurii si termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sanctiunea pierderii dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii sau în echivalent.

Existând doua categorii de norme juridice care reglementeaza aceleasi relatii sociale, respectiv cele nascute în legatura cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident ca legea nu reglementeaza posibilitatea actiunilor în revendicare în conditiile dreptului comun paralel si în contradictie cu procedura revendicarii speciale pe care o prevede expres singura actiune permisa.

A admite o alta solutie ar însemna ca în acest caz legiuitorul a pus la dispozitia proprietarilor doua mijloace procedurale de protectie a drepturilor lor: atât o actiune în restituire întemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresata direct instantei, cât si o procedura administrativa.

În consecinta, în raport de considerentele aratate în cele ce preced, tribunalul a respins capatul de cerere având ca obiect revendicarea împotriva persoanelor fizice, ca neîntemeiat.

Totodata, toate sustinerile reclamantului în sensul ca în cauza se aplica prioritar normele internationale ce fac parte din dreptul intern si ca, potrivit Constitutiei României, daca exista neconcordante între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si legile interne au prioritate legile internationale, respectiv ar avea prioritate dispozitiile din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului (CEDO), chiar daca sunt reale nu au niciun fel de relevanta în speta dedusa judecatii atât pentru considerentele sus mentionate, cât si pentru urmatoarele argumente:

Tribunalul a retinut ca într-adevar Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat mai multe hotarâri împotriva României (hotarârea Paduraru împotriva României, hotarârea Strain împotriva României, hotarârea Savulescu împotriva României, hotarârea Popescu si Dasoveanu împotriva României etc.), prin care a obligat statul român sa restituie reclamantilor apartamentele înstrainate chiriasilor în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român sa plateasca reclamantilor o anumita suma de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotarâri si aceasta practica judiciara conturata de CEDO nu sunt însa aplicabile în speta dedusa judecatii, întrucât în toate situatiile în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a obligat statul român sa restituie reclamantului apartamentul înstrainat chiriasului în baza Legii nr. 112/1995 reclamantul a detinut ca o situatie premisa de la care nu a existat nicio exceptie o hotarâre judecatoreasca pronuntata în contradictoriu cu statul român sau cu unitatea administrativ teritoriala, hotarâre solutionata irevocabil si în principiu anterioara datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumparare în baza Legii nr. 112/1995 si prin care pârâtul fusese obligat sa lase în deplina proprietate si posesie reclamantului imobilul si prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Or, în speta dedusa judecatii, reclamantul nu detine nicio hotarâre judecatoreasca nici anterioara si nici ulterioara încheierii contractului de vânzare-cumparare, pronuntata în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucuresti, prin care sa se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formeaza obiectul cauzei, prin care sa se constate existenta dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care sa fie obligate persoanele juridice sus mentionate sa lase în deplina proprietate si posesie imobilul, astfel încât actiunea în revendicare formulata în lipsa unei asemenea hotarâri judecatoresti nu poate fi admisa.

În lipsa unei asemenea hotarâri judecatoresti, reclamantul nu detine în viziunea CEDO decât o speranta legitima la dobândirea bunului, pe câta vreme pârâtii detin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul dupa anul 1994, când România adoptat Conventia Europeana a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumparare neanulat de catre o instanta judecatoreasca (vezi hotarârea Raicu împotriva României); or, în conflictul dintre o persoana care detine o speranta legitima la dobândirea bunului si o persoana care detine un drept actual asupra bunului, nu poate avea câstig de cauza decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Conventiei si anume pârâtii.

Se observa, în jurisprudenta actuala a Curtii, o schimbare în rationamentul construit pe tiparul cauzei Paduraru împotriva României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Strain si Porteanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fara nicio abatere, în practica ulterioara, în ceea ce priveste continutul conceptual al notiunii de "bun".

Astfel, în practica anterior conturata, simpla pronuntare a unei hotarâri judecatoresti, chiar daca aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluarii de catre stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificata de proprietate, din cauza imposibilitatii exercitarii dreptului de proprietate al reclamantilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terti care le ocupau în calitate de chiriasi, privare care, combinata cu lipsa unei despagubiri la valoarea de piata a bunului, este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Strain, paragraf 39; cauza Porteanu, paragraf 35; cauza Andreescu Muraret si altii - hotarârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat ca reclamantii au chiar un "bun actual" în masura în care vânzarea catre chiriasi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obtine restituirea în natura, însa cu aceeasi valoare ca si un bun actual în ceea ce priveste cerinta legala a existentei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrainarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronuntarea unei hotarâri judecatoresti (în cauza Paduraru, paragrafe 83 - 87, precum si în cauza Porteanu, paragraf 33).

În cauza Atanasiu si altii împotriva României (hotarârea din 12 octombrie 2010, publicata în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arata, însa, ca un "bun actual" exista în patrimoniul proprietarilor deposedati abuziv de catre stat doar daca s-a pronuntat în prealabil o hotarâre judecatoreasca definitiva si executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 si 143).

Asadar, în speta, nu poate fi recunoscuta reclamantilor decât o creanta, constând în despagubirile prevazute de Legea nr. 10/2001 si acordate în conditiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat sa-l elaboreze în perioada de gratie de 18 luni stabilita de Curte în acest scop).

Urmare a hotarârii Curtii din cauza Atanasiu, circumstantele factuale de natura celor din speta nu permit recunoasterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanta valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinte, la data de 09.03.2012 a formulat apel pârâtul M.B. prin P.G., la data de 16.03.2012 au formulat apel pârâtele R.G., T.L.R. si D.M. si la data de 17.03.2012 au formulat apel reclamantii C.A. si R.S.A., cererile acestora fiind înregistrate la 30.03.2012 pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie.

În motivarea cererii sale, apelantul pârât Municipiul Bucuresti a aratat ca în mod gresit instanta a admis în parte actiunea formulata de reclamanti si a constatat ca imobilul în litigiu a fost preluat de stat fara titlu valabil.

Apelantul pârât a invocat exceptia lipsei de interes a actiunii formulate de reclamantii C.A. si R.S.A. privitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucuresti, str. L. nr.14, sector 2, având în vedere urmatoarele argumente:

Art. 1 alin. 1 si 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu si care au fost preluate fara titlu.

De asemenea, sunt stabilite situatiile în care se va dispune acordarea de despagubiri pentru imobilele cu privire la care restituirea în natura este imposibila.

Apelantul pârât apreciaza ca atâta timp cât printr-o lege speciala s-a statuat ca toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instantele nu mai pot constata altceva decât ceea ce prevede legea.

În drept, a invocat dispozitiile art. 282 - 298 Cod procedura civila.

În motivarea cererii lor, apelantele pârâte R.G., T.L.R. si D.M. au formulat critici strict în ceea ce priveste încheierea de sedinta din data de 14.11.2011, cu referire la respingerea exceptiei inadmisibilitatii actiunii ca neîntemeiata, precum si la sentinta civila nr. 63/16.01.2012, în sensul respingerii exceptiei lipsei calitatii procesual active a reclamantilor, a exceptiei inadmisibilitatii, a exceptiei netimbrarii si a exceptiei nulitatii actiunii, ca si la aspectul aratat în dispozitivul sentintei sus mentionate în sensul admiterii în parte a actiunii si a constatarii faptului ca imobilul a fost preluat de catre stat fara titlu valabil.

Apelantele pârâte au reiterat exceptiile formulate în fata instantei de fond, în prezentele exceptii regasindu-se si aparari de fond, apreciind ca aceasta nu si-a motivat îndeajuns hotarârea sub aspectele respective.

Exceptia inadmisibilitatii au invocat-o în raport de dispozitiile speciale ale Legii nr. 10/2001, în considerarea caracterului de norma speciala al acestei legi.

Caracterul special al normei se traduce prin aceea ca ea este derogatorie de la dreptul comun, sens în care au facut trimitere la adagiul latin "specialia generalibus derogant". Astfel, reclamantii aveau posibilitatea de a se adresa comisiei înfiintate în baza acestei legi si numai dupa ce comisia ar fi dat o rezolutie negativa ar fi putut formula pe calea dreptului comun o revendicare. Acest aspect de altfel s-a si realizat, prin emiterea dispozitiei nr. 13966/2011 de catre Primaria Municipiului Bucuresti, prin care s-a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent asupra imobilului situat în Bucuresti, str. Latina nr. 14, sector 2.

Legea nr. 10/2001 nu interzice expres incidenta dispozitiilor dreptului comun sau a altor dispozitii, însa, în virtutea caracterului sau esential de norma speciala, le înlocuieste în privinta domeniului reglementat, asa cum este cazul imobilului revendicat de reclamanti.

Decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie din data de 09.06.2008 pronuntata în dosarul nr. 60/2007 apreciaza ca, întrucât dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia arata ca "bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie", rezulta ca actiunea în revendicare directa este inadmisibila. S-a considerat ca actiunea în revendicare întemeiata pe dispozitiile dreptului comun nu poate fi admisa nici atunci când persoanele îndreptatite au urmat procedura administrativa obligatorie, prevazuta de dispozitiile Legii nr. 10/2001, atât în situatiile în care aceasta procedura a fost finalizata, prin emiterea deciziei sau dispozitiei motivate, cât si în situatia în care aceasta procedura nu a fost încheiata.

Or, în chiar acelasi sens, s-a pronuntat si instanta de fond prin hotarârea pe care pârâtele au apelat-o în parte, în sensul ca "are prioritate titlul de proprietate al chiriasului, în sensul ca Legea nr. 10/2001 are prioritate, aceasta prevazând doar posibilitatea acordarii de despagubiri reclamantului si nu posibilitatea restituirii în natura".

Apelantele pârâte au invocat si exceptia lipsei calitatii procesual active, aratând ca din actele depuse la dosarul cauzei nu se poate realiza identificarea imobilului (denumirea adresei str. M. nr. 16 fiind diferita de cea revendicata, str. L. nr. 14), nu reiese în baza carui act normativ (lege, decret de expropriere) reclamantii nu mai detin suprafata de teren pe care o pretind, în sensul ca desi se fac referiri la Decretul de expropriere nr. 92/1950 nu s-a depus la dosarul cauzei anexa cuprinzând bunul expropriat si în prezent revendicat.

Mai mult, reclamantii solicita instantei sa se faca o comparare de titluri, însa fara a solicita o expertiza care sa stabileasca identificarea imobilului, limitele proprietatii, eventualele îmbunatatiri aduse, pretuirea acestuia si mai ales sa se constate ca se discuta despre unul si acelasi imobil.

Acest aspect era extrem de important, întrucât este vorba de numere diferite si de strazi diferite ale unor imobile.

De asemenea, apelantele pârâte au invocat exceptia netimbrajului cererii de chemare în judecata.

În conditiile în care reclamantii au înteles sa îsi precizeze actiunea în sensul revendicarii prin comparare de titluri, întemeindu-se pe dispozitiile art. 480 Cod civil si nu pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 cu modificarile si completarile ulterioare care ar fi permis o scutire a timbrajului, au solicitat a se constata ca în cauza se impune cu necesitate evaluarea suprafetei de teren revendicate si achitarea unei taxe judiciare de timbru raportate la valoarea reala practicata pe piata imobiliara.

Invocând exceptia nulitatii cererii în baza dispozitiilor art. 112 alin. 3 Cod procedura civila, apelantele pârâte au sustinut ca, raportat la acest aspect, este evident ca reclamantii, neîntelegând sa îsi cuantifice obiectul cererii de chemare în judecata, nu au înteles nici sa timbreze în consecinta. Or, în prezenta cauza, atât timp cât temeiul de drept al actiunii este cel general, reglementat de art. 480-481 Cod civil, este evident ca în cauza este vorba de o actiune în revendicare prin comparare de titluri. Iar legiuitorul a prevazut clar ca asemenea actiuni se timbreaza la valoarea anterior pretuita prin cererea de chemare în judecata, rectificata ulterior, daca este cazul, printr-un raport de expertiza evaluator.

Pe fondul cauzei, apelantele pârâte au aratat ca este evident ca în ceea ce le priveste, acestora li se aplica principiul error communis facit jus cu referire la dobândirea bunului imobil revendicat.

Astfel, în jurisprudenta s-a cerut drept conditie esentiala ca tertul achizitor sa fie de buna credinta, adica sa fie încredintat ca persoana de la care a dobândit imobilul avea toate însusirile cerute de lege spre a-i transmite valabil drepturile asupra bunului. Referindu-se la motivarea de mai sus, Tribunalul Suprem a adaugat ca solutia se justifica "pe consideratiuni de echitate si utilitate sociala" si ca "numai în cazul în care tertul achizitor cu titlu oneros a cunoscut sau cu diligente minime putea sa cunoasca nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrainatorului, deci a fost de rea credinta, ceea ce trebuie de dovedit, opereaza regula de drept potrivit careia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzatorului atrage si nulitatea titlului subachizitorului".

Jurisprudenta româna în perioada anilor 1948-1990 a aplicat adagiul error communis facit jus doar în cazul actelor încheiate de mostenitorul aparent si al actelor de dispozitie care aveau ca obiect bunuri mobile proprietate de stat. Spre deosebire de dreptul român, în dreptul francez n-au existat asemenea schimbari. Instantele au continuat sa aplice regula error communis facit jus dupa cum a fost conceputa în perioada interbelica.

