Acţiune în constatare clauze abuzive – caracterul abuziv al clauzei privind posibilitatea băncii de a declara scadenţa anticipată a contractului de credit pentru neîndeplinirea unei obligaţii neesenţiale; lipsa caracterului abuziv al clauzelor referitoare

Hotărâre 3970 din 04.03.2016


Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25 iunie 2015 sub nr.77958/299/2015, reclamanţii S.A.M. si S.M., prin avocat P.E.M., au chemat în judecata  pe parata R.B. SA, solicitând sa se constate existenta clauzelor abuzive cuprinse in Contractul de Credit nr RFS41045251780/10.06.2008 încheiata intre reclamanţii si parata, deci nulitatea absoluta a acestora si eliminarea lor din contractul de credit, dupa cum urmeaza:

- art. 3.2 din contract, clauza prin care banca decide in locul clientului  forma de dobanda aplicabila contractului de credit;

- art 3.7, clauza referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii „in funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a Bancii”;

 - art. 3.14 clauza care se refera la comisionul de administrare datorat de către reclamanţi in calitate de imprumutati lunar, in procent de 0.15% ce se calculeaza prin aplicarea procentului la soldul creditului;

 - art. 8 clauzele care se refera la scadenta anticipata;

- art. 11.4 clauza prin care banca este autorizata sa modifice valoarea ratelor de credit si valoarea dobânzii curente in mod unilateral si in lipsa unui Act Adiţional.

Reclamanţii au solicitat sa se constatate faptul ca parata a majorat in mod abuziv si unilateral pe parcursul derulării contractului de credit marja fixa stabilita in contractul iniţial de 2,48 % in 6,31% cat a fost prevăzută in actul adiţional implementat fara acordul reclamanţilor, iar fata de acest aspect, au solicitat obligarea băncii sa recalculeze retroactiv dobanda cu respectarea art. 93 lit. g pct. 1 din OUG nr. 21/1992 in forma existenta la data modificării marjei, in funcţie de indicele de referinţa al băncii pentru creditul ipotecar si sa o menţină pe toata perioada contractuala (indicele Libor CHF la 6 iuni era de 2,890). Reclamanţii au mai solicitat obligarea paratei la restituirea in CHF a sumelor incasate ca urmare a majorarii nelegale si abuzive a marjei fixe si respectiv a dobânzii, calculat de la data formulării notificării 20.09.2010 si pana la data aplicarii hotararii definitive de către banca. De asemenea, reclamanţii au solicitat să se constate: nulitatea absoluta a Actului Adiţional din 2010 privind implementarea prevederilor OUG nr 50/2010 atat pentru lipsa consimtamantului reclamanţilor, respectiv nesemnarea acestuia, cat si pentru necomunicarea acestuia conform prevederilor legale; caracterul abuziv si nulitatea absoluta a prevederilor din Actul adiţional din data de 15.09.2010 prin care marja băncii a fost majorata la 6,31 puncte procentuale (de la 2,48 %) iar rata dobânzii curente la 6,5% cu obligarea băncii de a reveni la marja de 2,48 puncte procentuale/an; ca majorarea de către banca a marjei din actul adiţional a fost si este o practica comerciala abuziva conform Legii nr. 193/2000 si incorecta, agresiva, prin constrângere si influenta nejustificata potrivit prevederilor art. 8 si 9 lit. c) din Legea nr. 363/2007. Reclamanţii au solicitat instanţei să dispună: obligarea paratei sa restituie comisionul de administrare in procent de 0,15% încasat de la data semnării contractului de credit si pana la eliminarea acestuia din contract, in moneda in care a fost achitat, adica CHF; obligarea paratei la plata dobânzii legale calculata la sumele reprezentând comision administrare, incepand cu data efectuării plaţilor si pana la restituirea efectiva si integrala a acestor sume; obligarea paratei sa stabilizeze cursul de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate datorate de reclamanţi la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit (10.06.2008 - curs CHF- 2,2746 LEI) incepand cu data primei rate si pana la finalizarea raporturilor contractuale intre parti, cu consecinţa restituirii sumelor încasate in plus cu ocazia plaţii ficarei rate in parte; obligarea băncii de a efectua conversia in lei a creditului la cursul de schimb LEU/ CHF reglementat de BNR pentru data de 10.06.2008, a împrumutului acordat în baza contractului de credit nr. RFI141045251780/10.06.2008, precum şi a tuturor costurilor (accesoriilor) acelui împrumut;  obligarea paratelor la întocmirea unui nou plan de rambursare credit ca urmare a înlăturării clauzelor abuzive din convenţia de credit si din actul adiţional; obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces reprezentând onorariu de avocat.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, în fapt, acestia au încheiat cu parata SC R.B. SA, prin Agenţia Corvinul un Contract de Credit nr. RFH41045251780/10.06.2008 prin care le-a fost acordata suma de 28.616 CHF pentru o perioada de 360 luni cu o dobânda iniţiala fixa in primul an de creditare de 5,5 % pe an, rata care va ramane fixa pana la data primei aniversari a creditului, conform art. 3.6 din contract. Pentru următorii ani de credit, reclamanţii aveau posibilitatea sa opteze, la fiecare data de aniversare a creditului pentru una din variantele de dobanda aniversara: dobanda aniversara fixa pentru un an de creditare, dobanda aniversara fixa pentru trei ani de creditare si dobanda aniversara revizuibila pentru un an de creditare, conform art.3 Costuri, pct 3.1 din contract.

Dupa primul an de creditare, la prima aniversare, mai exact la data de 11.07.2009, reclamanţii au fost inştiinţaţi ca marja băncii este de 4 puncte procentuale (majorata de la 2,48 pp/an) si a fost determinata luând in considerare toate cheltuielile operaţionale si riscul de credit al băncii. De asemenea, reclamanţii au fost informaţi ca banca a decis stabilirea unui nivel al dobânzii revizuibile inferior celui rezultat din formula prezentata in notificare, ajustand dobanda revizuibila la valoarea de 6.5%, reducere care va fi practicata pana la o data ulterioara ce urmeaza a le fi adusa la cunostinta. Tot prin aceea notificare se arata si faptul ca valoarea comisionului lunar de administrare credit ramane neschimbata, adica de 0,15% , aplicabil lunar la soldul total al creditului.

In data de 14.09.2010, ca urmare a intrării in vigoare a OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, reclamanţii au primit in posta o notificare prin care li se aduce la cunstiinta faptul ca sunt invitati sa semneze un act adiţional care va reglementa in principal valoarea comisionului de rambursare anticipata, precum si exprimarea explicita a formulei de calcul a ratei dobânzii, (dupa 2 ani de contract).

Fata de acest aspect, imediat ziua urmatoare, in 15.09.2010 reclamanţii s-au  prezentat la sediul băncii din Hunedoara, unde se afla Agenţia Corvinul a paratei si au solicitat Actul adiţional la contractul de credit insa angajatul băncii le-a spus ca nu este necesara semnarea acestui act adtional, intrucat dobanda va ramane aceeaşi si ca prevederile O.U.G. nr. 50/2010 se vor implemeta in mod automat. In data de 16.09.2010 s-au prezentat din nou la sediul băncii si au cerut in mod expres actul adiţional la contractul de credit si dupa mai multe momente de ezitare, acesta le-a fost totuşi remis, dupa ce a fost completat cu pixul de către insp. Mariana Vasile la valoarea dobânzii si a marjei.

Dupa lecturarea acestui act adiţional, reclamanţii au observat ca acesta nu este numerotat, nu este datat, nu este semnat si stampilat si nici macar nu i s-a cerut semnarea acestuia, de fiecare data spunandu-li-se ca se va implementa in mod unilateral de către banca, indiferent daca suntem sau nu de acord cu modificările aduse.

In data de 20.09.2010 reclamanţii au inregistrat la sediul băncii o notificare prin care si-au exprimat nemulţumirea fata de marja fixa a băncii care a fost majorata la 6,31 puncte procentuale si de asemenea, au aratat ca nu sunt de acord cu încasarea de către banca a comisionului de administrare in valoare de 0,15%,  iar fata de acest aspect au solicitat anularea acestuia. In susţinerea acestei solicitări, au aratat faptul ca, in cuprinsul notificarii efectuata de către banca la prima aniversare a creditului, „marja băncii este de 4 pp/an si a fost determinata luând in calcul toate cheltuielile operaţionale si riscul de credit a băncii” , motiv pentru care incasarea comisionului de administrare in procent de 0,15% lunar nu este justificata de către banca in niciun fel, avand caracter abuziv.

De asemenea, reclamanţii au aratat ca doresc sa primeasca de doua ori pe an modificările ale ratei dobânzii, ca nu sunt de acord că in cazul rambursarii anticipate prima rata lunara sa ramana neschimbata si au solicitat în mod expres sa li se arate care este formula de calcul al DAE în Actul Adiţional.

Banca a înţeles sa nu răspundă solicitărilor reclamanţilor.

La data de 22.02.2011, reclamanţii au primit o noua notificare prin care li se aduce la cunostinta faptul ca la data de 31.12.2010 valoarea Libor CHF 6 luni a crescut de la 0,19% la 0,24%, dar ca banca va menţine valoarea de 0,19% ca apoi, la data de 26.08.2011 sa-i informeze ca indicele Libor 6 luni a crescut la 0,24 % iar ca rata dobânzii aferenta creditului va fi de 6,50%.

La data de 23.07.2012 li se arata ca valoarea indicelui Libor CHF 6 luni a crescut de la valoarea de 0,10% la valoarea de 0,18% si începând cu data de 02.07.2012 rata dobânzii este de 6,44 % ca apoi la data de 12.02.2015 sa li se comunice ca „începând cu 31.12.2014 rata dobânzii aferenta creditului a devenit 6,250% ” ca apoi sa fie stabilita la 5,7454%.

