Pentru transpunerea în dreptul intern a legislaţiei europene, comparativ cu reglementarea din legislaţia penală anterioară datei de 1.02.2014, legiuitorul român a prevăzut în actualul Cod penal o excepţie de la incriminarea faptelor de corupţie. Astfel, alin.2 al art.289 C.p. prevede excepţia de la incriminarea faptelor de corupţie, însă numai în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, excepţie referitoare strict la calitatea persoanei subiect al infracţiunii.
Reglementarea cuprinsă în art.289 alin.2 C.p., constituind o excepţie, este de strictă interpretare, vizând în mod exclusiv persoanele considerate funcţionari publici în înţelesul legii penale, interpretarea neputându-se extinde şi la persoanele enumerate de art.308 C.p..
Dosar nr. 5227/118/2014
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CONSTANŢA
SECŢIA PENALĂ
SENTINŢA PENALĂ Nr. 454
Şedinţa publică din data de 20 august 2014
Completul compus din:
PREŞEDINTE MV
Grefier LȘ
Cu participare procuror D.N.A.: BȘ
Pe rol, pronunţarea asupra contestaţiei la executare formulată de condamnatul BG, fiul lui A şi A, născut la data de XXX, deţinut în Penitenciarul Poarta Albă.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în şedinţa publică din data de 06.08.2014, fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentinţă penală.
Având în vedere solicitările formulate de apărătorii condamnatului, de amânarea pronunţării pentru depunerea de concluzii scrise, instanţa a amânat pronunţarea la data de 13.08.2014, respectiv 20.08.2014, când a pronunţat următoarea soluţie
TRIBUNALUL
Asupra contestaţiei de faţă:
La data de 4.07.2014 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa contestaţia la executare formulată de către persoana condamnată BG împotriva deciziei penale nr.156 din 04.06.2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători precum şi împotriva sentinţei penale nr.539 din 27.06.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr.2176 din 26.11.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I Penală.
Instanţa constată că, prin sentinţa penală nr.588 din 17.04.2012 ÎCCJ, Secţia Penală, în opinie majoritară, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. d C.p.p. din 1968, s-a dispus achitarea inculpatului BG pentru două infracţiuni de dare de mită, prev. de art.255 C.p. din 1969, rap. la art.6 din Legea nr.78/2000 şi fals în înscrisuri sub semnătură privată aflată în legătură cu infracţiunile de corupţie, prev. de art.290 C.p. din 1969 rap. la art.17 alin.1 lit.c din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.33 lit.a C.p. ( 3 fapte) şi art.75 lit.a C.p. din 1969.
Totodată, s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale asupra sumei de 1.700.000€, prin ordonanţa din 8.05.2008 a Parchetului de pe lângă ÎCCJ - DNA, Secţia de combatere a corupţiei, sumă depusă la BCR, Sucursala Unirii.
În opinia separată, s-a apreciat că se impune condamnare inculpatului BG pentru infracţiunile susmenţionate ( la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de dare de mită prev. de art.255 C.p. din 1969 rap. la art.6 din Legea nr.78/2000 cu aplic. art.75 lit.a C.p. din 1969 şi la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată aflată în legătură cu infracţiunile de corupţie prev. de art.290 C.p. din 1969 rap. la art.17 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.75 lit.a C.p. din 1969 ) precum şi suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante – 3 ani închisoare.
Prin decizia penală nr.156 din 04.06.2013 ÎCCJ, Completul de 5 Judecători a admis recursul Parchetului de pe lângă ÎCCJ - DNA, a casat sentinţa mai sus menţionată şi a dispus condamnarea inculpatului BG la două pedepse de cate 3 ani închisoare pentru două infracţiuni de dare de mită prev. de art. 255 din C.p. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi la un an închisoare pentru infracţiunea de fals sub semnătură privată prev. de art. 290 din acelaşi cod rap. la art. 17 alin. 1 lit. c din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a C.p. din 1969; in baza art. 33 lit. a din acelaşi cod s-a dispus ca inculpatul să execute, în regim de detenţie, pedeapsa cea mai grea - de 3 ani închisoare.
Totodată, inculpatului i-a fost aplicată pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a Il-a şi litera b C.p. din 1969, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C.p. din 1969.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 alin. 4 C.p. din 1969, s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 1.700.000€ (sumă indisponibilizată prin ordonanţa dată în dosarul nr. 95/P/2006 din 08.05.2008 a Parchetului de pe lângă ÎCCJ - DNA, Secţia de combatere a corupţiei, la B.C.R., Sucursala Unirii, în contul XXX).
Prin aceeaşi decizie, în baza art.165 alin.8 C.p.p. din 1968 cu referire la art.20 din Legea nr.78/2000, s-a menţinut sechestrul asigurător dispus asupra sumei de 1.700.000€, indisponibilizată prin ordonanţa dată în dosarul nr. 95/P/2006 din 08.05.2008 a Parchetului de pe lângă ÎCCJ - DNA, Secţia de combatere a corupţiei.
Prin sentinţa penală nr.539/27 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I Penală, s-a dispus:
-în baza disp. art. 449 alin.1 lit.a din C.p.p. din 1968, admiterea cererii de contopire a pedepselor formulate de petentul-condamnat BG;
- În baza art.33 lit.a C.p. din 1969, s-a constatat că infracţiunile pentru care petentul a fost condamnat prin sentinţa penala nr.830 din 24.05.2012 a Î.C.C.J. – Secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr.124/20.05.2013 a Î.C.C.J. – Completul de 5 Judecători şi prin sentinţa penală nr.588 din 17.04.2012 a Î.C.C.J. – Secţia Penală, definitiva prin decizia penala nr.156/04.06.2013 a Î.C.C.J. – Completul de 5 Judecători, sunt concurente;
-a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.830 din 24.05.2012 a Î.C.C.J. – Secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr.124/20.05.2013 a Î.C.C.J. – Completul de 5 Judecători, fiind repuse în individualitatea lor pedepsele stabilite;
-s-a menţinut măsura anulării suspendării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare;
-a fost descontopită pedeapsa rezultanta de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 1476 din 19.10.2011 a Î.C.C.J. – Secţia Penală, definitiva prin decizia penala nr.23 din 11.02.2013 a Î.C.C.J. – Completul de 5 Judecători, în cele 3 pedepse de câte 3 ani fiecare, acestea fiind repuse în individualitatea lor;
-a fost descontopită pedeapsa rezultanta de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penala nr.588 din 17.04.2012 a Î.C.C.J. – Secţia Penală, definitiva prin decizia penala nr.156/04.06.2013 a Î.C.C.J. – Completul de 5 Judecători, fiind repuse în individualitatea lor pedepsele după cum urmează: - 2 (două) pedepse a câte 3 ani închisoare, pentru săvârşirea a doua infracţiuni de dare de mita, prev. art.255 C.p. din 1969 raportat la art.6 din Legea 78/2000, - 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătura privată aflată în legătură cu infracţiunile de corupţie, prev. de art.290 C.p. din 1969 raportat la art.17 alin.1 lit.c din Legea 78/2000, cu aplic. art.75 lit.a C.p. din 1969;
-în baza art.36 alin.2, art. 34 lit.b şi art.35 alin.3 C.p. din 1969, s-au contopit pedepsele anterior repuse în individualitatea lor, fiind aplicată spre executare pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 6 luni închisoare, dispunându-se ca petentul să execute în final pedeapsa de 3 ani si 6 luni închisoare şi pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin.1 lit.a si b C.p. din 1969, pe o durata de 5 ani după executarea pedepsei închisorii;
-s-a făcut aplicarea disp.art.71 şi 64 alin.1 lit.a şi b C.p. din 1969;
-s-a menţinut confiscarea specială a sumei de 1.700.000 EURO dispusă în baza art.19 din Legea 78/2000 raportat la art.255 alin.4 C.p. din 1969, prin sentinţa penală nr.588 din 17.04.2012 a Î.C.C.J. – Secţia Penală, definitiva prin decizia penala nr.156/04.06.2013 a Î.C.C.J. – Completul de 5 Judecători;
- în baza art.36 alin.3 C.p., s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată perioadele executate de la 02.04.2009 la 17.04.2009 (sentinţa penală nr. 1476/ 19.10.2011 a Î.C.C.J.) şi de la 20.05.2013 la zi;
-s-a dispus anularea MEPI nr.574/20.05.2013 emis de Tribunalul Bucureşti - Secţia I Penală şi MEPI nr.344/04.06.2013 emis de Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, la rămânerea definitivă a hotărârii.
Sentinţa penală mai sus menţionată a rămas definitivă la data de 26.11.2013, prin respingerea recursurilor declarate de către procuror şi de către petentul-condamnat.
În cadrul contestaţiei la executare ce constituie obiectul prezentei cauze, contestatorul-condamnat, apreciind că, în raport cu infracţiunile de dare de mită pentru care a fost condamnat prin decizia penală nr.156 din 04.06.2013 ÎCCJ a Completului de 5 Judecători, a intervenit legea penală de dezincriminare, a solicitat:
-descontopirea pedepsei rezultante pe care o execută în prezent, aplicată prin sentinţa penală nr.539/27 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I Penală;
- să se constate dezincriminate cele două infracţiuni de dare de mită pentru care a fost condamnat;
- drept consecinţe a intervenirii legii penale de dezincriminare, a solicitat să fie înlăturat ori redus sporul de 6 luni aplicat prin sentinţa penală nr.539/27 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I Penală, restituirea sumei confiscate de 1.700.000€ precum şi ridicarea sechestrului asigurator dispus asupra acestei sume.
În motivarea contestaţiei la executare, contestatorul-condamnat a susţinut în esenţă următoarele:
- art. 289 din Codul penal actual defineşte infracţiunea de luarea de mită ca fiind fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri iar, potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, „Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.”;
- art. 290 din Codul penal actual defineşte infracţiunea de dare de mită ca fiind promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289;
- potrivit art. 175 din Codul penal actual, funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a)exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b)exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c)exercită singură, sau împreună cu alte persoane. în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia;
- potrivit alin.2 al art.175 din Codul penal actual, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public, pentru care a fost investită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acesteia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public;
- art. 308 din actualul Cod penal, denumit „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane”, prevede că „ Dispoziţiile art. 289 - 295, 297 - 301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2, ori în cadrul oricărei persoane juridice.”;
- interpretarea per a contrario a alin. 2 al art. 289 din Codul penal actual impune concluzia că, atunci când fapta de luare este săvârşită de una dintre persoanele prev. în art. 175 alin. 2 din C.p., dar nu în legătură cu neîndeplinirea ci în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, această realitate juridică, a dezincriminării variantei normative a infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 din C.p. din 1969, fiind confirmată şi de doctrina de specialitate în care s-a arătat că „în noua reglementare s-a renunţat la forma agravată şi ca element de noutate a fost prevăzută o variantă asimilată, ce presupune săvârşirea luării de mită de către o persoană care exercită o profesie de interes public (art. 175 alin. 2 C.p.) dar numai în ipoteza în care fapta este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri;
- această modificare a condiţiilor de incriminare din conţinutul normativ al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită a produs modificări şi asupra conţinutului incriminator al infracţiunii de dare de mită, sens în care, în doctrina de specialitate s-a arătat că „având în vedere legătura corelativă ce există între darea de mită şi luarea de mită, modificările aduse conţinutului normativ al infracţiunii de luare de mită se răsfrâng şi asupra infracţiunii analizate (de dare de mită), ceea ce rezultă din norma de trimitere exprimată prin sintagma „în condiţiile arătate în art. 289" din textul art. 290 alin. 1 din C.p. actual.