Instantele românesti au considerat ca buna credinta a subdobânditorului este suficienta pentru mentinerea contractelor de vânzare-cumparare chiar daca vânzatorul nu era proprietarul bunului vândut. Actele de dispozitie încheiate de o persoana care nu avea calitatea de proprietar au fost mentinute si opuse adevaratului proprietar daca tertul subdobânditor era de buna credinta. Potrivit art. 1898 Cod civil, buna credinta se presupune pâna la dovada contrara, revenind celeilalte parti, reclamantului, sa faca dovada relei credinte a dobânditorului. În aceste conditii, adevaratul proprietar trebuie sa probeze ca tertul subdobânditor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligente minime, putea sa cunoasca nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrainatorului. Or, în ceea ce le priveste, nici nu se poate pune problema relei credinte, acestea având certitudinea ca titlul de proprietate al statului este unul perfect valabil.

În materia proprietatii aparente, anterior, cât si odata cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, judecatorii au mentinut contractele de vânzare-cumparare în favoarea tertilor care au achizitionat imobile de la stat, fie ca acestia erau de buna credinta, fie ca la momentul încheierii contractului a existat o eroare comuna si invincibila. Înalta Curte de Casatie si de Justitie a interpretat si aplicat în mod diferit dispozitiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Într-o speta, Înalta Instanta a aplicat adagiul error communis facit jus plecând de la constatarile Curtii Constitutionale, care învestita cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 45 alin. 2 a readus în atentie consideratiile teoretice cu privire la principiul validitatii aparentei în drept. Printr-o decizie ulterioara, aceeasi instanta a aplicat dispozitiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 si a pretins numai buna credinta a tertului pentru mentinerea contractului de vânzare-cumparare care a avut ca obiect imobile preluate de stat fara titlu valabil. Oricare ar fi opinia în acest sens, în sensul ca se aplica buna credinta sau o eroare comuna si invincibila, este de remarcat totusi ca rezultatul este acelasi, instantele de judecata dând tertilor dobânditori câstig de cauza.

În speta, reclamantii nefacând nicio proba din care sa reiasa ca pârâtele/autorul acestora ar fi fost de rea-credinta la momentul perfectarii contractului de vânzare-cumparare, este evident ca acest act juridic a fost încheiat cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995 si, îndeplinind conditiile de fond prevazute de art. 948 Cod civil si art. 1294 si urmatorul Cod civil, el trebuie considerat ca fiind perfectat în mod valabil, fara a fi afectat de vreo cauza de nulitate absoluta.

Odata cu publicarea Legii nr. 10/2001, doctrina si instantele de judecata au considerat ca principiul ocrotirii bunei credinte a fost ridicat la rang de lege prin prevederile art. 45 alin. 2. S-a considerat ca: "În conditiile prevazute de leg,e chiar daca imobilul a trecut în proprietatea statului fara titlu, actul de vânzare - cumparare este valabil daca partile contractante au fost de buna credinta la data încheierii contractului".

Este evident ca apelantele pârâte, în calitate de mostenitoare ale defunctului lor tata, precum si pârâta D.M. au dat dovada de buna credinta la achizitionarea imobilului proprietatea acestora. Este evident ca nici prevederile art. 1898 Cod civil nu le impun sa probeze buna credinta, însa pentru a usura o buna motivare a sustinerilor au aratat ce a însemnat buna lor credinta: reclamantii nu si-au manifestat intentia de a-si redobândi proprietatea în sensul ca nu au depus cerere de restituire în conditiile Legii nr. 112/1995, nu au facut notificari pentru aducerea la cunostinta a demersurilor în restituire întreprinse; statul era "proprietar" tabular, iar în cartea funciara nu era înscrisa nicio interdictie de înstrainare si nu era notat niciun litigiu.

În ceea ce priveste "valabilitatea titlului statului", apelantele pârâte au aratat ca pozitia instantelor dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 în ceea ce priveste "titlul" statului a fost una contradictorie, astfel încât, fata de Decretul nr. 92/1950, Curtea Suprema de Justitie a considerat, prin hotarârile nr. 1005/2003 si nr. 634/2004, ca decretul respectiv reprezinta un "titlu valabil" al statului, opinie la care se raliaza si apelantele pârâte.

În cauza dedusa judecatii, decretul a fost aplicat cu respectarea prevederilor sale, astfel încât imobilul a fost preluat cu titlu valabil.

În egala masura, apelantele pârâte au invocat decizia Curtii Supreme de Justitie nr. 789 din 15.03.1996, prin care s-a infirmat competenta instantelor de a se pronunta asupra valabilitatii titlului statului. Astfel, competenta de a verifica retroactiv daca nationalizarea a fost de acord cu Constitutia în vigoare determina instantele sa patrunda într-un sector ce tine de domeniul legislativului si care depaseste atributiile puterii judecatoresti. Pe de alta parte, apreciaza ca fostii proprietari nu au beneficiat de Decretul nr. 524/1950. care a constituit o cale de reparare pentru casele nationalizate abuziv, ceea ce conduce la ideea ca imobilele nationalizate au intrat în proprietatea statului cu titlu.

În ceea ce le priveste, apelantele pârâte apreciaza ca legala si temeinica hotarârea 1005/2003 a Curtii Supreme de Justitie, în sensul ca aplicarea decretului a avut ca efect, pe de o parte, stingerea dreptului fostului proprietar asupra imobilului, iar pe de alta parte, constituirea dreptului de proprietate al statului.

Reclamantii au solicitat desfiintarea dreptului de proprietate al statului si retrocedarea imobilului, sustinând ca decretul de nationalizare a fost aplicat abuziv. Având în vedere prevederile Legii nr. 112 din 5 noiembrie 1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte trecute în proprietatea statului, inclusiv a caselor nationalizate, intrata în vigoare la 29 ianuarie 1996, care reglementeaza caile ce trebuie urmate de cei îndreptatiti pentru a beneficia de masurile reparatorii prevazute de lege, apelantele pârâte au apreciat ca imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului cu titlu.

Pe de alta parte, este de retinut ca pârâtele/autorul acestora au cumparat imobilul în 1997, când nu puteau sa aiba cunostinta de faptul ca imobilul va fi revendicat de reclamanti mult mai târziu, prin prezenta actiune. Asadar, imobilul a fost cumparat cu respectarea prevederilor art. 9 si art. 14 ale Legii nr. 112/1995, în sensul ca pârâtele au optat pentru cumpararea imobilului dupa expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (29 ianuarie 1996), termen în care cererile persoanelor îndreptatite la restituirea în natura puteau fi depuse (29 iulie 1996).

În motivarea apelului lor, apelantii reclamanti au apreciat ca în mod gresit instanta de fond a dat preferabilitate titlurilor de proprietate ale pârâtilor, pe calea compararii de titluri, în defavoarea titlului de proprietate al reclamantilor, mai bine caracterizat si provenind de la adevaratul proprietar.

Daca imobilul a fost preluat de stat fara titlu, atunci dreptul proprietarului nu a încetat sa existe, astfel încât imobilul a fost înstrainat catre fostii chiriasi de catre un neproprietar. Respingerea capatului doi al cererii reprezinta în acest caz o atingere adusa dreptului de proprietate, intrând totodata sub incidenta garantiilor oferite de articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil - respectarea principiului securitatii raporturilor juridice.

În sustinerea acestei pozitii, reclamantii au invocat expres violarea drepturilor consacrate de art. 6 din CEDO si art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, asa cum sunt acestea interpretate în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil presupune ca cererile partilor sa fie cu adevarat întelese, adica examinate cu atentie de instanta sesizata. Art. 6 alin. 1 din CEDO stabileste în sarcina instantei obligatia de a examina efectiv mijloacele, argumentele si propunerile de probe ale partilor.

Cât priveste art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, potrivit jurisprudentei europene, reclamantii dispun de un "bun", ca notiune europeana autonoma, deci statul are obligatia pozitiva sa le protejeze proprietatea.

Raporturile juridice între partile prezentei cauze sunt dependente de solutia data nevalabilitatii titlului statului, având opozabilitate fata de acestea si determinând preferabilitatea titlului adevaratului proprietar în detrimentul cumparatorului care a dobândit prin încalcarea legii un imobil ce nu putea face obiect al vânzarii, conform art. 1, art. 9, art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Instanta de fond a dat o interpretare gresita textului de lege corespunzator situatiei de fapt. Astfel, dispozitiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 stabilesc ca legea este aplicabila imobilelor preluate de stat cu titlu. Or, în prezenta cauza, imobilul a fost nationalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (decret neconstitutional), astfel ca bunul imobil a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 fara titlu si în consecinta a fost vândut de catre un neproprietar. Conform art. 1 din Legea nr. 112/1995, bunurile preluate fara respectarea legislatiei nu puteau face obiect al acestei legi si, în consecinta, nici al vânzarii în temeiul art. 9 si 14 din aceasta lege.

Vânzarea catre fostii chiriasi a fost nelegala, facuta cu rea credinta si pe riscul cumparatorului care a putut cunoaste riscul de notorietate ca adevaratul proprietar sa redobândeasca imobilul, mai cu seama fiindca acesta depusese notificare de retrocedare, astfel ca pârâtii nu pot sa invoce în apararea lor necunoasterea legii, afirmând ca au fost de buna credinta la cumpararea imobilului.

În conditiile în care imobilul a fost preluat fara titlu valabil, reclamantii sunt proprietarii unui bun, în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO si art. 644 si 645 vechiul Cod civil.

De altfel, întrucât vânzarea-cumpararea catre fostii chiriasi nu s-a facut

cu respectarea dispozitiilor acestei legi, rezulta ca actele de proprietate ale acestora sunt lovite de nulitate absoluta (dispozitie prevazuta chiar de aceasta lege), fara a fi nevoie de o hotarâre judecatoreasca în acest sens.

Ca urmare a aderarii României la Uniunea Europeana, prevederile tratatelor constitutive au prioritate fata de dispozitiile contrare din normele interne, iar autoritatea judecatoreasca trebuie sa garanteze aducerea la îndeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii (Înalta Curte de Casatie si Justitie, decizia civila nr. 8267/2008).

În practica recenta a Curtii Europene, respectiv Katz împotriva României si Faimblat împotriva României, s-a statuat: "Curtea reaminteste ca în contextul legislatiei care guverneaza revendicarile imobiliare ale imobilelor nationalizate în perioada comunista, vânzarea bunului altuia catre un tert de buna-credinta, chiar înainte de confirmarea definitiva a dreptului de proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate".

Instanta a apreciat în mod expres ca dispozitiile Legii nr. 10/2001 îngradesc posibilitatea reclamantilor de a obtine bunul în natura, oferind o cale pentru obtinerea de despagubiri sau masuri echivalente (solutie iluzorie, asa cum a stabilit în numeroase decizii de speta CEDO). În timp ce pârâtii au achizitionat imobilul cu nerespectarea Legii nr.112/1995, reclamantii sunt îndrumati sa se adreseze Fondului Proprietatea, pentru încasarea unor actiuni (titluri) fara valoare, instanta nerecunoscându-le decât un drept de creanta valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

În cadrul compararii de titluri, exista, pe de o parte, titlul de proprietate al reclamantilor provenit de la autorul initial, bun obtinut prin contractul de vânzare cumparare autentificat sub nr. 8787 de Tribunalul Ilfov si transcris sub nr. 3372/1906, înainte de nationalizare, perfect valabil, iar pe de alta parte, titlurile pârâtilor provenind de la un non-proprietar.

Este evident ca nu pot coexista doua drepturi de proprietate paralele asupra unuia si aceluiasi bun, ambele protejate de Conventie, iar în speta adevaratul proprietar nu a pierdut niciodata dreptul sau, întrucât statul nu are un titlu valabil, iar cumparatorii opun un contract sub semnatura privata netranscris si încheiat cu un neproprietar.

Instanta de fond a încalcat un alt principiu de drept, care statueaza faptul ca între legea speciala si legea generala are prioritate legea speciala, deoarece într-o actiune în revendicare, între Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Legea nr. 10/2001 are prioritate Conventia Europeana.

Apelantii reclamanti au înteles sa invoce preeminenta dreptului comunitar fata de dreptul national, solicitând înlaturarea de la aplicare a tuturor si oricaror norme interne care contravin sau sunt neconcordante cu drepturile si valorile ocrotite de Tratatul UE si Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, conform art. 148 alin. 2 din Constitutie.

Ca urmare, dispozitiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 urmeaza a fi înlaturate de la aplicare în masura în care nu s-a dat preferabilitate titlului statului si al subdobânditorilor de la acesta, întrucât contravin dreptului de proprietate al reclamantilor, drept care nu s-a stins niciodata în mod valabil, astfel cum se admite pe calea primului capat de cerere.

Având în vedere cele de mai sus, dar si dispozitiile art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001, apelantii reclamanti considera ca bunul nu a iesit niciodata din proprietatea autorilor lor, iar dupa decesul acestora, din proprietatea acestora, în calitate de mostenitori legali, astfel încât bunul nu putea fi transmis în mod valabil de câtre Municipiul Bucuresti persoanelor fizice pârâte în cauza (atât sub aspectul lipsei obiectului contractului, cât si sub aspectul lipsei bunei-credinte, astfel cum a fost relatat mai sus).

