Anulare act - constatare nulitate act - clauze abuzive

Pe rol fiind pronunţarea cauzei civile privind reclamanta HE şi pârâta RB, având ca obiect anulare act constatare nulitate act-clauze abuzive .

Dezbaterile în fond au avut loc în şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2015, fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea zi, când din lipsă de timp pentru deliberare a fost amânată pronunţarea la data de 18 noiembrie 2015 .

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cerere înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 05.05.2015 sub nr 5712/180/2015 reclamanta HE a chemat în judecată pe pârâta RB solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art 3 pc 3.5 din contractul de credit nr RF din 04.10.2007 cu privire la comisionul de administrare de 0,45%  şi în consecinţă nulitatea absolută a acestuia, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea sumei încasate de aceasta de la data încheierii contractului şi până la data restituirii efective. Totodată a solicitat cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că în anul 2007 a beneficiat de un credit pentru nevoi personale în valoare de 31775 lei pentru o perioadă de 10 ani de la RB, la art 3 pc 3.5 din contract fiind prevăzut că pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului precum şi a îndeplinirii altor obligatii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,45% ce se calculează prin aplicarea procentului la valoarea initiala a creditului. Începând cu al doilea an de creditare, in funcţie de politica de creditare a bancii, de evolutia pietei de credit sau de serviciul datoriei imprumutatului, banca poate renunţa la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Banca poate renunţa la încasarea acestui comision care va fi comunicat în scris împrumutatului, banca va analiza anual oportunităţile renunţării la încasarea comisionului de administrare.

În aceste condiţii, a arătat reclamanta, pârâta are o putere discreţionară şi absolută, fără a renunţa pe perioada derulării contractului la încasarea comisionului. A învederat că  după mai multe cereri şi petiţii, la sfârşitul anului 2014, banca i-a comunicat faptul că este dispusă să diminueze comisionul de administrare de la 142,99 lei la 62 lei, ofertă ce nu poate fi acceptată. A argumentat că acest comision este nelegal şi abuziv întrucât nu a  avut posibilitatea de a negocia clauza.

Reclamanta a susţinut că prin adresele nr xx din 04.02.2013, nr yy din 02.2014, nr cc din 12.12.2014 a solicitat băncii să explice în ce constă comisionul în valoare de 142, 99 lei, însă banca nu a luat în considerare cererile sale. A considerat reclamanta că acest comision este în fapt este un comision de risc, mascat ca denumire, fiind perceput în sumă fixă pe perioada derulării contractului.

S-a învederat că o asemenea clauză este abuzivă întrucât creează un dezechilibu între drepturile şi obligaţiile  părţilor, în detrimentul consumatorului, oferind dreptul băncii de a percepe acest comision deşi creditul este garantat prin contract de garanţie reală mobiliară, în condiţiile în care banca se pune la adăpost de eventualele evenimente care ar putea apărea pe piaţa financiară, iar consumatorul nu beneficiază nici măcar de dreptul de a fi informat.

În mod cert, a susţinut reclamanta, prin impunerea acestor comisioane, banca are un avantaj disproporţionat  în raport cu cel împrumutat, vătămând interesele pecuniare.

În drept a invocat prevederile art 194 C.proc.civ, art 1,4,6 din Legea 193/2000.

În probaţiune a depus înscrisuri.

Acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art 29 lit f din OUG 80/2013.

În faza de regularizare a cererii, în urma adresei de complinire a lipsurilor cererii, reclamanta a formulat precizări prin care a arătat că solicita restituirea sumei de 12869,1 lei reprezentând comision de administrare de 0,45% perceput începând cu data de 04.11.2007 şi până la data introducerii acţiunii. Totodată a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi interogatoriul pârâtei.

Pârâta Raiffeisen Bank a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii  acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în perioada 04.11.2007-03.11.2010, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, pârâta a arătat că prevederile contractuale pe care reclamanta le indică a fi abuzive vizează elemente constitutive ale preţului contractului exceptate de la controlul caracterului abuziv.  A învederat că singura condiţie impusă de lege în acest sens este aceea ca respectivele clauze să fie redactate în limbaj uşor inteligibil, aspect pe care instanţa de fond îl analizează.  În speţă, a susţinut pârâta, clauzele privind comisionul de procesare şi administrare sunt clare, valoarea lor este menţionată expres în contract şi, de asemenea, sunt inteligibile deoarece termenii folosiţi oferă posibilitatea consumatorului mediu să aprecieze şi să evalueze consecinţele economice ale perceperii acestor comisioane.