Reclamanţii au solicitat băncii renunţarea la perceperea comisionului de administrare de 0,15% calculat prin aplicarea procentului la sold, in fiecare luna, in baza clauzei de la pct 3.1 ari. 3 Costuri: „începând cu al doilea an de creditare in funcţie de politica de creditare a băncii, evoluţia pieţei de credit sau de serviciul datoriei împrumutatului, banca poate renunţa la incasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare in curs”. Banca insa nu a dat curs cererii formulate de către reclamanţi, deşi au fost buni platnici, nu au înregistrat restante la plata ratelor, rambursarea creditului fiind o prioritate pentru familia acestora, deşi le-a fost foarte greu.

În ce priveşte actul adiţional care alinia contractul de credit la prevederile OUG nr. 50/2010, reclamanţii au aratat ca, acesta nu le-a fost comunicat decât dupa solicitarea lor expresa si prezentarea la banca. Potrivit art. 44 din OUG nr 50/2010 “Orice notificare pe care creditorul o face consumatorului trebuie sa fie semnata, datata si cu număr de înregistrare. Orice notificare ce nu conţine aceste minime informaţii este considerata nula de drept”. Ori, actul adiţional care le-a fost remis la data de 16.09.2010 nu are număr de înregistrare, nu este datat si nici semnat. De altfel, chiar si menţiunile obligatorii cum ar fi numele băncii, a agenţiei si a reclamanţilor lipsesc din acest act adiţional, in unele locuri fiind completat cu pixul.

Fata de acest aspect, din moment ce banca parata nu a informat împrumutatii, în speţa reclamanţii, in legătură cu modifcarile ce vor fi aduse contractului de credit aflat în derulare si din moment ce reclamanţii nu si-au dat acordul prin semnătură, considera ca acel act adiţional este lovit de nulitate absoluta, fiind implementat de către parata in mod abuziv si unilateral.

In ce priveşte contractul de credit, reclamanţii au învederat ca acesta le-a fost prezentat in forma sa finala doar in momentul semnării acestuia, fara a li se acorda anticipat posibilitatea de a-l studia, fara a li se explica de către consultanţii bancari continutul acestuia, respectiv continutul si efectul clauzelor abuzive, înainte de semnare si fara posibilitatea negocierii acestora, banca profitând astfel de poziţia sa de superioritate pe care o are in cadrul raporturilor juridice si de starea acestora de nevoie, impunând clauzele contractuale în profitul ei si in defavoarea consumatorilor.

Nici pana in acest moment banca nu a negociat clauzele contractului cu reclamanţii, neexistand niciun proces-verbal de negociere anexat contractului de credit (printr-o anexa) asa cum prevăd in mod imperativ disp legii in cazul contractelor de adeziune, sarcina probei privind negocierea prealabila revenind băncii potrivit art. 4 alin 3 din Legea nr. 193/2000.

Au solicitat sa se constate abuziva clauza prin care dobanda poate varia prin majorarea marjei fiind incalcat art 14.93 alin 1 pct. 2 lit g) si h) din OG nr. 21/1992, incepand cu data de 02.07.2009.

In motivare reclamanţii au invocaz si Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.321 din 11.10.2011.

Alături de dispoziţiile art.969, art.970 şi art.948 C. civil, reclamanţii au solicitat sa se aiba in vedere si dispoziţiile prevăzute de Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi si consumatori. Astfel, potrivit art.14 din textul legal indicat, consumatorii prejudiciaţi prin contractele care au fost încheiate cu incalcarea prevederilor legii au dreptul de a se adresa instantelor judecătoreşti. Astfel încheierea unui contract cu incalcarea prev. Legii nr.193/2000, face ca acel contract sa aiba o cauza ilicita, ceea ce atrage nulitatea absoluta a clauzelor neconforme cu legea.

În ce priveşte constatarea clauzelor abuzive din contractul de credit enumerate in petitul cererii de chemare in judecata a căror nulitate reclamanţii au solicitat sa fie constatate, raportat la considerentele de drept dezvoltate anterior, reclamanţii au reiterat ca , in momentul in care au încheiat acest contract de credit bancar, au fost pe poziţie de inegalitate in raport cu banca, întrucât contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse in acesta fiind prestabilite de către banca si nu au avut posibilitatea de a modifica sau înlătură vreuna din clauzele acestui contract, intregul act juridic fiindu-le impus in aceea forma. Aceeaşi conduita a avut-o banca si in ce priveşte actul adiţional la contractul de credit, care a modificat ulterior contractul.

În ce priveşte constatarea abuziva a art. 3.2, 3.7 si 11.4 din contract, au solicitat sa se constate ca acestea sunt abuzive, instanta de judecata este obligata a evalua natura unei clauze abuzie nu doar raportandu-se la redactarea gramaticala a clauzei, ci ceea ce intereseaza este înţelegerea fundamentului ei economic de către un consumator mediu avizat si de către consumatorul individual care invoca pretinsul caracter abuziv al clauzei. Fata de acest aspect, s-a arătat ca, în speţă, clauzele referitoare la dobanda, nu expun in mod transparent funcţionarea concreta a modului de variaţie a dobânzii, in asa fel încât consumatorul sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecinţele economice potentiale care rezulta din aceste clauze, in ceea ce il priveşte.

Clauza prev de art. 3.7 este confuza si echivoca in condiţiile in care se stabileste ca dobanda se modifica in mod unilateral, in funcţie de evoluţia pieţei finaciare sau de politica de creditare a băncii, (care sunt aceste politici?), fara a fi precizate elementele care permit băncii dreptul de a modifica unilateral dobanda, respectiv, fara sa fie indicat un indice de referinţa clar in funcţie de care variaza dobanda. În acest sens sunt si disp art. 9 ind 3 lit. (g) si (h) din O.G. nr. 21/1992.

In ce priveşte clauza prev de art. 11.4, reclamanţii considera ca si aceasta clauza este abuziva, din perspectiva art 4 alin 1 din Lg nr 193/2000, fiind îndeplinita condiţia de a nu fi negociata cat si condiţia producerii unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor, avand in vedere ca datorita modului in care este formulata, fara particularizarea situatiei in care opereaza, fara raportare la elemnte obiective si fara indicarea vreunui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, lasand practic la libera apreciere majorarea taxelor si comisioanelor, aceasta clauza este de natura sa creeze un avantaj doar in favoarea paratei.

Clauza prevăzută de art. 3.2 este si ea abuziva, intrucat, in ipoteza in care consumatorul nu-si exercita opţiunea in termenul si modalitatea mentionate (semnarea unui act adiţional) banca este autorizata (de la sine putere) a aplica contractului in curs un anumit tip de dobanda si, mai mult decât atat, fara a preciza cuantumul acesteia ori modalitatea de calcul. Aceasta posibilitatea echivaleaza cu modificarea unilaterala din partea băncii a clauzelor fara consimtamaotul pârtilor.

In ce priveşte art. 3.14 referitor la comisionul de administrare, au arătat ca din modul de redactare a acestei clauze contractuale, acest comision instituie practic o alta dobanda, care in contractul de credit nu este mentionata la rubrica aferenta ci la rubrica comisioane.

Acest comision apare prin cuantumul sau ca fiind nejustificat si disproporţionat de vreme ce pentru acest cost nu este explicata nicio condiţie sau situatie ca ii impune ca necesar, nu este determinat si nici determinabil in raport cu anumiţi factori de piaţa, afirmandu-se generic ca acest comision se datoreaza de către client pentru „monitorizarea de către banca a utilizarii/rambursarii creditului, precum si a indeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta.”

Ori, este evident ca perceperea de către banca a unei sume de bani consistente lunar, necauzata de o necesitatea obiectiva, naşte dubiu in ce priveşte justificarea sa, care trebuie interpretat in favoarea consumatorului, potrivit art. 1 alin 1-3 din Lg 193/2000, fiind dobanda mascata.

Desi acest tip de comision este permis de legislaţia noastra, in acest caz, acest comision nu este justificat, nu reflecta costul real al operaţiunii de administrare, nu este rezonabil si transparent, nu respecta principiul bunei-credinte si al echitatii iar pentru acest motiv reclamanţii apreciaza ca este lovit de nulitate absoluta, prin prisma lipsei cauzei.

În ce priveşte art. 8 din contract referitor la scadenta anticipata, s-a arătat ca acesta clauza este abuziva, intrucat conferă bancii in mod discreţionar dreptul exclusiv de a declara scadent anticipat creditul si de a obliga clientul, sa suporte costuri suplimentare, lucru care nu poate fi primit.

În ce priveşte pct 2 din acţiune, potrivit art 3.1 din contractul de credit, pentru creditul acordat, imprumutatul datoreaza băncii pentru primul an de creditare, o dobanda iniţiala fixa.

In contractul de credit inital, la data semnării, a fost prevăzută in sarcina reclamanţilor o dobanda curenta de 5,5% pe an (art. 3.6 din contract) fara insa a se preciza formula de calcul a dobânzii si elementele componente ale acesteia.

Odata cu intrarea in vigoare a OUG nr. 50/2010, in legislaţie s-a consacrat in mod expres care este formula de calcul a dobânzii, iar calculul acesteia porneşte de la indicele de referinţa, in speţa Libor la care se adauga marja fixa a băncii, stabilita in contractul iniţial.

În ce priveşte aceasta marja fixa, aceasta se determina in funcţie de prevederile contractului iniţial încheiat intre parti. Desi in contract nu s-au prevăzut elementele componente ale dobânzii, la incheieirea contractului s-a avut in vedere marja băncii de 2.48 % in condiţiile in care dobanda a fost stabilita la 5,5%, iar indicele Libor CHF la 6 luni la data incheierii contractului era de 3,0233% (5,5 % - 3,0233% = 2,48%)

Desi nu exista o clauza contractuala care sa stabileasca marja fixa a băncii de 2,48% nu poate duce la concluzia ca o atare marja nu a intrat in componenta dobânzii perceputa de către parata la momentul încheierii contractului, din moment ce acest element este motivul determinant pentru banca la încheierea contractului de credit, reprezentând profitul si costurile băncii.