Considera ca titlul acestora este preferabil, fiind mai bine caracterizat si conturat din punct de vedere juridic decât titlurile pârâtilor, acestia dobândind fiecare proprietatea asupra unei parti din imobil de la Statul Român, care a preluat abuziv imobilul de la autorii reclamantilor.

Rezulta, în mod evident, ca titlul reclamantilor emana de la un proprietar adevarat.

Ca urmare, trebuie dat câstig de cauza adevaratului proprietar, deposedat prin violenta si nu chiriasului care a dobândit de la un neproprietar

al carui titlu este mai putin caracterizat decât cel al autorului reclamantilor.

La data de 19.04.2012, intimatul pârât D.I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de reclamantii C.A. si R.S.A. ca nefondat si admiterea celorlalte apeluri.

În motivare, a aratat ca întelege sa sustina exceptia invocata de P.M.B., respectiv exceptia lipsei de interes a actiunii formulate de reclamanti privitor la capatul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucuresti, str. L. nr. 14, sector 2, tinând cont de dispozitiile art. 1 alin. 1 si art. 2 din Legea nr. 10/2001 modificata si republicata, în care se prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu si care au fost preluate fara titlu.

Intimatul apreciaza ca, atâta timp cât printr-o lege speciala s-a statuat ca toate imobilele din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instantele nu mai pot constata altceva decât ceea ce prevede legea si aceasta constatare nici nu este necesara, fiind statuata prin lege.

Intimatul pârât a invocat si exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare formulata de reclamanti, raportat la dispozitiile Legii nr. 10/2001 modificata si republicata, în considerarea ei ca norma speciala si care reglementeaza raportul spetei în cauza.

Caracterul special al normei se traduce prin aceea ca ea este derogatorie de la dreptul comun, conform adagiului latin "specialia generalibus derogant".

Astfel, reclamantii aveau obligatia de a urma calea prevazuta de Legea nr.10/2001, aceasta asigurându-le atât o cale administrativa, cât si una judecatoreasca în dobândirea drepturilor lor. Fapt care s-a si întâmplat, prin emiterea dispozitiei nr. 13966/2011 de catre Primaria Municipiului Bucuresti, prin care s-a dispus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent asupra imobilului situat în Bucuresti, str. L. nr.14 , sector 2.

Intimatul pârât considera ca respingerea exceptiei inadmisibilitatii actiunii, solutie pronuntata de tribunal prin încheierea din 14.11.2011, nu este justificata, deoarece reclamantilor nu li se interzice liberul acces la justitie, acestia având calea si obligatia de a urma dispozitiile legii speciale spre realizarea si valorificarea dreptului pretins.

Referitor la exceptia netimbrarii cererii de chemare în judecata, intimatul pârât a aratat ca, în conditiile în care reclamantii au înteles sa îsi precizeze actiunea în sensul revendicarii prin comparare de titluri, întemeindu-se pe dispozitiile art. 480 Cod civil si nu pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 cu modificarile si completarile ulterioare care ar fi permis o scutire a timbrajului, în cauza se impune cu necesitate evaluarea suprafetei de teren revendicate si achitarea unei taxe judiciare de timbru raportate Ia valoarea reala practicata pe piata imobiliara.

Intimatul pârât a solicitat si respingerea ca neîntemeiat a apelului declarat de reclamanti, considerând ca în mod legal instanta de fond a retinut: "întrucât atât reclamantul, cât si pârâtii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu de proprietate, iar pârâtii au si posesia bunului în prezent, instanta trebuie sa procedeze la compararea titlurilor de proprietate pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenenta dreptului la unul sau altul dintre patrimonii".

Tribunalul a retinut ca potrivit art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrainare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fara titlu valabil sunt valabile daca au fost încheiate cu buna credinta.

În speta dedusa judecatii, la data încheierii contractului de vânzare cumparare ce constituie titlu de proprietate al intimatului pârât, acesta a fost de buna credinta, în sensul ca a avut credinta ca a contractat cu adevaratul proprietar, respectiv Statul Român.

În ceea ce priveste sustinerile reclamantilor cum ca în cauza se aplica prioritar normele internationale, în sensul ca daca exista neconcordante între tratatele privitoare la drepturile fundamentale la care România este parte si legile interne, au prioritate legile internationale, respectiv dispozitiile din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului, în speta dedusa judecatii nu au niciun fel de relevanta, având în vedere faptul ca reclamantii nu detin situatia premisa de a avea o hotarâre judecatoreasca pronuntata în contradictoriu cu Statul Român sau cu unitatea administrativ teritoriala, hotarâre solutionata irevocabil si în principiu anterioara datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumparare în baza Legii nr. 112/1995, prin care pârâtul sa fi fost obligat sa lase în deplina proprietate si posesie reclamantilor imobilul si prin care sa se fi constatat nevalabilitatea titlului statului.

Faptul ca reclamantii nu au înteles sa introduca o actiune în revendicare pâna la data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 si, de asemenea, sa solicite în instanta nulitatea contractului de vânzare-cumparare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza dispozitiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, le incuba, aceasta fiind si o recunoastere a validitatii contractului de vânzare-cumparare încheiat în baza dispozitiilor Legii nr.112/1995.

În drept, au fost invocate dispozitiile art. 282-298 Cod procedura civila.

La data de 23.04.2012, apelantele pârâte R.G., T.L.R. si D.M. au formulat întâmpinare fata de apelul declarat de M.B., prin P.G., în sensul admiterii acestuia, precum si fata de apelul formulat de apelantii reclamanti C.A. si R.S.A., în sensul respingerii acestuia, reluând considerente din apelul propriu.

La termenul din 26.04.2012, intimata pârâta H.E. a formulat cerere de aderare la apelul formulat de partea potrivnica, respectiv de apelantii reclamanti C.A. si R.S.A., solicitând admiterea apelului si desfiintarea sentintei civile nr. 63/16.01.2012, având în vedere modul gresit de solutionare de catre prima instanta a exceptiei calitatii procesual active, a exceptiei inadmisibilitatii si a primului capat de cerere.

În ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale active a apelantilor reclamanti, a aratat ca se impunea admiterea acesteia de catre prima instanta.

Prima instanta a respins aceasta exceptie, motivând ca exista identitate între persoana reclamantului si persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecatii (între reclamantii C. si R. si mostenitorii lui C.M.).

Ca apelantii sa aiba calitate procesuala activa, acestia trebuiau sa dovedeasca faptul ca patrimoniul lui C.M. ar fi fost transmis acestora potrivit normelor Codului civil.

Pentru aceasta, apelantii reclamanti trebuiau sa aduca dovezi privind mostenirea de pe urma autorului lor, C.M..

La dosarul cauzei nu sunt depuse în mod complet acte care sa ateste calitatea de mostenitor, respectiv certificate de mostenitor sau acte de stare civila.

În cazul în care la dosarul cauzei nu sunt depuse dovezile care sa ateste calitatea de mostenitori de catre apelantii-reclamanti, exceptia lipsei calitatii procesuale active este întemeiata si trebuie admisa.

În ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii, intimatul pârât a aratat ca motivele pe care le-a invocat sunt total diferite fata de cele retinute de instanta de judecata si se refera la aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

Prin întâmpinare, a aratat ca cererea reclamantilor nu este o actiune în revendicare de drept comun, ci o actiune specifica de retrocedare a unui bun imobil asupra caruia proprietarul nationalizat a pierdut dreptul de proprietate prin efectul nationalizarii si, ca atare, acest proprietar nu poate fi socotit ca un proprietar neposesor - precum în cazul actiunii în revendicare de drept comun - ci exclusiv titularul unui drept subiectiv care îi confera facultatea de redobândire, în conditiile Legii nr. 10/2001, a dreptului de proprietate pierdut prin nationalizare.

Reclamantii trebuiau sa urmeze procedura instituita de Legea nr. 10/2001 pentru a-si redobândi dreptul pierdut prin nationalizare, nu sa învesteasca instanta de judecata cu o cerere de revendicare întemeiata pe dreptul comun.

În sustinerea celor mentionate, a invocat decizia nr. 33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Având în vedere dispozitiile mentionate mai sus, reclamantii erau obligati sa urmeze procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, mai ales în contextul în care s-a stabilit clar ca Legea nr. 10/2001 este o lege speciala fata de prevederile art. 480 Cod civil ("Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate").

Prin urmare, alin. 2 din decizia nr. 33/2008 nu se aplica în prezenta cauza.

Apelanta pârâta a atras atentia asupra faptului ca reclamantii au înteles sa uzeze de legea speciala (Legea nr. 10/2001) si au obtinut în acest sens dispozitia nr.13966/2011, prin care s-a stabilit ca au dreptul la despagubiri prin echivalent.

În contextul în care apelanta pârâta a demonstrat ca în prezenta cauza este incidenta decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 33/2008 în sensul aplicarii cu prioritate a legii speciale fata de legea generala si în conditiile în care reclamantii au înteles sa uzeze de calea reglementata de legea speciala, obtinând chiar dispozitia de acordare a masurilor reparatorii, este evident ca cererea de revendicare a reclamantilor este inadmisibila.

În contextul în care Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres ca imobilele nationalizate prin Decretul nr. 92/1950 au fost preluate în mod abuziv, reclamantii nu mai au un interes sa solicite instantei de judecata sa constate o asemenea situatie.

La termenul din 26.04.2012 a formulat si intimata pârâta N.L. cerere de aderare la apelul formulat de reclamantii C.A. si R.S.A..

Apelanta pârâta a aratat ca tribunalul a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, cu motivarea ca exista identitate între persoana reclamantului si persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecatii, respectiv ar fi identitate între reclamantii C.R. si mostenitorii lui C.M..

Pentru ca apelantii sa aiba calitate procesuala activa, acestia trebuiau sa dovedeasca faptul ca, în lipsa actului juridic al nationalizarii, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat ar fi fost transmis acestora potrivit normelor Codului civil si ar fi fost definitivat în patrimoniul lor.

Prin urmare, apelantii reclamanti ar fi trebuit sa depuna certificatele de mostenitor de pe urma tuturor defunctilor plecând de la C.M.. Nedepunând toate certificatele de mostenitor, acestia trebuiau sa produca alte probe în schimb, respectiv sa depuna toate actele de stare civila si sa dovedeasca faptul ca succesiunea lui C.M. li s-a transmis printr-una din modalitatile prevazute de normele succesorale.

Cu privire la exceptia inadmisibilitatii actiunii apelantilor reclamanti, a aratat ca solutia Tribunalului Bucuresti de respingere a acesteia este nelegala si nefondata, întrucât potrivit art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), "Persoana îndreptatita are obligatia de a urma calea prevazuta de prezenta lege, dupa intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate".

Textul de lege citat mai sus a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea si completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si a intrat în vigoare de la data de 06.02.2009.

Reclamantii au introdus cererea de chemare în judecata la data de 10.02.2009, respectiv dupa intrarea în vigoare a alin. 4 al art. 46 si a interdictiei prevazute de acesta în sensul ca persoana îndreptatita (în speta, reclamantii) este obligata sa urmeze procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, mai ales în contextul în care prin acest text de lege s-a stabilit clar ca Legea nr. 10/2001 este o lege speciala fata de prevederile art. 480 Cod civil ("Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate").

Apelanta pârâta a mai aratat ca tribunalul a ignorat considerentele pe care acesta le-a invocat în sustinerea exceptiei inadmisibilitatii.

Totodata, potrivit art. 7 alin. 11 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), "Nu se restituie în natura. ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrainate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului, cu modificarile ulterioare, cu respectarea conditiilor cerute de lege".

Apelanta pârâta a învederat faptul ca reclamantii au formulat notificare în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din str. L. nr. 14, notificare ce a fost solutionata prin emiterea dispozitiei Primarului General de acordare a masurilor reparatorii.

Coroborând situatia de fapt cu prevederile Legii nr. 10/2001 (astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009), este evident ca reclamantilor nu le mai este permisa optiunea între calea prevazuta de legea speciala de reparatie si dreptul comun al actiunii în revendicare. Legea nr. 1/2009 clarifica procedura de urmat în cazul restituirii imobilelor preluate abuziv, iar potrivit art. 725 alin.1 Cod procedura civila normele cuprinse în acest act normativ sunt de imediata aplicare.

În acest sens, apelanta pârâta a invocat decizia nr. 33/2008, pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, obligatorie pentru instantele de judecata fiind pronuntata în interesul legii. Dispozitivul deciziei este foarte clar si nu lasa loc la interpretare.

Chiar si în situatia constatarii unor neconcordante, Înalta Curte de Casatie si Justitie a prevazut ca se poate da prioritate prevederilor Conventiei europene "în masura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice".

Or, în cazul de fata se aduce atingere altui drept de proprietate care de asemenea constituie un bun în sensul Conventiei Europene - dreptul de proprietate al apelantei pârâte N.L..

