Pretenţii. Răspundere civilă delictuală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Conform art. 248 cod proc. civ., instanța va cu prioritate excepțiile care fac de prisos analizarea fondului.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, instanţa reţine următoarele:

Reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe o pretinsă faptă ilicită a pârâtei, dar ca urmare a subrogării sale în drepturile persoanei păgubite. În cazurile în care pentru pagubele cauzate este responsabilă o terţă persoană nu are importanţă dacă răspunderea terţului are natură delictuală sau contractuală, subrogarea asigurătorului intervine indiferent că asigurarea este obligatorie sau facultativă.

În limitele indemnizaţiei plătite şi din momentul plăţii, în asigurările de bunuri, asigurătorul este subrogat – de drept şi fără nicio formalitate - în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.

Asigurătorul îşi exercită dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanţei, iar nu ca reprezentant al asiguratului, aşa încât dreptul material la acţiune al asigurătorului nu s-a născut la data producerii riscului asigurat, întrucât la acea dată asigurătorul nu deţinea nici un drept de creanţă, nefiind plătită indemnizaţia de asigurare ( despăgubirea) către asigurat, dreptul său de regres luând naştere abia din momentul plăţii.

Astfel, în prezenta cauză, nu sunt incidente disp. art. 2558 alin. 1 Noul Cod civil, potrivit cărora prescripţia dreptului de acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, ci regula generală prevăzută de art. 2523 Noul Cod civil,  respectiv momentul în care a cunoscut naşterea dreptului său la acţiune.

Astfel cum s-a arătat anterior, dreptul de regres a luat naştere la momentul plăţii, respectiv 01.04.2013. Având în vedere că prezenta cerere a fost introdusă pe rolul acestei instanţe la data de 16.11.2015, rezultă că acţiunea nu este prescrisă, nefiind împlinit termenul de prescripţie de 3 ani.

Pentru aceste considerente, instanţa va respinge excepţia prescripţiei, invocată de pârâta CNADNR S.A. ca neîntemeiată.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:

În fapt, instanţa reţine că reclamanta a făcut dovada faptului că autovehiculul cu număr de înmatriculare NT 05 WGX, asigurat Casco, a suferit avarii, după cum reiese din declarația conducătorului auto (f. 28) în baza căreia s-a deschis dosarul de daună. Potrivit facturii nr. 771/16.01.2013 (f. 20), contravaloarea reparațiilor pentru readucerea autoturismului la starea inițială a fost de 2362,01 lei, achitată la 01.04.2013 (f. 13).

Astfel, elementele mai sus arătate sunt singurele probate de către reclamantă. Data şi locul producerii accidentului reies numai din declaraţia conducătorului auto dată la sediul reclamantei (f. 28).

În drept, instanţa reţine că la data de 01.10.2011 a intrat în vigoare Codul civil 2009 – Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 505/13.07.2012, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).

Potrivit art. 6 din Codul civil 2009 raportat la art. 103 din Legea nr. 71/2011, „Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.”.

Ţinând cont că respectivul pretinsa faptă a fost săvârșită după intrarea în vigoare a Codului civil 2009, instanţa reţine că aplicabil în cauza de faţă va fi Noul Cod civil. 

Raportând textele de lege mai sus menţionate la situaţia de fapt reţinută, instanţa constată că prezenta acţiune este neîntemeiată şi o va respinge, cu următoarele argumente:

Astfel, pentru a face dovada că în persoana pârâtei sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, în sensul art. 1.357 C.civ, reclamanta trebuie să probeze că impactul s-a produs în locul menționat și în împrejurările susținute de conducătorul auto avariat, precum și legătura de cauzalitate specifică între prejudiciul creat prin avarierea autoturismului și fapta pârâtei.

Declarația conducătorului auto nu este suficientă pentru a antrena răspunderea pârâtei. Conducătorul autoturismului este asiguratul reclamantei și deci persoana direct interesată în obținerea indemnizației de asigurare. Prin urmare, declarația sa privind modul de producere a accidentului nu poate, în mod singular, să conducă la stabilirea neechivocă a situației de fapt.

Data şi locul producerii accidentului reies numai din declaraţia conducătorului auto. Înscrisurile care provin fie de la reclamantă, fie au fost întocmite pe baza declaraţiilor conducătorului auto, nu pot face dovada credibilă a veridicităţii celor descrise. În acest sens, instanţa reţine că pentru ca un înscris sub semnătură privată să facă proba împotriva unei persoane, este necesar ca acesta să fie semnat sau recunoscut de partea căreia i se opune, potrivit art. 273 C.p.c.