Prin neprecizarea marjei fixe in contractul de credit, nu se poate înţelege ca banca a decis sa nu adauge o marja fixa partii variabile a dobânzii, ci prevede art. 37 din OUG nr. 50/2008 trebuie interpretate in sensul ca marja fixa, care se adauga indicelui de referinţa, se determina plecând de la nivelul dobânzii practicat la momentul încheierii contractului, in condiţiile in care intre parti nu a intevenit un act adiţional semnat de ambele parti prin care sa fie convenita o alta marja fixa.

Aşadar, intentia partilor a fost in sensul stabilirii unei marje fixe in cuantum de 2.48 % in condiţiile in care dobanda curenta precizata in contract a fost de 5,5% iar aceasta dobanda cuprindea si marja băncii, ca element determinant pentru încheierea oricărui contract de credit.

In ce priveşte capatul de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la cel de la momentul semnării contractului de credit, curs care sa fie menţinut pe toata perioada derulării contractului, reclamanţii au învederat urmatoarele:

La momentul încheierii contractului de credit in cauza, 10.08.2008, raportat la circumstanţele economice de la acel moment precum si la capacitatea acestora de înţelegere a clauzelor contractuale si a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectării centratului.

Astfel, reclamanţii s-au obligat sa returneze creditul contractat la termenele si cuantumul stipulate in contract, având ca premiza cursul valutar al CHF de la aceea data (2,2748 tei) însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii acestora de a-si mai îndeplini obligaţiile contractuale.

Creşterea accelerata a valorii CHF fata de moneda naţionala cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute in vedere la data contractării creditului si, in consecinţa, incumba in sarcina reclamantilor obligaţii vădit disproporţionate fata de cele in considerarea cărora reclamanţii le-au exprimat voinţa de a ma angaja juridic.

Având in vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile si in vederea asigurării unei angajări in deplina cunoştinţa de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituită in sarcina operatorului economic - banca, care are o poziţie dominanta in raport cu consumatorul, obligaţia informării in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (aşa cum se prevede această obligaţie în dispoziţiileart.18 din OG. nr.21/1992) si implicit cu privire la implicaţiile îndatorării si la riscurile reprezentate de volatilitatatea cursului valutar astfel cum reiese din OUGnr.50/2010.

De asemenea, în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi sa ofere consumatorilor informaţii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligaţiilor ce le revin. Aceste obligaţii legale instituite in sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite sa protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse in lipsa unei informări reale cu privire ia acestea, si. pe cale de consecinţa, evitarea unor astfel de situaţii.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper - valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabila iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii fata de moneda naţionala fiind inevitabila, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionat in dreptul european si naţional întrucât este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii drepturilor si obligaţiilor asumate.

Hiper - valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoştinţe de specialitate in domeniul financiar bancar care sa-i permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb si, in consecinţa, asumarea in cunoştinţa de cauza a riscului valutar.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute in vedere de către reclamanţii la momentul încheierii contractului si, pe cale de consecinţa, efectele actului juridic au ajuns sa fie alteie decât cele pe care partile au înţeles sa le stabilească, considera ca se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea in vigoare Noului Cod Civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativa a soluţiilor conturate in practica. Luând in considerare ca noua reglementare consacra ca soluţie legislativa una dintre soluţiile date in jurisprudenţa, in considerarea imperativului de a avea o practica judiciara previzibila, se poate da soluţia statuata in Noul Cod Civil fara a se putea reproşa ca s-ar atribui efect retroactiv legii noi. În sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat CSJ in decizia nr.21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preţ intr-un contract cu executare succesiva.

De asemenea, reclamanţii au subliniat faptul ca nu au cunoştinţe de specialitate in domeniul financiar - bancar care sa le fi permis anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţa al părţilor întrucât hiper - valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul in vederea căruia fost încheiat si executarea acestuia in contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

De asemenea, efectuarea plaţilor in valuta la acest curs ridicat determina o onerozitate excesiva fata de obligaţia asumata, fapt contrar principiului echităţii si bunei credinţe care trebuie sa guverneze executarea contractului.

Acest dezechilibru este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamanţii, risc valutar care nu este reglementat în nici un fel în contract, obligaţia de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluţia parităţii acestei monede străine cu moneda naţională, ducând la un efort financiar enorm din partea reclamanţilor plătind o rată lunară ce reprezintă în lei mai mult decât dublă în prezent, faţă de data încheierii contractului de credit.

Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv.

În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 aliniatul 1 şi articolul 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

Reclamanţii  solicita conversia creditului din CHF in LEI avand in vedere aspectele de mai sus, instabilitatea acestei monedei CHF si stabilitatea LEU dar si pentru faptul ca banca, in mod intentionat a dus o politica agresiva de acordare a creditelor in CHF, oferind informatii inselatoare, împotriva bunei practici ca aceasta moneda CHF este stabila.

Inexistenţa informării este evidentă prin faptul că banca ca şi profesionist nu a adus la cunoştinţă reclamanţilor cursului valutar al francului elveţian pe perioadele anterioare contractării creditului.

Or, este foarte dar că banca a avut cunoştinţă despre fluctuaţia foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda naţională, de caracterul ei valutar instabil dar nu a informat de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca ceea anterioară încheierii creditului cu consecinţa inevitabilă a creşterii costului creditului.

Practic, prin faptul că în politica sa bancară, pârâta a hotărât să acorde credite în franci elveţieni începând cu anul 2006, monedă străină ce se afla la o paritate scăzută faţă de moneda naţională la acel moment dat dar care avea antecedente în privinţa creşterii acestei parităţi, a reprezentat un mecanism de captaţie a consumatorilor atraşi de condiţiile facile de creditare dar care în mod real nu ar fi contractat un atare credit dacă ar fi fost informaţii de instabilitatea valutară a acestei monede străine sau ar fi contractat un atare credit dacă în contract s-ar fi prevăzut că riscul valutar va fi suportat echitabil de ambele părţi.

În speţă, cu puterea evidenţei se constată că obligaţia reclamanţii a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu lei româneşti la o valoare mai mare de peste 100 % decât la data încheierii contractului de credit din cauza unei schimbări excepţionale a împrejurărilor - moneda CHF a avut o apreciere radicală faţă de moneda naţională, LEU-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plăţii creditului, aspect ce face vădit injustă obligarea reclamanţii ia executarea obligaţiei în continuare în această modalitate deoarece: această împrejurare a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor şi întinderea lor nu au putut fi prevăzute în mod rezonabil de noi prin prisma noţiunii de consumator mediu şi normal informat şi în lipsa unei informări obiective din partea băncii; reclamanţii nu si-au asumat riscul schimbării împrejurărilor întrucât în contract nu este menţionat nimic în privinţa riscului valutar motiv pentru care este necesara adaptarea contractului ca soluţie ia această impreviziune şi ca soluţie la restabilire a echilibrului real dat de necesitatea egalităţii dintre părţile contractante în ipoteza existenţei unei clauze abuzive şi înlăturării ei din contract.

In concluzie, conform principiului bunei-credinte, un risc in derularea unei convenţii trebuie asumat de fiecare parte si trebuie sa fie suportat in acelaşi mod, ori, in situatia de fata, toate riscurile sunt suportate de către reclamanţi. De asemenea, reclamanţii, in calitate de imprumutati, si-au asumat o serie de riscuri pe toata perioada derulării contractului, care nu sunt suportate de banca.

Astfel, in cazul constatarii unor clauze abuzive intr-un contract, sancţiunea este nulitatea absoluta si eliminarea acestora din contractul de credit avand in vedere ca acesta se poate derula in continuare si fara acestea.

Din punct de vedere juridic, efectul constatării nulitatii clauzelor contractuale care reglementează clauze abuzive consta in desfiinţarea retroactiva a acestora iar daca clauza contractuala declarata nula si-a produs efectele total sau parţial, tot ce s-a executat in temeiul acesteia se impune a fi restituit integral conform principiului restituito in iniegrum.

Cu alte cuvinte, in situatia in care obligaţia de plata a fost desfiintata dar piaţa a fost efectuata, ea nu este valabil facuta fiind lipsita de cauza.

In speţa, reclamanţii au făcut o plata nedatorata care se impune a fi restituita iar o apreciere contrara din partea instanţei de judecata ar avea ca efect privarea reclamanţilor de un bun al acestora.

În ce priveşte dobanda legala pe care reclamanţii o solicita paratei raportat la suma reprezentând comision de administrare, se apreciaza ca, fiind vorba de o suma de bani, lipsa de folosinţa a acesteia le-a provocat un prejudicu ce se impune a ne fi returnat de la momentul încheierii contractului si pana la data restituirii efective, calculat pe fiecare suma in parte.

Nu in ultimul rand, reclamanţii solicita obligarea paratelor la întocmirea unui nou plan de rambursare credit ca urmare a înlăturării clauzelor abuzive din convenţia de credit.

In probatiune, reclamanţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

În data de 24.07.2015, reclamanţii au depus cerere precizatoare.

În data de 04.11.2015, parata R.B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiata.

În apărare, parata a arătat că, în esenţă, între Banca si reclamanţii S.A.M. si S.M. a fost încheiată o facilitate de credit in anul 2008.

Astfel, in anul 2008 părţile au semnat contractul de credit nr. RFI141045251780 prin care reclamanţilor le-a fost acordata o facilitate de credit in cuantum de 28.616 CHF pentru o perioada de 360 luni. Reclamanţii au optat pentru un produs bancar in CHF avand o dobanda fixa in primul an de creditare, urmând ca la fiecare data de aniversare a creditului, clienta sa poate opta pentru una dintre cele trei variante de dobanda convenite de parti conform art. 3 din Contractul de credit.

La data acordarii creditului rata dobânzii a fost de 5,5% pe an.

Începând cu data de 10.09.2010 clienţi au fost invitati la unitatile băncii pentru a consulta/semna actul adiţional care modifica prevederile contractului de credit conform dispoziţiilor OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Conform prevederilor OUG nr. 50/2010, art. 37, Banca a fost obligata sa prezinte clienţilor o formula de calcul a dobânzii, „raportata la fluctuaţiile indicilor de referinţa EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţa a BNR, in funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adauga o anumita marja, fixa pe toata perioada derulării creditului”.