Având în vedere aceasta situatie si dispozitiile obligatorii pe care le-a dat Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 33/2008, în conformitate cu prevederile art. 329 alin. 3 Cod procedura civila potrivit carora "solutiile se pronunta numai în interesul legii, nu au efect asupra hotarârilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese", fiind de imediata aplicare inclusiv asupra problemelor de drept aflate în curs de solutionare pe rolul instantelor judecatoresti, este evident ca admisibilitatea actiunii trebuie apreciata în cazul pârâtilor în orice moment dupa pronuntarea deciziei nr. 33/2008.

Reclamantii au decis înca din anul 2001 sa urmeze calea prevazuta de legea speciala, Legea nr. 10/2001, si si-au valorificat drepturile prevazute de legea speciala în cadrul procedurii prevazute pentru repararea prejudiciului produs prin nationalizare.

Principiile de drept nu permit partilor sa uzeze concomitent de mai multe cai judiciare de actiune si întrucât apelantii reclamanti au înteles sa apeleze la calea prevazuta de Legea nr. 10/2001, atunci este evident ca a devenit inadmisibila calea actiunii în revendicare.

Pe fondul cauzei, apelanta pârâta apreciaza ca actiunea trebuia respinsa în totalitate.

Primul capat de cerere trebuia respins ca lipsit de interes.

Astfel, prin Legea nr. 10/2001 s-a stabilit în mod clar ca toate imobilele preluate în baza mai multor acte de nationalizare din perioada 1945-1989 sunt preluate în mod abuziv. Decretul nr. 92/1950 este unul dintre actele normative enumerate de Legea nr. 10/2001.

Cererea reclamantilor ar fi trebuit analizata de tribunal sub aspectul interesului procesual, care presupune ca acestia sa obtina o solutie favorabila prin interpretarea unei situatii de fapt nesolutionata legal, invocând pozitia contrara a partii adverse.

În cauza, este evident ca Primaria Municipiului Bucuresti nu ar fi putut adopta o pozitie contrara Legii nr. 10/2001, situatie care, de altfel, a si fost recunoscuta prin emiterea dispozitiei Primarului General de acordare a masurilor reparatorii.

Cu privire la cel de-al doilea capat de cerere, apelanta pârâta a învederat ca în mod corect tribunalul a retinut buna sa credinta, a aplicat prezumtia legala relativa stabilita de Codul civil si a constatat ca fiind incidente dispozitiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Apelanta pârâta a devenit proprietar conform contractului de vânzare-cumparare cu plata în rate nr. 684/2 încheiat la data de 04.07.1997. Pâna la data încheierii contractului niciunul din cei doi reclamanti nu o înstiintasera despre existenta vreunei cereri de restituire a imobilului din str. L. nr. 14.

Statul s-a comportat ca un proprietar fata de pârâta, încheindu-se între acestia un contract de închiriere si platind o chirie catre Primaria Municipiului Bucuresti mai mult de 20 de ani înainte de încheierea contractului de vânzare-cumparare. Primaria a fost singura persoana juridica si/sau fizica ce si-a arogat calitatea de proprietar în toti anii de pâna la finalizarea vânzarii, astfel încât apelanta pârâta nu a avut posibilitatea de a cunoaste despre existenta unui alt pretendent al dreptului de proprietate asupra imobilului.

Examinând sentinta apelata prin prisma criticilor formulate si în conformitate cu prevederile art. 29r alin. 1 Cod procedura civila, Curtea retine urmatoarele:

I. În prealabil, Curtea va analiza exceptiile procesuale invocate sau reiterate de catre pârâti prin cererile de apel si de aderare la apel.

1. Referitor la exceptia lipsei de interes în formularea capatului din cerere având ca obiect constatarea nevalabilitatii titlului statului, Curtea are în vedere ca prin interes se întelege folosul practic urmarit de catre cel care a exercitat actiunea civila. Prin urmare, orice demers în justitie, indiferent de forma pe care o îmbraca, trebuie sa urmareasca un profit material si/sau moral. Prin impunerea cerintei interesului, s-a urmarit sa se evite nu numai unele litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, dar în acelasi timp sa se evite si supraîncarcarea instantelor.

În doctrina se arata ca interesul trebuie sa îndeplineasca urmatoarele cerinte: sa fie legitim; sa fie nascut si actual; sa fie personal si direct.

Interesul trebuie sa fie nascut si actual, deci sa existe în momentul în care se exercita dreptul la actiune (o componenta a acestuia), în sensul ca partea s-ar expune la un prejudiciu numai daca nu ar recurge în acel moment la actiune (la forma concreta de manifestare a actiunii).

Prin Dispozitia nr. 13966/29.06.2011 emisa de Primarul Municipiului Bucuresti, s-a propus acordarea de masuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul situat în Bucuresti, str. L. nr. 14, sector 2, compus din teren în suprafata de 550 m.p. si constructie (S+P+1), vânduta în baza Legii nr. 112/1995, respectiv: apartamentul în suprafata utila de 59,47 m.p., vândut conform contractului de vânzare cumparare nr. 2422/1997, apartamentul nr. 2, parter, în suprafata utila de 75,60 m.p., vândut conform contractului de vânzare cumparare nr. 292/1996, apartamentul în suprafata utila de 29,42 m.p., vândut conform contractului de vânzare cumparare nr. 2518/1997, apartamentul nr. 1, parter, în suprafata utila de 63,84 m.p., vândut conform contractului de vânzare cumparare nr. 684/2/1997, imposibil de restituit persoanelor îndreptatite: C.A. si S.R..

Potrivit jurisprudentei Curtii Europene pentru Apararea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat initial în patrimoniul autorului reclamantilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul aditional al Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeana înca din anii 1970: "Speranta de a vedea renascuta supravietuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerata ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

"Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia si inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislatie poate fi considerata ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc conditiile prevazute în vederea restituirii" (cauza Atanasiu si altii împotriva României, hotarârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).

Raportând aceste consideratii teoretice la situatia din cauza de fata, se constata ca, prin dispozitia emisa în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o "valoare patrimoniala" - respectiv dreptul de a obtine masuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluarii în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbeste instanta de contencios european în continuare în aceeasi hotarâre, paragraful 142.

Din perspectiva expusa, având în vedere ca vechiul drept de proprietate ce a apartinut autorului reclamantilor a suferit aceasta transformare, preluarea imobilului de catre stat constituind astfel o situatie juridica ale carei efecte (reglementate de Legea nr. 10/2001) sunt deja epuizate, reclamantii nu ar mai putea obtine niciun folos practic dintr-o eventuala constatare a preluarii fara titlu valabil a imobilului în litigiu.

Este adevarat ca dispozitiile Legii nr. 10/2001 însesi fac anumite distinctii între situatia imobilelor preluate de stat cu titlu valabil si cele preluate fara titlu valabil, sub aspectul conditiilor în care opereaza nulitatea actelor juridice de înstrainare a acestora de catre stat, astfel cum prevad dispozitiile art. 45 (fost 46), însa reclamantii nu au formulat o asemenea actiune.

În fine, prin respingerea unei cereri ca lipsita de interes instanta apreciaza ca exista un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdictii prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât si a celor de drept puse în discutie de catre reclamant. Din acest considerent, respingerea unei cereri ca lipsita de interes apare ca o ingerinta în dreptul reclamantului de acces la o instanta. Dreptul la un tribunal, recunoscut de art. 6 alin. 1 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului, nu este însa absolut; el se preteaza la limitari implicit admise - cum ar fi termenele legale de prescriptie, plata unei cautiuni judicatum solvi, reglementari privindu-i pe minori ori privind exercitarea cailor de atac - dat fiind faptul ca, prin chiar natura sa, necesita o reglementare din partea statului, reglementare care poate sa varieze în timp si spatiu în functie de nevoi si de resursele comunitatii si indivizilor. O asemenea limitare nu se conciliaza cu art. 6 alin. 1 decât daca are un scop legitim si exista un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat. Exigentele conturate în jurisprudenta Curtii de la Strasbourg sunt îndeplinite în cauza de fata, conform celor expuse anterior, având în vedere atât ratiunea instituirii acestei conditii de exercitiu a actiunii civile, cât si evolutia drepturilor patrimoniale ale reclamantilor în legatura cu imobilul care formeaza obiectul cauzei.

Prin urmare, Curtea constata ca în mod gresit prima instanta a respins exceptia lipsei de interes în formularea acestui capat de cerere.

Pe cale de consecinta, Curtea urmeaza sa admita apelul declarat de apelantul pârât M.B., prin P.G., situatie în care ramâne fara interes analizarea criticilor formulate pe fondul acestui capat de cerere de catre apelantele pârâte R.G., T.L.R. si D.M..

Este de mentionat si faptul ca, întrucât reclamantii au atacat numai partea din hotarâre care cuprinde solutia data actiunii în revendicare, iar cererile de aderare la apel - fata de ratiunea reglementarii acestei institutii juridice prin dispozitiile art. 293 Cod procedura civila, aceea de a constitui un mijloc procedural pus la dispozitia intimatului ce urmareste respingerea pretentiilor partii adverse, în principal pentru ipoteza în care acesta a pierdut termenul de declarare a caii de atac - nu pot conduce decât la schimbarea acelorasi dispozitii ale instantei, Curtea nu va admite pentru acest considerent si cele doua apeluri formulate de pârâtele H.E. si N.L..

2. În ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale active, Curtea retine ca prin actul de vindere cumparare autentificat sub nr. 8787/10.09.1906 de fostul Tribunal Ilfov - Sectia de Notariat, M.C. a dobândit imobilul situat în Bucuresti, Suburbia Armeana, str. M. nr. 10, fost nr. 14, 16 si 18, "compus dintr'o casa mica cu doua camere, si cu tot terenul pîna la proprietatile vecine". Cu autorisatiunea nr. 60/18.04.1907 eliberata de Primaria Orasului Bucuresti - Directiunea Lucrarilor Technice - Serviciul Alinierilor, M. Christea a fost autorizat a construi "la proprietatea No. 16 din str. Modestiei, Sectia I, Ocolul II".

Identitatea cu imobilul care face obiectul cererii de chemare în judecata reiese pe baza urmatoarelor acte: procesul verbal întocmit la 24.02.1940 de Ministerul Finantelor - Directiunea Timbrului si Succesiunilor - Serviciul Succesiunilor, în care este mentionat imobilul dobândit prin actul de cumparare mentionat, ca parte a averii ramase de pe urma defunctului M.C., cu adresa str. Latina nr. 14; procesul verbal nr. 16272/27.06.1941 întocmit de Comisiunea pentru înfiintarea cartilor funciare în Bucuresti, în care imobilul lasat mostenire de M.C., decedat în anul 1939, are indicata adresa str. S. 20 si nota nr. 14256/21.12.2009 emisa de Primaria Municipiului Bucuresti - Serviciul Nomenclatura Urbana, din care rezulta ca imobilul la care se refera procesul verbal amintit a figurat cu adrese postale atât pe strada L., cât si pe strada S., astfel: - numarul 14 pe str. M. - pâna la nivelul anului 1891, - numarul 16 pe str. M. - de la nivelul anului 1891, - numarul 16 pe str. L. - pâna la nivelul anului 1934,  - numarul 14 pe str. L. - de la nivelul anului 1934, - numarul 14 pe str. L. - la nivelul anului 1948 si numarul 14 pe str. S. - pâna la nivelul anului 1891, numarul 20 pe str. S. - de la nivelul anului 1891, numarul 20 pe str. S. - la nivelul anului 1948; adresa nr. 950978/3268/09.11.2000 emisa de Primaria Municipiului Bucuresti - Directia Patrimoniu - Serviciu Cadastru, din care rezulta ca artera de circulatie situata în Bucuresti, sectorul 2, care poarta denumirea de str. L. de la nivelul anului 1923, a purtat anterior urmatoarele denumiri: str. M.; str. dr. K., de la nivelul anului 1909; procesul verbal nr. 382 de impunere a veniturilor din proprietatile cladite pentru perioada de recensamânt 1942-1946 si procesul verbal nr. 121 de impunere a veniturilor din proprietatile cladite pentru perioada de recensamânt 1947-1948 si procesul verbal întocmit la 20.04.1950 de Comitetul Provizoriu al Capitalei, prin care imobilul a fost nationalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în care imobilul proprietatea I. C. si M.R. este indicat cu adresa str. L. nr. 14.

Prin jurnalul nr. 18140/19.08.1939 emis de Tribunalul Ilfov - Sectia I-1 C.C. în dosarul nr. 3019/1939 s-a stabilit ca "de pe urma defunctului M.C. au ramas ca singuri mostenitori numai doi fii anume I.C. si M.R.". Potrivit certificatului de mostenitor nr. 20/25.04.2003 eliberat de notar public I.G., la data de 06.02.1978 a decedat C.I.P., ramânând ca mostenitori de pe urma acestuia C.Z., în calitate de sotie, si C.A., în calitate de fiu, iar la data de 27.10.1993 a decedat C.Z., ramânând ca mostenitor C.A.. De asemenea, conform certificatului de mostenitor nr. 309/4.03.1991 eliberat de fostul Notariat de Stat Sector II, la data de 28.02.1988 a decedat R.M.A., ramânând ca mostenitor de pe urma acesteia R.S., în calitate de nepot de fiu, reprezentând pe R.C.N..

