Constatare nulitate act juridic.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de 15.08.2006, s-a încheiat contractul de credit nr. 7014000/15.08.2006(f.22), prin care B.- S.A. a acordat reclamantului MD, în calitate de împrumutat, un credit în valoare de 7.000 lei, pe o perioadă de 84 luni, creditul fiind acordat cu o dobândă variabilă de 13,90% pe an.

Potrivit art. 4.1 lit. b şi d din Condiţiile generale ale contractului de credit, imprumutatul datoreaza bancii un comision lunar de gestiune a creditului(0,30 % din soldul creditului- cf. art. 8 din contract) şi un comision lunar de administrare a creditului restant, în cazul nerespectării prevederilor contractuale referitoare la rambursarea ratelor şi plata dobânzilor(6,50 lei- cf. art. 9 din contract).

La data de 07.04.2011, între aceleaşi părţi a fost încheiat contractul de credit nr. 940508/07.04.2011(f.59), având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 5.120 lei, pentru o perioadă de 64 de luni, cu o dobândă fixă de 8,5% pe an, în preambulul acestui contract menţionându-se că întrucât la data de 15.08.2006 banca a acordat împrumutatului un credit în sumă de 7.000 lei prin contractul nr. 7014000 şi la data de 30.01.2009 un card de credit în sumă de 2.000 lei, iar împrumutatul înregistrează o deteriorare a situaţiei financiare şi/sau a serviciului datoriei, de comun acord părţile au convenit reeşalonarea integrală a datoriei.

Potrivit art. 7 din contract, imprumutatul datoreaza bancii un comision analiză dosar în cuantum de 200 lei, un comision lunar de administrare a creditului în valoare de 0,40 % din soldul creditului, iar pentru servicii prestate la cererea împrumutatului pe parcursul derulării contractului de credit, banca va percepe un comision în valoare de 50 EUR sau echivalent în valuta creditului.

Conform art. 8 din contract, împrumutatul încheie o poliţă de asigurare de viaţă pe perioada de creditare, iar primele de asigurare se plătesc de către împrumutat lunar şi se calculează prin aplicarea cotei de 0,087%  la soldul lunar al creditului.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta B.- S.A., instanţa reţine următoarele:

Calitatea procesuală pasivă în dreptul civil presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi persoana care poate fi obligată, prin hotărâre, la executarea unei prestaţii către reclamant ori căreia îi poate fi opus un drept sau o situaţie de fapt.

Nulitatea este acea sancţiune de drept civil ce constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Ca urmare a aplicării acestei sancţiuni, în baza principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, se înlătură toate efectele actului juridic anulat ce s-au produs între momentul încheierii acestuia şi cel al anulării efective.

Art. 969 C.civ. din 1864(art. 1270 din noul Cod civil) instituie principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta sunt servanda), potrivit căruia actul juridic civil bilateral este obligatoriu pentru toate părţile sale, şi principiul irevocabilităţii actului juridic civil, potrivit căruia efectele actului juridic bilateral nu pot înceta prin voinţa unei singure părţi.

Ca o consecinţă a celor două principii ale efectelor actului juridic civil, aplicarea sancţiunii nulităţii, pe cale judiciară, trebuie solicitată în contradictoriu cu toate părţile actului, nefiind posibil ca un act juridic bilateral să producă efecte numai faţă de una din părţile sale, în timp ce faţă de cealaltă, efectele au încetat să se mai producă.

În prezenta cauză, reclamantul solicită constatarea caracterului abuziv/anularea unor contractele de credit încheiate cu B.- S.A.

E.  SRL nu a fost parte la contractul de credit, ci are calitatea de cesionar, în temeiul unui contract de cesiune încheiat cu B.- S.A.

Cu privire la natura juridică a acestui din urmă contract, instanţa reţine că noul Cod civil reglementează atât cesiunea de creanţă (art. 1566-1592 NCC), cât şi cesiunea contractului (art. 1315-1320 NCC).

Dacă ambele instituţii se fundamentează pe un transfer, deosebirile dintre cele două concepte sunt de substanţă. Astfel, prin cesiunea contractului nu se transferă un drept – cum se întâmplă într-o cesiune de creanţă, ci o poziţie contractuală, un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce aparţin unei părţi în contract.

Cesiunea de creanţă este un contract consensual, pentru validitatea sa nefiind necesară, de regulă, o formă specială. De asemenea, cu excepţia unei stipulaţii contrare, nu este necesar acordul cedatului. Dimpotrivă, cesiunea contractului poate fi realizată doar cu consimţământul celeilalte părţi contractante [art. 1315 alin. (1) NCC] şi în forma cerută de lege pentru validitatea contractului iniţial [art. 1317 alin. (1) NCC].

