Partaj judiciar. Regimul juridic aplicabil bunurilor achiziţionate de concubini

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 18.08.2009, la Judecătoria Rădăuţi, sub nr.5108/285/2009, reclamanţii CCC şi CVV au chemat-o în judecată pe pârâta NV, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună ieşirea din indiviziune cu privire la bunurile imobile care urmează a fi precizate, să se constate că reclamanţii au o cotă de ½ şi pârâta ½, ce li se cuvin în calitate de copărtaşi, să se procedeze la lichidarea stării de indiviziune, atribuirea şi predarea efectivă a bunurilor ce li se cuvin.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defunctului CI, în calitate de fii ai acestuia: În timpul vieţii CI a achiziţionat împreună cu pârâta, cu care trăia în concubinaj, mai multe imobile.

Ca modalitate de partajare, reclamanţii au solicitat atribuirea către ei a casei şi anexelor gospodăreşti, precum şi atribuirea întregii suprafeţe de teren situate în intravilan la locurile arătate, dar şi din extravilan, urmând să achite către pârâtă contravaloarea cotei sale, cu motivarea că sunt îndreptăţiţi la acest mod de atribuire întrucât aceste suprafeţe împreună cu casa au aparţinut familiei lor, au exercitat şi exercită în continuare posesia asupra acestor imobile, pârâta deţinând locuinţă în mun. Rădăuţi.

Legal citată, pârâta NV a depus întâmpinare, arătând că este de acord cu privire la masa de împărţit, însă nu şi cu valorile indicate la teren şi cu modalitatea de atribuire a bunurilor propusă de reclamanţi.

Bunurile au fost dobândite împreună cu defunctul CI în cote de ½, dar ulterior casa a fost renovată capital, iar unele anexe şi gardul reconstruite, astfel că din valoarea construcţiilor trebuie scăzute lucrările făcute de ea, iar din valoarea rămasă este de acord ca reclamanţii să primească contravaloarea cotei de ½ care i s-ar fi cuvenit tatălui lor.

Pârâta a solicitat să i se atribuie casa de locuit, avându-se în vedere lucrările efectuate, cât şi faptul că nu posedă altă locuinţă şi a efectuat multe reparaţii, care s-au ridicat la suma de 15.850 euro.

Pârâta a mai precizat că a făcut mai multe îmbunătăţiri şi au fost edificate construcţii noi (bucătărie, beci, hol, garaj, garduri şi tablă pe casă, alte lucrări), apreciate la peste 10.000 euro, ea având o contribuţie de 80%, întrucât a realizat venituri mult mai mari decât concubinul ei, lucrările fiind integral achitate de ea.

De asemenea, pârâta a precizat că a suportat integral cheltuielile de înmormântare a concubinului său, iar reclamanţii, fiii defunctului, nu au contribuit cu nimic la aceste cheltuieli.

Prin sentinţa civilă nr.3532/285/2015 Judecătoria Rădăuţi a admis, în parte, acţiunea principală; a constatat că părţile se află în indiviziune cu privire la imobilele casă cu anexe, situate în comuna F., nr.xx, jud. Suceava, suprafaţa de 3100 mp. teren intravilan lângă casă, 1600 mp. teren intravilan, 5050 mp. teren extravilan H. şi bunurile mobile mobilă de bucătărie şi autoturismul marca Dacia, reclamanţii având o cotă de ½ p.i. şi pârâta o cotă de ½ p.i.; a încetata starea de indiviziune dintre părţi; a atribuit reclamanţilor CCC şi CVV, în indiviziune, suprafaţa de 1.568 mp. teren livadă, identic cu parcela nr.3A din Anexa nr.1 la raportul de expertiză al expertului IDC (fila nr.54), în valoare de 31.499,09 lei, suprafaţa de 1565 mp. teren intravilan TM, în valoare de în valoare de 30.888 lei şi suprafaţa de 5050 mp. teren extravilan H., în valoare de 8698 lei, cu o valoare totală a lotului de 71.085,08 lei; a atribuit pârâtei NV imobilele casă cu anexe situate în comuna F., nr.xx, jud. Suceava, în valoare totală de 117.621,40 lei, suprafaţa de 911 mp. curţi-construcţii, identică cu parcela 1CC din Anexa nr.1 la raportul de expertiză al expertului IDC (fila nr.54), în valoare de 18.300,81 lei şi suprafaţa de 621 mp. teren livadă, identic cu parcela 2L, din Anexa nr.1 la raportul de expertiză al expertului IDC, în valoare de 12.475,08 lei, cu o valoare totală a lotului de 148.397,29 lei; a atribuit pârâtei bunurile mobile aflate în posesia sa, respectiv mobila de bucătărie în valoare de 2.000 lei şi autoturismul marca Dacia în valoare de 2000 lei; a  obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 40.656,10 lei cu titlu de sultă; a respins capătul de cerere din acţiunea principală având ca obiect partajul celorlalte bunuri mobile ca neîntemeiat; a admis, în parte, cererea reconvenţională aşa cum a fost precizată, respectiv  capătul de cerere având ca obiect obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de înmormântare în cuantum de 10.450 lei; a obligat reclamanţii să plătească pârâtei suma de 10.450 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare suportate de aceasta; a respins celelalte capete de cerere ale cererii reconvenţionale ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pârâta a cumpărat împreună cu defunctul imobilele constând în corpul de proprietate nr.3026 compus din parcela virană cu casă şi anexe C1-C5, în suprafaţă de 875 mp., parcela funciară nr.2 livadă în suprafaţă de 647 mp. şi parcela funciară nr.3 teren arabil în suprafaţă de 1578 mp., înscrise în C.F. nr.4424 F., conform contractului de vânzare-cumpărare nr.1527/02.05.2007 la BNP S-M şi terenurile ce au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr.6354/08.10.2003, convenţie validată prin sentinţa civilă nr.1965 din data de 29.05.2009, părţile din prezenta cauză fiind de acord că există identitate parţială cu parte din terenurile ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, adăugându-se doar suprafaţa de 5050 mp. teren arabil la locul „H.”.