Identitatea dintre C.I. si C.I.P. rezulta din extrasul pentru uz oficial din actul de nastere nr. 5500/30.08.1905 întocmit de Primaria Sectorului 1 si certificatul de deces nr. 370/7.02.1978 eliberat de Primaria Sectorului 2, în care parintii lui C.I.P. sunt indicati ca fiind C.M. si C.F., care s-au casatorit la 9.11.1897, asa cum reiese din actul nr. 9 emis la aceeasi data de Primaria Comunei Helesteni. De asemenea, identitatea dintre R.M.. si R.M.A. rezulta din actul de nastere nr. 901/3.02.1899, pe baza caruia s-a întocmit certificatul eliberat de fostul Sfat Popular al Capitalei R. I. V. Stalin, în care parintii lui C.M.A. sunt indicati ca fiind C.M. si C.F., iar C.M.A. s-a casatorit cu R.A. la 30.05.1924, asa cum rezulta din certificatul nr. 1844 emis la aceeasi data de fostul Sfat Popular al Capitalei R. I. V. Stalin, precum si din certificatul de deces nr. 3544/29.02.1988, în care parintii lui R.M.A. sunt indicati ca fiind M. si F..

În consecinta, se constata ca în mod temeinic prima instanta a respins exceptia în discutie.

3. În privinta exceptiei inadmisibilitatii capatului de cerere privind revendicarea, cu titlu preliminar, Curtea retine ca inadmisibilitatea, ca notiune juridica neutilizata de dreptul procesual civil si aparuta ca o creatie jurisprudentiala, circumstantiaza modalitatea de solutionare prin respingere a unei cereri cu care este sesizata instanta, în situatia în care aceasta apreciaza ca exista un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdictii prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât si a celor de drept puse în discutie de catre reclamant. Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibila apare ca o ingerinta în dreptul reclamantului de acces la o instanta si de aceea este contrara art. 6 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului în masura în care nu îndeplineste exigentele conturate în jurisprudenta Curtii de la Strasbourg.

Respingerea actiunii în revendicare ca inadmisibila ar presupune ca instanta sa refuze sa se pronunte asupra cererii reclamantului de recunoastere a dreptului de proprietate si, subsecvent, asupra solicitarii sale de obligare a pârâtului la restituirea lui, în considerarea obligativitatii parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justitie nu este în sine contrara dreptului la un proces echitabil, ramânând însa de stabilit daca limitarea este sau nu rezonabila si proportionala cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotarârea din 9.03.2009, paragraf 28).

Or, Curtea a constatat în cauza respectiva ca aceste exigente nu sunt îndeplinite în situatia respingerii unei actiuni (de acea data, în constatare) ca inadmisibila, în considerarea existentei procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casatie si Justitie nu s-a pronuntat asupra admisibilitatii actiunii în revendicare de drept comun. Din contra, în cuprinsul hotarârii s-a aratat expres ca: "Desi din titulatura data recursului reiese ca acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte sa se pronunte asupra admisibilitatii sau inadmisibilitatii tuturor actiunilor în revendicare intentate în conditiile anterior mentionate, din hotarârile anexate rezulta ca ceea ce au solutionat instantele diferit, în ambele categorii de actiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala, si Codul civil, ca lege generala, precum si a raportului dintre legea interna si Conventia europeana a drepturilor omului, ratificata prin Legea nr. 30/1994".

Întelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casatie si Justitie, privit si în lumina jurisprudentei Curtii Europene pentru Apararea Drepturilor Omului amintite, este acela ca instanta nu poate sa respinga cererea cu care a fost învestita pe considerentul existentei unei proceduri prealabile ce ar trebui sa se desfasoare în raport cu unitatea detinatoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substantiale a argumentelor prezentate de reclamanta în cadrul rationamentului sau. În schimb, instanta trebuie sa stabileasca apartenenta dreptului de proprietate, ca principiu ce sta la baza tuturor regulilor ce configureaza regimul juridic al actiunii în revendicare, tinând însa seama si de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozitiilor Legii nr. 10/2001 se manifesta asadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substantial, primul aspect fiind cel referitor la însasi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementata soarta juridica a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la masurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Fata de cele aratate, Curtea a apreciat ca nefiind întemeiate nici aceste aspecte invocate de catre apelantele pârâte.

3. Referitor la exceptia de netimbrare a actiunii, Curtea are în vedere ca potrivit art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 sunt scutite de taxe judiciare de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Notiunea de "restituire" nu poate fi restrânsa la "restituirea în natura" la care face referire Legea nr. 112/1995, în vigoare la data adoptarii Legii nr. 146/1997, deoarece aceasta masura se dispunea pe cale administrativa, deci nu presupunea oricum plata vreunei taxe de timbru. Or, textul de lege trebuie interpretat în sensul în care sa se aplice.

De asemenea, art. 15 din Legea nr. 146/1997 nu face distinctie între cererile de restituire a imobilului, adresate instantelor judecatoresti, în cazul în care acesta se afla în proprietatea statului si cel în care se afla în proprietatea unei persoane fizice careia i s-a înstrainat. Textul legal individualizeaza imobilele care se restituie ca fiind cele preluate "de stat", iar nu "de la stat".

Mai mult decât atât, ratiunea instituirii acestei norme juridice a fost aceea de a  înlesni accesul la justitie al persoanelor împotriva carora s-au comis abuzuri în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel ca nu poate fi înteleasa în sensul ca nu se aplica tocmai în situatia în care se invoca faptul ca statul ar fi continuat sa încalce drepturile proprietarilor, înstrainând fara drept imobilele acestora.

Pe de alta parte, potrivit art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001: "Cererile sau actiunile în justitie, precum si transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi si de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru".

Prin urmare, chiar daca cererea se fundamenteaza pe prevederile dreptului comun, dat fiind ca bunul care formeaza obiectul sau face parte din categoria celor enumerate de art. 2 din acest act normativ, iar scutirea vizeaza ambele categorii de cereri care au caracter distinct, textul de lege citat este aplicabil si în cauza.

4. Neîntemeiata este si exceptia nulitatii cererii de chemare în judecata, sustinuta de apelantele pârâte R.G., T.L.R. si D.M., neindicarea valorii obiectului cererii nefiind enumerata printre cauzele de anulare a actiunii prin dispozitiile art. 133 alin. 1 Cod procedura civila.

II. 1. Referitor la apelul declarat de apelantii reclamanti, Curtea are în vedere faptul ca problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala, si Codul civil, ca lege generala, precum si cea a raportului dintre legea interna si Conventia europeana a drepturilor omului, ratificata prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, dezlegarea data problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanta de apel, conform art. 329 alin. 3 Cod procedura civila.

Nu în ultimul rând, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul ca rolul unei instante supreme este tocmai acela de a regla divergentele de jurisprudenta (cauza Paduraru împotriva României, hotarârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reactia Înaltei Curti de Casatie si Justitie la constatarea facuta de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotarârea respectiva, potrivit careia "în lipsa unui mecanism care sa asigure coerenta practicii instantelor nationale, asemenea divergente profunde de jurisprudenta, ce persista în timp si tin de un domeniu ce prezinta un mare interes social, sunt de natura sa dea nastere unei incertitudini permanente si sa diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezinta una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".

2. Cu privire la problema existentei unei optiuni între aplicarea legii speciale, care reglementeaza regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinta, Legea nr. 10/2001, si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, si anume Codul civil, Înalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca: "de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, actiuni în revendicare având în vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (cauza Brumarescu contra României - 1997 s.a.)".

În sustinerea acestei solutii, instanta suprema a aratat ca: "Câta vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce conditii aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptatite, nu se poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea speciala se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât si la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele îndreptatite la masuri reparatorii si subdobânditori, carora le permite sa pastreze imobilele în anumite conditii expres prevazute [art. 18 lit. c), art. 29], asa încât argumentul unor instante în sensul ca nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveste câmpul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit".

Conform principiilor de drept substantial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciara si de literatura de specialitate în absenta unei reglementari legale, proprietarul unui bun care nu se afla în posesia bunului sau poate sa solicite si sa obtina restituirea acestuia de la cel care îl detine fara drept, pe calea unei actiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementari legale specifice, în doctrina si în jurisprudenta se considera ca în cadrul unei asemenea actiuni se compara titlurile de proprietate prezentate de cele doua parti, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat ca, daca restituirea în natura nu este posibila din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât priveste imposibilitatea juridica de restituire, potrivit unei pareri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauza de utilitate publica, precum si situatia în care bunul a fost înstrainat de pârât unei alte persoane si aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte pareri la acestea se adauga si ipoteza în care bunul a fost dobândit de un tert de buna credinta. De asemenea, o solutie de respingere a cererii de restituire în natura este sustinuta, de data aceasta în unanimitate, si într-o alta situatie în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil si a facut ulterior obiectul unei înstrainari realizate de o alta persoana, si anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la acelasi autor, iar partea care a transcris prima titlul sau nu este aceea care a obtinut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar daca si aceasta ar putea fi privita ca o nesocotire a principului general de drept conform caruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi apartine.

Ratiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenentei dreptului de proprietate, iar acest drept se regaseste, cu exceptia unor situatii de natura celor la care s-a facut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform caruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi apartine.

Aceasta finalitate se regaseste si ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozitiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însasi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementata soarta juridica a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la masurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discutie - similar cu cel reglementat de Legea nr. 18/1991 -, recunoasterea si protectia juridica a dreptului de proprietate ce a apartinut fostilor titulari anterior anului 1948, chiar în situatia în care imobilele au fost preluate fara titlu valabil, este conditionata de obtinerea în prealabil de catre acestia a unei decizii sau a unei hotarâri judecatoresti. Este de precizat faptul ca la data sesizarii instantei, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 fusese abrogat.

Ca atare, desi este corecta asertiunea conform careia în cadrul actiunii în revendicare trebuie sa triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate sa conduca la alta concluzie decât cea la care a ajuns prima instanta, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regaseste în patrimoniul reclamantilor, deoarece Legea nr. 10/2001 nu recunoaste acestora un drept de a obtine restituirea bunului în natura, ci numai un drept de creanta. Astfel, potrivit art. 18: "Masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent si în urmatoarele cazuri: (...) c) imobilul a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare".

3. Prin aceeasi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justitie si Casatie a urmarit sa rezolve si problema daca prioritatea Conventiei europene a drepturilor omului poate fi data si în cadrul unei actiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pâna la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale.

În acest sens, instanta suprema a retinut ca: "Este însa necesar a se analiza, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, în ce masura legea interna intra în conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului si daca admiterea actiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când exista neconcordante între legea interna si Conventie, trebuie sa se verifice pe fond daca si pârâtul în actiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Conventiei - o hotarâre judecatoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a pastra imobilul; o speranta legitima în acelasi sens, dedusa din dispozitiile legii speciale, unita cu o jurisprudenta constanta pe acest aspect -, daca actiunea în revendicare împotriva tertului dobânditor de buna-credinta poate fi admisa fara despagubirea tertului la valoarea actuala de circulatie a imobilului etc."

În speta, reclamantii detin un "bun", care consta însa în dreptul de a obtine masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, se retine ca, potrivit jurisprudentei Curtii Europene pentru Apararea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat initial în patrimoniul autorului lor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul aditional al Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeana înca din anii 1970: "Speranta de a vedea renascuta supravietuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerata ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

"Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia si inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislatie poate fi considerata ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc conditiile prevazute în vederea restituirii" (cauza Atanasiu si altii împotriva României, hotarârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).

În acelasi timp, Curtea a stabilit ca existenta unui "bun actual" cu întelesul de drept de proprietate "în patrimoniul unei persoane fiinteaza manifest fara nicio îndoiala daca, printr-o hotarâre definitiva si executorie, jurisdictiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca, în dispozitivul hotarârii, au decis restituirea bunului" (cauza Atanasiu si altii împotriva României, hotarârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).

O asemenea hotarâre judecatoreasca nu fost însa pronuntata în favoarea reclamantilor, regasindu-se astfel în cauza de fata cealalta ipoteza, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o "valoare patrimoniala" - respectiv dreptul de a obtine masuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluarii în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbeste instanta de contencios european în continuare în aceeasi hotarâre, paragraful 142.

4. Raportat la considerentele expuse de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie, retinând ca exista neconcordante între legea interna si Conventie numai în priveste neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce priveste posibilitatea de restituire a bunului în natura ca "bun actual", Curtea constata ca si din perspectiva reglementarii internationale prima instanta a facut o corecta aplicare a legii respingând actiunea în revendicare.

Ineficienta mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sanctionata prin tranformarea dreptului de a obtine masuri reparatorii prin echivalent, drept care într-adevar prin aplicarea directa a legii nu poate fi exercitat în mod efectiv, într-un drept de a obtine restituirea bunului în natura, cu încalcarea normelor de drept interne.

5. În raport de cele expuse anterior, nevalabilitatea titlului statului la momentul preluarii nu ar avea nicio relevanta în privinta solutiei date actiunii în revendicare.