- în consecinţă, infracţiunea de dare de mită prevăzută în art. 290 alin. 1, săvârşită în condiţiile arătate în art. 289 alin. 2, constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unei persoane prevăzute în art. 175 alin. 2 din C.p. actual, în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle legale ale persoanei prevăzute în art. 175 alin. 2 sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri";
- nu constituie infracţiune de dare de mită promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unei persoane prevăzute în art. 175 alin. 2 C.p. actual, în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle legale ale persoanei prevăzute în art. 175 alin. 2 sau în legătură cu urgentarea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle legale ale persoanei prevăzute în art. 175 alin. 2";
- prin decizia de condamnare nr.156/04.06.2013 a ICCJ, Completul de 5 judecători, a stabilit că, faptele inculpatului BG de a promite la 11.05.2006 sume de bani între 5.000€ - 10.000€ jucătorilor echipei de fotbal GB şi de a oferi în perioada 04.05.2008 - 07.05.2008 suma de 1.700.000€ jucătorilor echipei de fotbal UC, nu au fost comise în legătură cu neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către jucătorii de fotbal ai celor două echipe ori cu întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în legătura cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri - cum prevede textul art. 289 alin. 2 şi respectiv, textul corelativ art. 290 alin. 1 din actualul Cod penal, prin norma de trimitere, în noua variantă normativă incriminatorie - ci în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu prevăzute în contractele de joc şi în regulamentele de fotbal de către jucătorii celor două echipe, constând în apărarea corectă a şanselor de joc şi obţinerea unor rezultate favorabile în meciurile ce urmau a fi jucate, astfel că, aceste fapte nu mai constituie infracţiunea de dare de mită pentru că nu mai sunt întrunite cerinţele conţinutului normativ al laturii obiective a infracţiunii;
- jucătorii de fotbal ai celor două echipe cărora li s-au promis şi respectiv oferit sumele de bani în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, nu sunt subiecţi pasivi ai infracţiunii de dare de mită adică, funcţionari, consideraţi publici (asimilaţi) în înţelesul prevăzut de art. 175 alin. 2 C.p.;
- sintagma „se aplică în mod corespunzător" din conţinutul art.308 C.p. exprimă voinţa legiuitorului ca dispoziţiile textului art. 289 alin. 2 şi 290 alin.l, să fie incidente şi să se aplice şi în cazul în care subiect activ al infracţiunii de luare de mită şi respectiv, subiect pasiv al infracţiunii de dare de mită este o persoană care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 ori în cadrul oricărei persoane juridice, această concluzie fiind impusă de realitatea că, înţelesul sintagmei prevăzută de art. 308 din C.p. „se aplică în mod corespunzător de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin.2 ori în cadrul oricărei persoane juridice", nu poate fi disociat de raţiunile care au impus modificarea condiţiilor de incriminare ale luării de mită prin art. 289 alin.2 şi ale dării de mită prin art. 290 alin 1 din C.p.;
- atâta vreme cât legiuitorul a înţeles să dezincrimineze faptele de luare de mită săvârşite de funcţionarii publici asimilaţi celor publici în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor lor legale într-un serviciu de interes public şi implicit să dezincrimineze faptele constând în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase acestor funcţionari în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor lor în cadrul unui serviciu de interes public, cu atât mai mult, a fortiori, se impune concluzia că acelaşi legiuitor nu avea raţiuni şi temeiuri să excludă de la această dezincriminare, faptele de luare de mită comise de persoanele prev. de art. 308 din C.p. – persoane de o mai mică importanţă decât cele asimilate funcţionarilor publici - , în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu şi, respectiv, să excludă de la această dezincriminare faptele de dare de mită către aceste persoane în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor lor legale de serviciu, exercitate în cadrul unor persoane juridice, cum sunt cele două cluburi de fotbal în care îşi exercitau însărcinările contractuale jucătorii de fotbal ai celor două echipe, îndatoriri care nu sunt de interes public;
- fiind cert că jucătorii de fotbal ai celor două echipe fac parte din categoria persoanelor prev. de art. 308 alin. 1 C.p., cărora li s-a promis ( în cazul celor de la GB) şi cărora li s-au oferit (în cazul celor de la UC) sumele de bani în scopul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu prevăzute în contractele de joc şi că prin modificările intervenite asupra condiţiilor de incriminare ale infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 din C.p. din 1969, faptele constând în promisiunea şi oferirea de bani sau alte foloase acestora în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu nu mai constituie, potrivit art. 290 alin. 1 C.p., infracţiunea de dare de mită, aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, fiind incidente disp. art. 4 C.p. referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare, care prevede că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
În opinia contestatorului, exprimată prin apărătorii săi în cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată din data de 13.08.2014, aplicarea dispoziţiilor legii penale naţionale care incriminează corupţia este limitată prin Convenţia Penală privind Corupţia şi prin Decizia-cadru 2003/568/JAI a Consiliului Uniunii Europene, care ar dezincrimina corupţia în sistemul privat ori ar limita incriminarea şi sancţionarea acesteia numai în domeniul activităţilor comerciale.
Instanţa are în vedere următoarele:
În cadrul analizei asupra contestaţiei la executare formulate de către condamnat, se impune a se porni tocmai de la verificarea acestui ultim argument.