Pârâta a dobândit aceste imobile împreună cu defunctul, în cote de ½ p.i. fiecare, aspect consemnat în contractul de vânzare-cumpărare nr.1527/02.05.2007, fiind inadmisibilă stabilirea altor cote, cum a solicitat pârâta cu privire la aceste imobile.

Cu privire la veniturile realizate din recolte,  reclamanţii nu au făcut dovada că acestea au fost cultivate şi însuşite de pârâtă sau că terenul a fost arendat de aceasta în cursul anului 2009, cererea pentru subvenţii fiind formulată de CVV (fila nr.82 şi nr.117) şi nu de către NV.

Totodată, martorii propuşi de părţi au confirmat faptul că pârâta a fost plecată la muncă în Italia, fiind astfel în imposibilitatea cultivării acestor terenuri şi nici nu s-a făcut dovada realizării altor venituri în urma valorificării recoltelor.

Martora LV, propusă de reclamanţi, a confirmat faptul că pârâta era plecată la muncă în Italia, terenurile fiind cultivate de defunct din toamnă, iar recolta ar fi fost valorificată de un cumătru al acesteia, martora neputând indica cum a aflat de această împuternicire şi dacă s-au încasat sume de bani.

Instanţa a apreciat că reclamanţii nu au făcut dovada că pârâta şi-a însuşit recoltele, că acestea au fost valorificate în numele său, obţinând sume de bani, aceasta fiind plecată în Italia, iar cererea pentru subvenţii a fost formulată de reclamant, motive pentru care a respins acest capăt al cererii principale, aşa cum a fost modificată, ca neîntemeiat.

Cu privire la bunurile mobile, instanţa a constatat că parte din acestea au fost achiziţionate de pârâtă anterior mutării în imobilul în cauză, iar o parte au fost aduse din apartamentul său, din mun. R., şi reprezintă bunuri proprii, respectiv mobilă dormitor, frigider, maşină de spălat, aspecte confirmate de martorii audiaţi, dar şi de facturile fiscale anexate de pârâtă la întâmpinarea din primul ciclu procesual, urmând a se supune partajului doar mobila de bucătărie cumpărată pentru acest imobil şi autoturismul marca Dacia.

Instanţa a constatat că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unui stoc de 30 mc. lemn foc sau a valorificării de către pârâtă a acestora, situaţie similară cu a celor trei purcei, cu privire la care pârâta a recunoscut folosirea lor cu ocazia înmormântării defunctului.

În cauză a putut fi analizată doar ieşirea din indiviziune cu privire la aceste imobile, nefiind vorba de un partaj de bunuri comune sau un partaj succesoral după defunct, în care s-ar stabili cotele părţi sau contribuţia fiecăruia, pârâta având doar calitatea de coindivizar şi nu calitatea de moştenitor după concubinul său, CI.

Instanţa a apreciat că pârâta a invocat un drept de creanţă cu privire la îmbunătăţirile realizate, sens în care a depus înscrisurile de la filele nr.34-36, nr.53-59.

Eliberarea unei facturi fiscale pentru materialele de construcţii nu reprezintă dovada că acestea sunt proprietate exclusivă a pârâtei, fiind evident că şi defunctul realiza venituri, fiind angajat şi a participat cu munca fizică la efectuarea acestor îmbunătăţiri. În condiţiile concubinajului dintre cei doi, nu se poate realiza o defalcare a contribuţiei fiecăruia, instanţa apreciind şi sporul de valoare adus de defunct, care a muncit efectiv la aceste construcţii, pârâta locuind efectiv în Italia, asigurând un sprijin financiar. Mai mult decât atât, pârâta nu a putut prezenta decât o chitanţă pentru o operaţiune de schimb valutar pentru o sumă modică, de 500 euro, fără a justifica în concret veniturile realizate în Italia, prin contracte de muncă sau viramente bancare externe (WesternUnion etc.), care să fi fost ridicate de defunct.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect cheltuielile de înmormântare, pârâta a făcut dovada suportării acestora, care, pe lângă sumele tradiţionale, cuprind şi costul mesei la restaurant, în sumă de 5.750 lei, reclamanţii recunoscând că au fost suportate de pârâtă. În aceste condiţii, pârâta are un drept de creanţă împotriva moştenitorilor defunctului, care nu au suportat aceste costuri, în valoare totală de 10.450 lei.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs (calificat apel de către instanţă) reclamanţii CCC şi CVV, precum şi pârâta reconvenţională NV, pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. 

Prin decizia nr. 42 din  17 februarie 2016, Tribunalul Suceava a respins apelul formulat de reclamanţi ca nefondat; a admis apelul formulat de pârâta NV, prin mandatar CFA; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 3532/23.10.2015 a Judecătoriei Rădăuţi pronunţată în dosarul nr. 5108/285/2009*  în sensul că:

A constatat că părţile nu sunt în indiviziune cu privire la mobila de bucătărie în valoare de 2000 lei şi autoturismul marca Dacia în valoare de 2000 lei şi a înlăturat dispoziţia contrară; a înlăturat dispoziţia de atribuire a acestor bunuri în lotul pârâtei NV; a obligat pe pârâta NV să plătească reclamanţilor CCC şi CVV suma de 36.656,10 lei cu titlu de sultă (în loc de suma de 40.656,10 lei cu acelaşi titlu); a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a admis în parte cererea pârâtei apelante NV având ca obiect plata cheltuielilor de judecată din apel; a obligat pe reclamanţii apelanţi CCC şi CVV să plătească pârâtei apelante NV suma de 618 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel, proporţional cu gradul de admitere a pretenţiilor formulate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt fiii defunctului CI, decedat la data de 3.03.2009, care începând cu anul 2004 şi până la deces a trăit în concubinaj cu pârâta NV.

Potrivit susţinerilor părţilor şi martorilor audiaţi în cauză, foştii concubini au gospodărit împreună, iar veniturile lor au fost investite pentru dobândirea bunurilor obiect al acţiunii. 

Bunurile dobândite în timpul concubinajului nu sunt considerate bunuri comune în sensul art. 30 din Codul familiei; sunt proprietate comună pe cote părţi, dacă se face dovada că între aceştia a existat o convenţie, chiar tacită în acest sens. Cota parte de proprietate se stabileşte proporţional cu contribuţia fiecăruia la achiziţionarea bunurilor pe perioada concubinajului, în baza probelor administrate, aşa cum în mod corect a procedat şi prima instanţă.

Din această perspectivă, susţinerea reclamanţilor apelanţi în sensul că, cota de contribuţie la dobândirea bunurilor supuse partajului nu se poate aplica doar asupra unui bun privit singular, ci trebuie să se aplice asupra întregii universalităţi de bunuri nu poate fi reţinută, reclamanţii apelanţi fiind în eroare cu privire la regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul concubinajului şi stabilirea cotei de contribuţie la dobândirea lor.

Contrar susţinerilor reclamanţilor apelanţi, între considerente şi dispozitiv nu există contrarietate; modalitatea de soluţionare a litigiului prin stabilirea bunurilor dobândite în timpul concubinajului, a cotelor de contribuţie la dobândirea acestora şi lichidarea stării de indiviziune, prin formarea şi atribuirea de loturi în natură, cu compensarea acestora prin sultă sunt în deplin acord cu cele reţinute în mod corect în considerentele hotărârii, prin care instanţa arată că „în prezenta cauză poate fi analizată doar ieşirea din indiviziune cu privire la aceste imobile, nefiind vorba de un partaj de bunuri comune sau un partaj succesoral după defunct”.

În ceea ce priveşte lotizarea, reclamanţii apelanţi au susţinut că „Dat fiind că există două construcţii (casa veche cu anexe şi bucătăria de vară – construcţie nouă), era important ca ambelor părţi să li se atribuie câte o casă , cu terenul aferent, fiind de asemenea în eroare cu privire la numărul caselor de împărţit.

Astfel, atât în cererea introductivă de instanţă cât şi prin concluziile depuse la dosar, reclamanţii au arătat că în masa bunurilor indivize se include imobilul „casă şi anexe”, iar prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert DD a fost identificat imobilul în litigiu situat în comuna F. nr. xx, jud. Suceava, constând în casă (locuinţă), imobilul bucătărie nouă (locuinţă anexă) care este o construcţie nouă cu o vechime de aproximativ 3-4 ani şi anexe gospodăreşti: magazie, şură-grajd şi bucătărie de vară plus garaj.

Cererea reclamanţilor privind partajarea în natură a imobilelor construcţii nu a putut fi primită, având în vedere concluziile expertului constructor DD, potrivit cărora „imobilul reprezentând casă (locuinţă) nu este comod partajabil în natură întrucât nu pot fi realizate două unităţi locative cu accese independente (f. 160, dosar fond).

În continuare, expertul a arătat că imobilul construcţie poate fi lotizat în două unităţi locative în natură astfel: o unitate locativă formată din locuinţă şi anexele gospodăreşti şi o altă unitate locativă formată din locuinţa anexă (bucătăria), concluzie eronată, în contextul în care acelaşi expert a arătat că bucătăria este o anexă a locuinţei (f. 160, dosar fond).

Reclamanţii au argumentat această modalitate de partajare a construcţiilor susţinând că imobilul casă de locuit a aparţinut bunicului lor patern, fapt contrazis de probele administrate în cauză, din care rezultă că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1527/2.05.2007, defunctul lor tată CI împreună cu pârâta NV au cumpărat în cote de ½ pentru fiecare de la fratele tatălui lor, CG, suprafaţa de 875 m.p. pe care sunt amplasate casa cu anexele C1-C5, aspect menţionat chiar de reclamanţi în cererea de chemare în judecată formulată.

În timpul concubinajului autorul reclamanţilor împreună cu pârâta au făcut mai multe îmbunătăţiri la casă (care nu au fost contestate) şi au edificat construcţii noi (bucătărie, beci, hol, garaj, împrejmuiri), ambii reclamanţi au gospodării proprii, în timp ce pârâta nu deţine o altă locuinţă, astfel că în mod corect prima instanţă, cu respectarea criteriilor de atribuire prevăzute de art. 6739 Cod procedură civilă, a atribuit pârâtei imobilul casă de locuit cu anexe.

Toate anexele casei de locuit identificate prin raportul de expertiză DD au fost reţinute ca făcând parte din masa partajabilă şi – aşa cum s-a arătat deja – au fost atribuite în lotul pârâtei, aşa încât susţinerea reclamanţilor în sensul că instanţa a omis de la partaj construcţia C5 (fără a o nominaliza în concret) nu poate fi reţinută.

Atribuirea imobilului casă de locuit şi anexe gospodăreşti în lotul pârâtei impune şi atribuirea suprafeţei de 911 m.p. teren curţi-construcţii, identică cu parcela 1CC din Anexa  la raportul de expertiză întocmit de expert IDC, fiind necesară pentru utilizarea şi exploatarea normală a construcţiilor, aşa încât critica reclamanţilor apelanţi vizând faptul că nu li s-a atribuit în lot teren din această categorie (curţi-construcţii), ci doar teren livadă, nu poate fi reţinută.

Neîntemeiată este şi cererea reclamanţilor apelanţi privind partajarea terenului „TM” pe lăţimea acestuia întrucât, prin această modalitate de împărţeală, una din parcele ar deveni loc înfundat, fără ieşire la calea publică, lucru ce nu este posibil (a se vedea planul de situaţie anexă la raportul de expertiză întocmit de expert IDC, aflat la fila 58 dosar fond). 

Cu privire la veniturile realizate din recolte în cursul anului 2009, s-a constatat că reclamanţii nu au făcut dovada că acestea au fost cultivate şi însuşite de către pârâtă sau că terenul a fost arendat de aceasta.

Astfel, martorii .... au declarat că nu cunosc cine a ridicat recolta după decesul lui CI, iar martora .... a arătat că în anul 2009 pârâta era plecată în Italia, terenul fiind cultivat din toamnă de către defunct, că pârâta l-a mandatat pe cumnatul său să vândă recolta, dar că nu ştie dacă acesta a încasat vreo sumă de bani (fila 102 dosar fond).

Deosebit, s-a reţinut că pentru anul 2009 cererea pentru acordarea de subvenţii a fost formulată de reclamantul CVV (filele 82, 117 dosar fond) şi nu de către pârâta NV.