In acest sens, Banca a respectat prevederile OUG nr. 50/2010 si a modificat contractul de credit in discuţie, exprimând dobanda in funcţie de LIBOR 6 luni 0,19% si aplicand marja de 6,21%.

A precizat ca, marja băncii a fost determinata astfel incat valoarea dobânzii datorata de imprumutati băncii, in momentul aplicarii noilor prevederi legale, sa se menţină nemodificata.

Reclamanţii nu au denunţat aplicarea OUG 50/2010 si nu au semnat Actul Adiţional întocmit de banca in conformitate cu prevederile OUG 50/2010, astfel ca actul adiţional la contractul de credit al clienţilor a fost considerat acceptat tacit de către aceştia si a produs efecte, in conformitate cu termenii in care a fost formulat, intrucat nici consumatorul si nici banca nu a notificat cealaltă parte in sens contrar, in termen de 60 de zile, calculat de la data de 02.01.2011.

A menţionat ca la data de 31.12.2014, pentru creditul acordat banca a calculat o dobanda raportat la un indice de referinţa negativ, respectiv -0,0100 %, - 0,5146 % si - 0,7200 %.

A precizat si faptul ca incepand cu 30 iunie 2011 banca si-a diminuat marja de la 6,2100% la 6,1600 %.

Ca urmare, la data formulării cererii de chemare in judecata dobanda perceputa de banca reclamanţilor este exprimata in funcţie de indicele Libor la 6 luni + marja băncii.

A precizat faptul ca reclamanţii au contractat creditul inainte de intrarea in vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, si ca la momentul semnării Contractului de credit, banca nu avea o obligaţie legala stabilita in sarcina sa de a prezenta si descrie formula de calcul a procentului anual de dobanda in cadrul contractului agreat de comun acord cu clientul.

A arătat ca toate clauzele contractuale prevăzute in Contractul de credit agreat de comun acord cu cei doi clienţi reflecta condiţiile de creditare ale băncii, reclamanţii nefiind obligaţi sa contracteze creditul respectiv, ci avand opţiunea de a incheia contractul de credit in situatia in care erau interesati in acest sens. Prin contractarea creditului, condiţiile au fost acceptate si insusite de către clienţi.

A menţionat ca cei doi reclamanţi au fost informaţi, in mod complet, corect si precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor si serviciilor oferite de banca, astfel incat sa aiba posibilitatea de a face o alegere raţionala intre produsele si serviciile oferite, in conformitate cu interesele sale economice.

A susţinut ca reclamanţi au fost cei care au decis alegerea unui credit in CHF acceptand condiţiile stabilite contractual.

Cu privire la criteriul lipsei de negociere, a învederat ca atata vreme cat parata a dat dovada de transparenta contractuala deplina, clauza de dobanda fiind redactata intr-o maniera clara si comprehensibila pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunostinte de specialitate (astfel cum prevede de altfel art 1. al. (1) din Legea 193/2000). Astfel, orice critica adusa acesteia pe taramul clauzelor abuzive este nefondata si analiza celorlalte criterii subsecvente apare a fi inutila.

Pe de alta parte, Banca este obligata de lege sa probeze negocierea doar in masura in care „pretinde ca o clauza standard a fost negociată cu consumatorul” (art.4 alin.3 teză finala Legea 193/2000), iar in cazul contractelor preformulate, Băncii ii revine obligaţia din art. 5 al Legii 193/2000, fiind in imposibilitatea de a de a face dovada faptului negativ ca la data solicitării creditului cei doi clienţi nu o solicitat a-i fi remis un exemplar din contractul de credit propus.

Simpla afirmaţie a reclamanţilor potrivit careia clauzele referitoare la dobanda nu au fost negociate nu poate conduce de plano la aprecierea acestora ca fiind clauze abuzive.

Cat priveşte cerinţa dezechilibrului contractual semnificativ  in defavoarea consumatorului, a învederat ca legiuitorul naţional si comunitar se refera la dezechilibrul juridic, si nu la cel economic.

Or, instanta de judecata este chemata sa observe ca in corpul contractului exista suficiente drepturi ale imprumutatatilor care lasa acestora puterea de a renunţa oricând la contracte daca ulterior semnării si acceptarii devin nemulţumiţi de costurile sau termenii acestora.

Astfel, reclamanţii au posibilitatea oricând sa ramburseze anticipat creditul fara costuri, fiind scutiti de orice comision in acest sens.

Pe de alta parte, desi dispoziţiile Legii 193/2000 nu definesc noţiunea de "dezechilibru semnificativ”, o astfel de ruptura a echilibrului contractual este definita la art. 1221 si 1222 din Codul civil pe care le invoca intrucat in speţa sunt in prezenta unui contract cu executare succesiva care a cunoscut modificări ulterior intrării in vigoare a Noului Cod civil.

Prin urmare viziunea legiuitorului despre ce se intelege prin „diferenţa considerabil de mare”, „dezechilibru semnificativ” poate fi avuta in vedere inclusiv la soluţionarea prezentului dosar.

In aceste condiţii, pentru ca o clauza contractuala sa poata fi calificata ca fiind abuziva, ar fi necesar ca dezechilibrul produs in detrimentul consumatorului sa fie de o asemenea amploare incat: sa nu poata fi prevăzut de către un consumator in mod obiectiv; sa nu permită consumatorului sa atinga scopul urmărit prin încheierea contractului de credit.

Or, analizand clauzele contractuale supuse controlului instantei, se poate observa faptul ca, niciuna dintre acestea nu este de natura a produce un astfel de dezechilibru in detrimentul consumatorilor.

In concluzie, clauzele contractuale ou fost in încheiate conform voinţei parţilor, fiind totodata in concordanta cu legislaţia incidenţa naşterii raporturilor juridice dintre banca si cei doi imprumutati.

Cu privire la clauzele contractuale privind dobanda, parata a arătat următoarele:

La data încheierii contractului de credit nu exista obligaţia legala expresa ca nivelul dobânzii sa fie detaliat in contract in funcţie de un anumit indice de referinţa, cu menţionarea formulei de calcul in funcţie de acest indice de referinţa, iar perceperea unei dobânzi variabile este permisa de dispoziţiile legale in vigoare (atat inainte, cat si dupa apariţia OUG 50/2010 pentru modificarea si completarea unor acte normative privind protectia consumatorilor).

Conform Legii nr. 193/2000 in forma in vigoare la data încheierii contractului de credit, banca trebuia sa specifice/sa precizeze in contract „un motiv” de variaţie dobânzii (alin.l lit.a) din anexa), nu un criteriu de variaţie sau sa se raporteze strict la un indice. Or, in contract acest motiv este precizat („in funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii”).

Din moment ce prin contract s-a convenit ca imprumutata/codebitorul datoreaza băncii o dobanda revizuibila de la momentul acordarii creditului, variaţia ratei dobânzii curente la nu poate fi considerata ca fiind o modificare unilaterala a clauzei contractuale.

A menţionaz ca valoarea indicelui LIBOR nu a fost singurul indice care a condus la evoluţia dobânzilor; tocmai acesta este motivul pentru care in contractele de credit au fost uzitati iniţial termeni ca „evoluţia pieţei financiare”- ca elemente obiective si independente de voinţa băncii, întrucât aceştia inglobeaza in continutul lor toti indicatorii aferenţi acestei pieţe: costurile de refinantare de pe piaţa monetara/de capital, costurile surselor de finanţare proprii, costurile furnizorilor de servicii, prime de risc; indicatori care datorita specificităţii lor nu pot fi expuşi in termeni uzuali (empiric).

Apreciaza ca cele menţionate de către reclamanţi sunt neintemeiate intrucat inca din faza precontractuala cand s-a completat cererea de credit, clienţii au cunoscut modul de percepere a dobânzii, respectiv dobanda revizuibila.

Imprumutatii au fost cei care au ales acest tip de produs bancar dintr-o paleta larga de produse oferite clienţilor.

Prevederile contractuale cu privire la dobanda sunt clare si inteligibile, mentionadu-se in mod simplu fara ambiguitati faptul ca imprumutatii au o dobanda revizuibila.

La data contractarii creditului băncile erau obligate sa menţioneze in cuprinsul contractelor de credit, un motiv intemeiat pentru a putea modifica unilateral dobândă

Deci, legiuitorul nu a prevăzut la acea data, obligarea băncilor de a insera in contractele de credit modalitatea de calcul a dobânzii, respective sa prezinte detaliat toti indicatorii financiari ce intra in componenta dobânzii. La acea data dobanda era calculata avand in vedere mai mulţi indicatori financiari si anume CDS-riscul de tara, LIBOR la care se adauga marja, cheltuielile de logistica + costurile privind rezerva minima obligatorie către BNR. Pentru a cuprinde toti aceşti indicatori intr-o formula care sa fie înţeleasa si de clienţi, banca a decis folosirea sintagmei „evoluţia pieţei financiare”, intrucat a apreciat ca aceasta inglobeaza toti indicatorii prezentati mai sus. Aceasta sinagma este folosita doar in ceea ce priveşte dobanda curenta revizuibila/variabila.

Banca pentru acordarea împrumutului cumpără valuta de pe piaţa externa, (fiind vorba de acele refinantari externe pe piaţa monetara/de capital) intrucat creditele nu sunt finantate doar din surse proprii ( depozite ale clienţilor pentru care banca plăteşte la rândul sau dobanda) ci si atrase. La data contractarii creditelor de către clienţii in cauza, banca a preconizat/prefigurat un anumit profit din derularea acestui contract.