Instanţa consideră că, argumentul potrivit căruia Convenţia Penală privind Corupţia şi prin Decizia-cadru 2003/568/JAI a Consiliului Uniunii Europene ar limita interpretarea legislaţiei naţionale în sensul că în prezent ar fi dezincriminată corupţia în sistemul privat ori că ar fi incriminată şi sancţionată numai în domeniul activităţilor comerciale, nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Astfel cum rezultă din preambulul Convenţiei Penale privind corupţia semnată la Stasbourg la 27.01.1999, raţiunea adoptării acesteia a fost tocmai necesitatea protejării societăţii împotriva corupţiei, subliniindu-se faptul că acest fenomen constituie o ameninţare pentru democraţie, scopul fiind aşadar incriminarea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi nicidecum determinarea statelor semnatare ale convenţiei să adopte un regim mai permisiv în ceea ce priveşte fenomenul corupţiei.
Pornind aşadar de la faptul că această convenţie este un instrument de luptă împotriva corupţiei considerate ca fiind un fenomen de amploare care a afectat în ultima perioadă şi sfera activităţilor comerciale, dar şi de la raţiunea adoptării acestei convenţii, nu se poate accepta ideea exprimată în susţinerea contestaţiei că, referirea textelor art.7 şi 8 intitulate „Corupţia activă în sectorul privat”, respectiv „Corupţia pasivă în sectorul privat la „ activităţile comerciale „ , ar impune statelor semnatare să ia măsuri, inclusiv ,n sectorul privat numai în ceea ce priveşte activităţile comerciale, şi să dezincrimineze ori să nu incrimineze ori faptele de corupţie din sistemul privat, altele decât cele din cadrul activităţilor comerciale.
Referirea din articolele 7 şi 8 ale Convenţiei la activităţile comerciale trebuie interpretată în sensul unei accent pus de statele membre ale Consiliului Europei prin încheierea convenţiei în discuţie asupra activităţilor comerciale, atitudine determinată de extinderea corupţiei şi în cadrul activităţilor comerciale din sectorul privat.
Şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în completul de 5 judecători care, admiţând recursul procurorului, a dispus condamnarea contestatorului BG pentru cele două infracţiuni de corupţie, a subliniat în motivarea deciziei faptul că, prin Convenţie sunt stabilite standarde minime de incriminare a corupţiei, fiecare stat având libertatea de a adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiuni faptele de corupţie.
În acelaşi sens trebuie interpretate şi prevederile Deciziei cadru nr.2003/568/JAI a Consiliului Europei, la care contestatorul a făcut referire, mai ales că, în expunerea de motive a acesteia se arată faptul că „ orice act de corupţie apărut în sectorul privat al unui stat membru nu mai este doar o problemă naţională, ci şi o problemă transnaţională împotriva căreia o acţiune comună a Uniunii Europene constituie instrumentul de luptă cel mai eficient”.
Chiar în alin.6 din expunerea de motive a Deciziei cadru se arată că „Statele membre ale Uniunii Europene acordă o importanţă deosebită combaterii corupţiei atât în sectorul public cât şi în cel privat”.
Astfel, nu poate fi primit argumentul exprimat în susţinerea contestaţiei potrivit căruia tendinţa la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene este de a dezincrimina corupţia în sistemul privat sau de a incrimina actele de corupţie comise în sectorul privat numai în cadrul activităţilor comerciale şi că, prin Decizia-cadru mai sus menţionată, s-ar fi impus necondiţionat şi cu putere obligatorie statelor membre o asemenea conduită legislativă, în dezacord cu realitatea economică şi socială afectată de fenomenul corupţiei.
Scopul Deciziei-cadru este cel menţionat chiar în cuprinsul alin.10 din expunerea de motive – respectiv de a stabili în principal că „ atât corupţia activă cât şi cea pasivă în sectorul privat constituie infracţiune în toate Statele Membre, că persoanele juridice pot fi ţinute răspunzătoare pentru astfel de infracţiuni şi că acestor infracţiuni le sunt aplicabile sancţiuni eficiente, proporţionale şi disuasive” şi nicidecum de a încuraja statele membre să adopte un o legislaţie permisivă în ceea ce priveşte fenomenul corupţiei care a fost caracterizat astfel cum am subliniat ca fiind unul „ameninţător pentru democraţie” ori de a limita posibilităţile statelor membre de a lua măsuri ferme împotriva corupţiei în sistemul privat care a suferit o extindere care se impune a fi stopată prin astfel de măsuri.
În altă ordine de idei, articolul 2 al Deciziei-cadru, denumit „Corupţia activă şi pasivă în sectorul privat”, prevede că:
„1. Statele Membre adoptă măsurile necesare pentru a incrimina următoarele fapte comise intenţionat, atunci când sunt săvârşite în cursul desfăşurării activităţii profesionale:
(a) promisiunea, oferirea sau acordarea, în mod direct sau printr-un intermediar, unei persoane care ocupă o funcţie de conducere sau profesională în cadrul unei entităţi din cadrul sectorului privat, de beneficii de orice fel, destinate acelei persoane sau unui terţ, pentru ca acea persoană să îndeplinească
sau să se abţină de la îndeplinirea unui act, prin încălcarea obligaţiilor sale.
(b) în mod direct sau printr-un intermediar, solicitând sau primind un beneficiu necuvenit de orice natură sau acceptând promisiunea unui astfel de beneficiu, pentru folosul personal sau al unui terţ, în cursul exercitării unei funcţii de conducere sau profesională în cadrul unei entităţi din cadrul sectorului privat, pentru îndeplinirea sau abţinerea de la îndeplinire a unui act de către această persoană, prin încălcarea obligaţiilor sale.”
