Anulare act - anulare clauze abuzive

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău în data de 22.05.2014,  reclamantul a chemat în judecată pe S.C. V R S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să adapteze convenţia de credit nr.x , să constatate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art.5 lit.a) din Convenţia de credit (referitoare la comisionul de risc), la pct.5 lit. d (referitoare la comisionul de gestiune), la pct. 4 lit. a si b (referitoare la comisionul de penalizare şi la rata dobânzii penalizatoare)şi să oblige pârâta la recalcularea întregului credit datorat conform Ordonanţei 50/2010 şi să compenseze parţial creditul.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că, împreună cu soţia sa B M, prin convenţia de credit nr.x  încheiată cu pârâta S.C. ., li s-a acordat un credit în valoare de 73.100 CHF pe o perioadă de 300 luni cu dobândă fixă de 4,25 p.a. Pentru a garanta restituirea acestui împrumut au constituit o ipotecă în favoarea băncii asupra imobilului apartament situat în Bacău, la momentul constituirii acestei garanţii, valoarea apartamentului excedând cu 15% creditul acordat.

A mai arătat reclamantul că la acel moment contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă având în vedere alternativa la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.

Susţine că o perioadă de patru ani de la încheierea contractului a executat întocmai şi la timp plăţile datorate băncii, însă ulterior anului 2011, odată cu părăsirea  domiciliului de către soţia lui şi a creşterii foarte mari a valorii francului elveţian,  nu a mai putut achita ratele, aspect care a determinat ca începând cu 13.09.2013 să fie începute procedurile de executare silită împotriva lui, în prezent executarea silită aflându-se în faza vânzării imobiliare, în data de 10.06.2014 urmând a avea loc  cea dea doua licitaţie asupra imobilului adus în garanţie şi solicită instanţei să adapteze contractul de credit-în sensul îngheţării cursului de schimb valutar a monedei de credit la momentul încheierii contractului - în temeiul  teoriei impreviziuni, întrucât la momentul încheierii contractului, francul elveţian era cotat la 1,9394 lei iar la data redactării acţiunii valorează  3.6318 lei (aproape dublu).

Arată  că având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a creşterii excesive  a valorii francului elveţian valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării  obligaţiei de către el, consideră că  se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului  astfel încât  să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic. Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul civil cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit este un contract comutativ caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat iniţial acordul, aspect care exclude expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea  celeilalte părţi a unei şanse de câştig. Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât  cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, consideră că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea în vigoare a Noului cod civil, beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere  legislativă a soluţiilor conturate în practică. Mai arată reclamantul că  nu mai puţin importanţă este o altă obligaţie implicită a contractului de credit, aceea de cooperare contractuală, de solidarism contractual. Astfel, contractul pe termen lung sau contractul cu  prestaţii succesive este un parteneriat între părţi, acestea fiind solidar obligate să asigure utilitatea contractului, fiecare parte este obligată să pună co-contractantul în postura de a-şi realiza interesele (emolumentul contractului), numai în acest fel, asigurându-se perenitatea contractului. Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă şi profundă pe care contractul o creează între părţile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conţinutul contractului, adică interesele fiecăruia dintre ele. În contractele pe termen lung sau cu execuţie succesivă, părţile sunt adevăraţi parteneri la câştig, fiecare dintre părţi urmărind un emolument din încheierea şi executarea contractului, dar şi parteneri la riscurile presupuse la executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenţa sau  executarea contractului.

Faţă de acest aspect reclamantul solicită să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata contractului, stabilizare care ar corespunde în mod fidel acordului de voinţă al părţilor întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat şi executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

În ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, cel referitor la nulitatea absolută a clauzelor care prevăd comisionul de risc, comisionul de gestiune, comisionul de penalizare şi rata dobânzilor penalizatoare, solicită instanţei să se constate caracterul abuziv al acestor clauze.

-pct. 5 lit.a) din condiţiile speciale ale convenţiei Secţiunea 3, pct.3.5 din condiţiile generale ale convenţiei reglementează un comision de risc constând în 0,17% aplicat la soldul creditului , plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată perioada în derulare a convenţiei de credit;

Apreciază că acest comision este ilegal, întrucât acesta nu este menţionat în lista de comisioane acceptate de OUG 50/2010, nefiind în realitate negociat prealabil cu unitatea de credit. Astfel, faţă de aceste prevederi şi având în vedere Legea 193/2000, solicită să se constate caracterul abuziv al acestui comision încasat ilegal de către Bancă timp de 4 ani. Precizează că, conform art.4 alin.1 din legea nr.193/200, sunt clauze abuzive acele clauze care nu au fost negociate  cu consumatorul şi care creează între părţi un dezechilibru  semnificativ al prestaţiilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Arată că  acest comision nu a făcut obiectul unei negocieri directe cu reprezentanţii băncii, achitarea acestuia timp de 4 ani cauzându-i un dezechilibru financiar semnificativ. Mai arată reclamantul că nu înţelege care este raţiunea instituirii unui asemenea comision, deoarece a adus în ipotecă, imobilul proprietate personală, tocmai în scopul de a garanta executarea contractului. .La pct.5 lit.d) din condiţiile speciale ale convenţiei se regăsesc dispoziţii referitoare la comisionul de gestiune. Solicită să se constate caracterul abuziv ala acestei clauze, întrucât acest comision de gestiune nu se regăseşte pe lista limitativă de comisioane agreată de OUG 50/2010. La pct.4 lit.a) şi b) din Condiţiile speciale se regăsesc dispoziţii (referitoare la comisionul de penalizare şi rata dobânzii penalizatoare)- acestea reprezintă, în fapt o dobândă la dobândă, anatocism, interzis de legea materială română.

În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr.193/2000 republicată, O.G. nr.50/2010.

În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi expertiză contabilă şi a depus la dosar, în copii conform cu originalul, convenţia de credit, graficul de rambursare.

Cererea este legal scutită de plata taxei judiciare, în temeiul dispoziţiilor art.29 lit.f) din O.U.G. nr.80/2013.

Pârâta S.C. Volksbank România S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, necompetenţa materială a Judecătoriei Bacău,  prescripţia dreptului la acţiune , lipsa de obiect a cererii, lipsa coparticipării procesuale active, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca nefondată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia necompetenţei, pârâta a arătat că cererea este evaluabilă în bani şi competenţa aparţine Tribunalului B , având în vedere valoarea contractului de credit, respectiv 73.100 CHF.

Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, s-a arătat că în data de  01.08.2007 a fost încheiată de părţi convenţia de credit nr.x , prin care banca a acordat reclamantului un credit în sumă de 73.100 CHF, pe o perioadă de 300 luni, garantat cu ipoteca constituită asupra imobilului apartament.

A arătat pârâta că acţiunea în restituirea sumelor încasate are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale şi, în raport de prevederile art.8 alin.1 şi 2 din Decretul nr.167/1958, reclamantul avea posibilitatea şi trebuia să cunoască pretinsul prejudiciu încă de la momentul perceperii sumelor, astfel că acţiunea introdusă de acesta la data de  22.05.2014 este prescrisă.

În ceea ce priveşte lipsa de obiect a cererii, pârâta a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art.95 din O.U.G. nr.50/2010, pârâta a propus reclamantului un act adiţional convenţiei de credit prin care a eliminat practic clauza referitoare la art.5 lit.a), nefiind modificat preţul total al contractului. A precizat pârâta că actul adiţional a fost propus şi aplicat în mod tacit, întrucât reclamantul nu a formulat o notificare din care să rezulte că nu este de acord cu actul adiţional. La data de 27.06.2012 a fost încheiat actul adiţional nr. 2 prin care s-a modificat o serie de clauze. Conform acestui act adiţional dobânda variază doar în funcţie de indicele Libor CHF, banca având o marjă fixă de 4,25, în prezent comisionul de administrare nu se mai percepe.

Cu privire la lipsa coparticipării procesuale active pârâta a precizat că acest contract a fost semnat între reclamant şi soţia sa în calitate de împrumutaţi şi bancă în calitate de creditor. De regulă coparticiparea procesuală are caracter facultativ, fiind lăsată la libertatea de a hotărî a părţilor. Prin excepţie, sunt cazuri în care coparticiparea procesuală este obligatorie deoarece persoanele se găsesc intr-un raport juridic unic şi indivizibil, cum este speţa de faţă.

Referitor la clauza prevăzută la art.5.a din Condiţii speciale-comisionul de risc; Acest capăt de cerere este lipsit de obiect întrucât a fost modificat  prin actul adiţional implementat tacit după o prealabilă notificare a reclamantului, în prezent nemaiexistând comision de risc. Singurul comision care mai este cuprins în actul adiţional la convenţie este  comisionul de administrare, prin actul adiţional implementându-se în concret dispoziţiile OUG 50/2010.Pârâta arată că reclamantul a optat  pentru un credit garantat cu ipotecă asupra bunului imobil pentru refinanţarea a 6 credite la 6 instituţii bancare iar cu prilejul refinanţării reclamantul , este evident că a consultat oferta băncii, că a considerat-o mai avantajoasă comparativ cu cel puţin alte 6 oferte şi a apreciat că răspunde necesităţilor lui, astfel încât nu se poate susţine că nu a găsit-o cel puţin mulţumitoare la momentul 2007 şi avantajoasă faţă de alte oferte. Creditul a fost garantat cu ipoteca asupra imobilului proprietatea reclamantului, iar cu prilejul luării în garanţie a imobilului respectiv a fost într-adevăr asigurat imobilul adus în garanţie dar doar pentru anumite riscuri limitative prevăzute, în acest context fiind desuetă susţinerea reclamantului potrivit căreia comisionul de risc nu are  nicio acoperire în condiţiile în care creditul este garantat.Prin urmare clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau la costuri, fie că acestea sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului.Acest cost împreună cu marja de profit (reliefată de o fracţiune din rata dobânzii) a băncii formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit de consum.

Pârâta arată că, clauza privind comisionul de risc a fost negociată; Având în vedere că reclamantul a semnat convenţia şi a stabilit condiţiile generale şi speciale împreună cu reprezentantul băncii, nu se poate considera că această clauză nu a fost negociată. Mai mult, reclamantul nu a fost racolat de bancă prin practici de management agresive, ci singur a venit la bancă şi a optat pentru un anumit produs bancar şi nu există o convenţie încheiată cu vreo societate de asigurări pentru riscul de neplată întrucât acest produs bancar este garantat, iar reclamantul, la mai bine de 7 ani după încheierea convenţiei de credit consideră aceste clauze abuzive, abia la momentul în care a fost declanşată executarea silită împotriva sa.

Pârâta susţine că,  în ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de risc, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu este contra bunei-credinţe, iar reclamantul nu a făcut dovada şi nici nu a explicat modul în care se manifestă acel dezechilibru semnificativ şi nici a modului în care ar fi contrar bunei-crediţe. Pârâta a împrumutat o sumă (73.100 EUR) pe care speră să o recupereze integral într-un interval îndelungat de timp (200 luni), din partea reclamantului nemaiexistând vreun risc de a nu  obţine plata sumelor împrumutate, din partea pârâtei existând riscul de a nu mai primi sumele acordate şi costurile sau profitul preconizat de această prestaţie.

Referitor la comisionul de gestiune art.5d din Condiţii speciale, pârâta arată că acest comision prevăzut de art.5 lit.d) este în cuantum de 325 RON şi se achită integral  pentru reevaluarea imobilului adus în garanţie conform pct.7 lit.a cel mai târziu la data semnării convenţiei de credit şi că este absurd ca după 7 ani să se solicite  constatarea caracterului abuziv a unei clauze care prevede reevaluarea imobilului adus în garanţie, reevaluare fără de care nu s-ar fi putut constitui garanţia şi nici acorda creditul. Apreciază că şi acest capăt de cerere este lipsit de obiect întrucât prin actul adiţional nr.1/15.09.2010 nu mai exista comision de gestiune şi oricum acesta se percepea doar o singură dată la momentul evaluării imobilului asupra căruia s-a constituit ipoteca.

Referitor la punctul 4 lit.a şi b, pârâta arată că este evident motivul pentru care reclamantul solicită constatarea caracterului abuziv al acestor clauze întrucât creditul este restant, fiind în executare silită. Clauza de la pct.4 lit.a prevede un comision de penalizare de 2%  flat, dar cel puţin 25CHF calculate la valoarea sumelor datorate şi neplătite la scadenţele menţionate la  punctul 6 „Rambursare”, plătibil în maxim 5 zile de la data scadenţei, în această perioadă creditul fiind în continuare curent. Arată că clauza de la pct.4 lit.b) prevede rata dobânzii penalizatoare compusă din rata dobânzii curente + 5% p.a. calculate începând cu a 6-a zi de la data scadenţei, corespunzător secţiunii 3.2 din Condiţii generale; de la data calculării dobânzii penalizatoare sumele devin restante. Arată că deşi obiectul este precizat în partea de început a cererii reclamantului, totuşi acesta, în motivare solicită şi îngheţarea cursului CHF la momentul încheierii contractului motivând că s-a produs un dezechilibru contractual, invocând solidarismul contractual. Cu privire la acest aspect  pârâta arată că legiuitorul a înţeles să excludă din categoria clauzelor potenţial abuzive, clauzele care permit modificarea preţului contractului, deşi preţul final este „prea mare” în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului, în cazul în care „preţul este legat de fluctuaţiile unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla, tocmai datorită specificităţii acestor contracte,  că fluctuaţia ratei de schimb nu poate fi controlată de nimeni, deci nici de pârâtă care are calitatea de vânzător al unui produs banca, fiind aplicabilă situaţia de excepţie prevăzută de Legea 193/2000.Pe cale de consecinţă, clauzele referitoare la stabilirea obligaţiei de plată în funcţie de fluctuaţia ratei de schimb nu pot face obiectul unei acţiuni pentru constatarea nulităţii în condiţiile Legii 193/2000.Contractul de credit a fost încheiat în condiţii de deplină legalitate, cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege la momentul contractării şi cu respectarea normelor de credite aprobate de subscrisa şi BNR. Mai mult, părţile au exprimat un  consimţământ neviciat, fiind de acord cu toate clauzele existente în contract.

În drept, pârâta a invocat prevederile art.969 Cod civil, Legea nr.193/2000, O.U.G. nr.50/2010, Legea nr.288/2010, art.453 din Noul Cod de procedură civilă.

În dovedirea cererii, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu reclamantului şi a ataşat la dosarul cauzei o serie de înscrisuri (filele 60-102).

 Prin încheierea din 27.11.2015, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei materiale a J  B , iar prin incheierea din data de 23.01.2015 a respins excepţia lipsei de obiect , excepţia lipsei litisconsorţiului procesual activ obligatoriu şi a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material, pentru motivele expuse în încheiere.

În cauză, instanţa a încuviinţat şi administrat la solicitarea părţilor proba cu înscrisurile depuse de acestea la dosar în susţinerea şi combaterea cererii , interogatoriu părţilor şi proba cu expertiza contabilă judiciară.

Analizând în mod coroborat materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Între pârâta S.C. Volksbank România S.A., în calitate de bancă şi reclamantul B N i (împreună cu soţia acestuia B M), în calitate de împrumutaţi, s-a încheiat Convenţia de credit nr. x , în temeiul căreia pârâta a acordat un credit în valoare de 73.100  CHF pe o durată de 300 de luni.(filele 18-28).

Restituirea acestui credit a fost garantată cu instituirea unui ipoteci de rangul I asupra imobilului - apartament cu 2 camere proprietatea reclamantului, situat în B . De asemenea, s-a cesionat în favoarea băncii o poliţă de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanţiei.

În Condiţiile speciale ale acestei convenţii este stabilită, în sarcina reclamantului, la art.5 lit.a) obligaţia de a achita un comision de risc, în cuantum de 0,17% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei. În Condiţiile generale se stipulează că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte pe toată perioada creditului, modul de calcul şi scadenţa fiind  cele stabilite în condiţiile speciale.

Creditul acordat urma a fi rambursat potrivit graficului de rambursare anexă la acesta(fl 29-33), în care este prevăzută, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat şi dobânda aferentă, şi valoarea comisionului de risc la care face referire art. 5 lit. a) din convenţie.

Analizând situaţia de fapt expusă mai sus, instanţa învestită cu prezenta cauză, reţine că reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. Volksbank România S.A. are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activităţii sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, deci cele convenţia intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000. Instanţa apreciază că interesul protecţiei consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicţiei de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.

Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin 1 din aceeaşi lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi, pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Instanţa reţine că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei contractuale iar, în cauză, nu au fost dovedite eventuale discuţii referitoare la modificarea efectivă a clauzelor contestate

Conform art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie.

De asemenea, conform art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (alin. 2).

Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menţionate se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Acest text de lege transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate.  Comisionul de risc intră în sfera noţiunii de „preţ a contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestaţii lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul  în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale...”; (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...”.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanţei, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Instanţa apreciază că textul de lege indicat limitează intervenţia instanţei în definirea noţiunilor de obiect al contractului, de preţ al contractului şi de plată, însă nu interzice instanţei să evalueze modul cum se calculează o parte din preţul contractului.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea din 26.02.2015, pronunţată în cauza C 143/13, în care a reţinut, în împrejurări similare cauzei de faţă, că termenii „obiectul principal al contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” din art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, care prevăd un „comision de risc” perceput de acesta.

În speţă, în ceea ce priveşte negocierea acestei clauze că, deşi pârâta a susţinut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât este o clauză negociată, cuprinsă în Condiţiile Speciale ale contractului, prevederile din Condiţiile Speciale prezentând toate caracteristicile unui contract cu forţă obligatorie între părţi încheiat în urma exprimării libere a voinţei din partea ambilor cocontractanţi, instanţa  nu este de acord cu această susţinere, apreciind că datele speţei conduc la o altă concluzie.

Astfel, analizând secţiunea Condiţii Generale ale convenţiei de credit  intervenită între părţi, instanţa constată că art. 3.5 instituie obligaţia reclamantului de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plăteşte pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părţi s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată şi termenele scadente, nu şi asupra posibilităţii inserării sau nu a obligaţiei de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influenţa naşterea unei asemenea obligaţii în sarcina lui, conform art. 4 alin.2 din Legea nr. 193 din 2000.

Instanţa apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamantul întrucât contractul încheiat cu acesta a fost tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare şi anume că reclamantul a avut cunoştinţă atât de existenţa cât şi de întinderea obligaţiilor ce-i reveneau, sub aspectul valorii şi sub cel al perioadelor şi au fost de acord, prin semnarea convenţiei, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenţiei dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr.193/2000.

A valida un astfel de raţionament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art. 969 Codul civil conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Instanţa va înlătura apărările pârâtei conform cărora Legea nr.193/2000 instituie doar pentru clauzele standardizate o prezumţie de nenegociere, reţinând că toate clauzele unui contract de credit, indiferent că sunt situate în partea specială sau generală şi că sunt preformulate sau scrise olograf pot face obiectul analizei instanţei pentru a se stabili dacă sunt abuzive sau nu, pârâtei revenindu-i obligaţia de a face dovada faptului că au fost negociate.

De asemenea, nu se poate susţine că dispoziţiile Condiţiilor generale reprezintă doar o cartă a efectelor contractului, contract în sensul de negotium iuris fiind Condiţiile speciale împreună cu Condiţiile Generale.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiei de la pct. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit, se impune şi ca această clauză să fi creat, în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit.a) din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit reprezintă un element al preţului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenţiei există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere, prin nerecuperarea sumelor acordate şi că aceste credite şi că imobilele aduse în garanţie au fost asigurate doar pentru anumite riscuri.

Instanţa nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului, însă desfăşurarea oricărei activităţi comerciale implică o serie de riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să şi le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate.

Analizând conţinutul contractului încheiat de către părţi, instanţa constată că nu este menţionată destinaţia comisionului de risc şi nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, pârâta a perceput dobândă şi comision fără evidenţierea distincţiei dintre acestea, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil.

În plus, acest text afirmă că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, însă în cazul de faţă, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral. Includerea sa expresă în „preţul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale. Însă, deşi el pare a fi destul de evident un element al preţului, problema este tocmai faptul că Banca a încercat (şi încearcă în continuare) să-i ofere o altă justificare decât dreptul său de a face profit, ceea ce evidenţiază şi mai mult caracterul deloc uşor inteligibil al clauzei care îl prevede. În consecinţă, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art. 4 alin. 6, tocmai din cauza modalităţii sale de exprimare şi explicare a comisionului de risc.

De asemenea, se reţine că pârâta nu a făcut proba că ar fi avut, la încheierea contractului, suspiciuni fondate cu privire la comportamentul viitor al reclamantului în desfăşurarea raportului contractual în discuţie, comportament de natură să genereze o probabilitate crescută de a prejudicia banca, astfel că punerea în sarcina reclamantului, anticipat şi nediferenţiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca, contravine cerinţelor bunei-credinţe.

Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutaţi a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.

Totodată, potrivit art. 8.1 lit. d) din Condiţiile generale ale Convenţiilor de credit, banca are posibilitatea de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda şi toate celelalte costuri datorate de client, în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător. Având în vedere ansamblul acestor date, instanţa nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului, risc legat de persoana reclamantului.

Instanţa reţine şi faptul că  potrivit planului de rambursare al creditului, cuantumul comisionului de risc este destul de ridicat raportat la valoarea totală a ratelor de credit şi a dobânzilor. Acest fapt, coroborat şi cu cele arătate mai sus, conduce la concluzia că prin stipularea clauzei care prevede acest comision s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

În ceea ce priveşte comisionul de gestiune solicitat prin cererea de chemare în judecată, pentru determinarea acestuia şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele a fost administrată proba cu expertiză contabila primul obiectiv constând în menţionarea comisionului de risc şi gestiune perceput de bancă. Expertul desemnat în cauză nu a putut identifica decât comisionul de risc, transformat în comision de administrare, nu şi comisionul de gestiune. Având în vedere că acesta nu a fost stabilit în raportul de expertiză, instanţa urmează a respinge această solicitare. Deşi în concluziile scrise reclamantul a făcut referire la comisionului de administrare, instanţa nu se va pronunţa asupra acestei chestiuni motivat în principal de omisiunea de a-l solicita atât prin cererea introductivă cât şi prin cererea de completare, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii.

Referitor la constatarea clauzelor contractuale referitoare la comisionul de penalizare şi rata dobânzii penalizatoare, instanţa urmează a respinge aceste solicitări întrucât acestea fac parte din preţul contractului. În plus prin actul adiţional nr.1/15.09.2010 a fost modificat pct. 4 „Penalizări” în sensul că acesta nu mai face referire decât la rata dobânzii penalizatoare nu şi la comisionul de penalizare .

Potrivit art. 4 lit. a din convenţie comisionul de penalizare reprezintă 2% flat, dar cel puţin 25CHF, calculat la valoarea sumelor datorate şi neplătite la scadenţele menţionate la pct. 6) Rambursare, plătibil în maxim 5 zile de la data scadenţei. Aşa cum reiese din pct. 4 lit. b convenţie, rata dobânzii penalizatoare este alcătuită din  rata dobânzii curente + 5% p.a. calculată începând din a şasea zi de la data scadenţei, corespunzătoare Secţiunii 3.2 din Condiţiile generale.  Având în vedere modalitatea de stabilire a comisionului de penalizare şi a ratei dobânzii penalizatoare, se conchide că aceste penalizări de percep doar în situaţia în care sumele datorate nu sunt plătite la scadenţă, astfel încât nu poate fi vorba despre un anatocism.

O astfel de modificare încalcă grav principiul forţei obligatorii al contractului reglementat de art.969 Cod civil în materia actului juridic şi de art. 1578 Cod civil în materia specifică a contractului de credit, neputând fi primită de instanţa de judecată chiar sub aşa zisul temei al legislaţiei protecţiei consumatorilor.