Datorita evoluţiei pieţei financiare puterea de cumparare a valutei împrumutate s-a modificat, scazand in mod simţitor, iar pentru a beneficia de aceste împrumuturi, băncile străine au crescut prima de risc, (aceasta se stabileste in raport cu raiting-ul de tara, in funcţie de stabilitatea pieţei de capital), cerând mai multe garanţii băncilor din Romaina in vederea acordarii acestor împrumuturi. Crescând prima de risc, automat BNR a impus creşterea costului rezervei minime obligatorii de către banci, ce constituie o suma de bani blocaţi; pe aceasta rezerva constituita de fiecare institutie financiara in parte, băncile primesc o dobanda cu mult sub dobânzile practicate pe piaţa financiara. In concluzie, daca o singura componenta a întregul mecanism financiara-bancar are o problema, aceasta se resfrange, are consecinţe si asupra celorlalte elemente/indici ce implica costurile de finanţare.

In anul 2010 ca urmare a modificărilor legislative in ceea ce priveşte protecţia consumatorului, prin apariţia OUG 50/2010, R.B. a notificat reclamanţii, despre obligativitatea incheierii unui act adiţional in care exprimarea valorii ratei dobânzii trebuie făcuta in funcţie de un singur indice de referinţa public (LIBOR).

Ca urmare, banca a respectat prevederile O.U.G. nr. 50 /2010 si a exprimat dobanda in funcţie de un indice unic de referinţe (Libor) si a aplicat o marja fixa, deci la valoarea indicelui de referinţa (Libor) din anului 2010.

Astfel ca, cele doua clauze prevăzute la art. 1 alin 1 si alin.5 din actul adiţional incheiat la contractul de credit nu contravin dispoziţiilor legale incidente in materia protecţiei consumatorilor, fapt pentru care instanţa este in drept sa respingă acest capat de cerere ca neintemeiat.

A învederat ca legiuitorul nu a impus prin O.U.G. nr.50/2010 obligativitatea scăderii dobânzilor din contractele de credit, ci a dorit impunerea unei mai mari transperante in exprimarea acestora.

Urmare a implementării O.U.G. nr.50/2010, actul diţional pus la dispoziţie de banca imprumutatilor, in termenul stabilit de lege, a devenit opozabil acestora, contractul si actul adiţional devenind astfel "legea partilor".

Pe de alta parte, a menţionat ca actul adiţional nu a fost denunţat expres de către reclamanţi, potrivit art. II alin.2 din Legea nr.288/2010, pentru aprobarea OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori potrivit cu care "Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit pana la data intrării in vigoare a prezentei legi, isi vor produce efectele in conformitate cu termenii in care au fost formulate, cu excepţia cazului in care consumatorul sau creditorul notifica cealalta parte in sens contrar, in termen de 60 de zile de la data intrării in vigoare a prezentei legi", astfel ca, in acest moment părţile au stabilita o dobanda variabila raportata la indicele LIBOR la 6 luni la care s-a adaugat o marja astfel cum a fost prevăzută de actul adiţional nedenuntat.

Desi, reclamanţii susţin ca au denuntat aplicarea OUG nr.50/2010, aceştia nu au făcut dovada depunerii acelui inscris la R.B..

In lipsa unei astfel de cereri considera ca au devenit aplicabile dispoziţiile art.ll alin.2 din Legea nr.288/2010, asa cum am precizat mai sus.

Pentru orice contract (fie el de împrumut, închiriere, antepriza, etc.) legea permite partilor sa stabileasca penalitati, daune, pentru neexecutarea ori executarea necorespunzatoare a obligaţiilor contractuale. Banca in calitate de imprumutator si-a îndeplinit obligaţia si a pus la dispoziţia reclamanţilor creditul, iar aceştia au obligaţia (obligaţie prevăzută in contract cat si in lege, art. 1584 Cod civil) de o restitui suma împrumutata la termenele stipulate, in caz contrar, fiind obligaţi la penalitati.

Astfel, OUG nr. 50/2010 prin Art. 38 - alin (2) prevede ca

„Dobânda penalizatoare se calculeaza pe baza de procent fix si se aplica la sumele restante în conformitate cu prevederile contractului de credit, cu excepţia sumelor provenite din calculul dobânzii”.

Este evident, pentru oricine ca aceasta dobanda penalizatoare, pe de o parte este clar reglementata de acte normative, iar pe de alta parte ea se aplica numai sumelor/ratelor restante pana la achitarea lor si nu la intreg creditul.

Parata a invocat lipsa de temeinicie a capatului de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de administrare.

Analizand continutul clauzei contractuale privitoare la comisionul de administrare se poate observa faptul ca aceasta este exprimata fara echivoc, intr-un mod clar si inteligibil, in asa fel incat sa conducă la concluzia indubitabila ca, la momentul acordului de voinţa, consumatorului nu i-a fost ascunsa inserarea lui in cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizati pentru stipularea au fost clari, limpezi, accesibili si apti de a fi intelesi cu ajutorul gândirii logice.

Având in vedere ca întreaga acţiune vizeaza tocmai caracterul adecvat al preţului, desi clauza este exprimata in mod clar si inteligibil, apreciaza ca prin raportare la art. 4 din Legea nr. 193/2000, aceasta cerere apare ca profund nelegala.

Afirmaţia cum ca acest comision de administrare ar fi o dobanda mascata este mai mult decât tendenţioasa, in condiţiile in care comisionul este complet definit de contract si de lege - art. 36 al. (3) din OUG nr. 50/2010. Astfel, nu este vorba in speţa de vreun comision exotic, necunoscut pieţei si consumatorilor, ci de un comision care are o definiţie expresa legala.

Din prevederile contractuale rezulta faptul ca acest comision de administrare este perceput „Pentru monitorizarea de către Banca a utilizarii/rambursarii creditului, precum si a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta in baza contractului de credit”.

Acest comision este perceput in mod legal de R.B. S.A., clauza din contract fiind legala si in concordanta cu voinţa partilor. Scopul acestui cost al contractului (comisionul de administrare credit) a fost explicat reclamanţilor si a fost acceptat de acesta prin semnarea contractului.

Din art.36 din OUG nr.50/2010, rezulta ca singura limitare impusa de legiuitor in ceea ce priveşte comisionul de administrare este aceea ca el sa fie calculat la soldul creditului.

Prin urmare, insusi legiuitorul justifica perceperea acestui comision cu aceleaşi argumente cu cele invocate de parata. Or, daca un act normativ prin care s-au edictat norme mai aspre, pentru a veni in sprijinul consumatorului, stabileste ca acest comision este unul legal, in lumina dispoziţiilor legale anterioare care erau in vigoare la data contractului in speţa si care erau mult mai relaxate pentru finanţator, este evident ca acest comision nu poate aparea ca fiind unul abuziv. Ca atare acest act normativ confirma legalitatea comisionului de administrare.

Departamentele implicate/costurile asociate reflectate in comisionul lunar de administrare sunt : Departament colectare retail (cheltuieli de resurse umane, logistica, utilizare aplicaţii informatice, contactare telefonica, interogare baza de date, cheltuieli executare), Departament garanţii (cheltuieli de resurse umane, logistica, utilizare aplicaţii informatice, contactare telefonica, cheltuieli deplasare), Agenţia băncii (cheltuieli de resurse umane, logistica asociata funcţionarii agenţiei bancare, utilizare aplicaţii informatice, printare formulare, costuri aferente reînnoirii ipotecii). Exista si alte operaţiuni postacordare : primirea si procesarea solicitărilor clientului referitoare la : retragere din credit, rambursari in avans, modificare data scadenta, modificare conturi rambursare, vacanta 3 rate, schimbare garanţie, acord închiriere imobil, renunţare calitate codebitor, restructurare, consolidare etc.

In ceea ce priveşte clauza prevăzută de art.8 din contract, parata a arătat că aceasta nu contravine legislaţiei naţionale.

Considera ca aceasta clauza este clara si explicita stabilind in mod clar condiţiile in care Banca poate declara scadenta anticipate.

Apreciaza ca aceasta clauza nu este abuziva, de vreme ce chiar Codul civil si Codul de procedura civila prevăd sancţiuni energice in cazul in care debitorul „nedestoinic" nu isi îndeplineşte in mod corespunzător obligaţiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului supensiv acordat in materie contractuala (art. 1025 din vechiul Cod civil) sau al termenului de gratie sau al termenului de gratie in vederea punerii in executare a unei hortarari judecătoreşti (art. 263 si art. 382 din vechiul Cod de procedura civila).

In ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 11.4 din contract, a aratat ca aceasta nu contravine legislaţiei naţionale.

Teza a doua din art. 11.4 are in vedere modificarea dobânzii fara a fi necesar încheierea de acte adiţionale, atunci cand valoarea indicicelui Libor se modifica, existand insa obligaţia băncii de a emite, la solicitarea reclamanţilor, un grafic de rambursare cu dobanda nou stabilita.

A invocat prevederile art.9 indice 3 lit. j) din OUG 174/2008 care mentioneaza faptul ca: „pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului, conform condiţiilor contractuale, furnizorul de servicii financiare este obligat să notifice consumatorul, în funcţie de opţiunea scrisă a acestuia, exprimată în contract, prin una sau mai multe metode: scrisoare recomandată, e-mail, sms, şi va pune la dispoziţia acestuia un nou grafic de rambursare”.

A susţinut ca prevederile contractuale se completeaza cu Condiţiile general bancare pentru persoane fizice ce au fost aduse la cunostinta clienţilor, in care se mentioneaza in mod expres modalitatea de informare cu privire la modificarea costurilor.

Or, fata de dispoziţiile legale invocate, rezulta in mod clar ca nu exista nicio obligaţie pentru parti de a semna acte adiţionale atunci cand modificarea dobânzii este determinata de modificarea valoriii indicelui de referinţa, in cazul de fata de modificarea Libor la 6 luni.

Referitor la solicitarea privind stabilizarea cursului de schimb la data semnării contractului, a arătat următoarele:

In primul rand, contractul de credit prevede printr-o clauza clara si fara echivoc faptul ca restituirea împrumutului se va efectua in moneda in care a fost acordat creditul si nu intr- o alta moneda.

Prin restituirea creditului in CHF nu se creează intre drepturile si obligaţiile partilor un dezechilibru semnificativ, intrucat riscul valutar este suportat atat de creditor, cat si de către împrumutat.