Referitor la excepţia prescripţiei, pârâta a arătat că acţiunea reclamantei privind restituirea sumelor nedatorate plătite din anul 2007 până la data introducerii acţiunii este prescrisă fiind împlinit termenul de 3 ani.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că nu sunt îndeplinite cele trei condiţii impuse de art 4 din Legea 193/2000, respectiv: clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul direct, clauza să fie contrară bunei credinţe, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Privitor la caracterul negociat, pârâta a învederat că norma juridică nu interzice utilizarea clauzelor preformulate şi implicit nu obligă la negocierea clauzelor preformulate, iar reclamanta nu a făcut dovada faptului că a solicitat, înainte de semnarea contractului, o eventuală negociere cu privire la anumite clauze din contract  dat fiind că negocierea trebuia iniţiată de client. A mai arătat că reclamanta, chiar prin cererea introductivă, probează că banca este deschisă la negociere atunci când se solicită, aspect ce rezultă din reducerea comisionului la mai puţin de jumătate.

Cu privire la buna credinţă a băncii, pârâta a arătat că a informat clientul cu privire la întinderea şi existenţa costurilor de creditare şi nu i-a impus acestuia să achiziţioneze un produs financiar, reclamanta optând pentru tipul de produs cel mai favorabil  nevoilor de finanţare.

A mai susţinut pârâta că aceste clauze nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru ce trebuie probat.

Pârâta a arătat că definiţia dată de lege comisionului este una succintă, în termeni precisi şi usor de înţeles, astfel cum este şi definiţia comsionului de administrare credit prev de art 3.5, activitatea de administrare fiind o activitate complexă ce include o serie de operaţiuni rezumate generic de bancă . A mai arătat că comisionul de administrare este perceput ca fiind costul unui serviciu realizat de bancă nefiind vorba de dobândă, comision de risc sau garanţie contractuală.

În drept a invocat prevederile art 205 C.proc.civ.

În probaţiune a depus înscrisuri.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare.

La termenul din data de 23.09.2015 instanţa a calificat excepţia inadmisibilităţii dreptului la acţiune ca o apărare de fond, a  respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele achitate în perioada 04.11.2007-03.11.2010 ca neîntemeiată.

La acelaşi termen, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri pentru părţi şi a respins proba cu interogatoriul.

Părţile au depus la dosar înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între pârâta RB, în calitate de banca şi reclamanta HE, în calitate de împrumutat, a intervenit contractul de credit nr RF din 05.10.2007 prin care aceasta din urmă a beneficiat de un credit în cuantum de 31775 lei  pe o perioadă de 120 luni.

Conform art 3 pc 3.5 din contract s-a prevăzut că pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului precum şi a îndeplinirii altor obligatii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,45% ce se calculează prin aplicarea procentului la valoarea initiala a creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare Începând cu al doilea an de creditare, in funcţie de politica de creditare a bancii, de evolutia pietei de credit sau de serviciul datoriei imprumutatului, banca poate renunţa la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia Bancii de renunţare  la încasarea comisionului va fi comunicat în scris împrumutatului, până la data scadenţei primei rate aferente anului respectiv de creditare. Banca va analiza anual oportunitătea renunţării la încasarea comisionului de administrare.

În baza contractului s-a emis un grafic de rambursare, pe o perioadă de 120 luni, din care reiese că reclamanta datorează un comision de administrare de 142,99 lei.

Instanţa reţine că raporturile contractuale dintre reclamantă şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) şi consumatori (reclamantă), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

Potrivit art. 4 alin. 1din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv., conform alin 2.

Art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă următoarelor condiţii: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator, această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe. 

Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Totodată, art. 1 alin. (1) din Legea nr.193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Anexa la Legea 193/2000 exemplifică o serie de clauze apreciate abuzive.

Deşi, în principiu, clauzele asociate obiectului principal al contractului nu pot forma obiect de analiză din perspectiva aplicării regulilor protecţiei consumatorului, în situaţia în care aceste clauze nu sunt suficient de clar exprimate, într-un limbaj uşor inteligibil, este permisă analizarea acestora şi aprecierea lor ca având caracter abuziv.

De altfel, potrivit jurisprudenţei CJUE(Cauza C484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc)), dispoziţiile articolul 4 alineatul (2) şi articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În hotărârea din 30 aprilie 2014 în cauza Kasler contra OTP Ungaria, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a oferit o interpretare a prevederilor art. 4 din Directiva 1993/13 CEE a Consiliului, stabilind că  judecătorul naţional trebuie să califice în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului, apoi să evalueze dacă o clauză este redactată clar și inteligibil şi în final în măsura în care o clauză este declarată abuzivă, judecătorul naţional poate să o înlocuiască cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legea nr.193/2000 în cazul convenţiei de credit încheiate între părţi, instanţa constată că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, prin raportare la modalitatea de exprimare a voinţei părţilor, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanta, ci au fost preformulate de către pârâtă. Instanţa nu poate considera că actul juridic încheiat între părţi reprezintă contracte negociate, din moment ce în cazul contractelor negociate părţile negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziţie contractuală. Contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Sarcina probei referitoare la negocierea prevederilor contractuale, anterior încheierii convenţiei,  revine pârâtei, în calitate de profesionist, conform art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, însă nu a făcut nicio dovadă în acest sens. Împrejurarea că ulterior încheierii contractului banca ar fi fost dispusă la negociere cu privire la comision (deşi nu s-a concretizat această negociere între părţi în nicio formă) nu prezintă relevanţă în speţă. Deşi pârâta a învedera că a fost dispusă la reducerea comisionului, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pe toată perioada de derulare a contractului, până în prezent reclamanta a achitat comisionul de administrare astfel cum a fost stabilit în contract, în cuantumul iniţial.

Pentru a putea fi inclusă în sfera noţiunii de obiect principal al contractului, este necesar ca o clauză să fie esenţială în asumarea obligaţiilor părţilor. Faţă definiţia uzuală a unui împrumut (credit) şi a preţului pentru împrumutul (creditul) acordat,  un comision reprezintă un cost distinct de dobândă, care este preţul contractului, în înţelesul obişnuit al termenilor. Înţelesul obişnuit al termenilor nu ar trimite automat la caracterizarea unui comision ca fiind o componentă esenţială a unui contract de credit.

Includerea comisionului de administrare în capitolul „costuri” nu implică în mod automat calificarea acestuia ca făcând parte din obiectul principal al contractului şi excluderea sa de la analiza din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor care îl stipulează.

Însă, în speţă, deşi nu există o definiţie expresă a comioniului de administrare, ci aceasta se deduce din cuprinsul clauzei ce îl reglementează, dat fiind că acest comision se datorează lunar, similar dobânzii curente, se calculează la valoarea creditului, şi se plăteşte pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate, instanţa constată că acest cost al contractului se poate circumscrie noţiunii de obiect principal, deoarece, împreună cu dobânda curentă, este datorat indiferent de conduita clientului sau a băncii, plata sa nefiind condiţionată de intervenţia unor împrejurări deosebite (precum în cazul altor costuri). 

Astfel se constată că  pentru o singură prestaţie a băncii (punerea la dispoziţie a creditului), clientul datorează două contraprestaţii (pe de o parte, rata dobânzii curente, iar pe de altă parte, comisionul de administrare), fără a exista vreo justificare rezonabilă pentru această situaţie.

Instanţa constată că prevederile contractuale criticate de reclamantă ce stabilesc comisionul de administrare nu îndeplinesc exigenţa de a fi redactate într-o manieră clară şi inteligibilă, pentru a se înţelege în mod neechivoc de ce este perceput acest comision, care este semnificaţia sa, ce costuri ale împrumutului este destinat să acopere. Deducerea obligaţiilor băncii din simpla denumire a comisionului nu este posibilă în lipsa cunoştinţelor de specialitate, deoarece sensul noţiunii de administrare a creditului nu este cunoscut în mod facil şi inerent de orice persoană străină de acitivtatea desfăşurată în domeniul bancar. Reclamanta, în calitate de consumator, avea dreptul de a cunoaşte toate serviciile şi activităţile pe care banca avea obligaţia de a le presta în schimbul comisionului de administrare. În lipsa unei astfel de precizări banca se găseşte în situaţia de a nu desfăşura niciun fel de activitate, dar de a încasa comisionul aferent. Deşi banca a încercat să justifice contraprestaţia sa, nu a clarificat motivul pentru care costurile legate de acordarea împrumutului nu ar putea fi acoperit prin percerea dobânzii. Diferenţele dintre sensuri generează confuzii şi face extrem de dificil de înţeles mecanismul contractual, precum şi intenţia reală a părţilor (a băncii, întrucât aceasta a redactat în integralitate clauzele contractuale).