 În caz contrar, s-ar da posibilitatea oricărei persoane să îşi constituie singură probele necesare pentru a obliga o altă persoană la plata unor sume de bani. Mai mult, declaraţia conducătorului auto este subiectivă, dată fiind poziţia sa de autor al reclamantei, aceasta dobândind dreptul dedus judecăţii prin subrogare legală în drepturile conducătorului auto.

Faptul că persoana care a dat declarații în fața organului de poliție ar răspunde pentru infracţiunea de fals în declaraţii în cazul în care declaraţia sa nu corespunde adevărului nu justifică conferirea de valoare probatorie acestui înscris care provine de la una dintre părţi.

Opinia contrară permite oricărui reclamant să dea o declaraţie pe proprie răspundere în sensul că cele susţinute prin acţiune sunt adevărate, constituindu-şi o „probă” şi inversând sarcina probaţiunii.

Totodată, instanţa constată că la momentul producerii evenimentului rutier nu a avut loc o cercetare la faţa locului. De altfel, în afară de susţinerile conducătorului autovehiculului avariat, din nicio altă probă nu rezultă locul în care s-a produs accidentul. În ceea ce privește planșele fotografice depuse la dosar (f. 29-31) în care este surprinsă  o porțiune de drum, instanța constată că din imagini nu rezultă sectorul de drum unde au fost realizate, nefiind surprins niciun element pe baza căruia să se poată individualiza carosabilul, spre exemplu o bornă kilometrică. De altfel, acestea nu sunt apte să confirme existența unor gropi pe partea carosabilă, din fotografii rezultând că partea carosabilă prezintă denivelări.

Având în vedere prevederile art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, locul producerii accidentului este important pentru stabilirea calităţii persoanelor chemate în judecată de administrator al drumului național pe care s-a produs avaria, condiţie expres prevăzută de textul de lege menţionat pentru angajarea răspunderii delictuale.

În plus, instanţa va avea în vedere că incidentul s-a produs în 2012,  astfel nici proba cu expertiza tehnică nu ar fi contribuit la aflarea adevărului, deoarece expertiza ar fi fost realizată în 2016. Pe cale de consecință, instanța apreciază că aceasta ar fi avut un caracter pur ipotetic, expertul pornind de la premisa producerii avariilor în modul descris de conducătorul auto și exclusiv în baza dosarului de daună. În opinia instanței, legătura de cauzalitate trebuie să se fundamenteze pe stabilirea tuturor faptelor și evenimentelor care au precedat prejudiciul ceea ce în prezenta cauza nu se verifică.

Din materialul probator nu rezultă cu certitudine împrejurările în care s-au produs avariile automobilului și nici nu s-a probat ca aceste avarii sunt rezultatul omisiunilor pârâtei în executarea obligațiilor care îi reveneau.

Nu s-a adus nicio probă obiectivă, care să formeze convingerea instanţei că accidentul s-a produs din cauza unei gropi în carosabil în sensul susținut de reclamantă, astfel încât nu poate fi angajată răspunderea delictuală a pârâtei.

Instanţa consideră că nu poate fi admisă o acţiune în răspundere civilă delictuală cât timp reclamanta nu a adus nicio probă pentru a dovedi fapta ilicită, culpa pârâtei şi nici legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciu, neexistând certitudine cu privire locul producerii avariilor la autoturismul asigurat.

Soluţia contrară ar însemna inversarea sarcinii probei, stabilită de art. 249 C.p.c. ca aparţinând celui ce formulează cererea de chemare în judecată, deşi nu există nicio prevedere derogatorie în acest sens, iar toate elementele răspunderii delictuale puteau fi dovedite de reclamantă. Pentru angajarea răspunderii administratorului drumului este necesar ca societatea de asigurare să dovedească toate împrejurările în care s-a produs accidentul cu probe care să fie opozabile pârâtei şi care să poată fi administrate de instanţă.

Faţă de toate considerentele mai sus arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2002 raportate la art. 1.357 C.civ. pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtei instanţa apreciază neîntemeiată cererea, urmând a o respinge și pe cale de consecință, dat fiind caracterul accesoriu al dobânzilor, nici acest capăt de cerere nu este întemeiat.

Având în vedere soluţia dispusă în cauză, instanţa va respinge şi solicitarea reclamantei de a obliga pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare