Instituţia intervenţiei forţate prevăzute de art. 68 şi urm. din Codul de procedură civilă. Apel împotriva unei încheieri interlocutorii

Domeniu. Drept administrativ

Instituţia intervenţiei forţate prevăzute de art. 68 şi urm. din Codul de procedură civilă. Apel împotriva unei încheieri interlocutorii

Imunitatea de jurisdicţie a organismelor internaţionale, inclusiv a membrilor şi reprezentanţilor Comisiei Europene în statele membre. Rolul şi atribuţiile instituţiilor internaţionale raportat la procesele private. Inadmisibilitatea chemării în judecată a Comisiei Europene în temeiul prevederilor art. 68 şi urm. din Codul de procedură civilă.

Prevederile Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice (Viena, 1961), la care România este parte, precum şi cele ale Protocolului nr. 7 privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene nr. C 83/266, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 30.03.2010, impun imunitatea de jurisdicţie a organismelor internaţionale, inclusiv a membrilor şi reprezentanţilor Comisiei Europene în statele membre.

Având în vedere particularitatea că apelanta-reclamantă a chemat în judecată Comisia Europeană, ca persoană juridică de drept public, în calitate de garant al respectării dreptului său la un proces echitabil şi în scopul corectei aplicări a normelor europene, Curtea subliniază că dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană („Comisia promovează interesul general al Uniunii (…), asigură aplicarea tratatelor (…), supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (…) asigură reprezentarea externă”) nu pot fi invocate în susţinerea unei cereri formulate în condiţiile art. 68 şi urm. din Codul de procedură civilă (chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca reclamantul). În realitate, aceste dispoziţii redate de către apelantă consacră o parte dintre atribuţiile Comisiei Europene, şi anume funcţia de supraveghere legislativă (Comisia veghează la respectarea, interpretarea şi aplicarea corectă a Tratatelor, împreună cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) şi funcţia de reprezentare (Comisia este abilitată în domeniul reprezentării interne şi internaţionale a Uniunii Europene, negociind acordurile internaţionale între Uniunea Europeană şi alte ţări). Comisiei Europene nu îi revine sarcina de a interveni în litigii în faţa instanţelor naţionale în acest scop, cu excepţia cazurilor de intervenţie din proprie iniţiativă, prevăzute expres de legislaţia Uniunii Europene. Interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii revine, în primul rând, instanţei naţionale, astfel cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în nenumărate decizii, iar, în situaţia în care judecătorul naţional apreciază că se impune interpretarea legislaţiei europene, aceasta poate uza de mecanismul reglementat prin art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, prin adresarea unei întrebări preliminare.

Este inadmisibilă intervenţia formulată de către apelanta-reclamantă, întrucât nu este îndeplinită situaţia premisă, şi anume ca terţul chemat în judecată (Comisia Europeană) să poată pretinde aceleaşi drepturi subiective ca şi reclamanta.

(Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal – Decizia civilă nr. 80/12.09.2016 pronunţată în dosarul nr. 23259/3/2015 de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal)

Deliberând asupra apelului de faţă, constată următoarele aspecte relevante:

Prin încheierea de şedinţă din data de 25.01.2015, Tribunalul Bucureşti-Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei S.L.M. de chemare în judecată a Comisiei Europene, pe calea intervenţiei forţate prevăzute de art. 68 şi urm. din Codul de procedură civilă. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a admis excepţia imunităţii de jurisdicţie, invocată de Comisia Europeană, prin raportare la prevederile Convenţiei de la Viena din 1961 şi ale Protocolului nr. 7.

Împotriva acestei soluţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 69 alin. 3 raportate la cele ale art. 64 alin. 4 din Codul de procedură civilă, reclamanta S.L.M. a formulat apel la data de 16.05.2016, prin care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea încheierii de şedinţă apelate şi trimiterea cererii de intervenţie forţată spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivare, apelanta a arătat în sinteză următoarele: 1) instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 155 alin. 1 pct. 13 din Codul de procedură civilă, dispunând citarea Comisiei Europene nu prin citaţie scrisă trimisă cu scriosare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, ci la reprezentanţa din România, care nu are personalitate juridică şi care nu are puterea legală de a reprezenta Comisia în faţa instanţelor de judecată; 2) instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 233 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care nu a prezentat în cuprinsul încheierii susţinerile reclamantei în favoarea admiterii cererii de intervenţie, încălcând astfel dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene; 3) instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. 6 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care a invocat, fără a pune în discuţia părţilor, prevederile Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice şi ale Protocolului nr. 7 privind privilegiile şi imunităţile; 4) instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile de drept material ale Convenţiei de la Viena şi ale Protocolului nr. 7, în condiţiile în care acestea nu au legătură cu cauza, întrucât se referă la agenţii diplomatici, în timp ce cererea de intervenţie forţată viza Comisia Europeană, ca persoană juridică de drept public, conform art. 17 al. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 69 alin. 3, art. 64 alin. 4, art. 470, art. 479 din Codul de procedură civilă, art. 20 şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 16 alin. 1 şi 2, art. 20, art. 22 alin. 1, art. 34, art. 148 alin. 4 din Constituţia României republicată, art. 1, art. 7, art. 8, art. 10, art. 28 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 alin. 3 şi art. 14 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 09.06.2016 (filele 26-28), intimata Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimata a susţinut că în mod legal a reţinut instanţa de fond imunitatea de jurisdicţie a Comisiei Europene, faţă de prevederile Convenţiei de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi ale Protocolului nr. 7 privind privilegiile şi imunităţile, sens în care a făcut trimitere, cu titlu de practică judiciară, la sentinţa nr. 1401/25.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

În drept, intimata a invocat art. 205-206 şi urm. din Codul de procedură civilă.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar în data de 05.07.2016 (filele 37-38), apelanta S.L.M. a învederat lipsa de interes legitim a susţinerilor intimatei din întâmpinare, în condiţiile în care Comisia Europeană a fost chemată în judecată pentru a se asigura o minimă garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În continuare, apelanta a reiterat o parte dintre argumentele învederate prin cererea de apel.

În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 201 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

În dovedire, apelanta a depus la dosar înscrisuri (filele 39-40).

Examinând apelul, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. În primul rând, apelanta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 155 alin. 1 pct. 13 din Codul de procedură civilă, dispunând citarea Comisiei Europene nu prin citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, ci la reprezentanţa din România, care nu are personalitate juridică şi nici puterea legală de a reprezenta Comisia în faţa instanţelor de judecată din România.

Curtea subliniază că sancţiunea nulităţii ce poate interveni pentru nerespectarea regulilor privind citarea este relativă, conform dispoziţiilor art. 174 alin. 3 din Codul de procedură civilă, iar nu absolută, fiind evident că în discuţie este un interes privat, iar nu unul public. Or, fiind vorba despre o nulitate relativă, devin aplicabile dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora nulitatea pentru nerespectarea regulilor de citare poate fi invocată numai de partea interesată, respectiv de către partea care nu a fost legal citată. Cu alte cuvinte, în speţă, singura parte care ar fi putut invoca vicii privind procedura sa de citare este Comisia Europeană, nu şi părţi litigante iniţiale (reclamanta şi pârâta). Prin urmare, apelanta-reclamantă, chiar dacă este iniţiatoarea cererii de intervenţie forţată, nu are calitatea de „parte interesată”, în sensul prevederilor art. 178 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pentru a putea invoca procedural nelegala citare a Comisiei Europene, prin reprezentanţa acesteia din România.

2. În al doilea rând, apelanta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 233 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care nu a prezentat în cuprinsul încheierii susţinerile sale din cererea de intervenţie forţată, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Potrivit dispoziţiilor art. 233 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură civilă, încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor.

Curtea apreciază că nu era necesar ca, în cuprinsul încheierii de şedinţă din 25.01.2016, instanţa de fond să fi prezentat susţinerile reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată a Comisiei Europene, întrucât cererea de intervenţie forţată a fost respinsă fără a fi soluţionată pe fond, ci în urma admiterii unei excepţii procesuale peremptorii (excepţia imunităţii de jurisdicţie). Prin raportare la soluţia pronunţată de instanţa de fond, Curtea constată că în încheierea de şedinţă apelată trebuia să fie consemnate susţinerile părţilor asupra excepţiei imunităţii de jurisdicţie, întrucât doar acest aspect se afla în dezlegarea instanţei la acel moment procedural.

Or, la termenul de judecată din 14.12.2015, când a fost pusă în discuţie această excepţie, reclamanta nu a fost prezentă; de asemenea, nu a depus la dosar note scrise asupra acestei excepţii procesuale, astfel că instanţa de fond nu a avut susţineri scrise/orale ale reclamantei sub acest aspect, pe care să le prezinte pe scurt în cuprinsul încheierii prin care a respins cererea de intervenţie ca inadmisibilă. În acest context, este evident că nu poate fi primită susţinerea apelantei privind încălcarea dreptului său la un proces echitabil.

3. În continuare, apelanta-intimată a susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. 6 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care a invocat, fără a pune în discuţia părţilor, prevederile Convenţiei de la Viena din 1961 şi ale Protocolului nr. 7.

Nici această critică nu poate fi primită, în condiţiile în care din cuprinsul încheierii de şedinţă din 14.12.2015 reiese că instanţa de fond a pus în discuţia părţii prezente (pârâta) excepţia imunităţii de jurisdicţie a Comisiei Europene. Lipsa reclamantei de la acest termen de judecată nu poate avea drept consecinţă imputarea nerespectării obligaţiei prevăzute art. 14 alin. 6 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care principiul contradictorialităţii trebuie respectat faţă de părţile prezente în faţa judecătorului, nu şi faţă de cele care aleg să lipsească.

De altfel, Curtea subliniază că art. 10 alin. 1 din Codul de procedură civilă instituie clar în sarcina părţilor litigante obligaţii în desfăşurarea procesului, iar art. 12 din acelaşi Cod instaurează principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor procesuale de către părţi.

4. În final, apelanta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile de drept material ale Convenţiei de la Viena şi ale Protocolului nr. 7, în condiţiile în care acestea nu au legătură cu cauza, întrucât se referă la spaţiile, clădirile, funcţionarii şi agenţii reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti, în timp ce cererea de intervenţie forţată vizează Comisia Europeană, ca persoană juridică de drept public şi garant al dreptului european.

Curtea constată că este legală soluţia tribunalului de respingere ca inadmisibilă a cererii reclamantei de chemare în judecată a Comisiei Europene, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a reţinut că prevederile Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice (Viena, 1961), la care România este parte, precum şi cele ale Protocolului nr. 7 privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene nr. C 83/266, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 30.03.2010, impun imunitatea de jurisdicţie a organismelor internaţionale, inclusiv a membrilor şi reprezentanţilor Comisiei Europene în statele membre.

Suplimentar acestor considerente, având în vedere particularitatea că apelanta-reclamantă a chemat în judecată Comisia Europeană, ca persoană juridică de drept public, în calitate de garant al respectării dreptului său la un proces echitabil şi în scopul corectei aplicări a normelor europene, Curtea subliniază că dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană („Comisia promovează interesul general al Uniunii (…), asigură aplicarea tratatelor (…), supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (…) asigură reprezentarea externă”) nu pot fi invocate în susţinerea unei cereri formulate în condiţiile art. 68 şi urm. din Codul de procedură civilă (chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca reclamantul). În realitate, aceste dispoziţii redate de către apelantă în cuprinsul cererii de apel consacră o parte dintre atribuţiile Comsiei Europene, şi anume funcţia de supraveghere legislativă (Comisia veghează la respectarea, interpretarea şi aplicarea corectă a Tratatelor, împreună cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) şi funcţia de reprezentare (Comisia este abilitată în domeniul reprezentării interne şi internaţionale a Uniunii Europene, negociind acordurile internaţionale între Uniunea Europeană şi alte ţări). Contrar susţinerilor apelantei-reclamante, Comisiei Europene nu îi revine sarcina de a interveni în litigii în faţa instanţelor naţionale în acest scop, cu excepţia cazurilor de intervenţie din proprie iniţiativă, prevăzute expres de legislaţia Uniunii Europene. Interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii revine, în primul rând, instanţei naţionale, astfel cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în nenumărate decizii, iar, în situaţia în care judecătorul naţional apreciază că se impune interpretarea legislaţiei europene, aceasta poate uza de mecanismul reglementat prin art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, prin adresarea unei întrebări preliminare. De altfel, această opinie este exprimată chiar de către Comisia Europeană în adresa ce a fost depusă de apelantă la filele 39-40 din dosarul de apel, conchizând că o intervenţie forţată a Comisiei într-o cauză naţională, în scopul aplicării corecte a dreptului european, nu este conformă acestui drept.

Pe de altă parte, Curtea constată că este inadmisibilă intervenţia formulată de către apelanta-reclamantă, întrucât nu este îndeplinită situaţia premisă, şi anume ca terţul chemat în judecată (Comisia Europeană) să poată pretinde aceleaşi drepturi subiective ca şi reclamanta. Aceasta întrucât dreptul subiectiv dedus judecăţii în litigiul principal este comunicarea unor informaţii de interes public (în concret, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la comunicarea execuţiei bugetare aferente anului 2014 şi o copie a contractelor încheiate cu farmaciile în vederea furnizării tratamentelor care nu sunt incluse în Lista cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asiguraţii). Or, faţă de acest obiect al litigiului principal, Curtea nu întrevede cum ar putea fi îndeplinită condiţia ca terţul-Comisia Europeană să pretindă aceleaşi drepturi subiective ca şi reclamanta.

Faţă de aceste considerente, constatând că încheierea atacată este legală, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare