Legea nr. 10/2001. Imobil construcţie dobândit sub imperiul Legii nr. 58/1974. Persoană îndreptăţită la restituirea terenului

Câtă vreme vânzarea-cumpărarea încheiată în perioada în care era în vigoare Legea nr. 58/1974 a avut obiect doar construcţia, cumpărătorul nu poate pretinde măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru terenul preluat de stat la data înstrăinării.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 638 din 23 aprilie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2754/6.12.2012, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Reşiţa şi a respins acţiunea formulată de reclamantul B. A.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin contractul interimar (fila 10 dosar de fond) încheiat între G.M. în calitate de vânzător şi antecesorii reclamantului în calitate de cumpărători, părţile au convenit asupra vânzării viitoare (după obţinerea autorizaţiei de înstrăinare) a imobilelor înscrise în CF nr. 2, casă nr. 17 şi teren. Preţul contractului, 30 000 lei, a fost plătit la data încheierii acestuia.

La data de 08.09.1976 a fost emisă autorizaţia de înstrăinare prin care s-a autorizat înstrăinarea casei. Prin decizia nr. 427/09.09.1976, emisă în baza Legii 58/1974 şi a Legii 4/1973, terenul de 322 mp. din CF nr. 2, a trecut în proprietate Statului Român. Din acest teren, suprafaţa de 150 mp. s-a atribuit în folosinţă cumpărătorilor casei (antecesorii reclamantului), iar restul terenului s-a închiriat aceloraşi persoane.

Prin sentinţa civilă nr. 2840/06.12.1976 a fost recunoscut dreptul antecesorilor reclamantului asupra casei de locuit nr. 17, înscrisă în CF nr. 2.

Prima instanţă, analizând înscrisurile mai sus enumerate precum şi extrasul în extenso a CF nr. 2, a constatat că antecesorii reclamantului nu au fost niciodată proprietarii terenului înscris în CF nr. 2 ci doar asupra casei de locuit cu nr. 17. Convenţia intitulată „contract interimar”, datorită clauzei conform căreia „contractul definitiv de înstrăinare se va încheia după obţinerea autorizaţiei de înstrăinare” (clauză obligatorie în contractele încheiate sub imperiul Legii nr. 58/74 şi Legii nr. 4/1973), nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate asupra terenului întrucât convenţia conţine o condiţie cauzală suspensivă de îndeplinirea căreia depinde transmisiunea dreptului de proprietate. S-a reţinut că obţinerea autorizaţiei de înstrăinare reprezintă tocmai această condiţie suspensivă şi, atâta timp cât aceasta a fost dată doar pentru casa cu nr. 17, transferul dreptului de proprietate a avut loc eveniente conditione doar pentru această casă, nu şi pentru terenul ce a făcut obiectul contractului.

Astfel, prima instanţă a apreciat că nu este îndeplinită o condiţie esenţială pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat, aceea ca respectivele imobile să se fi aflat în proprietatea celor ce solicită restituirea sau a antecesorilor lor în momentul preluării de către stat [art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) Legea nr. 10/2001], astfel că este temeinică şi legală dispoziţia nr. 1225 prin care s-a admis cererea doar cu privire la casa nr. 17.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.A. solicitând modificarea ei, cu consecinţa admiterii acţiunii, a anulării deciziei contestate şi a acordării măsurilor reparatorii şi pentru terenul ce face obiectul litigiului.

Reclamantul a susţinut că are calitate procesual activă pentru a pretinde şi obţine aplicarea măsurilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu, întrucât el a fost transmis în proprietate părinţilor săi, împreună cu construcţia (casa) aflată pe el prin „Contractul interimar”.

A reproşat instanţei că nu a examinat actele emise de OCOTA în 1973 prin care parcela cu nr. top 33 din CF 2 a fost rectificată (prin majorarea suprafeţei din CF de la 836 m.p. la 1.144,62 m.p.) şi dezmembrată în trei parcele mai mici.

În plus, nu s-a lămurit nici conţinutul unui alt act – respectiv adeverinţa nr. 1544/30.072001 eliberată de SC P. SA – din care rezultă că părinţii săi au primit despăgubiri pentru imobilul ce le-a fost expropriat fără a se preciza însă dacă despăgubirile au fost acordate doar pentru casă sau şi pentru teren, în această ipoteză fiind evident că ei erau proprietarii acestuia la momentul exproprierii.