In al doilea rand, potrivit ort. 40 alin. 5 din OUG nr. 50/2010 „Creditorii nu au dreptul sa refuze încasarea ratelor de credit in moneda in care s-a acordat creditul”. Per a contrario băncile sunt obligate sa incaseze ratele plătite de client in moneda in care s-o acordat creditul.

Parata consideram ca nu se pune problema caracterului abuziv al respectivei clauze in condiţiile in care, pe de o parte banca nu influenteza evoluţia CHF in raport cu moneda naţionala, iar pe de alta parte banca nu percepe ratele intr-o alta moneda si nici nu efectueaza schimbul valutar in moneda creditului. Mai mult, parata nu a impus sau solicitat nici celor doi reclamanţi si nici unui alt client al Băncii, rambursarea creditului la un anumit curs valutar sau efectuarea schimbului valutar la ghişeele Băncii, singura obligaţie a acestora fiind de o rambursa ratele in aceeaşi moneda in care au primit împrumutul, aceştia fiind liberi sa achiziţioneze voluta de la orice prestator de servicii de acest fel.

In cel de-al treilea rand, Banca a informat reclamanţi cu privire la tipul de credit solicitat si cu privire la costurile aferente creditului in CHF, iar reclamanţii in cunostinta de cauza, constienti fiind de posibilitatea modificării cursului de schimb, fiind de notorietate ca piaţa valutara este o piaţa libera, guvernata doar de cerere si oferta, au hotarat sa contracteze creditul in franci elveţieni considerând ca riscul modificării cursului este acoperit de rata mai mica pe care o avea de plata si de posibilitatea de a primi o suma mai mare de bani decât daca ar fi contractat un credit in lei, la care dobanda era mult mai mare.

Reprezentanţii Băncii nu au fortat in niciun fel reclamanţi sa solicite creditul in CHF in detrimentul creditului in RON sau EUR, dimpotrivă, asa cum rezulta din Cererea de credit anexata prezentei si semnata de aceastia, reclamanţi sunt cei care au solicitat creditul in aceasta moneda, apreciind ca, in comparaţie cu celelalte este mai avantajos si raspundea nevoilor acestora de la acea data.

Mai mult decât atat, prin insesi Cererea de credit din anul 2008, reclamanţi au solicitat in mod expres acordarea unui credit in franci elveţieni, asa cum reiese din paragraful 4 din respectiva cerere.

R.B. S.A. nu a făcut decât sa dea curs solicitării clienţilor si manifestării libera de voinţa a acestora, luând decizia sa acorde creditul solicitat conform condiţiilor solicitate de imprumutati prin Cerere de credit.

A aratat ca existenta riscului valutar (asumat si de banca de altfel) era cunoscuta celor doi reclamanţi, aceştia cunoscând obligaţia efectuării plaţilor legate de credit in aceeaşi moneda cu cea in care se acorda, inca din faza precontractuala , cand au solicitat efectuarea de calcule pentru determinarea valorii maxime a împrumutului la care se poate încadra raportat la veniturile iniţial declarate si probate ulterior cu documente.

Mai mult, este de notorietate faptul ca o valuta nu are niciodota un raport fix cu o alta valuta, toata lumea cunoscând co valutele (valoarea lor) creste/scade pe parcursul timpului funcţie de economie (cerere si oferta).

Faptul ca acest risc s-a produs intr-o pondere mai mare decât a sperat reclamanţi, nu înseamnă ca nu era prevăzut si conştientizat de către reclamanţi. Cei doi imprumutati au prevăzut si trebuiau sa prevadă riscul intaririi CHF fata de Leu, pe care si l-au asumat, sperând ca acesta nu se va produce in considerarea celorlalte avantaje pe care le aducea creditul.

In ceea ce priveşte invocarea impreviziunii, parata a arătat ca aceasta nu poate fi aplicata in prezenta cauza.

Clauzele contractuale incriminate de reclamant ce prevăd rambursarea in moneda in care s-a acordat creditul, nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare nu este vorba despre o sarcina plasata nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitorul), ci despre o consecinţa fireasca a principiului nominalismului monetar, care inseamna in esenţa ca, in cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat sa restituie aceeaşi suma de bani in aceeaşi valuta primita.

In al doilea rand, contractul supus analizei are in vedere un contract cu executare succesiva pe cand in cazul de fata executare contractului este dintr-o data.

Conform art. 1584 Cod civil obligaţia principal a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenta lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate si de aceeaşi calitate, indifferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului si acela al plaţii.

Prin urmare, intrucat creditul a fost acordat in moneda CHF, la scadenta trebuie restituita suma împrumutata in aceasi moneda, imdiferent de scaderea sau sporirea valorii monedei (principiul nominalismului monetar - consacrat expres de art 1578 Cod civil, si mentinut prin Noul cod civil in art. 2164).

Creditul in litigiu a fost acordat / tras efectiv in CHF, astfel incat si rambusarea sa se va face in moneda in care s-a acordat creditul(CHF), pe care împrumutatul o poate procura la libera sa alegere, fie de pe piaţa (alte banci/case de schimb) fie prin cumparare de la Banca imprumutatoare.

Prin formularea acestui petit, se urmăreşte tocmai modificarea contractului, desi clauzele care prevăd obligativitatea rambusarii creditului nu sunt abuzive.

Mai mult decât atat, reclamanţi, dupa trecerea unui interval de 8 ani au descoperit ca anumite clauze din contractul de credit ar fi abuzive, respectiv ca aceştia nu trebuia sa restituie creditul in CHF, ci in Lei.

Parata apreciaza ca prezenta acţiune este o dovada de rea-credinta a celor doi reclamanţi si o încercare nefericita de a obţine o îmbogăţire fara justa cauza de vreme ce R.B. S.A. nu a făcut altceva decât sa dea curs solicitării celor doi reclamanţi acordând, asa cum a aratat mai sus, creditul solicitat conform condiţiilor solicitate de imprumutati prin Cerere de credit.

Faţă de petitul 3 al reclamanţilor prin care se solicita denominarea in moneda naţionala a plaţilor, in principiul din regulamantul valutar conform carora preţul mărfurilor sau valoarea serviciilor intre rezidenţi se plăteşte in moneda naţionala, susţine ca este nefondat:

La data încheierii contractului de credit era in vigoare Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar, iar acordarea de împrumuturi bancare in valuta de către institutiile de credit rezidente către clienţii rezidenţi ai acestora era permisa de lege, fiind încadrata in categoria operaţiunilor de cont financiar, ce pot fi efectuate in mod liber, fie in moneda naţionala, fie in valuta, derularea celor in valuta fiind conditionata de acordul de voinţa al pârtilor (art.3.3), manifestat expres in speţa de fata prin clauzele contractului.

Mai mult, considera ca petitul cererii de chemare in judecata excede dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, in condiţiile in care actul normativ este aplicabil doar in raport cu clauzelor contractuale, clauze la care reclamanţii nu au făcut nicio referire (nu le-au indiat) si care la o simpla lecturare a contractului de credit si a actelor adiţionale se poate constata in mod cert ca in continutul acestora nu exisă nicio clauza care sa oblige părţile la conversia creditului dintr-o valuta in alta valuta.

A susţinut ca obiectul contractului il formeaza lucruri fungibile (de gen) si consumptibile potrivit naturii lor, împrumutatul devine proprietar si suporta riscurile (art. 1577 Cod civil), iar principala obligaţie a împrumutatului este obligaţia de restituire la scadenta lucruri de acelaşi gen, in aceeaşi cantitate si de aceeaşi calitate (art. 1584 Cod civil), indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului si acela al plaţii.

Fiind aşadar o clauza care prevede obligaţii legale esenţiale ale reclamanţilor, Legea nr. 193/2000 nu este aplicabila, astfel cum prevede expres art. 3 alin. 2 din aceasta lege, astfel ca instanţa ar trebui sa retina inadmisibilitatea acţiunii in constatare a caracterului abuziv introdusa in cauza.

În drept, parata a invocat dispoziţiile art. 201 alin. 1 Cod procedura civila, art. 969, 970, 1169, art. 1584 Cod civil, OUG 174/2008, pct. II care modifica OG 21 / 1992, Legea 193/2000 si Anexa A la aceasta, OUG nr.50/2010, precum si toate textele de lege invocate pe calea prezentei. în  probatiune, parata a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri si interogatoriul reclamanţilor.

În cauză, instanţa a administrat proba prin înscrisuri şi interogatoriul reclamanţilor.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele

În fapt, între R.B. S.A., în  calitate de bancă, şi soţii S.A.M. si S.M., în calitate de împrumutati, a intervenit Contractul de credit nr.RFI41045251780 din 10.06.2008, prin care banca a acordat un credit în valoarea de 28.616 CHF, din care 11.000 CHF a fost utilizat pentru achitarea facilităţii acordate prin contractul de credit nr.RF41044946244 din 01.04.2008, 616 CHF pentru achitarea comisionului de procesare şi 17.000 CHF a fost utilizat pentru nevoi personale nenominalizate, ce a fost acordat pentru o perioada 360 luni (filele 15-21).

Având în vedere prevederile art.95 din O.U.G. nr.50/2010, R.B. S.A, în calitate de creditor, a emis Actul adiţional  din 15.09.2010 la Contractul de credit nr.RFI41045251780 din 10.06.2008, prin care s-a hotărât, printre altele, o nouă formulă de calcul a ratei dobânzii, şi anume marja băncii de 6,31% + indicele de referinţă Libor la 6 luni (0,19% la acel moment) (f.24-28).

Referitor la modul de încheiere a Actului adiţional, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 95 (în forma în vigoare pana la 02.01.2011), „(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.(...) (5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.”

În speţă, avand în vedere faptul că reclamanţii au recunoscut că au intrat în posesia proiectului de act adiţional în data de 14.09.2010, precum şi împrejurarea că aceştia nu au refuzat în mod expres acest proiect de act adiţional, ţinând seama de dispoziţiile art.95 alin.5 din OUG nr.50/2010 (în forma în vigoare pana la data de 02.01.2011), instanţa apreciază că reclamanţii au acceptat tacit actul adiţional.