Sintagma „încălcarea obligaţiilor” este definită la art.1 al Deciziei, unde se prevede că, „încălcarea obligaţiilor se interpretează în conformitate cu legislaţia naţională. Noţiunea de încălcare a obligaţiilor în dreptul naţional ar trebui să acopere cel puţin comportamentul neloial care constituie o încălcare a unei obligaţii statutare, sau, după caz, o încălcare a unor norme sau instrucţiuni profesionale, care sunt aplicabile activităţilor desfăşurate de o persoană care exercită o funcţie de conducere sau profesională în cadrul unei entităţi din sectorul privat”
Modul în care este formulat acest text, „Noţiunea…….ar trebui să acopere….” conduce încă o dată la concluzia care, astfel cum am menţionat, rezultă fără echivoc chiar şi numai din partea introductivă a convenţiei şi a deciziei cadru, că acestea nu restricţionează dreptul statelor de a adopta o legislaţie fermă, prin incriminarea unei game mai largi a actelor de corupţie ci oferă un cadru minimal de incriminare a acestor fapte, încurajând totodată statele membre să adopte măsuri legislative ferme şi eficiente.
În plus, se observă că, sfera activităţilor din domeniul privat la care se referă Decizia-cadru – profesionale – este mult mai largă decât domeniul activităţilor comerciale la care se referă Convenţia.
În legătură cu voinţa clară a emitentului Deciziei-cadru de a încuraja atitudinea fermă în combaterea corupţiei în sistemul privat, iar nu permisivitatea statelor faţă de acest fenomen, în Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu, în temeiul articolului 9 din Decizia-cadru 2003/568/JAI din 22 iulie 2003, raport publicat în Buletinul Legislativ European nr.23/2011, se arată că „Decizia-cadru 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003, privind combaterea corupţiei în sectorul privat, urmăreşte în special ca atât corupţia activă, cât şi cea pasivă din sectorul privat, să fie considerate infracţiuni în toate statele membre, persoanele juridice să poată fi trase la răspundere pentru aceste infracţiuni, iar sancţiunile prevăzute în acest domeniu să fie efective, proporţionale şi disuasive.” La momentul respectiv, Comisia menţiona că „. În ceea ce priveşte transpunerea în sine, aceasta nu este încă satisfăcătoare, în pofida unor progrese realizate”.
În susţinerea ideii în sensul că interpretarea normelor penale naţionale care incriminează faptele de corupţie nu este restrânsă prin Decizia-cadru nr.2003/568/JAI doar la domeniul activităţilor comerciale, se mai impun următoarele precizări de ordin teoretic:
Ordinea de drept a Uniunii Europene deosebeşte între dreptul primar şi cel secundar al Uniunii.
Dreptul secundar este format din actele normative formale, emise de organele UE, în special sub formă de regulamente, directive şi decizii.
Pentru statele membre, deciziile-cadru au caracter obligatoriu în ceea ce priveşte obiectivul care trebuie atins. Forma şi mijloacele, în schimb, se aleg de către statele membre. Deciziile-cadru nu au aplicare nemijlocită în dreptul intern.
Transpunerea dispoziţiilor din deciziile-cadru se face aşadar prin legislaţia naţională, legiuitorul naţional având o marjă mai mare sau mai mică în reglementare.
În ceea ce priveşte legislaţia naţională în materie, instanţa are în vedere următoarele:
Titlul V al Codului penal actual reglementează infracţiunile de corupţie şi de serviciu.
Astfel, art.290 alin.1 C.p. defineşte infracţiunea de dare de mită ca fiind promisiunea, oferirea sau orice alte foloase, în condiţiile arătate în art.289 C.p..
Art.289 alin.1 C.p. defineşte infracţiunea de luare de mită şi prevede că
„ Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Alin.2 al art.289 C.p., prevede că, fapta prevăzută în alin.(1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art.175 alin.2 C.p., constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Potrivit art.175 alin.2 C.p., este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Art.308 C.p. denumit „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane „ prevede că, dispoziţiile art.289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici ( aşadar nu şi cele referitoare la persoanele considerate funcţionari publici la care se referă art.175 alin.2 C.p.) se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.175 alin.(2), ori în cadrul oricărei persoane juridice, în acest caz, limitele speciale ale pedepsei reducându-se cu o treime.
Tocmai pentru transpunerea în dreptul intern a legislaţiei europene, comparativ cu reglementarea din legislaţia penală anterioară datei de 1.02.2014, legiuitorul român a prevăzut în actualul Cod penal o excepţie de la incriminarea faptelor de corupţie. Astfel, alin.2 al art.289 C.p. prevede excepţia de la incriminarea faptelor de corupţie, însă numai în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, excepţie referitoare strict la calitatea persoanei subiect al infracţiunii.
Reglementarea cuprinsă în art.289 alin.2 C.p., constituind o excepţie, este de strictă interpretare, vizând în mod exclusiv persoanele considerate funcţionari publici în înţelesul legii penale, interpretarea neputându-se extinde şi la persoanele enumerate de art.308 C.p..
Pentru aceste considerente, nu poate fi primit argumentul contestatorului-condamnat potrivit căruia, atât timp cât nu sunt incriminate actele de corupţie comise în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către categoria superioară de persoane prevăzută de alin.2 al art.175 C.p., nu ar putea fi incriminate nici actele comise de către categoria mai puţin importantă a persoanelor prev. de art.308 C.p..
În plus, reglementarea excepţiei de strictă interpretare din conţinutul alin.2 al art.289 C.p. nu are la bază clasificarea funcţionarilor pe categorii „importante” şi „mai puţin importante” ci natura relaţiilor de serviciu ale acestora. Activitatea funcţionarilor menţionaţi în dispoziţiile art.175 alin.2 C.p. fiind de liber profesionişti, nu este supusă rigorilor şi principiilor de aceeaşi natură ca în cazul persoanelor prevăzute de dispoziţiile art.175 alin.1 şi 308 C.p., motiv pentru care legiuitorul a înţeles să prevadă situaţia de excepţie în raport cu vechea reglementare – a dezincriminării faptelor de corupţie în legătură cu îndeplinirea însă întocmai a atribuţiilor de serviciu de către aceşti funcţionari, asimilaţi celor publici prin faptul că activitatea lor se desfăşoară în interes public, tocmai din acest motiv fiind necesar a fi investiţi de către o autoritate publică ori a se afla sub controlul acesteia, funcţionari cărora li s-a permis, prin această excepţie ( a cărei constituţionalitate ar putea fi discutată ) de strictă interpretare, primirea unui onorariu suplimentar, aşa-zisul „onorariu de succes ”.