Cum reclamanţii nu au făcut dovada că pârâta şi-a însuşit recoltele ori că acestea au fost ridicate şi valorificate pentru ea şi în numele său, obţinând sume de bani, iar cererea pentru acordarea de subvenţii a fost formulată de reclamant, în mod corect prima instanţă a respins aceste pretenţii ca neîntemeiate.

Aşa fiind, cererea reclamanţilor apelanţi privind compensarea sumei de 8.329 lei, reprezentând contravaloarea recoltelor din anul 2009, cu suma datorată pârâtei cu titlu cheltuieli de înmormântare nu poate fi primită, iar criticile formulate în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestor cereri nu pot fi reţinute.

Cu referire la apelul pârâtei NV, tribunalul a constatat că, în ceea ce priveşte calificarea acţiunii, în mod corect instanţa de fond a reţinut că „în prezenta cauză poate fi analizată doar ieşirea din indiviziune cu privire la aceste imobile, nefiind vorba de un partaj de bunuri comune sau de un partaj succesoral după defunct” şi a analizat atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă din perspectiva relaţiilor de concubinaj ce au existat între aceasta şi defunctul CI.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta NV a solicitat să se stabilească că a avut o contribuţie de 80% la construirea unor anexe gospodăreşti, efectuarea unor împrejmuiri, porţi, pod la poartă şi reparaţii la casa veche (îmbunătăţiri care au sporit valoarea imobilului).

Aşa cum s-a arătat deja, bunurile dobândite în timpul concubinajului nu sunt bunuri comune în sensul art. 30 din Codul familiei şi nu se bucură de prezumţia comunităţii de bunuri, ci sunt bunuri coachizite, proprietate comună pe cote părţi, dacă se face dovada că între aceştia a existat o convenţie, chiar tacită în acest sens.

În cazul în care concubinii nu au efectuat în mod egal investiţiile pentru dobândirea bunurilor în timpul concubinajului, cota parte se stabileşte proporţional cu contribuţia fiecăruia la achiziţionarea bunurilor pe perioada concubinajului.

În speţă, pârâta nu a reuşit să probeze contribuţia sa exclusivă de 80% la dobândirea bunurilor edificate suplimentar şi a lucrărilor de reparaţii la casa de locuit.

Astfel, martorii audiaţi în cauză au confirmat faptul că pârâta a fost plecată la muncă în Italia, însă nu au oferit nici o informaţie concretă cu privire la veniturile realizate de aceasta, iar pârâta a depus la dosar doar o chitanţă pentru o operaţiune de schimb valutar pentru suma de 500 Euro (fila 36 dosar fond).

Defunctul CI a realizat în mod constant venituri, fiind salariat la HR, conform dovezii aflate la fila 28 dosar fond, iar martorii audiaţi în cauză au declarat că toate lucrările şi îmbunătăţirile la imobilul casă şi anexe au fost efectuate împreună de către foştii concubini, care au gospodărit împreună.

Probele administrate în cauză nu pot confirma susţinerile pârâtei privind contribuţia sa mai mare la realizarea îmbunătăţirilor şi a lucrărilor noi la imobil, însă, având în vedere că între pârâtă şi defunctul CI au existat relaţii de concubinaj cu caracter de continuitate care au durat aproximativ 5 ani, timp în care au gospodărit împreună, în temeiul art. 1203 Cod civil din 1864 tribunalul prezumă că bunurile în discuţie au fost dobândite cu contribuţia egală de ½ a fiecăruia dintre concubini, concluzie la care în mod corect a ajuns şi prima instanţă.

Pentru reţinerea prezumţiei relative potrivit căreia între foştii concubini a existat o convenţie tacită ca toate bunurile dobândite de ei să fie în cotă egală pledează şi împrejurarea că toate bunurile achiziţionate de aceştia prin acte autentice (casă şi terenuri) au fost dobândite în cotă egală de ½ pentru fiecare, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1527/2.05.2007 şi contractului de vânzare-cumpărare nr. 6354/8.10.2013, validat prin sentinţa civilă nr. 1965/25.09.2009 a Judecătoriei Rădăuţi, definitivă şi irevocabilă.

Deşi concubinii nu se bucură de prezumţia comunităţii de bunuri prevăzută de art. 30 din Codul familiei, dispoziţie ce se aplică numai bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, nimic nu împiedică a se constata că în baza convenţiei lor exprese sau tacite bunurile s-au dobândit pentru a fi proprietatea lor indiviză în cote egale, indiferent pe numele căruia au fost achiziţionate.

Prezumând că între foştii concubini a existat o convenţie tacită în sensul că toate bunurile dobândite de către ei să fie în cotă egală, cererea pârâtei apelante prin care a solicitat excluderea din masa partajabilă a contravalorii zidăriei construcţiei (blocuri BCA), a uşii de la garaj şi a uşii de la casă, pe motiv că sunt bunurile sale proprii, fiind achiziţionate din banii săi nu poate fi admisă şi, în aceste circumstanţe, refacerea raportului de expertiză în construcţii pentru determinarea separată a valorii bunurilor mai sus individualizate şi scăderea valorii acestora din valoarea totală a construcţiei nou edificate şi a îmbunătăţirilor casei vechi nu se mai justifică, fiind o probă inutilă soluţionării cauzei.

Pârâta apelantă a mai solicitat ca din valoarea totală a construcţiei să se scadă valoarea manoperei, însă această cerere nu poate fi analizată de instanţă întrucât nu a fost în nici un fel motivată ori argumentată.

Contrar susţinerilor pârâtei apelante, prima instanţă a analizat pe fond cererea reconvenţională formulată din perspectiva interesului justificat al acesteia privitor la stabilirea cotei de contribuţie a foştilor concubini la dobândirea bunurilor aflate în litigiu, raportându-se la probele administrate, aşa încât critica referitoare la necercetarea fondului cauzei se constată nefondată.

Nu poate fi reţinută nici critica vizând neidentificarea de către expert a porţilor noi  şi a podului de acces la gospodărie, în contextul în care aceste bunuri au fost identificate şi evaluate de expert DD la valoarea de 1337,80 lei, sub denumirea „împrejmuiri” (f.88-89 dosar fond), iar pârâta nu a formulat în această privinţă obiecţiuni.