Întrucât suntem în prezenţa unei clauze contractuale privind obiectul principal al contractului care însă nu a fost redactată într-o manieră clară şi inteligibilă, este posibilă intervenţia instanţei prin analiza îndeplinirii celorlalte cerinţe imperative ale Legii 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată ca având caracter abuziv. Astfel, acţiunea formulată de reclamantă, din acest punct de vedere este perfect admisibilă.

Se notează că în cauză, aşa cum s-a menţionat anterior, consumatorul a semnat un contract standard, preformulat, nefiind făcută vreo dovadă de către bancă în sensul că unele clauze, printre care şi cele pretins a fi abuzive de către consumator, au fost negociate, cu toate că sarcina probei îi incumba recurentei-pârâte în temeiul prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000. Maniera de formulare neclară a noţiunii de comision de administrare conduce la concluzia că ar fi fost imposibil în mod rezonabil pentru consumator să negocieze acest comision, conţinutul prevederilor contractuale nefiind lămuritor sub aspectul destinaţiei acestuia şi a justificării manierei de percepere sau a condiţiilor în care se poate percepe (similar unei dobânzi, dar, cu toate acestea, denumit altfel şi interpretat de bancă în alt sens decât cel la care ar conduce conţinutul clauzei).

Din  cuprinsul contractului şi  al dispoziţiilor contractuale referitoare la comisionul de administrare se constată că există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, depăşind limitele rezonabile în care s-ar putea accepta existenţa unor diferenţe între contraprestaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Buna-credinţă în relaţiile contractuale ar impune ca între drepturile şi obligaţiile părţilor să existe un echilibru, chiar acceptând că unele dezechilibre pot apărea în cadrul relaţiilor comerciale, esenţial fiind ca acestea să nu depăşească o marjă rezonabilă.

Acest comision apare prin cuantumul său,  ce se raportează la valoarea întregului credit într-un procent de 0,45%, ca fiind nejustificat şi disproporţionat de vreme ce pentru acest cost al creditului nu este explicitată nici o condiţie sau situaţie care îl impune ca necesar, fie determinată în concret fie determinabilă în raport de anumiţi factori de piaţă.

Or, este cât se poate de evident faptul că perceperea de către bancă a unei sume de bani consistente lunar, necauzată de o necesitate obiectivă, conţine un echivoc care naşte un dubiu puternic în sensul justificării unui asemenea cost şi care dubiu nu poate fi decât în folosul consumatorului, conform art.1 alin.1-3 din Legea nr.193/2000 şi totodată, duce la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, exprimat prin plata de către un consumator a unui cost al creditului care în fapt este o dobândă mascată şi reprezentând evident o clauză abuzivă.

Pe de altă parte, este adevărat că legislaţia naţională permite existenţa unui comision de administrare în contractele de credit, şi în mod explicit prin O.U.G. nr.50/2010, însă cu toate acestea, instanţa consideră că un comision de administrare trebuie să fie unul justificat şi să reflecte costul real al operaţiunii de administrare, să fie unul rezonabil şi transparent, în esenţă să respecte principiul bunei credinţe şi al echităţii. În sens contrar, el reprezintă o manifestare abuzivă din partea bănci în raporturile contractuale cu clienţii, situaţie prezentă în speţă.

Faţă de aceste împrejurări, instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art 3 pc 3.5 din contractul de credit nr RF  din 04.10.2007 referitoare la comisionul de administrare şi în consecinţă nulitatea absolută a acesteia.

Dat fiind că reclamanta a achitat comisionul de adminitrare, având în vedere cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, faţă de principiul disponibilităţii, va obliga pârâta să restituie reclamantei suma de 12869,1 lei reprezentând sumă percepută cu titlu de comision de administrare începând cu data de 04.11.2007 şi până la data introducerii acţiunii, respectiv 05.05.2015 .

În ceea ce priveşte cererea de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată instanţa va respinge această cerere ca neîntemeiată întrucât nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli până la închiderea dezbaterilor conform art 452 C.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE :

Admite acţiunea formulată de reclamanta HE în contradictoriu cu pârâta RB.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art 3 pc 3.5 din contractul de credit nr RF  din 04.10.2007 referitoare la comisionul de administrare şi în consecinţă nulitatea absolută a acesteia.

Obligă pârâta să restituie reclamantei suma de 12869,1 lei reprezentând sumă percepută cu titlu de comision de administrare începând cu data de 04.11.2007 şi până la data introducerii acţiunii, respectiv 05.05.2015 .

Respinge cererea de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare, ce se depune la Judecătoria Bacău.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18.11.2015

Domenii speta

Spete similare