Subliniem încă odată că, în comparaţie cu activitatea persoanelor menţionate în cuprinsul art.308 C.p., activitatea acestor funcţionari, desfăşurată în interes public, nu este guvernată de principul loialităţii angajatului faţă de angajator, aceste persoane fiind liber profesioniste, nefiind permis ca excepţia instituită prin reglementarea cuprinsă în alin 2 al art.289 C.p. să fie extinsă şi la sfera altor persoane, respectiv cele menţionate în art.308 C.p.
Astfel, cum s-a subliniat şi în doctrina de actualitate, în categoria funcţionarilor consideraţi publici de dispoziţiile art.175 alin.2 C.p. se înscriu persoanele cu profesii liberale ( în măsura în care îşi exercită activitatea în mod liberal, iar nu şi în calitate de angajat cu contract de muncă ori convenţie civilă, ) reglementate de acte normative cum sunt: expertul contabil şi contabil autorizat ( profesie reglementată prin O.G. nr..65/1994) notarul public ( profesie reglementată prin Legea nr.36/1995 ), medicul, farmacistul ( profesii reglementate prin Legea nr.95/2006 ), auditorul financiar ( profesie reglementată prin O.U.G. nr.75/2009 ), expertul criminalist ( profesie reglementată de O.G. nr.75/2000) executorul judecătoresc (profesie reglementată de Legea nr.188/2000), asistentul social ( profesie reglementată de Legea nr.466/2004), mediatorul ( profesie reglementată de Legea nr.192/2006) etc., în condiţiile în care activitatea acestei categorii de funcţionari nu face obiectul unor contracte de muncă încheiate între angajator şi angajat, nefiind astfel guvernată de principiul loialităţii faţă de angajator ca în situaţia persoanelor la care se referă art.308 C.p., loialitate care este de esenţa relaţiilor între angajat şi angajator şi care, astfel cum am subliniat, este o cerinţă minimă impusă şi prin Decizia-cadru nr.2003/568/JAI, legislaţia internă răspunzând din acest punct de vedere exigenţelor acesteia.
Astfel cum s-a menţionat în considerentele Deciziei nr.2/2014 a Curţii Constituţionale, decizie în a cărei motivare se face referire şi la prevederile art.175 alin.2 din actualul Cod penal, „profesiile liberale se organizează şi se exercită numai în condiţiile legii, a statutului profesiei şi codului deontologic şi au statutul unei funcţii autonome, care se exercită în birouri sau cabinete, în cadrul asociaţiilor profesionale înfiinţate potrivit legii. De exemplu, ar putea intră în această categorie, avocaţi, notari publici, mediatori, medici, farmacişti, arhitecţi, experţi independenţi sau practicieni în insolvenţă, fără a exista o legislaţie clară cu privire la toate profesiile calificate ca fiind liberale.”
Curtea a mai precizat că, unele dintre persoanele de mai sus pot avea calitatea de "funcţionar" în înţelesul art.147 alin.2 din C.p. din 1969 ( calitate preluată de art.308 din actualul C.p. ) atunci când sunt salariaţi în cadrul unei persoane juridice şi, prin urmare, pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor de corupţie sau de serviciu.
Instanţa subliniază că, pentru a verifica incidenţa legii de dezincriminare, este necesară o analiză în concret, însă nu printr-o reinterpretare a probelor ci doar prin raportare la situaţia reţinută prin hotărârea de condamnare a cărei autoritate de lucru judecat nu poate fi pusă în discuţie sub nicio formă.
Din această perspectivă, nu poate fi primit argumentul invocat, personal, de către condamnatul BG în sensul că, în mod greşit a fost condamnat pentru cele două infracţiuni de dare de mită, atât timp cât nu a făcut altceva decât să premieze jucătorii altor echipe pentru a-i determina să-şi joace corect şansele, această argumentaţie fiind invocată şi analizată atât pe fondul cât şi în calea de atac ordinară în cauza în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, opinia minoritară a judecătorului din cadrul primei instanţe şi opinia instanţei de control judiciar, în sensul că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de dare de mită intrând în puterea lucrului judecat.
Pentru acelaşi argument, nu poate fi primită nici susţinerea personală a contestatorului care, încercând ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare o convertire a calităţii de salariaţi în înţelesul art.147 alin.1 C.p. din 1969 şi al art.308 din actualul C.p. ( susţinere care însă nu a fost însuşită şi de către apărătorii acestuia ), a fotbaliştilor cărora le-a promis, respectiv le-a oferit mită, a susţinut că, de fapt, aceştia ar fi funcţionari asimilaţi celor publici întrucât ar fi sub autoritatea Federaţiei Române de Fotbal.
În plus, se impune a fi reamintită motivarea deciziei nr.2/2014 a Curţii Constituţionale.
În vederea soluţionării contestaţiei la executare formulate de către condamnat, va fi avută în vedere argumentaţia din decizia instanţei de recurs, însă şi din opinia minoritară exprimată de judecătorul fondului, însuşită de către instanţa de control judiciar.
Astfel, din cuprinsul deciziei penale nr.156/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul de 5 judecători) prin care a fost casată sentinţa pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr.1912/33/2008, rezultă că inculpatul BG a fost condamnat pentru săvârşirea a două infracţiuni de dare de mită, prevăzute de art.255 C.p. din 1969 rap. la art.6 din Legea nr.78/2000, la două pedepse de câte 3 ani închisoare şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată aflată în legătură cu infracţiunile de corupţie, prev. de art.290 C.p. din 1969 raportat la art.17 alin.1 lit.c din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.75 lit.a C.p. din 1969 la pedeapsa închisorii de 1 an.
În motivarea deciziei, instanţa de recurs arată că îşi însuşeşte opinia minoritară a judecătorului din cadrul primei instanţe, conform căreia jucătorul de fotbal, fie că este angajat în baza unui contract de muncă, fie printr-o convenţie civilă, este salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art.147 alin.1 C.p.din 1969, persoană la care se referă şi dispoziţiile art.308 din actualul C.p..
În opinia minoritară a judecătorului din cadrul primei instanţe s-a arătat că cea mai mare parte din jucătorii de la „G 1922 B” şi de la „UC” aveau încheiate contracte de muncă cu cluburile respective, astfel încât, potrivit art.11 şi art.12 din Regulamentul privind statutul şi transferul jucătorului de fotbal, aveau calitatea de salariat, calitate pe care o au şi fotbaliştii angajaţi în baza convenţiei civile, cu simpla deosebire că această ultimă categorie de jucători exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, are drepturi şi obligaţii similare însă nu beneficiază de drepturi de asigurări sociale şi nici de drepturile prevăzute în legislaţia privind protecţia şomerilor.
Judecătorul fondului cu opinia minoritară confirmată în recurs a subliniat că fotbaliştii cărora inculpatul le-a promis, respectiv le-a oferit sume de bani cu titlu de mită sunt persoane care îndeplinesc însărcinări în interesul unor persoane juridice, cele două cluburi sportive.
Este indiscutabil astfel că, această categorie de persoane – fotbaliştii profesionişti angajaţi ai cluburilor sportive - prevăzută de art.147 alin.2 C.p. din 1969 se regăseşte şi în actualul C.p. în art.308 C.p..
S-a reţinut în decizia instanţei de recurs că, la data de 11.05.2006, în mod direct, inculpatul BG a promis jucătorilor de fotbal ai C.F. „G 1922 B”, sume de bani cuprinse între 5000 şi 10000 euro, în situaţia obţinerii unui rezultat favorabil ( egal sau victorie ) în meciul cu echipa „RB”, meci ce urma a fi jucat la data de 12.05.2006, în cadrul etapei cu nr.27 a Diviziei A.
În decizie s-a arătat că, prin promisiunea unor sume de bani consistente, inculpatul a urmărit ca jucătorii profesionişti de fotbal ai Clubului „G 1922 B” să joace la capacitate maximă, să-şi dea toată silinţa pentru obţinerea rezultatului, adică să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu însă nu în interesul propriului club cu care aveau raporturi contractuale ci, în interesul clubului SB, miza reprezentând-o posibilitatea ulterioară a echipei „SB”, patronată de inculpat, de a se califica şi de a participa în competiţia europeană de fotbal intercluburi „U.E.F.A. Champions League”, sezonul 2006-2007, participare care ar fi adus clubului SB şi principaului său acţionar – inculpatul BG – importante venituri financiare.
În cuprinsul deciziei s-a menţionat ca fiind relevantă în acest sens declaraţia martorului JP, preşedintele clubului „G 1922 B”, care, în faţa instanţei de fond a declarat că, într-o discuţie cu jucătorii clubului său le-a spus că, „cine te plăteşte astăzi, te comandă şi în viitor” şi totodată că, existând dispoziţii regulamentare care interzic premierea jucătorilor de către terţe persoane, le-a spus fotbaliştilor săi că îşi asumă răspunderea exclusivă dacă primesc bani de la BG.
Instanţa de recurs a subliniat că „este inacceptabil ca, într-o competiţie sportivă, o echipă să fie retribuită de patronul altei echipe concurente şi, mai grav, ca o echipă să joace un meci de fotbal în interesul altei echipe şi nu în interesul său propriu. Practic, jucătorii echipei de fotbal „G 1922 B” au fost plătiţi, cumpăraţi să joace în interesul echipei SB, pentru ca, în final, aceasta să poată câştiga titlul de campioană naţională de fotbal.”( fila 133 decizie ).
În referire la cea de a doua infracţiune de dare de mită, prin decizia pronunţată în cauză se reţine că, inculpatul BG, în calitate de finanţator al clubului de fotbal „SB”, a oferit importante sume de bani în valută echipei de fotbal „UC” şi preşedintelui acestui club, Anton Doboş, pentru ca în ultima etapă a Campionatului Naţional de Fotbal – Liga I, ediţia 2007-2008, ce urma a fi susţinută la data de 7.05.2008 în compania echipei „C.F.R. 1907 Cluj”, clubul „UC” să-şi apere corect şansele de joc şi să facă tot ceea ce era posibil pentru obţinerea unui rezultat de egalitate sau victorie.
S-a reţinut că, întrucât înainte de ultima etapă a campionatului, echipele de fotbal „C.F.R. 1907 Cluj” şi „SB” se aflau pe primele două locuri ale clasamentului, la o diferenţă de un punct una de cealaltă, „C.F.R. 1907 Cluj” pe locul 1 şi „SB” pe locul 2, un rezultat de egalitate sau o înfrângere a echipei „C.F.R. 1907 Cluj” ar fi adus echipei „SB” titlul de campioană a Ligii 1 de Fotbal, miza acestui meci de fotbal implicând, atât interese de ordin sportiv ce ţin de palmaresul fiecărui club de fotbal, cât şi interese de ordin financiar, întrucât, pentru prima dată, echipa campioană naţională a României avea acces direct în grupele celei mai prestigioase competiţii europene de fotbal intercluburi „ Champions League” aflată sub tutela forului U.E.F.A.