În ceea ce priveşte valoarea terenurilor supuse partajului, într-adevăr instanţa de fond a menţionat în mod eronat în hotărâre că sunt cele stabilite de expertul topo IDC, însă în mod corect a reţinut valorile stabilite prin raportul de expertiză întocmit de expert evaluator SA, care a stabilit pentru suprafaţa de 3100 m.p. valoarea de 62.275 lei, pentru suprafaţa de 1565 m.p. „TM” valoarea de 30.888 lei şi pentru suprafaţa de 5050 m.p. „H.” valoarea de 8698 lei (f. 194-212 şi f. 241-248 dosar fond).

Cum în mod corect partajul s-a realizat potrivit acestor valori, menţiunea din sentinţă referitoare la expertiza IDC nu constituie motiv de apel, ci reprezintă o simplă eroare materială ce poate fi remediată în temeiul art. 281 al.1 Cod procedură civilă.

Apelul pârâtei este întemeiat în sensul că mobila de bucătărie şi autoturismul „Dacia” nu fac obiectul ieşirii din indiviziune.

Astfel, prin cererea de apel formulată, pârâta a recunoscut că autoturismul „Dacia” a fost proprietatea exclusivă a defunctului CI, astfel că acest bun nu poate face obiectul partajului, fiind în mod greşit inclus în lotul atribuit pârâtei apelante.

Mobila de bucătărie este bun propriu al pârâtei, fiind achiziţionată de aceasta anterior perioadei de concubinaj, conform facturii fiscale nr. 4615270/27.10.2004 (f.56 dosar fond), astfel că şi acest bun a fost în mod greşit inclus în lotul atribuit pârâtei apelante.

În ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în apel, Tribunalul a reţinut că pârâta a avansat cu acest titlu suma totală de 1118 lei, din care 116,50 lei taxă judiciară de timbru, 1,50 lei timbru judiciar şi 1000 lei onorariu avocat, conform chitanţelor depuse la dosar.

Având în vedere limitele în care apelul pârâtei NV a fost găsit întemeiat şi reţinând că reclamanţii apelanţi CCC şi CVV se află în culpă procesuală, în baza art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a admis în parte cererea pârâtei apelante NV privind plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pe reclamanţii apelanţi să-i plătească cu acest titlu suma de 618 lei, proporţional cu gradul de admitere al pretenţiilor formulate.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii CCC şi CVV şi pârâta NV.

Reclamanţii recurenţi CCC şi CVV au arătat că, prin raportare la solicitările lor, în sentinţa judecătoriei instanţa nu s-a pronunţat cu privire la următoarele aspecte:

Nu a avut în vedere şi nu a atribuit nici uneia dintre părţi construcţia C5; nu a luat-o în considerare la stabilirea valorii masei de împărţit. Astfel, deşi în cererea reconvenţională şi în raportul de expertiză D această clădire exista şi a fost evaluată, prin modalitatea de partajare aleasă de instanţă această clădire nu este inclusă în lot nici ca atribuire, nici ca valoare. Varianta aleasă de instanţa de fond este inechitabilă şi prin aceea că imobilul casă a aparţinut defunctului CD, tatăl lor, dinainte ca acesta să aibă relaţia de concubinaj cu pârâta, astfel încât nici din punct de vedere moral soluţia nu este echitabilă. Dat fiind că există două construcţii (casa veche cu anexe şi bucătăria de vară, construcţie noua) era important ca ambelor părţi să li se atribuie câte o casă cu terenul aferent. In acest fel partajul devine echitabil prin atribuirea casei vechi recurenţilor şi a bucătăriei de vară - construcţie nouă, faţă de care pârâta a susţinut că a construit-o împreuna cu tatăl lor, în lotul acesteia.

Instanţa a încălcat regulile partajului de împărţire în natură şi în loturi pe cât posibil echivalente prin aceea că nu le-a atribuit şi lor, reclamanţilor, teren intravilan la stradă, având categoria curţi-construcţii, atribuindu-li-se doar teren în livadă.

Există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că în considerente se arată că „In prezenta cauză poate fi analizată doar ieşirea din indiviziune cu privire la aceste imobile, nefiind vorba de un partaj de bunuri comune sau un partaj succesoral după defunct (...)", iar în dispozitiv „Atribuie pârâtei bunurile mobile aflate în posesia sa, respectiv mobila de bucătărie în valoare de 2.000 lei si autoturismul marca Dacia în valoare de 2.000 lei". „Respinge capătul de cerere din acţiunea principală având ca obiect partajul celorlalte bunuri mobile ca neîntemeiat."

De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea lor de obligare a pârâtei la plata recoltelor şi nici la cererea de compensare a contravalorii recoltelor cu cheltuielile de înmormântare, acesta fiind un capăt de cerere separat timbrat la valoare, astfel încât era obligatoriu să fie inclus în dispozitivul sentinţei.

De asemenea, nu se motivează alegerea partajării conform Anexei 1 la raportul de expertiză, în condiţiile în care ei au indicat efectuarea partajului conform Anexei 4, iar pârâta  nu a avut vreo solicitare expresă.

Prin raportare la solicitările lor, tribunalul a pronunţat o hotărâre contradictorie: pe de o parte a admis apelul pârâtei şi a constatat că părţile nu sunt în indiviziune cu privire la mobila de bucătărie şi la autoturismul marca Dacia, dar pe de altă parte nu a înlăturat dispoziţia din sentinţă prin care a fost admisă cererea reconvenţională sub aspectul acordării cheltuielilor de înmormântare – care, din punctul lor de vedere, înseamnă pasivul partajului succesoral. Deci, a considera că părţile nu sunt în indiviziune cu privire la bunurile mobile înseamnă că în mod corelativ cererea privind pasivul moştenirii urma să fie respinsă.

Pe cale de consecinţă, recurenţii solicită admiterea recursului, calificarea acţiunilor ca fiind ieşire din indiviziune sau partaj succesoral şi rezolvarea în funcţie de această calificare a tuturor cererilor din dosar.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct.7, 8, 9 C.pr. civ.

Pârâta recurentă NV a criticat soluţia de admitere în parte  a apelului  declarat de ea.

În ce priveşte cererea sa reconvenţională ambele instanţe, de fond şi de apel, au soluţionat-o greşit sub aspectul dispoziţiilor legale referitoare la modul de dobândire a bunurilor în timpul concubinajului. Instanţa de fond nu a avut în vedere că regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul concubinajului este diferit de regimul juridic al bunurilor achiziţionate de soţi în timpul căsătoriei, care este principiul comunităţii de bunuri.

Atât la fond cât şi în apel a arătat că, concubinii nu beneficiază de prezumţia de comunitate asupra bunurilor dobândite pe durata convieţuirii, care se aplică numai în ceea ce priveşte regimul legal al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Cu alte cuvinte, concubinii nu pot fi consideraţi, în baza legii, proprietari în devălmăşie asupra bunurilor dobândite de ei în timpul convieţuirii; ei pot avea un drept de proprietate comună pe cote părţi asupra bunurilor dobândite împreună în perioada convieţuirii, iar întinderea cotelor-părţi se determină în mod distinct pentru fiecare bun achiziţionat în parte şi nu pentru întreaga masă de bunuri.

În timp ce soţii sau moştenitorii sunt titularii unei cote - părţi din întreaga masă de bunuri, în cazul concubinilor, indiferent de durata convieţuirii şi de numărul bunurilor dobândite, dreptul de proprietate se determină raportat la fiecare bun separat.

În ceea ce priveşte cota - parte din dreptul de proprietate ce revine fiecărui concubin, aceasta se stabileşte în funcţie de contribuţia la achiziţionarea bunului, care trebuie determinată pentru fiecare bun în mod separat. Problema contribuţiei este o chestiune de fapt, care urmează a fi soluţionată de instanţa de judecată pe baza probelor administrate.

Contrar celor arătate, instanţa de fond a reţinut în considerente că „în condiţiile concubinajului dintre cei doi, nu se poate realiza o defalcare a contribuţiei fiecăruia..." adică nu a avut în vedere esenţa cererii reconvenţionale, că a fost învestită să dispună ieşirea din indiviziune cu privire la bunuri dobândite pe cote - părţi în timpul concubinajului.

Cu această motivare de fapt nu s-a cercetat fondul cauzei, împărţeala fiind făcută în cote de ½ , instanţa prezumând o cotă egală de dobândire specifică dobândirii bunurilor comune în devălmăşie.

Contrar instanţei de fond, instanţa de apel (f.11 decizie) a apreciat şi ea că bunurile dobândite în timpul concubinajului sunt proprietate comună pe cote părţi, cota parte de proprietate se stabileşte proporţional cu contribuţia fiecăruia la achiziţionarea bunurilor pe perioada concubinajului şi că nu pot fi reţinute motivele de apel ale reclamanţilor apelanţi care au arătat că, cota de contribuţie trebuie să se aplice asupra universalităţii de bunuri şi nu asupra fiecărui bun în parte.

Însă, contrar propriei motivări, instanţa de apel a apreciat ulterior că bunurile dobândite în timpul concubinajului „sunt bunuri coachizite, proprietate comună pe cote părţi, dacă se face dovada că între aceştia a existat o convenţie, convenţie chiar tacită în acest sens".

Ulterior, instanţa a apreciat că între părţi a existat o convenţie tacită „ca toate bunurile dintre ei să fie în cotă egală" , de 1/2, având în vedere contractul de vânzare cumpărare nr.1527/2.05.2007 prin care s-au achiziţionat toate imobilele, unde s-a specificat expres cota de achiziţie de ½. De fapt, instanţa de apel a apreciat greşit ca existând un acord tacit între concubini cu privire la modalitatea viitoare de dobândire a bunurilor comune pe cote părţi ca fiind egală, de ½, această susţinere fiind contradictorie cu motivarea respingerii apelului reclamanţilor C.

Pe de altă parte, cota de ½ indicată în contractul de vânzare-cumpărare a fost apreciată atunci, în anul 2007, în funcţie de contribuţia concubinilor la dobândirea imobilelor în baza acelui contract şi doar pentru acele imobile şi nu poate fi avută în vedere şi pentru viitor. Ori, stabilirea pentru viitor a aceleiaşi cote de contribuţie, pentru toate bunurile viitoare, este în totală contradicţie cu proprietatea comună pe cote - părţi specifică concubinajului, unde pentru fiecare bun în parte se determină distinct întinderea cotelor-părţi.

Prin preluarea şi pentru viitor a aceleiaşi cote părţi se face de fapt o aplicare a comunităţii de bunuri specifică bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, astfel că instanţa de apel a aplicat greşit disp. art. 1203 C.civ.1864, cu toate că tot în apel a motivat că în această speţă se aplică legislaţia proprietăţii comune pe cote părţi.

Instanţa de apel nu a avut în vedere că imobilele dobândite în cote de ½  au fost reparate capital (casa de locuit), că bucătăria de vară a fost dărâmată şi în locul ei s-a edificat o altă bucătărie formată din cameră, hol, beci, gang şi garaj alăturat, că s-au refăcut gardurile exterioare şi interioare, alt pod la intrare, stâlpi şi porţi noi, trotuare, că s-a extins şura cu grajd cu 4 m, iar pentru aceasta a fost necesară turnarea unei temelii pe lângă cea veche, zidirea şi acoperirea prelungirii, s-a tencuit exteriorul grajdului.

Nu s-a avut în vedere că noile construcţii s-au făcut prin aportul ei major bănesc, materiale de construcţie (BCA) şi bunuri (uşa garaj, uşa bucătărie), faţă de posibilităţile financiare ale fostului concubin, situaţie care duce la stabilirea altei cote de contribuţie în favoarea sa în ce priveşte construcţiile, cotă pe care a apreciat-o la 80% din valoare. Aceasta, întrucât în acea perioadă lucra în Italia, blocurile BCA folosite la construcţie erau cumpărate de ea de câţiva ani, uşa de la garaj şi uşa de acces la bucătăria nouă le-a adus din Italia, trimitea bani acasă prin poştă şi intermediari, iar de multe ori era aşteptată să vină în ţară pentru a face plata, situaţie dovedită de martori.

Martorul BA (f.82) a arătat că a lucrat la acoperişul bucătăriei, a confirmat că plata muncitorilor o făcea ea când venea din Italia (CI i-a spus că „martorul va fi plătit de V., când vine din Italia") şi nu a putut preciza dacă concubinul a contribuit cu muncă fizică la construcţia bucătăriei. De asemenea, acest martor a arătat că "NV lucra în Italia şi obţinea venituri mai mari decât câştigurile obţinute de I.".

Alt martor, X (f.98), a declarat că „lucrările efectuate au fost făcute cu veniturile pe care pârâta le făcea în Italia", el lucrând la zidărie.

Martora BG (f.143) a arătat că „părţile au făcut împreună, în perioada cât au fost concubini, şură, bucătărie, canalizare de apă, au pavat curtea, au mobilat locuinţa" şi a apreciat că „pârâta a avut o contribuţie mai mare la edificarea acestor imobile".„Pârâta a adus la locuinţă uşa de la casă şi cea de la garaj chiar din Italia şi s-a construit garajul şi şura". Gardurile au fost făcute de cei doi.

Chiar martorii propuşi de reclamanţi, CV (f.144), confirmă acelaşi aspect, că pârâta lucra în Italia în perioada când s-au edificat aceste construcţii şi „aceasta a contribuit şi ea cu bani la efectuarea acestor imobile".

Martorul propus de reclamant, Y (f.83) a arătat şi el că în perioada când s-au edificat aceste construcţii ea - pârâta lucra în Italia, iar martora LV (f.97) a declarat că îmbunătăţirile la casă au fost făcute împreună de pârâtă cu concubinul său.

În  apel a arătat explicit lucrările efectuate la casă şi împrejmuiri.

Concret, casa a fost reparată capital şi îmbunătăţită conform cerinţelor actuale (baie, bucătărie). În exterior, s-a vopsit tabla de pe casă, s-au făcut lambriuri de lemn pe tot spatele casei şi s-a vopsit exteriorul casei care este din lemn, uşa şi geamurile au fost înlocuite, s-au pus burlane. În interior, din trei încăperi, una a fost amenajată ca bucătărie, s-au schimbat geamurile cu altele noi, de lemn, s-a construit o nouă sobă, s-a pus faianţă şi s-a tras apă curentă. În dormitor, s-a făcut o nouă sobă, s-a pus rigips şi s-a schimbat geamul; la sufragerie, de asemenea, s-a pus rigips, toată casa a fost zugrăvită şi vopsită, iar în hol s-a pus lambriu. S-a efectuat altă împrejmuire din scândură cu stâlpi de beton şi garduri interioare noi, alt pod la intrare, stâlpi noi pentru poartă şi poartă nouă, a efectuat un trotuar de beton pe lângă şură, anexe şi casă, a pavat jumătate din curte, şura cu grajd a fost mărită cu 4 m pe lungime, iar pentru aceasta a fost necesară turnarea unei temelii pe lângă cea veche, zidirea şi acoperirea prelungirii, s-a tencuit exteriorul grajdului.

Faptul că a depus la dosar doar o singură chitanţă prin care a făcut dovada că i-a trimis concubinului suma de 500 euro nu poate crea prezumţia că nu a trimis alţi bani.

Pe de altă parte, concubinul realiza un venit lunar de 415 lei în calitate de salariat la HR (f.28), bani care nu-i ajungeau nici măcar pentru întreţinerea zilnică, dar instanţa de apel a motivat că defunctul realiza venituri constante, dar fără a indica cuantumul acestor venituri.

Toate aceste probe nu au fost avute în vedere, instanţa de apel apreciind că „pârâta nu a reuşit să probeze contribuţia sa exclusiva de 80% la dobândirea bunurilor edificate suplimentar şi a lucrărilor de reparaţii la casa de locuit."

Aşa cum a arătat şi în apel, declaraţiile de martori au fost concludente, iar dacă instanţa de apel a considerat contrariul, în baza rolului activ putea să dispună din oficiu suplimentarea probatorului.

In ce priveşte blocurile BCA folosite la edificarea noii construcţii cu destinaţie de bucătărie, beci şi garaj, recurenta a arătat că au fost achiziţionate de ea aşa cum rezultă din factura fiscală nr.6028216/14.04.2004 (f.58), cu care dovedeşte că a plătit suma de 122.760.000 lei. În ce priveşte această achiziţie există similitudini cu mobila de bucătărie OLEK care a fost achiziţionată tot în acelaşi an, 27.10.2004, anterior perioadei de concubinaj, iar instanţa de apel a considerat-o bun propriu, apreciind că a fost inclusă în mod greşit în lotul său.

Prin urmare, şi blocurile BCA achiziţionate anterior concubinajului, (14.04.2004), sunt tot bunul său propriu, şi cu atât mai mult se face dovada că are o cotă de contribuţie mai mare de 80%.

În ce priveşte manopera acestor lucrări de construcţie, a solicitat a fi exclusă având în vedere probele administrate, anume venitul mic realizat de fostul concubin şi declaraţiile de martori care confirmă că plata muncitorilor se făcea când venea ea acasă sau cu banii trimişi de ea din Italia.

Instanţa de apel a apreciat că cererea sa nu a fost argumentată sau motivată, dar în realitate cererea a fost motivată şi argumentată ca şi în recurs.

În apel a criticat şi modul de efectuare a raportului de expertiză în construcţii. Expertul D a decedat în cursul derulării procesului, nu a inclus la evaluare podul de acces, stâlpii porţilor şi noile porţi, situaţie care rezultă din lecturarea expertizei, unde la împrejmuiri a indicat „stâlpi din beton şi ţeavă metalica, plase din lemn vopsite". Suma infimă de 1337,80 lei indicată ca fiind contravaloarea împrejmuirilor nu poate include mai mult decât parte din garduri, nicidecum porţile, stâlpii porţilor şi podul de acces.