6. În fine, este adevarat ca potrivit art. 6 alin. 1 din versiune consolidata a Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului privind functionarea Uniunii Europene: "Uniunea recunoaste drepturile, libertatile si principiile prevazute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptata la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeasi valoare juridica cu cea a tratatelor.", iar conform art. 17 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ((2007/C 303/01) adoptata de Parlamentul European, Consiliul si Comisia: "Orice persoana are dreptul de a detine în proprietate, de a folosi, de a dispune si de a lasa mostenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauza de utilitate publica, în cazurile si conditiile prevazute de lege si în schimbul unei despagubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinta bunurilor poate fi reglementata prin lege în limitele impuse de interesul general".

Pe de alta parte, conform art. 51 alin. 1 din acelasi act normativ: "Dispozitiile prezentei carte se adreseaza institutiilor, organelor, oficiilor si agentiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiaritatii, precum si statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii". Or, în cauza, temeiul juridic al actiunii, deci dreptul obiectiv a carui aplicare este chemata instanta sa o faca, nu este reprezentat de un act normativ emis de Uniunea Europeana, ci de Codul civil român si art. 1 din Protocolul 1 la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului.

Fata de aceste considerente, retinând nelegalitatea hotarârii atacate numai sub aspectul solutiei date primului capat de cerere, Curtea, în majoritate, urmeaza ca, în temeiul art. 296 Cod procedura civila, sa admita apelul si sa schimbe în parte sentinta, în sensul ca va admite exceptia lipsei de interes cu privire la primul capat de cerere si va respinge primul capat de cerere, având ca obiect constatarea nevalabilitatii titlului statului, ca lipsit de interes, mentinând totodata celelalte dispozitii.

De asemenea, va lua act ca apelantii reclamanti si apelantii pârâti D.I., N.L. si H.E. nu au solicitat cheltuieli de judecata, iar apelantele pârâte R.G., T.L.R. si D.M. si-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecata pe cale separata.

Opinie partial divergenta a doamnei judecator Mariana Hortolomei 

Daca în privinta apelurilor principale ale pârâtilor persoane fizice si a celor incidente, ma raliez solutiei pronuntate de majoritatea completului, pentru considerentele ilustrate anterior în cadrul deciziei prezente, în privinta apelurilor declarate de pârâtul M.B. si de reclamanti, nu îmi însusesc opinia adoptata de majoritate, pentru urmatoarele considerente: 

A. În privinta solutiei date apelului M.B., am apreciat asupra caracterului sau neîntemeiat, pentru considerentele succedând:

a). Curtea (în minoritate) constata ca si observatie cu caracter preliminar, faptul ca interesul este una dintre cerintele necesare pentru existenta dreptului la actiune. Altfel spus, interesul, alaturi de alte conditii predeterminate, confera calitatea de parte. Cerinta interesului raspunde unei maxime celebre - "Pas d'intérêt, pas d'action".

Desi Codul nostru de procedura civila nu defineste aceasta conditie de exercitiu a actiunii, în doctrina s-a aratat ca prin interes, se întelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în miscare a procedurii judiciare. Exercitiul actiunii în justitie cere asadar, o justificare deosebita, prin impunerea conditiei interesului urmarindu-se nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în acelasi timp "menajarea timpului magistratilor si a finantelor statului", astfel încât rolul instantelor sa nu fie încarcat cu astfel de pricini.

Exigenta impusa reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul sa desfasoare o activitate jurisdictionala, creeaza în acelasi timp un avantaj pentru judecator: el nu se pronunta asupra fondului unei cereri, câta vreme nu se justifica un scop în promovarea ei.

b). Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speta pendinte, Curtea constata ca cererea privind constatarea nevalabilitatii (nelegalitatii) titlului statului, este justificata de existenta unui interes care îndeplineste conditiile expuse anterior.

Curtea constata ca potrivit art.2 din Legea nr.10/2001, se  considera a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât cu un titlu nevalabil (sintagma prezenta în cadrul literei i si echivalenta cu lipsa titlului), cât si cu un titlu valabil, potrivit lit.h din articolul mentionat, care face trimitere la art.6 din Legea nr.213/1998. Astfel, se stipuleaza: "(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se întelege:

h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, cu modificarile si completarile ulterioare;

i) orice alte imobile preluate fara titlu valabil sau fara respectarea dispozitiilor legale în vigoare la data preluarii, precum si cele preluate fara temei legal prin acte de dispozitie ale organelor locale ale puterii sau ale administratiei de stat".

Din interpretarea sistematica si literala a dispozitiilor din cuprinsul acestui articol, rezulta ca simpla indicare a preluarii abuzive nu demonstreaza nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului statului, astfel încât argumentul ca în cadrul art. 2 lit. a din Legea mentionata, se prevede ca preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 este considerata una abuziva, nu este suficient pentru a justifica lipsa de interes. Din acest punct de vedere, apelantul pârât realizeaza o echivalenta între sferele de aplicare a sintagmelor juridice "preluare abuziva" si "preluare fara titlu valabil", în conditiile în care asa cum rezulta din prevederile legale evocate, legiuitorul a înteles sa le diferentieze în mod clar.

De asemenea, în anumite cazuri, restituirea pretului actualizat sau a despagubirilor cuvenite, dupa caz, în temeiul  art. 50 din Legea 10/2001, în situatia desfiintarii contractelor de vânzare-cumparare, vizeaza în mod direct, aspectul respectarii Legii 112/1995, buna-credinta reglementata de art. 45 din lege reprezentând un aspect distinct de celelalte conditii edictate pentru încheierea valabila a contractului de vânzare-cumparare, în rândul carora se înscrie si cerinta ca imobilul sa fi fost preluat de catre stat, în temeiul unui titlu  (în sensul evident, de titlu valabil). Or, daca s-ar porni de la premisa invocata de acest pârât, în sensul ca toate preluarile din perioada comunista sunt prezumate a fi realizate prin titluri nevalabile, atunci cerinta prevazuta de acest temei legal ar fi inutila, iar textul ar ramâne fara efect în partea referitoare la verificarea acestei conditii. Rezulta ca acest rezultat al interpretarii nu poate fi acceptat, dat fiind argumentul de interpretare consacrat prin adagiul latin actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat (interpretarea se realizeaza în sensul în care produce un efect si nu în sensul în care nu produce).

Caracterul admisibil al acestui capat de cerere, prin prisma interesului ca si conditie de exercitiu a actiunii, rezulta si din prevederile art.6 al.3 din Legea nr.213/1998 care arata ca instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului statului, prevederea legala nefiind abrogata sau desueta nici dupa intrarea în vigoare a art.2 din Legea nr.10/2001.

c). Astfel cum am evocat în paragrafele anterioare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii 10, rezultatul fiind unul categoric negativ.

În acest context, masurile reparatorii oferite de legea speciala fiind înca iluzorii, efectele juridice ale acestei legi neepuizându-se si neexistând nici o premisa verosimila a finalizarii lor într-un timp rezonabil, se va reactiva drept mecanism eficient, actiunea în revendicare cu ansamblul criteriilor sale de judecata, presupuse si prin prisma prevederilor conventionale, deja expuse în paragrafele anterioare, posibilitate instituita si de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

Or, în cadrul actiunii în revendicare, ca mecanism eficient reactivat, interesul în solutionarea capatului de cerere privind constatarea nevalabilitatii, rezida în împrejurarea ca el reprezinta un aspect prejudicial, a carui rezolvare este necesara pentru rezolvarea actiunii în revendicare de drept comun, fie ea si circumstantiata de prevederile conventionale. Concluzia este evidenta,  pentru ca, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor pârâtilor persoane fizice, operatiunea de comparare a drepturilor autorilor partilor, operatiune consacrata de doctrina si practica judiciara în cadrul actiunii în revendicare, implica o analiza a acestui aspect în cazurile când imobilele au fost preluate în perioada comunista.

Asadar, reactivarea criteriilor legale emanând din dispozitiile art. 480 Cod Civil, readuc în actualitate, necesitatea stabilirii valabilitatii titlului statului, ca element component al operatiunii de comparare a titlurilor autorilor partilor si aceasta indiferent de solutia efectiva care se va da actiunii în revendicare:  reobtinerea de catre reclamant, a posesiei bunului sau doar a despagubirilor efective, în caz de imposibilitate de restituire în natura, deoarece compararea titlurilor autorilor reprezinta un element premergator în cadrul algoritmului juridic al revendicarii.

Aplicarea jurisprudentei mai noi a instantei de contencios european, nu infirma concluziile anterioare, ea ilustrând aceeasi necesitate a prestabilirii acestui aspect: astfel, în recenta cauza-pilot Maria Atanasiu si altii c. României - Hotarâre din data de 12 octombrie 2010, publicata în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a aratat ca "Totusi, daca constatarea judiciara a nationalizarii abuzive a imobilului nu atrage dupa sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observa ca ea da dreptul la o despagubire din moment ce din hotarârile instantelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese ca conditiile legale impuse pentru a beneficia de masurile de reparatie, si anume nationalizarea ilegala a bunului si dovada calitatii de mostenitor a fostului proprietar, erau întrunite.

146. Prin urmare, (...) reclamantele sunt cel putin beneficiarele unui drept de a fi despagubite. (...) aceasta creanta constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern si care tine de notiunea "bun" la care se refera art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, mentionata mai sus, § 52)".

Asadar, din aceasta ultima cauza, se deduce ca chiar si în situatia în care s-ar aplica efectul secundar al actiunii în revendicare - acordarea de despagubiri efective, se impune în prealabil cercetarea valabilitatii titlului statului, ca premisa a obtinerii efectului juridic secundar ilustrat.

Pentru ansamblul acestor considerente, se impune concluzia ca indiferent de efectul juridic al actiunii în revendicare (reobtinerea posesiei bunului sau acordarea de despagubiri efective, în caz de imposibilitate de restituire în natura), aspectul valabilitatii titlului statului reprezinta un element necesar a fi prestabilit, ca si premisa în cadrul silogismului judiciar, ilustrându-se astfel interesul concret al reclamantilor în promovarea si sustinerea acestui capat de cerere în continuare.

În consecinta, Curtea (în minoritate) apreciaza ca solutia de respingere a exceptiei lipsei de interes, ca nefondata, este corecta, impunându-se constatarea caracterului nefondat al recursului promovat de pârâtul Municipiul Bucuresti.

B. În privinta apelului formulat de reclamanti, constat în mod preliminar, faptul ca analiza cererii în revendicare prezente nu se va realiza exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci si în considerarea Legii nr. 10/2001 si a normelor europene privind protectia dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Conventiei Europene pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, dupa cum se va dezvolta în cele ce urmeaza, premisa impusa de altfel, si prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie invocata de apelanti.

Astfel, reamintind ca textul Conventiei Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de  jurisprudenta dezvoltata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, formând împreuna un "bloc de conventionalitate", obligatoriu pentru autoritatile statale, deci, inclusiv pentru instantele judecatoresti, în temeiul dispozitiilor constitutionale ale art. 11 si 20 din Constitutia României, dar si al articolului 46 din Conventie, Curtea (în minoritate) considera ca neaplicarea acestei jurisprudente în cauza dedusa judecatii ar determina premisa încalcarii articolelor conventionale incidente.

În virtutea principiului subsidiaritatii care rezulta din coroborarea articolelor 1, 13 si 35 din Conventie si care atribuie judecatorului intern rolul de "judecator de drept comun al Conventiei" sau de "prim judecator al Conventiei", chemat sa aplice dispozitiile conventionale si jurisprudenta Curtii, dezvoltata cel putin în cauzele împotriva României, instanta de apel (în minoritate) este obligata sa tina seama de acestea si sa realizeze aplicarea lor directa în speta dedusa judecatii, potrivit considerentelor care succed.

1. Astfel, sub un prim aspect, constat nevalabilitatea a însusi titlului statului asupra imobilului, Decretul nr.92/1950, problema de drept statuata deja prin sentinta civila si decizia civila pronuntate în cauza, concluzie cu incidenta asupra operatiunii juridice de stabilire a titlului prioritar.

2. Sub un al doilea aspect, pornindu-se de la premisa preluarii imobilului în cauza fara titlu valabil de catre stat, precum si cea a mentinerii  contractelor de vânzare - cumparare detinute de pârâtii-persoane fizice din cauza, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, Curtea (în minoritate) considera ca prevederile de drept substantial ale aceluiasi act normativ, Legea 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilitatii titlului chiriasilor-cumparatori, nu pot fi de plano ignorate în compararea de titluri presupusa de cererea în revendicare dedusa judecatii.

Asa cum s-a stabilit si în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp exista legea speciala care reglementeaza modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuziva a imobilelor în perioada 1945 - 1989, vointa legiuitorului trebuie urmata în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeasi situatie.

Data fiind aceasta apreciere cu caracter general si preliminar, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr.10/2001, pentru ca, facând aplicarea Conventiei europene în materia drepturilor omului, sa ajunga la concluzia necesitatii înlaturarii în ceea ce priveste actiunea în revendicare fata de chiriasii-cumparatori, a normei interne speciale, în virtutea prevalentei normei internationale, posibilitate instituita în mod expres si de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanta, precum si de dispozitiile art. 20 din Constitutia României.

Într-adevar, prin aceasta decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justitie si Casatie a urmarit sa rezolve si problema daca prioritatea Conventiei europene a drepturilor omului poate fi data si în cadrul unei actiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pâna la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale.

În acest sens, instanta suprema a retinut ca: "Este însa necesar a se analiza, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, în ce masura legea interna intra în conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului si daca admiterea actiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice."

Curtea  (în minoritate) va retine în paragrafele care succed, ca în situatia de fata, legea interna intra în conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului, fiind îndeplinite si celelalte doua cerinte expuse în paragraful deciziei în interesul legii evocate.

3. Astfel, sub aspectul neconformitatii legii speciale cu Conventia europeana, apreciez ca prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmarit nu numai mentinerea contractelor de vânzare - cumparare încheiate "cu buna - credinta", asadar în situatiile apreciate ca reflectând o situatie de eroare comuna si invincibila, ci si preferabilitatea acestor contracte fata de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credinte a dobânditorului unor astfel de imobile si al stabilitatii actelor juridice civile încheiate.

Ar parea în aceste conditii, ca, în compararea de titluri presupusa de cererea în revendicare, în virtutea vointei legiuitorului, sunt preferabile titlurile dobânditorilor de buna-credinta, în vreme ce reclamantii nu vor avea decât dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 18 lit.c din Legea 10/2001.

Verificând eficacitatea mecanismului prevazut de Legea nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivitatii mecanismului de acordare a despagubirilor (Fondul Proprietatea), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat în mod repetat însa, totala sa ineficienta, aratând în mod expres, ca inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esential pe care se bazeaza condamnarile sale împotriva României, în astfel de cauze. 

 Astfel, Curtea a aratat ca accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în masura sa conduca într-un interval rezonabil, la restituirea în natura sau la plata unei despagubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natura nu mai este posibila: "Curtea îsi reitereaza constatarea anterioara conform careia fondul Proprietatea nu functioneaza în prezent într-un mod care sa poata fi considerat echivalent cu acordarea efectiva a unei despagubiri" (a se vedea, printre altele, recenta cauza Maria Atanasiu si altii c. României - Hotarâre din data de 12 octombrie 2010, publicata în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, cauza Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz Împotriva României - Hotarâre din 20.01.2009 sau cele recent pronuntate la data de 26.01.2010, în cauzele Loewenton contra României si Nita contra României).

Chiar si în urma listarii la bursa, a Fondului Proprietatea, ca masura luata în implementarea Deciziei Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntate în recenta cauza pilot Maria Atanasiu si altii contra României, se înregistreaza totusi, un proces de asteptare din partea investitorilor, ca urmare a intrarii fondului într-un program de rascumparare a maximum 10% din actiunile sale, în numele actionarului majoritar, Ministerul de Finante, care detine aproape 39% din capitalul social al societatii. Conform condi?iilor stabilite înca din anul 2010, programul s-a desfa?urat pâna la 1 martie 2012, iar valoarea la care au putut fi achizi?ionate actiunile, a fost între 0,2 ?i 1,5 lei pe ac?iune. Titlurile nu au putut fi cumparate însa, decât daca se tranzac?iona cu discount fa?a de valoarea unitara a activului net, toate aceste elemente configurând în continuare, inefectivitatea accentuata a procedurii speciale.

De altfel, se constata ca între timp, Guvernul a adoptat chiar si Ordonanta de Urgenta nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele masuri temporare în vederea consolidarii cadrului normativ necesar aplicarii unor dispozitii din titlul VII "Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, prin al carei articol unic s-a stipulat ca "la data intrarii în vigoare a prezentei ordonante de urgenta se suspenda, pe o perioada de 6 luni, emiterea titlurilor de despagubire, a titlurilor de conversie, precum si procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acorda despagubiri, prevazute de titlul VII "Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificarile si completarile ulterioare". Acest fapt legislativ de suspendare echivaleaza practic, cu inexistenta actuala a unui sistem de despagubire a proprietarilor expoliati de statul comunist, sistem care oricum, era ineficace.

 Dat fiind caracterul sau esential ineficace, astfel cum a fost recunoscut de contenciosul european în mod repetat, procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi echivalata cu o cale efectiva, indiferent ca ea nu a fost urmata deloc sau a fost urmata si a ramas înca în stadiul solutionarii administrative sau s-a finalizat prin statuarea chiar judiciara a dreptului la masuri reparatorii prin echivalent. Dovada invincibila a acestei ineficiente, în cazul concret al reclamantilor, este dedusa din lipsa oricarei despagubiri în favoarea lor pâna în prezent, în pofida existentei unei notificari întemeiate pe aceasta lege speciala, introduse în anul 2001,  precum si a unei dispozitii administrative nr. 13966/2011 a Primarului Municipiului Bucuresti, definitive, prin care s-a propus reclamantilor, acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul în litigiu.

Din aceeasi perspectiva, Curtea (în minoritate) observa ca principiile "specialia generalibus derogant" expus în cadrul deciziei în interesul legii sau "electa una via non datur recursus ad alteram" (odata aleasa o

cale jurisdictionala, nu se poate recurge la o alta) sunt subordonate aspectului de conventionalitate, fiind aplicabile în mod fundamental, doar în referire la cai procesuale viabile, efective si nu ineficace. 

Concluzionându-se în sensul amintit, al caracterului ineficace al procedurii mentionate, prezenta instanta de apel (în minoritate) apreciaza în sensul ca reclamantilor trebuie sa li se recunoasca, în temeiul celor statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în jurisprudenta sa amintita, accesul la o cale viabila de rezolvare a solicitarii dumnealor. Cu alte cuvinte,  inefectivitatea acestei proceduri speciale, configurata în timp si înca existenta, pentru argumentele anterior expuse, determina reevaluarea în cadrul procesual prezent al actiunii în revendicare, a modalitatii concrete de reparare a prejudiciului produs reclamantilor prin expolierea de catre statul comunist.

În temeiul acestor argumente, se impune concluzia înlaturarii dispozitiilor Legii 10/2001, ca urmare a constatarii caracterului neconventional al acestui act normativ special, urmare a întrunirii trasaturii lipsei de eficacitate.

Efectul juridic al acestei statuari îl reprezinta reactivarea în temeiul principiului conventional al prioritatii, evocat în paragrafele de început ale prezentei opinii, drept mecanism judiciar eficient, a actiunii în revendicare reglementate de dreptul comun în materie, evident circumstantiate de regimul juridic impus de jurisprudenta dezvoltata de instanta de la Strasbourg, pe marginea art.1 al celui dintâi Protocol aditional la Conventia, jurisprudenta constituita laolalta cu Conventia, în blocul de conventionalitate obligatoriu expus.

4. În privinta principiului neafectarii securitatii circuitului civil, ca o a doua conditie de verificat în ipoteza admiterii actiunii în revendicare, impusa de instanta suprema, se observa ca acesta protejeaza în silogismul juridic configurat de instanta suprema, deopotriva pe proprietarul expoliat si pe chiriasul cumparator. Aceasta concluzie rezulta din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii: "În urma examinarii hotarârilor mentionate precum si a unor hotarâri pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observa ca instanta europeana a stabilit ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securitatii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât si în cel al cumparatorului de buna-credinta. (....)Din cauza inconsecventei si deficientelor legislative, precum si a eventualelor litigii anterior solutionate, nu este exclus ca într-o astfel de actiune în revendicare ambele parti sa se poata prevala de existenta unui bun în sensul Conventiei, instantele fiind puse în situatia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelasi timp, a principiului securitatii raporturilor juridice".

Curtea observa ca în cauza, indiferent de solutia adoptata, securitatea circuitului civil va fi afectata: respingerea actiunii pericliteaza hotarârile judecatoresti pronuntate în favoarea sa, respectiv cele prezente de constatare a nevalabilitatii titlului statului asupra imobilului, respectiv dispozitia administrativa de statuare a dreptului la masuri reparatorii prin echivalent,  lipsita la rândul sau, de orice eficacitate, ca urmare a ineficacitatii mecanismului instituit de Legea 10/2001. Admiterea actiunii pe de alta parte, afecteaza efectele contractelor de vânzare-cumparare încheiate de catre chiriasi, mentinute ca urmare a împlinirii termenului de prescriptie speciala. În aceste conditii, trebuie aleasa sub acest aspect, varianta care determina cea mai mica atingere circuitului civil. Or, raportat la mecanismul legal viabil de despagubire a chiriasilor - cumparatori, edictat de Legea 1/2009, în contrapunere cu ineficienta celui de despagubire al proprietarilor expoliati de statul comunist, reglementat, apreciez ca circuitul civil va fi mai putin afectat prin admiterea actiunii. De altfel, consider ca din perspectiva juridico-istorica, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectata prin expolierea autorilor reclamantilor, decât ar fi prin redobândirea imobilului de la pârâtii-persoane fizice.

5. Constatând preliminar faptul ca cea de-a treia conditie stipulata de instanta suprema în cadrul deciziei sale (neafectarea unui alt drept de proprietate ocrotit) - reprezentând un aspect legat de fondul raportului juridic dedus judecatii - va fi cercetata în cadrul evaluarii actiunii în revendicare de drept comun, circumstantiate de normele conventionale europene, potrivit argumentelor evocate în paragrafele anterioare, Curtea (în minoritate) va proceda în continuare la realizarea acestei evaluari.

i. Astfel, se observa ca în determinarea exegetica a domeniului de aplicare al celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia  Europeana a Drepturilor Omului si Libertatilor sale Fundamentale, instanta de contencios european a apreciat existenta unui bun, atunci când a avut loc recunoasterea de catre instanta nationala a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petentilor, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranta legitima" de redobândire a bunului în natura.

Astfel, în recenta cauza Atanasiu si altii împotriva României, hotarârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136, s-a aratat ca "în cazul în care un stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia si inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislatie poate fi considerata ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc conditiile prevazute în vederea restituirii".

Or, prin art.2 al.2 din Legea 10/2001 abrogat între timp, s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantilor: "Persoanele ale caror imobile au fost preluate fara titlu valabil îsi pastreaza calitatea de proprietar avuta la data preluarii, pe care o exercita dupa primirea deciziei sau a hotarârii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi", distinctia operata de legiuitorul intern fiind afectata exclusiv exercitiului acestui drept, atribut care evident, nu poate fi confundat din punct de vedere juridic, cu existenta însasi a dreptului de proprietate.

Asadar, numai si în virtutea acestei orientari de ultima ora a Curtii europene din domeniul de configurare al "bunului", se poate afirma cu certitudine împrejurarea ca reclamantii sunt detinatorii unui bun actual în sensul Conventiei EDO.

Împrejurarea abrogarii ulterior, a acestei prevederi legale, nu poate sa rapeasca reclamantilor, acest drept recunoscut deja, acest bun, interventia legislativa ulterioara a statului (acesta declarându-se în mod public - prin reprezentantii sai, notoriu, afectat de problema efectelor multitudinii litigiilor de revendicare a imobilelor preluate în perioada comunista), nefiind conforma principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Conventia EDO sau garantiilor instituite de art. 6 din acelasi act european.

Nu mai putin, anterior Curtea europeana a stabilit ca titularul dreptului detine doar un "interes patrimonial" de a obtine restituirea în natura, însa cu aceeasi valoare ca si un bun actual în ceea ce priveste cerinta legala a existentei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrainarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronuntarea unei hotarâri judecatoresti (în cauza Paduraru, paragrafele 83-87, precum si în cauza Porteanu impotriva Romaniei, nr. 4.596/03, par. 32 si 33, 16 februarie 2006), acesta fiind cazul în speta, imobilul revendicat fiind înstrainat de stat, în 1997-1999, anterior solutionarii notificarii nr. 2102/1996, întemeiate pe Legea 112/1995, formulate de reclamanti.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a spus de asemenea, ca vânzarea de catre stat a unui bun al altuia, unor terti de buna - credinta, chiar si atunci când este anterioara confirmarii în justitie în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinata cu lipsa totala a despagubirii, constituie o privatiune contrara art.1 al Protocolului nr.1 (Strain si altii impotriva Romaniei, nr. 57.001/00, par. 39, 43 si 59, CEDO 2005-VII). În cauza, pâna în prezent, reclamantii nu au primit nici o despagubire reala, concreta pentru preluarea imobilului, nici în baza Legii 112/1995, dar nici a Legii 10/2001, desi sunt beneficiarii dispozitiei administrative nr. 13966/2011 a Primarului Municipiului Bucuresti, definitiva, prin care s-a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.

În cauza Viasu împotriva României, hotarârea din 9 decembrie 2008 (publicata în Monitorul Oficial nr. 361 din 29 mai 2009), s-a aratat totodata ca instanta europeana a statuat deja ca atunci când principiul restituirii proprietatilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de catre un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practica a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autoritati, poate genera, atunci când persista în timp si în lipsa unei reactii coerente si rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-si îndeplini obligatia de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1 (hotarârea Broniowski, Paduraru împotriva României, nr.63.252/00, paragrafele 92 si 112, 1 decembrie 2005).

Astfel, reclamantii detin un drept patrimonial care se analizeaza ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie, dat fiind ca dumnealor formulasera notificarea 2102/1996 pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 112/1995, înca din anul 1996. Asadar, demersurile reclamantilor au fost initiate înca de la adoptarea Legii nr. 112/1995, când acestia si-au revendicat proprietatea.