Drept pentru care, instanţa nu va ţine seama de argumentele reclamanţilor privind lipsa consimţământului acestora sau necomunicarea actului adiţional potrivit dispoziţiilor legale.

De asemenea, reclamanţii nu au probat că la încheierea actului adiţional banca a avut un comportament „incorect, agresiv, prin constrângere si influenta nejustificata”.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale se reţine că reclamantii au solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale:

- care prevăd că modul de calcul al dobanzii potrivit contractului de credit (art.3.2., art.3.7., art.11.4);

- care prevăd perceperea unui comision de administrare (ar.3.14);

- care prevăd că obligaţia ca plata să se facă în moneda în care a fost acordat creditul;

- referitoare la cazurile de neîndeplinire şi, respectiv la dreptul bancii de a declara scadenţa/exigibilitatea anticipata a creditului (art.8);

- care prevăd că modul de calcul al dobanzii potrivit Actului adiţional (art.I alin.1)

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 (în vigoare la momentul încheierii contractului de credit) „ Art. 2. -  (1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

În cauză, se reţine că pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată, care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, iar reclamanţii sunt consumatori în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta autorul reclamanţilor a acţionat în scop personal, în afara oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.

În baza art.4 din Legea nr.193/2000, pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie sa verifice următoarele condiţii: 1) clauza contractuală să nu fie fost negociată; 2) prin ea însăşi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3) dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe. De asemenea, instanţa trebuie să ţina seama de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toţi factorii care au determinat încheierea contractului, precum  si de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Întrucat aceste cerinţe trebuie întrunite cumulativ, instanţa nu poate primi susţinerile reclamanţilor în sensul că lipsa negocierii ar atrage în mod automat sancţiunea nulităţii clauzelor atacate pe calea prezentei acţiuni. 

În ceea ce priveşte mecanismul de formare a dobânzii potrivit Contractul de credit, în formă iniţială, instanţa reţine următoarele:

Având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de credit, suma lunară de plată urma a fi stabilită în condiţiile art.3.1. (2) şi art.3.2, în funcţie de opţiunea reclamanţilor, că începand cu data de 11.06.2009 si până la data încheierii actului adiţional, în lipsa opţiunii reclamanţilor, banca a perceput o dobanda variabila de 6,5%, precum şi împrejurarea că reclamanţii nu au probat existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor contractante, în detrimentul împrumutaţilor, coroborat cu prevederile art.I.1. din Actul adiţional nr.1 din 15.09.2010 la contractul de credit nr.RFI41045251780 din 10.06.2008, ce au pus capăt oricărei posibilităţi de modificare a ratei dobanzii în funcţie de politica subiectiva a bancii, instanţa apreciază că, în cauza dedusă judecăţii, stipulaţiile contractuale cuprinse în art.3.2., 3.7. şi art.11.4 din Contractul de credit, nu constituie clauze abuzive, întrucât, aceste clauze nu au produs şi nici nu mai pot produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor celor două părţi, în detrimentul reclamanţilor – consumatori.

Cat priveşte modul de calcul al dobanzii potrivit Actului adiţional (art.I alin.1), instanţa apreciază că această prevedere contractuala nu este abuzivă, pentru considerentele ce urmează:

Avand în vedere faptul că în contractul de credit (în forma iniţiala) rata dobanzii nu se calcula prin raportare la vreo marjă fixă a băncii, instanţa apreciază nejustificate susţinerile reclamanţilor referitoare la faptul că banca a majorat în mod unilateral marja de la 2,48% la 6,31%.

Pe cale de consecinţă, nu corespunde adevărului susţinerile reclamanţilor în sensul că „majorarea de catra banca a marjei din actul adiţional a fost si este o practica comerciala abuzivă conform Legii nr.193/2000”.

La momentul acordării creditelor banca, era îndreptăţită să însereze clauza prin care dobânda contractuală urma să varieze în funcţie de evoluţia unor indicatori obiectivi, fără a fi ţinută să menţioneze în mod expres marja băncii.

În acest context, trebuie amintit şi textul art.9³ lit.g) din O.G. nr.21/1992, ce a fost introdus ulterior acordării creditelor (prin OUG nr.174/2008), care a stabilit în sarcina furnizorilor de servicii financiare următoarea regulă „în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: 1. variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”.

Pe de altă parte, analizând conţinutul clauzei din Actul adiţional privind modul de calcul al dobanzii, instanţa constata ca ambele parti au fost de acord ca dobanda sa fie variabila.

Astfel, vazand că după încheierea actului adiţional, dobanda este compusă din marja fixă a băncii de 6,31% + indicele de referinţă Libor la 6 luni, instanţa apreciază că noua formula de calcul a dobanzii respectă dispoziţiile art.37 lit.a) din OUG nr.50/2010, art.9³ lit.g) din O.G. nr.21/1992, cat si dispoziţiile Legii nr.193/2000.

Drept pentru care, instanţa apreciază neîntemeiata solicitarea reclamanţilor de a obligarea a bancii de a reveni la marja de 2,48%.

În privinţa clauzei contractuale care prevede perceperea unui comision lunar de administrare a creditului de 0,15% din soldul creditului, instanţa apreciaza că aceasta nu este abuzivă.

Făcând aplicarea dispoziţii legale sus-menţionate situaţiei de fapt din speţă, instanţa constată, pe de o parte, că respectiva clauză contractuală privind comisionul de administrare nu a fost negociată direct cu reclamanţăii, ci este preformulată. Mai mult, reţine instanţa că pârâta nu a făcut dovada negocierii directe a contractului cu reclamanţii, în acord cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte însă, instanţa apreciază că respectiva clauză contractuală nu creează în detrimentul reclamantilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În primul rând, comisionul de administrare a fost determinat în mod transparent, clar şi precis la momentul încheierii contractului, iar formula sa de calcul este prezentată în mod clar şi fără posibilitate de interpretare, pârâta neavând posibilitatea, în mod unilateral, de a modifica cuantumul acestui comision în funcţie de criterii neverificabile. Clauza referitoare la comisionul de administrare a fost redactată în termeni clari şi nu necesită cunoştinţe de specialitate pentru determinarea respectivului comision.

În al doilea rând, comisionul fiind o componentă a costului creditului, pe lângă dobândă, instanţa apreciază că orice client prudent şi diligent ar fi trebuit să îl ia în considerare în alegerea produsului de creditare. În plus, încercarea reclamantului de înlăturare a acestui comision din conţinutul contractului de credit la aproximativ 7 ani de la încheierea acestui contract şi după plata fără rezerve a acestuia în această perioadă vine, în opinia instanţei, în contradicţie cu principiile fundamentale ale dreptului civil reglementate de art. 969 şi art. 970 C.civ. potrivit cărora „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.” şi „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă [...].”

În acelaşi sens, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 (introdus în data de 31.12.2007), în măsura în care clauzele referitoare la preţul contractului sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte.

Prin această dispoziţie se urmăreşte evitarea ca un consumator să utilizeze legislaţia clauzelor abuzive pentru a contesta preţul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.

În al treilea rând, stabilirea şi perceperea unui comision de administrare nu erau interzise la momentul încheierii contractului de credit, nici pe parcursul derulării acestuia până în prezent, ci dimpotrivă au fost şi sunt permise în mod expres prin O.U.G. nr. 50/2010, respectiv art. 36 potrivit căruia „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.”

În al patrulea rând, nemenţionarea obligaţiei corelative „perceperii comisionului de administrare” în contract nu poate atrage caracterul abuziv al acestui comision. 

Reclamantii nu au dovedit că a solicitat explicaţii pârâtei la momentul încheierii contractului cu privire la activităţile acoperite de acest comision. Astfel, comisionul de de administrare este perceput, cum de altfel îi este şi denumirea, pentru administrarea  creditului, respectiv pentru operaţiunile pentru întreţinerea lunară a creditului, pentru monitorizarea rambursării acestuia, cheltuieli pentru mentenanţa bazei de date, pentru raportări, pentru arhivare, pentru evaluări periodice ale clientului/creditului.

În al cincilea rând, cuantumul total al comisionului de administrare nu demonstrează caracterul abuziv al clauzei care îl reglementează. Achitarea sumei de 0,15%/lunar la soldul creditului nu creează un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor contractuale. Astfel cum a fost anterior reţinut, cuantumul acestui comision ar fi trebuit luat în considerare anterior semnării contractului de credit, ca şi componentă a costului creditului. Faptul că reclamantii consideră în prezent acest comision este prea mare nu poate conduce la înlăturarea acestuia din contract, în virtutea celor două principii antemenţionate (art. 969 şi art. 970 C.civ.).

Pentru a ajunge la concluzia că perceperea comisionului lunar de administare de 0,15% nu este abuziv, instanţa a avut în vedere şi faptul banca a perceput comsionul de administrare prin raportare la soldul creditului.

Clauza de risc valutar cuprinsă la art. 4.1 şi la art. 4.2 din Contractul de împrumut nu are caracter abuziv, întrucât clauzele referitoare la moneda creditului şi la riscul valutar ţin de aplicarea şi prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părţi a regulii de drept comun privind restituirea sumelor de bani împrumutate.

Instanţa reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamanţi la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, consumatorul fiind obligat la a depune un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.

Instanţa are în vedere că reclamantii au avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzelor contractuale privind moneda de acordare a creditului, putând opta între mai multe tipuri de credite în diverse monede de schimb (naţională sau în valută), alegând, în final, din portofoliul de produse bancare oferite de pârâtă, creditele cu caracteristicile pe care le-a considerat potrivite nevoilor sale. În speţa de faţă este în afara oricărui dubiu că acordarea creditului în moneda CHF s-a făcut la solicitarea expresă a reclamantilor, acest credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale.

Această opţiune a fost făcută conştient de către consumatori, în considerarea avantajelor pe care le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de bancă, cât si de alţi furnizori de produse bancare: cost mai redus şi acces la o sumă mai mare de bani.