Cum, prin contractul de cesiune s-a avut în vedere transmiterea raportului obligaţional numai sub aspectul laturii sale active şi fără ca debitorul cedat să fie parte în acel contract, instanţa constată că, în speţă, ne aflăm în prezenţa unei cesiuni de creanţă, iar nu a unei cesiuni de contract.

În consecinţă, instanţa va respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta B.- S.A.

Asupra fondului cauzei, instanţa reţine că a fost învestită atât cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie obligaţia de a achita comisioanele prevăzute în contractele de credit nr. 70..../15.08.2006 şi nr. 94.../07.04.2011, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000, cât şi cu  o acţiune în anularea contractului de credit nr. 94.../07.04.2011, fiind invocate doua cauze de anulabilitate, respectiv incheierea contractului prin vicierea consimtamantului prin eroare si dol.

Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 „se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii”, iar art.4 din lege prevede ca „(1) o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.

Cât priveşte cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele din contractele de credit nr. 7014000/15.08.2006 şi nr. 940508/07.04.2011, pentru a se putea trece la analiza  caracterului eventual  abuziv al acestor clauze,  se impune  o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia  "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și  comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE : „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.

În cauza dedusă judecăţii, comisioanele percepute constituie un element al prețului, iar prevederile din contracte cu privire la comisionul de administrare/gestionare a creditului au fost clare și redactate fără echivoc, fiind însușite de reclamantul consumator prin semnarea contractului.

Se va reține totodată că acest comision este perceput ca procent lunar aplicat la soldul creditului şi că obligația de plată a acestui comision a fost inserată în contractul de credit încheiat inițial de părți, iar acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Prin urmare, comisionul, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Așadar, potrivit celor mai sus reținute, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva  93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare/gestionare a creditului din contractele încheiate de părţi, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.

Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv.

Aceasta deoarece, deși ne aflăm în prezența unui contract de adeziune, clauza privind comisionul de administrare/gestionare a creditului nu afectează echilibrul contractual, întrucât nu oferă furnizorului de servicii financiare alte drepturi decât cele permise și de art.35 din OUG nr.50/2010 și art.9 ind.3 lit.e pct.1 și 2 din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, care interzic doar majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract și/sau introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract.

Or, comisionul de administrare/gestionare a creditului, perceput ca procent lunar aplicat la soldul creditului, a fost inserat ab initio în contractul părților, nefiind nici majorat pe parcursul derulării contractului și nici perceput ulterior încheierii acestuia, prin voința unilaterală a Băncii, pentru a deveni abuziv.

Art.36 din OUG nr.50/2010 prevede că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Mai mult, acest comision nu a atras majorarea ratei lunare datorate de reclamant, astfel că nu poate fi reținut în speță un eventual dezechilibru semnificativ suferit de reclamant prin includerea unui comision de administrare în costul creditului.

Față de aspectele semnalate, clauza privind comisionul de administrare/gestionare a creditului din contract nu reprezintă, în opinia instanței, o clauza abuzivă în înțelesul art.4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care reclamantul a achitat ratele în cuantumul convenit la data încheierii contractului, iar pârâta nu a perceput costuri superioare celor convenite cu debitorul său, astfel încât susținerile acestuia cu privire la prejudiciul suferit sunt lipsite de fundament.

În plus, clauza contractuală privind comisionul de administrare/gestionare a creditului este redactată de o manieră clară, neechivocă, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi și accesibili, fiind de asemenea menționat și motivul pentru care se percepe acest comision.

 În plus, acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă (soldul creditului) şi are stabilită scadența.

Aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate într-un limbaj inteligibil, au fost cunoscute de reclamant la momentul încheierii contractului de credit, astfel că nu se poate susține că reclamantul nu a putut aprecia costurile creditului, având posibilitatea reală de a lua cunoștință, la data convenției de credit, de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.

Nu se poate considera că acest comision este avantaj material pe care Banca îl obține nejustificat, cum s-a susținut, fiind vorba fără îndoială de un element al prețului contractului de credit, distinct de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței banilor împrumutați.

El constituie un element al prețului și în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de către consumator, prin semnarea contractului, devenind potrivit art.969 C.civ., lege între părți.

În speță, consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestuia.

Faţă de aceste considerente, instanţa va respinge solicitarea reclamantului de a se constata caracterul abuziv al comisionului de administrare/gestionare a creditului, apreciind că prin acesta nu se aduce atingere drepturilor garantate consumatorului de dispoziţiile legale incidente în această materie.