Înainte de a emite dispoziţia contestată, funcţionarii Primăriei Municipiului Reşiţa aveau obligaţia de a solicita toate înscrisurile necesare de la diverse autorităţi şi de a clarifica obiectul dreptului de proprietate al autorilor reclamantului pentru a fi aplicată în mod corect Legea nr. 10/2001.

Verificând criticile formulate de reclamant la adresa hotărârii instanţei de fond, Curtea a constatat că ele nu se confirmă în cauză.

Astfel, instanţa a reţinut – aşa cum a făcut-o şi prima instanţă – că potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii ale acestei legi se acordă foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.

Întrucât imobilul ce face obiectul litigiului este situat într-o zonă supusă regimului de carte funciară (în care înscrierea are caracter constitutiv de drepturi), dovada bunului pentru care se solicită aplicarea măsurilor reparatorii se face, de regulă, prin menţiunile din CF, cu excepţia cazurilor prevăzute de Decretul nr. 115/1938, în care constituirea şi opozabilitatea unui drept de proprietate sau a altui drept real se fac şi fără înscrierea în CF.

Aceste situaţii de excepţie se referă la ipoteza în care drepturile provin din succesiune, accesiune, vânzare silită, uzucapiune, expropriere sau din hotărâri judecătoreşti.

În raport de aceste reguli, Curtea a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că s-ar încadra în vreuna din situaţiile anterior menţionate.

Probele dosarului demonstrează că terenul din CF 2 nu a aparţinut niciodată în proprietate părinţilor reclamantului.

Este adevărat că aceştia au încheiat la 10.03.1968 un act redactat de un avocat şi intitulat „Contract interimar” care atestă că ar fi cumpărat atât casa cât şi terenul din CF - ul menţionat, însă acesta nu avea caracterul şi autoritatea unui act autentic pentru a putea transmite în mod valabil dreptul de proprietate.

Că părinţii reclamantului au cunoscut necesitatea încheierii ulterioare a contractului autentic pentru perfectarea vânzării-cumpărării rezultă din însuşi conţinutul acestui act în care părţile au convenit ca el să se încheie după obţinerea autorizaţiei de înstrăinare.

Această autorizaţie a fost obţinută abia la data de 8.09.1976, dată la care intrase în vigoare Legea nr. 58/1974 care interzicea înstrăinarea, de orice fel, a terenurilor prin acte între vii.

Acest teren a fost astfel trecut în proprietatea statului din proprietatea titularului înscris în CF, părinţilor reclamantului, cumpărători ai casei, fiindu-le atribuită în folosinţă o suprafaţă de teren de 150 mp. (Decizia din 9.09.1976 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Reşiţa).

Probele dosarului au demonstrat că, după încheierea „Contractului interimar” – care este, prin natura sa juridică doar o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare aptă a da naştere doar unui drept de creanţă – părţile convenţiei nu au mai încheiat contract autentic de vânzare-cumpărare nici cu privire la casă, operaţiune juridică care a continuat să fie permisă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974.

În schimb, antecesorii reclamantului au valorificat în instanţă contractul în cadrul unei acţiuni în prestaţie tabulară prin care au cerut constatarea dreptului lor de proprietate asupra casei şi intabularea lui în CF, acţiune care le-a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 2840/6.12.1976 a Judecătoriei Reşiţa pronunţată în dosarul nr. 3663/1976.

Părinţii reclamantului, până la data exproprierii, nu şi-au convertit însă dreptul de creanţă asupra terenului – conferit de contractul interimar – într-un drept de proprietate, printr-o acţiune în justiţie similară celei utilizate în cazul construcţiei în contradictoriu cu fostul proprietar sau cu antecesorii acestuia şi nici prin recurgerea de către fostul proprietar tabular la procedurile altor legi speciale.

Concluzionând, rezultă că părinţii reclamantului nu erau proprietarii terenului la data efectuării exproprierii, ei având această calitate doar cu privire la construcţia (casa) de pe acest teren, motiv pentru care, în mod justificat prin Dispoziţia nr. 1225 emisă de Primarul Municipiului Reşiţa i-a fost recunoscut reclamantului, ca moştenitorul lor legal, beneficiul acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 doar pentru construcţia demolată, nu şi pentru terenul din CF 2.

Ca atare, Curtea a constatat că Tribunalul Caraş-Severin a făcut o corectă interpretare a legii la cauza dedusă judecăţii, din care cauză recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare