Pretenţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău în data de 18.07.2014, sub nr.10687, reclamantul D. V. au chemat în judecată pe pârâta S.C. V. R.S.A., solicitând instanţei să constate existenţa clauzei abuzive prevăzute la art. 5 lit. a) – perceperea comisionului de risc din convenţia de credit ., să constate sumele plătite cu titlu de comision de risc ca fiind plăţi anticipate şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat că la data de 26.09.2007 a încheiat convenţia de credit nr. cu pârâta. Reclamantul susţine că în momentul încheierii convenţiei nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă de toate clauzele contractuale, banca fiind cea care a impus condiţiile creditării, acestea nefiind negociate. Apreciază că a avut o poziţie inegală în raport cu banca, nu a avut posibilitatea de a studia convenţia, iar graficul scadenţar i-a fost înmânat ulterior.

Reclamantul apreciază ca fiind abuzivă clauza inserată la art. 5 lit. a din contract deoarece impunerea unui comision de risc este nejustificată în cazul unui tip de credit ipotecar. Astfel printre condiţiile impus de pârâtă la momentul acordării creditului sunt: acordarea unei sume de bani la plafonul maxim de 75% din valoare imobilului ipotecat (banca alocându-şi o marjă de risc de 25% din această valoare), ipoteca de rang I în favoarea băncii, obligarea debitorului de a încheia un contract de asigurare cu o societate agreată de bancă, contract în urma căruia, pe toată perioada derulării contractului, plăteşte o sumă de bani pentru acoperirea tuturor riscurilor ce decurg din folosinţa imobilelor ipotecate, poliţă de asigurare cesionată în favoarea băncii.

Reclamantul consideră că orice eventual risc, inclusiv inflaţionist, erau acoperite de aceste clauze contractuale, comisionul de risc neavând nici o acoperire, nefiind negociat de părţi şi creând un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor. Reclamantul arată că, pe de o parte există clauze speciale în contract pentru fiecare situaţie ce presupune un risc de neexecutare din partea debitorului, iar, pe de altă parte, se percepe un comision de risc pentru  care nu există o explicaţie clară a riscului pe care îl acoperă, sumele de bani plătite cu acest scop fiind nejustificate şi nefiind returnate niciodată chiar dacă se dovedeşte că nu a existat vreun risc până la finele relaţiei contractuale.

Cu privire la comisionul de administrare reclamantul arată că în punerea în aplicare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010 banca a aşteptat până la sfârşitul perioadei obligatorii până la care puteau fi încheiate actele adiţionale cu consumatorii, impunând un act adiţional nesemnat de reclamant prin care denumirea comisionului de risc a fost schimbată în comision de administrare.

În drept au fost invocate prevederile art. 117 din OUG nr. 99/2006, art. 1-5 şi urm. din Legea nr. 193/2000, art. 998-1003 şi art. 1088 Cod civil, art. 30 şi urm. Cod proc. civ.

În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a depus la dosar convenţia de credit, graficul de rambursare iniţial, graficul de rambursare emis după implementarea OUG nr. 50/2010 (f. 9-22).

Pârâta S.C. V. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, prescripţia dreptului la acţiune şi lipsa de obiect a cererii iar pe fond au solicitat respingerea cererii, ca nefondată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, pârâta a arătat că în data de 26.09.2007 a fost încheiată convenţia de credit, prin care a acordat reclamanţilor un credit în sumă de 42.000 CHF, pe o perioadă de 180 de luni, garantat cu ipoteca constituită asupra imobilului apartament compus din 2 camere şi dependinţe situat în Bacău , proprietatea acestora.

A arătat pârâta că acţiunea în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi cazuri asimilate are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale şi, în raport de prevederile art.8 alin.1 şi 2 din Decretul nr.167/1958, reclamanţii aveau posibilitatea şi trebuiau să cunoască pretinsul prejudiciu încă de la momentul perceperii sumelor, astfel că acţiunea introdusă de aceştia la data de 23.06.2014 este prescrisă.

Pârâta a arătat că, în cazul în care instanţa ar trece peste aceste apărări, nu se pot solicita decât sumele din ultimii 3 ani.

În ceea ce priveşte lipsa de obiect a cererii, pârâta a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art.95 din O.U.G. nr.50/2010, pârâta a propus reclamantului un act adiţional convenţiei de credit prin care a eliminat practic clauzele contractuale referitoare la art.5 lit.a) fiind eliminat comisionul de risc şi introdus comisionul de administrare întrucât această operaţiune a fost impusă de art. 36 din OUG nr. 50/2010 care nu includea decât patru comisioane admis.

A precizat pârâta că actul adiţional a fost propus şi aplicat în mod tacit, întrucât potrivit prevederilor art.95 alin.5 din O.U.G. nr.50/2010, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale este considerată acceptare tacită, reclamantul nedepunând la pârâtă o notificare din care să rezulte că nu sunt de acord cu actul adiţional.

În ceea ce priveşte comisionul de risc/administrare, pârâta a arătat că reclamantul a optat pentru un credit garantat cu ipotecă asupra bunului imobil şi că imobilul adus în garanţie a fost asigurat doar pentru anumite riscuri, limitativ prevăzute, astfel că susţinerea reclamantului potrivit căreia acest comision nu are nicio acoperire este desuetă.

Pârâta a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr.193/2000 pentru a fi considerate clauză abuzive. În acest sens, pârâta a arătat că această clauză referitoare la comisionul de risc nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv, deoarece comisionul de risc face parte din preţul contractului iar Legea nr.193/2000 exclude de la analiza caracterului abuziv clauzele care face parte din obiectul contractului. De asemenea, a arătat că această clauză a fost negociată, reclamantul semnând convenţia şi stabilind condiţiile generale şi speciale împreună cu reprezentanţii băncii. A mai arătat pârâta că reclamantul a venit singur la sediul băncii şi a optat pentru un anumit produs bancar şi le consideră abuzive la mai bine de 7 ani după încheierea convenţiei de credit şi că nu există vreo convenţie încheiată cu o societate de asigurări pentru riscul de neplată, întrucât acest produs bancar este garantat.

Pârâta a arătat că, specific domeniului bancare este ca, de principiu, contractele încheiate de instituţiile de credit să fie formate din mai multe documente contractuale, printre care Condiţiile Speciale, care se negociază şi se discută cu fiecare client în parte şi Condiţiile Generale standardizate, care reprezintă o cartă a efectelor contractului şi nu se confundă cu manifestarea de voinţă pe care o exprimă banca în vederea încheierii fiecărui contract în parte.

A apreciat pârâta că, doar condiţiile generale ridică, din perspectiva dreptului de consum, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora şi imposibilitatea obiectivă a clientului de a influenţa conţinutul acestora, legislaţia reţinând prezumţia inexistenţei negocierii clauzelor numai în ceea ce priveşte condiţiile standard preformulate, nu şi în cazul condiţiilor speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.

Pârâta a arătat şi faptul că această clauză privind comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu este contrară bunei-credinţe, reclamantul nefăcând dovezi în acest sens. A precizat pârâta că a împrumutat o sumă, pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp, iar din partea reclamantului nu mai există vreun risc de a nu obţine plata sumelor împrumutate, însă pentru pârâtă subzistă riscul de a nu primi sumele împrumutate şi costurile sau profitul preconizat de această prestaţie.

A indicat pârâta că această clauză a fost prevăzută în mod transparent în contract, astfel încât nu se poate susţine că nu a fost de bună-credinţă la încheierea convenţiei, fiind clară, fără echivoc, stabilită în cuantum procentual, fiind cunoscută şi însuşită de părţi prin semnarea contractului. A mai arătat că, având în vedere termenul de rambursare mare şi cuantumul mic al comisionului, acesta nu este în sine de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pârâta a precizat şi faptul că, în situaţia în care s-ar elimina comisionul de risc din convenţia de credit, s-ar produce un dezechilibru contractual în defavoarea băncii, consecinţa fiind diminuarea DAE, asupra căreia reclamanţii au fost de acord la semnarea contractului.