Urmare a participării directe în grupele „Champions League” – s-a specificat în motivarea deciziei că, clubul patronat de inculpatul BG ar fi primit, în mod cert, suma de 5,5 milioane de euro, reprezentând drepturi financiare acordate de U.E.F.A. pentru fiecare echipă calificată în grupe, câştiguri financiare putând fi obţinute şi din vânzările de bilete pentru meciurile jucate pe teren propriu şi din atragerea unor importanţi sponsori.
Completul de 5 judecători a mai subliniat că „În concluzie, prin oferirea celor 1,7 milioane de euro jucătorii UCN au fost plătiţi/retribuiţi să joace în interesul echipei „SB” şi, implicit, în interesul inculpatului BG. Practic jucătorii de fotbal profesionişti ai Clubului UC nu mai jucau în interesul clubului cu care aveau relaţii contractuale, ci în interesul unui club advers şi a unei terţe persoane”.
Întrucât prin decizia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit în mod definitiv că promisiunea, respectiv oferirea sumelor de bani echipelor de fotbal „G 1922 B” şi „UC”, în condiţiile expuse în motivarea acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită şi întrucât, astfel cum s-a subliniat anterior, în analiza incidenţei legii de dezincriminare nu sunt permise ingerinţa în autoritatea lucrului judecat şi nici discuţii asupra corectitudinii interpretării probatoriului, nu poate fi primită argumentaţia personală a condamnatului în susţinerea contestaţiei la executare ce constituie obiectul prezentei cauze, în sensul că nu a încercat să-i mituiască pe fotbalişti ci doar să-i stimuleze să-şi apere corect şansele de joc, argument care a fost analizat şi înlăturat atât de către judecătorul cu opinie minoritară din cadrul primei instanţe, cât şi de către completul de recurs.
Instanţa constată că, cele două fapte de dare de mită pentru care contestatorul BG a fost condamnat ( prima în modalitatea promisiunii, iar cea de a doua în modalitatea oferirii jucătorilor de fotbal care îndeplineau o însărcinare în serviciul altor cluburi sportive – persoane juridice, altele decât cel patronat de către contestatorul-condamnat a unor foloase care nu se cuvin în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu însă în interesul clubului advers, iar nu în interesul propriului club, ( astfel cum s-a subliniat în motivarea deciziei de condamnare ) sunt incriminate şi în actualul Cod penal, fiind prevăzute şi sancţionate de art.290 alin.1 C.p. în referire la art.289 alin.1 C.p. cu aplicarea art.308 C.p..
Astfel cum s-a subliniat în opinia minoritară, folosirea în mod nelimitat a puterii şi capacităţii sportive, în interesul şi pentru clubul său, cu respectarea întocmai a Regulamentului intern ….” Este stipulată cu titlu de obligaţie în art.2 din contractele de muncă ale jucătorilor clubului „G 1922 B”. În opinia instanţei, această obligaţie se grefează pe noţiunea de „comportament neloial în relaţiile profesionale, la care face referire din Decizia-cadru NR.2003/568/JAI.
Cum Codul penal actual incriminează fapta de corupere a persoanei la care se referă art.308 C.p., categorie din care face parte fotbalistul profesionist, în legătură cu simpla şi corecta îndeplinire a atribuţiilor de serviciu, singura excepţie de la incriminare faptelor de corupţie în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, fiind prevăzută de art.289 alin.2 C.p. numai cu referire strictă la categoria persoanelor prevăzute de art.175 aln.2 C.p., categorie în care nu se încadrează jucătorii de fotbal angajaţi ai cluburilor sportive, nu se poate poate susţine că, în cauză ar fi incidentă legea de dezincriminare, respectiv dispoziţiile art.4 C.p. ori ale art.3 din Legea nr.187/2012, astfel cum s-a arătat în motivarea contestaţiei.
În concluzie, întrucât faptele de dare de mită pentru care contestatorul a fost condamnat definitiv nu au fost dezincriminate, nefiind incidente aşadar nici prevederile art.4 C.p. şi nici prevederile art.3 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind C.p., contestaţia la executare va fi respinsă, ca nefondată.
Întrucât solicitările contestatorului de restituire a sumei de 1.700.000 euro, confiscate ca urmare a condamnării pentru infracţiunea de dare de mită în varianta alternativă a oferirii şi de ridicare a măsurii sechestrului asigurător instituit asupra acesteia sunt subsecvente cererii principale, vizând dezincriminarea faptelor de corupţie, cerere care este nefondată, analizarea cestora nu se mai impune în cauză.
Văzând şi dispoziţiile art.195 alin.2 C.p.p., contestatorul-condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge, ca nefondată, contestaţia la executarea deciziei penale nr. 156/2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a sentinţei penale nr.539/2013 a Tribunalului Bucureşti Secţia I Penală, formulată de către condamnatul BG, fiul lui A şi A, născut la data de XXX, deţinut în Penitenciarul Poarta Albă.
în baza art.275 alin.2 C.p.p.:
Obligă pe contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de către stat.
Cu drept de contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20.08.2014.
PREŞEDINTE,GREFIER,
MV LȘ
Tribunalul Covasna
Dare de mita
Tribunalul Neamț
Infracţiunea de dare de mită- 290 alin. 1 Cod penal
Tribunalul Mehedinți
Încadrare juridică greşită. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art.41 alin.2 Cod penal
Tribunalul Ialomița
Proceduri speciale. Acordul de recunoastere a vinovăţiei
Curtea de Apel Târgu Mureș
Achitarea unui inculpat în urma vizionării înregistrărilor video de către instanţa de apel