Clauza privind comisionul de administrare a creditului restant reglementează dreptul băncii, în cazul în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile de plată, de a percepe un comision suplimentar. Or, această clauză nu poate fi considerată nelegală fiind vorba, de fapt de o clauză penală, reglementată legal prin dispoziţiile art. 1066 din Codul civil de la 1864. De asemenea, cuantumul comisionului de administrare a creditului restant a fost clar determinat, iar perceperea acestuia este condiţionată de culpa reclamantului, constând în neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor de plată. Aşadar, nu există un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici nu sunt încălcate, prin această clauză, exigenţele bunei-credinţe.

Cu privire la comisionul de analiză şi prima de asigurare, reiese clar care este destinaţia acestora, respectiv acoperirea cheltuielilor pentru reeşalonarea împrumutului, în cazul comisionului de analiză, şi a pierderilor suferite de bancă în cazul în care împrumutatul nu şi-ar îndeplini obligaţia de rambursare a creditului, în cazul primei de asigurare. Or, este evident că aceste comisioane nu pot fi considerate o dobândă mascată, întrucât dobânda în cazul unui contract de credit reprezintă un fruct civil, preţul folosinţei capitalului.

Aşadar, aceste susţineri ale reclamantului sunt neîntemeiate, iar clauzele contestate sunt apreciate de instanţă legale, atât timp cât în contract au fost identificate, cu exactitate, procentele percepute de pârâtă cu acest titlu. Nu se poate reţine, deci, existenţa vreunui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, atât timp cât sumele sunt echivalentul unor servicii sau costuri, sunt clar determinate în contract, astfel încât reclamantul şi le-a însuşit în deplină cunoştinţă de cauză.

Tot astfel, instanţa apreciază că nici perceperea unor comisioane pentru servicii de înlocuire card, plată pentru altă sucursală, administrare card CIP, nu este abuzivă, având în vedere că plata acestor comisioane se face pentru prestarea de servicii suplimentare, aceste comisioane făcând parte din categoria celor reglementate de art. 36 alin. 1 teza finală din OUG nr. 50/2010, potrivit cărora „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

În consecinţă, acţiunea va fi respinsă ca nefondată sub acest aspect.

Referitor la cererea de anulare a contractului de credit nr. 94../07.04.2011, instanţa reţine că nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilităţii unor clauze contractuale este necesară raportarea la legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1864, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Pentru a fi valabil incheiat, actul juridic trebuie sa cuprinda o serie de componente, vointa juridica reprezentand un astfel de element fundamental. Consimtamantul, adica exteriorizarea hotararii de a incheia un act juridic civil, pentru a fi valabil, trebuie sa indeplineasca anumite cerinte in mod cumulativ, una dintre acestea fiind aceea de a nu fi alterat de vreun viciu de consimtamant.

In alcatuirea erorii-obstacol, ca viciu de consimtamant, instanta retine ca intra un singur element de natura psihologica, constand in falsa reprezentare a realitatii la incheierea actului juridic, iar, pentru a opera, eroarea trebuie sa indeplineasca in mod cumulativ doua conditii, si anume, aceea ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare sa fi fost hotarator, determinant pentru incheierea actului, precum si aceea ca cocontractantul sa fi stiut sau sa fi trebuit sa stie ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare este determinant.

Or, în speţă, în cererea de restructurare credit(f.225) completata de reclamant pe 11.03.2011, cu o lună înainte de incheierea contractului de credit nr. 94../07.04.2011, acesta a arătat că nu deţine întreaga sumă pentru a-şi plăti datoria, rezultand ca reclamantul a ales reeşalonarea creditului.

Instanta mai retine ca dolul presupune utilizarea de catre una din partile contractante a unor mijloace viclene, in lipsa carora cealalta parte nu ar fi contractat (art. 960 Cod civil).

In ce priveste pretinsele manopere dolosive utilizate de angajata B. in lipsa carora reclamantul nu ar fi incheiat actul, instanta retine ca nu s-a administrat nicio proba concludenta pe acest aspect.

In consecinta, fata de dispozitiile art. 960 alin. 2 Cod civil, care prevad ca dolul nu se presupune, ceea ce inseamna ca reclamantul avea obligatia de a dovedi prin probe pertinente in ce au constat mijloacele viclene folosite de parata pentru a îl determina sa incheie actul convenit, instanta retine ca, in speta, reclamantul nu a reusit sa faca dovada pozitiva a celor mai sus aratate, astfel ca nu au rezultat manopere frauduloase ale paratei la incheierea contractului de credit nr. 94.../07.04.2011, nefiind indeplinite conditiile art. 953 si 954 Cod civil.

Având în vedere considerentele expuse, instanţa va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Faţă de soluţia care va fi pronunţată asupra acţiunii formulate de reclamant, instanţa, în temeiul art. 453 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca neîntemeiată cererea acestuia privind acordarea cheltuielilor de judecată. Totodată, instanţa va lua act că pârâta B.R.D. Groupe Societe Generale S.A. îşi rezervă dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată.

Domenii speta

Spete similare