Privitor la constatarea sumelor încasate cu titlu de comision de risc de la data încheierii convenţiei de credit ca fiind plăţi anticipate pârâta arată că reclamantul nu a indicat temeiul de drept aferent acestui capăt de cerere şi raportat la temeiurile de drept indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată acest capăt de cerere apare ca inadmisibil. În opinia pârâtei convenţia de credit încheiată între părţi este un contract cu executare succesivă, un contract de împrumut de consumaţie în care obligaţia împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligaţia împrumutătorului este de a lăsa la dispoziţia celui dintâi suma de bani, ce se întinde pe întreaga perioadă contractuală.

Obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc ar presupune şi obligaţia corelativă a reclamantului la restituirea folosinţei sumei de bani, iar acest lucru este evident imposibil, ceea ce arată că în cazul contractelor cu executare succesivă, contraprestaţiile nu se pot returna, nefiind aplicabilă aplicarea principiului restitutio in integrum.

În drept, pârâta a invocat prevederile art.969 Cod civil, Legea nr.193/2000, O.U.G. nr.50/2010, Legea nr.288/2010, art.453 din Noul Cod de procedură civilă.

În dovedirea cererii, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu reclamantului şi a ataşat la dosarul cauzei o serie de înscrisuri şi practică judiciară(filele 29-70).

Prin încheierea din 21.11.2014, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei de obiect, invocate de pârâtă prin întâmpinare, pentru motivele expuse pe larg în această încheiere.

În cauză, instanţa a încuviinţat şi administrat la solicitarea părţilor proba cu înscrisurile depuse de acestea la dosar în susţinerea şi combaterea cererii şi pentru pârâta proba cu interogatoriu reclamantului.

Analizând în mod coroborat materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Între pârâta S.C. V. R. S.A., în calitate de bancă şi reclamantul D. V., în calitate de împrumutat, s-a încheiat Convenţia de credit , în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 42.000 CHF, pe o durată de 180 de luni, pentru acoperirea unor cheltuieli personale curente şi pentru (filele 10-18). Restituirea acestui credit a fost garantată cu instituirea unei ipoteci asupra imobilului aparţinând împrumutatului şi garantului ipotecar D. E.-D..

În prezenta speţă, reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. V. R. S.A. are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractele de credit în cadrul activităţii sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, deci convenţia intră sub incidenţa Legii nr.193/2000. Instanţa reţine că interesul protecţiei consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicţiei de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.

Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin 1 din aceeaşi lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr.193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi, pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Instanţa reţine că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei contractuale.

Conform art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie.

De asemenea, conform art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei mai sus menţionate se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Acest text de lege transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Comisionul de risc intră în sfera noţiunii de „preţ a contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestaţii lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit. g şi i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să Ie suporte consumatorul  în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale...”; (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...”.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanţei, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Instanţa apreciază că textul de lege indicat limitează intervenţia instanţei în definirea noţiunilor de obiect al contractului, de preţ al contractului şi de plată, însă nu interzice instanţei să evalueze modul cum se calculează o parte din preţul contractului.

Cu privire la clauza cuprinsă de art.5 lit.a) privind comisionul de risc/administrare, instanţa reţine că în Condiţii speciale ale convenţiei încheiate de părţi, la pct. 5 lit. a), a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutaţii datorează băncii un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată durata de derulare a Convenţiei de credit(fila 10).

Creditul acordat urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la  contract, în care este prevăzută, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat şi dobânda aferentă, şi valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit.a) din convenţie.

Cu privire la negocierea acestei clauze, deşi pârâta a susţinut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, cuprinse în Condiţiile Speciale ale contractului, prevederile din Condiţiile Speciale prezentând toate caracteristicile unui contract cu forţă obligatorie între părţi încheiat în urma exprimării libere a voinţei din partea ambilor cocontractanţi, instanţa nu este de acord cu această susţinere, apreciind că datele speţei conduc la o altă concluzie.

Astfel, analizând secţiunea Condiţii Generale ale convenţiei de credit  intervenită între părţi, instanţa constată că art. 3.5 instituie obligaţia reclamanţilor de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plăteşte lunar pe toată perioada creditului; modul de calul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părţi s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată şi termenele scadente, nu şi asupra posibilităţii inserării sau nu a obligaţiei de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influenţa naşterea unei asemenea obligaţii în sarcina lui, conform art. 4 alin.2 din Legea nr. 193 din 2000.

Instanţa apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanţii întrucât contractele încheiate cu aceştia au fost tip, preformulate, cu clauze nenegociabile, aspect confirmat şi de către reclamant prin răspunsurile la interogatoriu.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare şi anume că reclamantul a avut cunoştinţă atât de existenţa cât şi de întinderea obligaţiilor ce-i reveneau, sub aspectul valorii şi sub cel al perioadelor şi a fost de acord, prin semnarea convenţiei, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenţiei dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr.193/2000.

A valida un astfel de raţionament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art. 969 Codul civil conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Instanţa va înlătura apărările pârâtei conform cărora Legea nr.193/2000 instituie doar pentru clauzele standardizate o prezumţie de nenegociere, reţinând că toate clauzele unui contract de credit, indiferent că sunt situate în partea specială sau generală şi că sunt preformulate sau scrise olograf pot face obiectul analizei instanţei pentru a se stabili dacă sunt abuzive sau nu, pârâtei revenindu-i obligaţia de a face dovada faptului că au fost negociate.

De asemenea, nu se poate susţine că dispoziţiile Condiţiilor generale reprezintă doar o cartă a efectelor contractului, contract în sensul de negotium iuris fiind Condiţiile speciale împreună cu Condiţiile Generale.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiei de la pct. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit, se impune şi ca această clauză să fi creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit.a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit reprezintă un element al preţului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenţiei există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere, prin nerecuperarea sumelor acordate şi că acest credit şi că imobilul adus în garanţie au fost asigurate doar pentru anumite riscuri.

Instanţa nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului, însă desfăşurarea oricărei activităţi comerciale implică o serie de riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să şi le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate.

Analizând conţinutul contractului încheiat de către părţi, instanţa constată că nu sunt menţionate destinaţia comisionului de risc şi nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, pârâta a perceput dobândă şi comision fără evidenţierea distincţiei dintre acestea, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil.

În plus, acest text afirmă că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, însă în cazul de faţă, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral. Includerea sa expresă în „preţul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale şi ar fi dus la scoaterea sa din discuţia cu privire la clauzele abuzive. Însă, deşi el pare a fi destul de evident un element al preţului, problema este tocmai faptul că Banca a încercat (şi încearcă în continuare) să-i ofere o altă justificare decât dreptul său de a face profit, ceea ce evidenţiază şi mai mult caracterul deloc uşor inteligibil al clauzei care îl prevede. În consecinţă, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art. 4 alin. 6, tocmai din cauza modalităţii sale de exprimare şi explicare a comisionului de risc.

De asemenea, se reţine că pârâta nu a făcut proba că ar fi avut, la încheierea  contractului, suspiciuni fondate cu privire la comportamentul viitor al reclamantului în desfăşurarea raportului contractual în discuţie, comportament de natură să genereze o probabilitate crescută de a prejudicia banca, astfel că punerea în sarcina reclamantului, anticipat şi nediferenţiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca, contravine cerinţelor bunei-credinţe. De asemenea, reclamantul s-a obligat şi la plata de dobânzi penalizatoare, comision de penalizare, comision de rambursare în avans, comision de gestiune, comision de analiză.

Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutaţi a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.

Totodată, potrivit art. 8.1 lit. d) din Condiţiile generale ale Convenţiilor de credit, banca are posibilitatea de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda şi toate celelalte costuri datorate de client, în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător. Având în vedere ansamblul acestor date, instanţa nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului, risc legat de persoana reclamanţilor.