„ 969. (1) Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante

(2) Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

O astfel de modificare a obiectului contractului ar duce la lipsirea contractului de credit de cauză în ceea ce priveşte poziţia pârâtei în contract, deoarece ar duce nu doar la modificarea convenţiei în discuţie, modificare nepermisă de lege, dar şi transformarea acestora în contracte cu titlu gratuit. A interveni într-un contract peste voinţa ambelor părţi, prin stabilirea unor prevederi prin raportare la voinţa unei singure părţi şi în lipsa unor criterii obiective, înseamnă a aduce atingere principiului libertăţii contractuale.

Instanţa va respinge  excepţia prescripţiei dreptului la acţiune având în vedere faptul că nu s-a împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani aplicabil dreptului la acţiune. În prezenta cauză termenul prescripţiei dreptului la acţiune este de 3 ani iar în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa reţine că, potrivit art. 7 alin.1 din Decretul nr. 167 /1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Cum dreptul de restituire al sumei menţionate începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, drept care coincide cu data constatării nulităţii clauzelor contestate, cât timp constatarea nulităţii încă nu s-a realizat, ci formează obiectul prezentei acţiuni, termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

In ceea ce priveşte adaptarea convenţiei de credit nr. 0114620/01.08.2007 instanţa reţine că potrivit art.4.1 orice plată efectuată în baza Convenţiei  se va face în moneda creditului, astfel încât reclamantul şi-a asumat riscul valutar asociat creditului în CHF. În cazul unui credit în altă valută decât în cea naţională , riscul pe o perioadă de 300 luni este suportat de ambele părţi, dat fiind şi variaţiile de schimb pe o perioadă aşa de lungă. Banca suportă riscul garanţiei, fiind de notorietate că valorile  imobilelor la momentul de faţă au cunoscut o depreciere considerabilă. Împrumutatul a primit o sumă de bani în valută şi este obligat să o restituie în aceeaşi valută. Contractul de credit valutar conţine un element de risc valutar , însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

Atât Codul civil de la 1864 cât şi Noul Cod civil consacră în materia împrumutului principul nominalismului monetar, conform căruia împrumutatul trebuie să restituie suma nominal primită, oricare ar fi variaţia acesteia.

Nominalismul monetar presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Art. 1271 din NCC reglementează în mod expres instituţia impreviziunii, ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractelor. Astfel, art. 1.271 alin. (2) NCC dispune că, dacă pe parcursul executării obligaţiilor executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, făcând injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate interveni, pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia. Totuşi, art. 1.271 NCC precizează că nu orice schimbare a consistenţei obligaţiei survenită după momentul încheierii contractului conduce la posibilitatea apelării la mecanismul impreviziunii, ci textul stabileşte că schimbarea trebuie să fie „excepţională”, adică ea trebuie ea trebuie să fie de o asemenea anvergură încât obligaţia să devină „excesiv de oneroasă”.

Potrivit art. 3 din Legea 71/2011 „actele şi faptele juridice încheiate , ori după caz săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil , nu pot genera alte efecte juridice decât cele produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.” Instanţa va respinge susţinerile reclamantului referitoare la aplicabilitatea în prezenta speţă a instituţiei impreviziunii cuprinse în Noul Cod civil. Prin asumarea în mod expres a riscului valutar , dispoziţiile legale referitoare la teoria impreviziunii nu ar fi fost aplicabile în cauză prin raportare la disp. art. 1271 al.3 lit. c din Noul Cod civil.

Reclamantul prin cererea de chemare în judecată a solicitat la pct. 3 obligarea pârâtei la recalcularea întregului credit datorat conform Ordonanţei 50/2010 având în vedere  toate plăţile deja efectuate şi să le compenseze parţial cu creditul neachitat. Instanţa va respinge această solicitare având în vedere Actul adiţional nr. 1/15.09.2010 care prevede  că părţile au convenit modificarea/completarea Convenţiei, în vederea aplicării OUG 50/2010 şi a respectării cerinţei stabilite în cuprinsul acesteia privind asigurarea conformităţii Convenţiei cu noile prevederi legale.

Domenii speta

Spete similare