Prin urmare, instanţa nu va reţine lipsa de negociere a clauzelor privind moneda acordării creditului şi riscul valutar, fiind evident faptul că a fost opţiunea împrumutatilor de a accesa un credit în franci elveţieni, acestia având posibilitatea reală de negociere a monedei creditului, precum şi de a impune moneda în care urma a fi acordat creditul dintre RON, EUR şi CHF.

Instanţa apreciază că nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât acest dezechilibru trebuie raportat la momentul încheierii contractului şi trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia. Or, deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian reprezintă un fenomen asupra căruia pârâta nu are  niciun control.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantilor conform cărora riscul valutar a fost stabilit în sarcina consumatorului, întrucât modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie, riscul fiind în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda naţională. Faptul că, în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuaţia cursului valutar a fost defavorabilă reclamantilor nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât raportarea nu se poate realiza la situaţiile concrete ivite la un moment dat, ci la conţinutul juridic al drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Instanţa are în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-415/11 – Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa)), în sensul că noțiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare, iar pentru a şti dacă dezechilibrul este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună‑credinţă”, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.

În speţă, instanţa reţine că, având în vedere contractarea unui credit în CHF şi virarea sumei în această monedă de către bancă, este rezonabil să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamantii ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind regula în dreptul român şi pe piaţa financiară, prevăzută de dispoziţiile supletive ale art. 1578 Cod civil din 1864.

Astfel, lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidenţiată şi de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorul într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost incluse în contract şi chiar dacă s-ar face abstracţie de ele, prevederile incidente din Codul civil de la 1864 impun restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă.

De asemenea, în condiţiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuaţii, nu se poate reţine un dezechilibru nici din această perspectivă şi, cu atât mai puţin, faptul că a acţionat contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În cazul contractului de credit, prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii (care reprezintă preţul creditului). Or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda. Totodată, clauzele contractuale nu presupun dificultăţi de înţelegere, fiind clare şi inteligibile, iar cel mai puţin avizat consumator putea să înţeleagă că are obligaţia de a achita, lunar, sumele în franci elveţieni, aspect menţionat în mod expres atât în clauzele contractuale, cât şi în graficul de rambursare. Fluctuaţia cursului valutar nu este de natură a afecta caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate şi al monedei creditului, întrucât profesionistul nu putea să prevadă modalitatea concretă în care cursul va varia, pentru a introduce în contractul de credit.

Este adevărat că, în urma creşterii cursului de schimb al francului elveţian, sunt afectate temporar interesele financiare ale persoanelor care au beneficiat de credite în această monedă, însă această situaţie nu poate fi remediată în temeiul Legii nr. 193/2000, ci doar prin acordul de voinţă al părţilor sau prin intervenţia legiuitorului.

Solicitarea de emitere a unui nou grafic de rambursare în care obligaţia de restituire a creditului să fie stabilită în lei, prin aplicarea cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit, apare ca fiind nelegală şi inechitabilă, reclamanţii urmărind transformarea unui credit acordat în monedă străină, cu dobândă variabilă specifică, într-un credit în lei.

Or, conform art. 969 Cod civil din 1864, contractul valabil încheiat între părţi are putere de lege, acesta neputând fi modificat de către instanţă, în funcţie de voinţa uneia dintre părţi.

Modificarea solicitată de către reclamanti apare ca fiind inechitabilă, având în vedere că rata dobânzii a fost stabilită pentru un credit acordat în CHF, valoarea redusă a dobânzii fiind şi unul dintre motivele pentru care consumatorii au ales produsul de creditare în valută străină. Totodată, variaţia ratei dobânzii este raportată la un indice de referinţă variabil specific monedei în care a fost acordat creditul (LIBOR CHF), care are o valoare redusă, diferită de valoarea indicelui de referinţă obiectiv aplicabil pentru creditele acordate în lei.

Totodată, această solicitare contravine efectelor pe care le produce constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, potrivit art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, acesta fiind lipsirea de efecte şi eliminarea clauzelor abuzive, respectiv rezilierea contractului, la cererea consumatorului. Eliminarea clauzei de risc valutar nu ar produce niciun efect juridic, întrucât contractul s-ar completa cu dispoziţiile legale supletive care reglementează obligaţia de restituire în cazul împrumutului de consumaţie. Astfel, în conformitate cu art. 1578 Cod civil din 1864, împrumutatul ar avea aceeaşi obligaţie de restituire a sumei numerice arătate în contract, indiferent de sporirea sau scăderea preţului monedelor.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că prin demersul judiciar iniţiat de reclamanti se urmăreşte modificarea contractului de credit, deşi clauza care stipulează obligativitatea rambursării creditului în moneda în care a fost acordat nu este abuzivă şi nu contravine niciunei norme juridice de ordine publică, solicitarea acesteia fiind contrară art. 969, art. 1073 şi art. 1578 Cod civil din 1864, instanţa apreciază că prevederile contractuale din art.4.1., art.4.2.. nu conţin clauze abuzive.

Referitor la cazurile de neîndeplinire şi, respectiv la dreptul bancii de a declara scadenţa/exigibilitatea anticipata a creditului (art.8.1), instanţa reţine următoarele:

Principiul libertăţii actelor juridice conferă posibilitate părţilor să stabilească condiţiile de încheiere, modificare sau de încetare a contractului, fara a se putea deroga de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri.

Totuşi, în cazul raporturilor contractuale dintre un profesionist (comercianţi) şi un consumator, la întocmirea contractului, profesionistul trebuie să ţina seama şi de normele din materia protecţiei consumatorilor, în special Legea nr.193/2000.

În speţă, având în vedere faptul că banca nu a probat că art.8 din contractul de credit a fost negociat direct cu împrumutaţii, instanţa va analiza în continuare daca aceste clauze nu creează un dezechilibru contractual în defavoarea reclamantilor, contrar exigenţei de bună-credinţă.

Analizând cuprinsul acestor clauze contractuale, instanţa constată că banca şi-a rezervat dreptul de a declara scadenţa anticipata a contractului „la apariţia oricarui caz de culpa prcum si pentru încălcarea oricaror alte obligaţii contractuale”, inclusiv în cazul neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor neesenţiale.

Posibilitatea de a declara scadenţa anticipata a contractului de credit pentru nesocotirea acestor obligaţii sau pentru motive şi evenimente lasate la libera apreciere a bancii, si, pe cale de consecinţă, dreptul bancii de a începe executarea silită în orice moment pentru recuperarea soldului ramas de plată, este apreciată de instanţa a fi disproporţionată prin raportare la prejudiciul ce ar putea fi adus bancii.

Ca atare, raţiunea dispoziţiilor art.120 din O.U.G. nr.99/2006 este de a facilita exercitarea activităţii instituţiei de credit, în special în situaţia în care clientul încalcă obligaţia de plată a capitalului şi accesoriilor în cuantumul şi la termenul prevazut în contract, iar nu pentru a rupe echilibrul contractual în detrimentul clientului.

Faţă de cele mai sus expuse, fiind în ipoteza unei clauze parţial abuzive, instanţa va constata nulitatea absolută parţială a art.8.1 din Contractul de credit nr. RFI41045251780 din 10.06.2008, în masura în care se referă la posibilitatea bancii de a declara scadenţa anticipată a contractului de credit pentru neîndeplinirea unei obligaţii neesenţiale.

Cu privire la petitul avand ca obiect modificarea contractului de credit în sensul stabilirii unei formule clare de calcul a ratei dobanzii compusa din indicatorul de referinta Libor+marja bancii de 2,48%, obligarea paratei să stabilizeze cursul de schimb CHF-LEU la cursul de la data încheierii contractului de credit, oligarea bancii de a efectua conversia în lei a creditului la cursul de schimb reglementat de BNR la data de 10.06.2008, instanţa apreciază ca aceste solicitari sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce urmeaza:

Prin Hotărârea Curţii de Justitie a Uniunii Europene (Camera întâi) din data de 14. 06.2012, în cauza C – 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010, primită de Curte la 29.12.2010, în procedura Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze, pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare, decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Asadar, ţinand seama de jurisprundenta obligatorie a CJUE, precum şi de împrejurarea că, în speţă, contractul de credit reprezinta legea părtilor, instanţa apreciaza ca nu este îndrituita sa dea curs solicitarii reclamantilor de modificare a contractului, întrucat, în caz contrar, s-ar nesocoti vointa bancii la momentul încheierii contractului de credit, respectiv la momentul semnarii actului adiţional.

În altă ordine de idei, ţinând seama atat de caracterul accesoriu al capetelor de cerere avand ca obiect obligarea paratei la plata/restituirea unor sume de bani, cat si de cele considerentele mai sus arătate, instanţa apreciază că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să solicite obligarea paratei la restituirea vreunei sume de bani.

Faţă de cele mai sus expuse, instanţa va admite în parte cererea, va constata nulitatea absolută parţială a art.8.1 din Contractul de credit nr. RFI41045251780 din 10.06.2008, în masura în care se referă la posibilitatea bancii de a declara scadenţa anticipată a contractului de credit pentru neîndeplinirea unei obligaţii neesenţiale si va respinge în rest cererea, ca neîntemeiata.

Vazand ca parata a cazut parţial în pretenţii, în temeiul art.453 alin.2 C.pr.civilă, instanţa va obliga parata să achite reclamanţilor suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata (onorariu de avocat de 1.000 lei).

Pentru aceste considerente,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte cererea privind pe reclamant S.A.M. cu domiciliul în …. reclamant S.M. cu domiciliul în …., ambii cu domiciliul ales la  AV. P.E.M. în ….. şi pe pârât S.C. R.B. S.A. cu sediul în  ….

Constată nulitatea absolută parţială a art.8.1 din Contractul de credit nr. RFI41045251780 din 10.06.2008, în masura în care se referă la posibilitatea bancii de a declara scadenţa anticipată a contractului de credit pentru neîndeplinirea unei obligaţii neesenţiale.

Respinge în rest cererea, ca neîntemeiata.

Obligă parata să achite reclamanţilor suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata (onorariu de avocat de 1.000 lei).

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04.03.2016.

Domenii speta