Instanţa reţine şi faptul că  potrivit planului de rambursare al creditului, cuantumul comisionului de risc este destul de ridicat raportat la valoarea totală a ratelor de credit şi a dobânzilor. Acest fapt, coroborat şi cu cele arătate mai sus, conduce la concluzia că prin stipularea clauzei care prevede acest comision s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Faptul că reclamantul a înţeles să îşi ceară în instanţă protecţia drepturilor la mai mult de 7 ani de la încheierea acestui contract de credit nu are relevanţă în cauză, acesta fiind liber să acţioneze la momentul oportun, un rol important având şi mediatizarea speţelor similare.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, instanţa reţine că, potrivit susţinerilor pârâtei, în contextul modificărilor impuse de noul cadru legislativ creat de O.U.G. nr.50/2010, banca a adaptat structura de comisioane astfel încât să se încadreze în enumerarea limitativ prevăzută de art. 36 din cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010.

Comisionul denumit de pârâtă „comision de administrare” reprezintă, în esenţă, comisionul de risc indicat în cuprinsul Convenţiei de credit şi vizează administrarea creditului din perspectiva riscurilor asumate de către pârâtă prin punerea la dispoziţie a împrumutului (fila 34).

 Deşi în cuprinsul Actului adiţional, este oferită o definiţie a comisionului ce urmează a fi încasat cu titlu de comision de administrare, instanţa apreciază că aceleaşi raţiuni avute în vedere în analiza dezechilibrului contractual cu referire la comisionul de risc, sunt valabile şi în analiza caracterului abuziv al clauzei ce prevede comisionul de administrare. Însăşi banca a precizat că, în Actul adiţional, a fost eliminat comisionul de risc şi introdus comisionul de administrare întrucât această operaţiune a fost impusă de art. 36 din OUG nr. 50/2010 care nu includea decât 4 comisioane admise.

Instanţa reţine că, în sensul art. 40 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010, în cazul modificărilor impuse prin legislaţie, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. 1 este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie sunt considerate nule de drept.

Conform art. II din Legea nr. 288/2010, actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (02.01.2011).

În speţă, instanţa constată că la dosarul cauzei nu a fost depusă de către pârâtă nici o dovadă privind notificarea prin scrisoare recomandată şi confirmare de primire a actului adiţional sau o altă dovadă de comunicare sau luare la cunoştinţă de către acesta.

Având în vedere că nu s-a făcut dovada comunicării către reclamant a acestui act adiţional, instanţa apreciază că în toată perioada contractul trebuia să se deruleze astfel cum a fost acesta agreat la data încheierii lui.

Astfel, pentru argumentele dezvoltate mai sus, instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) privind comisionul de risc, redenumit comision de administrare din Contractul de credit, încheiat de părţi, consecinţa fiind nulitatea absolută acestei clauze.

Referitor la capetele de cerere privind constatarea sumelor plătite cu titlu de comision de risc/comision de administrare ca fiind plăţi anticipate şi plata dobânzii legale aferente instanţa constată că în Secţiunea 6) „Rambursări anticipate” din Condiţiile Generale ale Convenţiei  împrumutatul va putea efectua rambursarea integrală/parţială în avans a Sumei principale, oricând până la sfârşitul Duratei creditului (Scadenţa finală), cu condiţia notificării prealabile a intenţiei sale, depunând în acest sens la Bancă o cerere scrisă cu minimum 3 (trei) zile lucrătoare bancare înaintea scadenţei unei rate. Rambursarea se va efectua doar în zile de scadenţă şi numai după plata comisionului aferent calculat conform Secţiunii 3) punctul 3.7.) din Condiţiile Generale, precum şi a dobânzilor acumulate de la scadenţele precedente până la data rambursării anticipate.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 35 Cod proc. civ. cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Aşadar cererea în constatare are un caracter subsidiar faţă de cererea în realizare, urmând ca cererea să fie respinsă dacă partea poate cere realizarea dreptului.

în speţă instanţa reţine că nulitatea reprezintă o sancţiune de drept civil ce constă în desfiinţarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare este unul dintre principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil şi presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, aceasta fiind nulă absolut, plăţile efectuate de reclamanţi către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare anexă celor două contracte de credit, capătă caracter de plăţi nedatorate, dar reclamantul nu a solicitat restituirea acestei sume astfel încât nu poate solicita constatarea acestor sume ca fiind plăţi anticipate şi nici obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente care este un accesoriu al obligaţiei principale.

Instanţa va reţine şi faptul că rambursarea integrală/parţială a sumei împrumutate presupune o procedură reglementată contractual între părţi, respectiv notificarea pârâtei printr-o cerere scrisă formulată într-un anumit termen urmată de acceptul/refuzul acesteia şi efectuarea, în cazul acceptării plăţii, a unor calcule privind dobânzile şi comisioanele datorate de reclamant.

Instanţa nu poate, prin hotărârea pronunţată, să se substituie manifestării de voinţă a unei părţi din contract în executarea clauzelor acelui contract atât timp cât nu există o neexecutare/o executare necorespunzătoare din partea părţii contractante.

Pentru aceste motive instanţa va respinge capetele de cerere privind constatarea sumelor plătite cu titlu de comision de risc/comision de administrare ca fiind plăţi anticipate şi plata dobânzii legale aferente.

Instanţa observă că prin concluziile scrise depuse la dosar de reclamant la data de 21.01.2015 acesta a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, dar în ultimul paragraf al concluziilor solicită respingerea apărărilor pârâtei şi admiterea cererii de chemare în judecată şi pe cale de consecinţă să constataţi ca fiind abuzivă clauza contractuală de la art. 5 lit. a) din convenţia de credit, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de risc/comision de administrare. În temeiul art. 1088 cod civil vă rog să obligaţi pârâta şi la plata dobânzii legale către reclamant, calculată la debitul stabilit de instanţă.

Aceste două noi cereri ( restituirea sumei încasate cu titlu de comision de risc/comision de administrare şi stabilirea unui debit în sarcina pârâtei ) au fost formulate de reclamant pe calea concluziilor scrise, depuse la dosar după momentul procesual al închiderii dezbaterilor.

Instanţa constată că la termenul din data de 13.01.2015 a constatat încheiată cercetarea judecătorească, întrebând părţile dacă mai sunt cereri, excepţii procesuale sau apărări care nu au fost soluţionate/invocate în cursul procesului, cu respectarea dispoziţiilor art. 390 Cod proc. civ. Deoarece părţile au declarat că nu mai au cereri de formulat şi numai sunt incidente de soluţionat, în temeiul art. 392 Cod proc. civ. preşedintele a deschis dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părţilor, în ordinea şi condiţiile prevăzute de art. 216 Cod proc. civ., pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările formulate în proces. Părţile au pus concluzii asupra cererilor şi apărărilor formulate în timpul procesului, preşedintele închizând dezbaterile asupra fondului cauzei în temeiul art. 394 alin. 1 Cod proc. civ..

Privind dispoziţiile art. 389 şi art. 392 Cod proc. civ. instanţa apreciază că în etapa dezbaterilor în fond părţile îşi susţin cererile şi apărările formulate în proces, neputând lua în seamă cereri noi formulate în această etapă procesuală.

În reglementarea actuală, trecerea la etapa dezbaterilor în fond este marcată de încheierea cercetării procesului, care se declară prin încheiere în momentul în care judecătorul apreciază că este lămurit. Momentul procesual reprezentat de încheierea cercetării procesului constituie un punct de referinţă între etapa cercetării şi etapa dezbaterilor în fond, până la care pot fi efectuate actele de procedură necesare pregătirii dezbaterii în fond a procesului, iar dincolo de această limită, asemenea acte de procedură nu mai pot fi făcute decât în condiţiile strict prevăzute de lege. Date fiind aceste consecinţe ale declarării încheierii cercetării procesului, acest moment va fi precedat de ascultarea părţilor potrivit dispoziţiilor art. 390 cod proc. civ.

În limitele acestor dispoziţii procedurale instanţa concluzionează că formularea unor noi cereri în etapa dezbaterilor asupra fondului şi, cu atât mai mult, pe calea concluziilor scrise  depuse după declararea închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, are ca sancţiune neluarea în seamă a acestora (sancţiune similară dispoziţiilor art. 394 alin. 3 Cod proc. civ. în ceea ce priveşte depunerea unor noi înscrisuri la dosarul cauzei după închiderea dezbaterilor), motiv pentru care nu se va pronunţa asupra acestor noi cereri invocate după închiderea dezbaterilor.

Domenii speta

Spete similare