Cu toate acestea, apartamentul a fost vândut, în anii 1997-1999, fara ca cererea reclamantilor sa fi fost solutionata si implicit,  fara ca reclamantii sa fi primit vreo despagubire efectiva pâna în prezent.

Curtea constata în speta, ca nu este vorba de o simpla vânzare a bunului altuia, ci ca aceasta vânzare a survenit cu încalcarea flagranta a unei norme legale, în favoarea reclamantilor. Astfel, desi Legea nr. 112/1995 recunostea dreptul de proprietate al reclamantilor si obliga statul sa îl repuna în posesia imobilului, statul a vândut apartamentele, pârâtilor. Or, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligatie morala de a stabili un exemplu, obligatie a carei respectare trebuia asigurata de organele sale învestite cu misiunea de protectie a ordinii publice (cauza Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 73, CEDO 2001-VI). A vinde apartamentul în litigiu dupa ce legea prevedea sa le restituie reclamantilor, înseamna a nega preeminenta legii într-un stat de drept.

Din cele de mai sus reiese ca, vânzând unor terti, apartamentele pe care ar fi trebuit sa le restituie, statul i-a privat pe reclamanti de posibilitatea de a redobândi posesia asupra lor (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Frantei, Hotarârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotarâri si decizii, 1997-1 p. 164, p.54).

Nu mai putin, reclamantii au formulat în 2001, notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 10/2001. Desi prin dispozitia administrativa nr. 13966/2011 a Primarului Municipiului Bucuresti, definitiva, prin care reclamantilor li s-a confirmat preluarea abuziva a imobilului, de catre statul comunist, constatându-se totodata, si dreptul dumnealor la despagubiri pentru imobilul litigios, acestia nu au primit pâna în prezent, la mai bine de 11 ani de la formularea si a acestei notificari, nici o despagubire efectiva.

De altfel, inclusiv în cadrul opiniei majoritare se retine în temeiul jurisprudentei Curtii de la Strasbourg, existenta în patrimoniul reclamantilor, a unui bun, în sensul conceptului autonom conventional.

ii. Retinând asadar, ca premisa, existenta dreptului de proprietate, ca bun, în patrimoniul reclamantilor, la momentul vânzarii imobilului, Curtea în minoritate, constata grefat pe rationamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului configurat din analiza conditiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, existenta unei "ingerinte" în exercitiul dreptului de proprietate al titularilor carora li s-au recunoscut atare prerogative, produse la momentul când a avut loc vânzarea de catre stat sau autoritatea administrativa locala, a apartamentului, cu consecinta imposibilitatii redobândirii posesiei si a privarii de proprietate a titularilor dreptului, expoliati de catre stat.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege, iar masura raspunde criteriului proportionalitatii.

"Justificarea privarii de proprietate" presupune ca ingerinta, în primul rând, sa fie prevazuta de lege, în sensul daca dreptul intern raspunde exigentelor de previzibilitate si precizie si daca interpretarea data de instante este sau nu arbitrara (cauza Strain, paragraful 49).

În evaluarea proportionalitatii masurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, foarte larga în materie, însa si "de asigurarea unui just echilibru între cerintele de interes general al comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, înteleasa în materia dreptului la respectarea proprietatii, sub forma unei compensari rezonabile a deposedarii, prevazute ca atare în legislatia nationala".

Asadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa conditiile în care accepta sa restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea conventiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalitatii concrete, neimpunându-se vreo obligatie în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în masura în care se adopta o anumita solutie de despagubire a fostilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecuritatii juridice si a incertitudinii - fie legislativa, administrativa ori judiciara - pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei solutii (cauza Paduraru contra României, paragraful 92).

Curtea europeana a constatat neîndeplinirea de catre stat, a obligatiei pozitive de a reglementa în timp util si de o maniera coerenta, chestiunea de interes general reprezentata de restituirea sau vânzarea imobilelor detinute în virtutea decretelor de nationalizare, cu consecinta crearii unui climat de incertitudine generala (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare). 

În acest context, Curtea a conchis în sensul absentei proportionalitatii, fiind rupt "justul echilibru" între exigentele de interes public si imperativul garantarii dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Paduraru contra României, paragraful 112).

Prin urmare, în concursul dintre reclamanti si pârâtii persoane fizice, Curtea observa ca cei dintâi se afla în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, facând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind si de dispozitia administrativa definitive care a confirmat explicit, nelegalitatea titlului statului asupra imobilului, dar si de hotarârile judecatoresti pronuntate în prezenta cauza prin care se recunoaste aceeasi nevalabilitate evocata.

Totodata, demersurile lor initiate din 1996 si pâna în prezent, de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecinta directa a încalcarii dreptului de proprietate, prin preluarea abuziva realizata de stat, si, în acelasi timp, a lipsei oricarei reparari, sub orice forma, a prejudiciului suferit, care sa puna capat acestei încalcari. Desi reclamantii beneficiaza au formulat notificari în baza Legii nr. 112/1995 si a Legii 10/2001, nu au obtinut pâna în prezent, nici o despagubire efectiva, desi au trecut foarte multi ani (circa 16 ani de la data formularii notificarii pe Legea 112/1995).

În acelasi timp, Curtea nu contesta faptul ca pârâtii, detinatori si ei ai unor titluri asupra apartamentului, ca urmare a nedesfiintarii pâna în prezent, dispun la rândul lor, de un "bun", însa viciul care afecteaza titlul autorului lor - statul, asa cum a fost analizat în prealabil, la primul aspect din prezentele considerente, radiaza implicit si în privinta propriului dumnealor titlu, fapt de natura sa împiedice recunoasterea preferabilitatii titlului dumnealor în concurs cu cel al reclamantilor, mai bine caracterizat.

Cu alte cuvinte, întrucât ambele parti litigante detin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil si au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, asa cum am aratat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaste preferabilitatea titlului înfatisat de reclamanti, ca fiind cel originar si mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul initial, care obtinuse bunul în conditii de perfecta legalitate, necontestat si anterior nationalizarii sale.

Aprecierea finala prezenta nu este de natura sa ignore rationamentul juridic expus în cadrul deciziei în interesul legii mentionate, privitoare la conditionarea admiterii actiunii în revendicare, de neafectarea unui alt drept de proprietate, deoarece însasi Înalta Curte de Casatie si Justitie recunoaste în cadrul deciziei sale, posibilitatea ca în anumite situatii, sa se procedeze la operatiunea de comparare a bunurilor, operatiune impusa de silogismul conventional, astfel cum am evocat deja: "Din cauza inconsecventei si deficientelor legislative, precum si a eventualelor litigii anterior solutionate, nu este exclus ca într-o astfel de actiune în revendicare ambele parti sa se poata prevala de existenta unui bun în sensul Conventiei, instantele fiind puse în situatia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt".

Conchizând, întrucât înlaturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Conventiei Europene, fapt permis de Constitutie, dar si de Decizia nr. 33/2008, data în interesul legii, urmeaza a se face aplicarea directa a acestei Conventii, cu consecinta aratata - unica posibila prin rationamentul descris, a înlaturarii preferabilitatii contractelor de vânzare - cumparare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevaratilor titulari, respectiv a reclamantilor si care a împiedicat redobândirea posesiei de catre acestia.

iii. Aprecierea în sensul ca - raportat la premisele ineficacitatii procedurii speciale si a convertirii actiunii în revendicare dintr-o actiune reala într-una personala, în caz de imposibilitate (juridica sau materiala) de restituire a bunului în natura, premise configurate inclusiv prin decizia în interesul legii a instantei supreme - reclamantii ar avea posibilitatea sa obtina despagubiri de la stat, pe baza unei actiuni viitoare separate pe calea dreptului comun, nu ofera în aprecierea minoritatii, certitudinea eficacitatii unui asemenea demers, raportat la existenta legii speciale nr.10/2001, a carei prevalenta, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", este recunoscuta în chiar invocata decizie în interesul legii. Aprecierea se raporteaza totodata, la caracterul împovarator al trimiterii reclamantilor la o noua procedura (dupa multiplele pe care deja le-au parcurs fara succes), ale carei sanse de succes sunt cel putin îndoielnice, daca nu chiar iluzorii, având în vedere ca în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012, a fost publicata Decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al instantei supreme si procurorul general al parchetului de pe lânga instanta suprema, cu privire la calitatea procesuala pasiva a statului român, prin Ministerul Finantelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despagubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natura si pentru care se prevad masuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, stabilindu-se în mod obligatoriu pentru instante, ca "Actiunile in acordarea de despagubiri banesti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevad masuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, indreptate direct impotriva statului roman, intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale art. 13 din aceasta conventie, sunt inadmisibile".

În procesul pendinte, caracterul unic al masurii de restituire a imobilului în natura, se impune si ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, capatul de cerere privind revendicarea fiind formulat în contradictoriu cu pârâtii - fosti chiriasi - cumparatori ce evident, nu ar putea fi obligati ca urmare a unei ipotetice imposibilitati de restituire în natura, la plata de despagubiri banesti catre reclamant.

În aceste conditii, restituirea în natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vânzarea imobilului reclamantilor catre chiriasi.

iv. Sub acelasi aspect dezbatut, este corecta afirmatia ca statul poarta raspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despagubire a proprietarilor expoliati de statul comunist, însa aceasta premisa alaturi de altele mentionate deja (cum ar fi cea expusa de instanta suprema în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea compararii în anumite situatii, a bunurilor detinute de parti), au deschis calea actiunii în revendicare prezente, pentru reclamanti, ca unic remediu procesual eficace pentru acesta.

Pe de alta parte, nu se va putea opune nici argumentul relativ suportarii de catre pârâti, în acest context, a consecintelor raspunderii statului pentru adoptarea unor norme neconforme cu Conventia, deoarece acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi da dreptul chiriasului cumparator, la posibilitatea obtinerii chiar a valorii actuale de piata a imobilului si în orice caz, cel putin la obtinerea efectiva de despagubiri banesti (deci nu a altor masuri reparatorii prin echivalent ineficiente, ca în cazul reclamantilor) reprezentând pretul actualizat platit pentru imobil, în conditiile în care inclusiv posibilitatea de despagubire efectiva în cadrul unei actiuni personale a reclamantilor îndreptate împotriva statului, în contextul ineficacitatii procedurii speciale, este cel putin incerta. Din aceasta perspectiva, nici dreptul conferit pârâtilor, de contractul de vânzare - cumparare, nu va fi afectat în mod substantial, ei urmând a fi despagubiti în mod corespunzator, fiind asadar îndeplinita inclusiv din aceasta perspectiva, si terta cerinta impusa de Înalta Curte de Casatie si Justitie în decizia sa în interesul legii, privitoare la neafectarea altui drept protejat.

6. În fine, sub un ultim aspect, apreciez ca actiunea în revendicare trebuia admisa si din perspectiva dreptului comunitar ilustrat de art. 17 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ((2007/C 303/01) adoptata de Parlamentul European, Consiliul si Comisia: "Orice persoana are dreptul de a detine în proprietate, de a folosi, de a dispune si de a lasa mostenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauza de utilitate publica, în cazurile si conditiile prevazute de lege si în schimbul unei despagubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinta bunurilor poate fi reglementata prin lege în limitele impuse de interesul general", articol care trebuia aplicat cu întâietate în cauza, în virtutea principiului prioritatii în aplicare a dreptului comunitar.

Din punctul meu de vedere, prevederile art. 51 alin. 1 din acelasi act normativ: "Dispozitiile prezentei carte se adreseaza institutiilor, organelor, oficiilor si agentiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiaritatii, precum si statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii", nu excludeau în raport de temeiul juridic intern al cererii de chemare în judecata, aplicarea textului comunitar substantial evocat, întrucât instanta de judecata, ca institutie statala, este obligata chiar, în desfasurarea activitatii sale specifice de judecata, sa puna permanent în aplicare si sa respecte în cadrul luarii deciziilor sale, dispozitiile comunitare superioare celor interne, potrivit art. 148 al.2 din Constitutie: "Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare", indiferent deci, de modul invocarii lor - ca temei juridic al actiunii sau ca norma de drept incidenta în algoritmul juridic al cauzei.

Concluzia este confirmata de dispozitiile art. 52 intitulat Întinderea si interpretarea drepturilor si principiilor din Carta evocata, în al carui alineat 5 se arata ca invocarea doar a principiilor (deci nu si a drepturilor cum este cazul celui analizat, consacrat de art. 17) în fata instantei judecatoresti, se admite numai în scopul interpretarii si controlului legalitatii unor acte de punere în aplicare pe plan intern a lor (a principiilor), ceea ce semnifica per a contrario, ca invocarea drepturilor în fata instantei de judecata, nu va fi circumscrisa unor astfel de limitari.

În consecinta, pentru ansamblul acestor argumente, am exprimat punctul de vedere în sensul ca în temeiul art.296 Cod procedura civila, se impune respingerea apelului declarat de apelantul pârât M.B. ca nefondat, admiterea apelului formulat de apelantii reclamanti, schimbarea în parte a sentintei civile apelate în sensul ca: admite si capatul al doilea de cerere si obliga pârâtii sa lase reclamantilor în deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat în Bucuresti, str.L. nr.14, sector 2, mentinând celelalte dispozitii ale sentintei.

2

Domenii speta

Spete similare