De asemenea, instanţa de apel a considerat că refacerea raportului de expertiză în construcţii pentru determinarea separată a valorii bunurilor proprii nu se justifică, fiind o probă inutilă soluţionării cauzei, cu motivarea că oricum cota de contribuţie a concubinilor este de 1/2, cotă preluată din contractul de vânzare cumpărare încheiat iniţial, în baza „convenţiei tacite". Dar, de fapt, cu această motivare instanţa nu a cercetat cauza sub aspectul dedus judecăţii, anume stabilirea valorii reale de circulaţie a tuturor imobilelor supuse împărţelii şi ţinând cont de proporţia bunurilor proprii încorporate în noile imobile, cu o manoperă achitată preponderent de ea.

În ce priveşte cererea sa reconvenţională, instanţa de apel nu a avut în vedere probatoriul indicat în motivarea apelului şi nici cel administrat la fond, nu a cercetat fondul cauzei, astfel că se impune casarea sentinţei instanţei de fond şi a deciziei pronunţată în apel în vederea refacerii raportului de expertiză în construcţii.

În subsidiar, în situaţia în care Curtea de Apel consideră că nu este necesară refacerea raportului de expertiză, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea parţială a hotărârilor instanţei de fond şi de apel, în sensul admiterii cererii reconvenţionale, să se stabilească o cotă de contribuţie în favoarea sa de 80% în ce priveşte construcţiile casă de locuit şi anexe gospodăreşti, să i se atribuie în lotul său, urmând a diminua sulta în funcţie de cota care se cuvine reclamanţilor , cu suprafeţele de teren stabilite de instanţa de fond, 911 mp curţi clădiri şi 621 mp teren livadă aferent.

Totodată, a arătat  că înţelege să declare recurs şi împotriva capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată din apel, întrucât instanţa de apel i-a diminuat cheltuielile de judecată proporţional cu ce a admis, dar, în cazul admiterii cererii reconvenţionale, solicită ca instanţa de recurs să se pronunţe şi cu privire la cheltuielile de judecată din apel, în sensul acordării în totalitate.

Recursul pârâtei nu a fost  motivat în drept.

Examinând decizia atacată  prin prisma criticilor formulate de părţi, Curtea constată următoarele:

În primul rând se impune a fi făcută  sublinierea că, în conformitate cu disp. art. 3021 al. (1) lit. c) şi art. 304 C.pr.civ.(de la 1865 aplicabil în cauză), calea extraordinară de atac a recursului poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate ce pot fi încadrate în situaţiile limitativ  prevăzute de art. 304 pct. 1-9.

Criticile care privesc modul de stabilire a situaţiei de fapt din speţă, respectiv interpretarea  probelor administrate în cauză de către instanţele  de fond şi apel vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii, neputând fi analizate în această cale de atac.

În speţă, ambele părţi au formulat critici privind natura juridică a litigiului dedus judecăţii, cu referire la regimul juridic al bunurilor supuse împărţelii, apreciind că fondul pricinii nu a fost cercetat prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile. Aceste critici pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 al. 5 Cod procedură civilă.

Cu referire la aceste cereri, Curtea reţine următoarele:

Concubinajul sau uniunea consensuală dintre două persoane nu a fost reglementat ca atare în Codul civil de la 1864, aplicabil în speţă, nici cu privire la relaţiile personale nepatrimoniale şi nici cu privire la relaţiile patrimoniale dintre concubini. Drept urmare, regimul juridic al bunurilor dobândite de către soţi, respectiv proprietatea în devălmăşie, nu este aplicabil şi concubinilor, indiferent de durata convieţuirii acestora. Prezumţia comunităţii de bunuri reglementată de art. 30 din Codul familiei nu se aplică decât soţilor, nefiind posibilă extinderea sferei acesteia.

Bunurile dobândite în timpul concubinajului sunt proprietate comună pe cote părţi, dacă se face dovada că între concubini a existat o convenţie, chiar tacită, în acest sens.

În cazul partajului bunurilor achiziţionate în perioada concubinajului părţile sunt ţinute să dovedească contribuţia lor efectivă la dobândirea fiecărui bun în parte şi, prin urmare, dobândirea unui drept de proprietate comună pe cote părţi. Aşadar, în raporturile patrimoniale dintre concubini se aplică dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 644,645 şi 728 Cod civil, atât cu privire la dobândirea proprietăţii pe cote-părţi, cât şi cu privire la sistarea stării de coproprietate pentru fiecare bun în parte.

Esenţială în cazul unui asemenea partaj este stabilirea, pe bază de probe, a contribuţiei fiecărui concubin la achiziţionarea bunurilor, indiferent pe numele căruia dintre ei s-a întocmit actul de achiziţie. Fiind vorba despre împrejurări de fapt, sunt admisibile orice mijloace de probă, inclusiv proba testimonială.

Inexistenţa unei convenţii a concubinilor de dobândire în comun a bunurilor nu este demonstrată, în principal, de absenţa instrumentului probator, respectiv a unui înscris (presupunându-se, în mod justificat, că relaţia apropiată dintre cei doi a împiedicat, din punct de vedere moral, preconstituirea unor acte), ci de faptul că nu s-a făcut acea dovadă certă şi de netăgăduit că părţile au intenţionat să dobândească în proprietate comună aceste bunuri.

Contrar susţinerilor părţilor, în speţă instanţele de fond au avut în vedere la soluţionarea pricinii natura juridică reală a acţiunii. De altfel, instanţa de apel, răspunzând criticii formulate sub aceste aspect de către pârâta reconvenţională, a făcut referiri detaliate asupra regimului juridic al bunurilor dobândite de concubini.

Împrejurarea că instanţele au stabilit o contribuţie egală a celor doi concubini la dobândirea bunurilor supuse împărţelii nu este de natură a conduce la concluzia că acestea nu au cercetat fondul pricinii prin prisma regulilor specifice proprietăţii comune pe cote părţi, câtă vreme cotele au fost stabilite pe baza probelor administrate în cauză la propunerea părţilor în proces.

Contrar susţinerilor reclamanţilor recurenţi, motivarea deciziei atacate nu este contradictorie în ce priveşte regimul juridic aplicabil bunurilor supuse împărţelii în cauză, din considerentele acesteia rezultând, în mod neechivoc, că este vorba de proprietate comună pe cote părţi, "dacă se face dovada că între concubini a existat o convenţie, chiar tacită, în acest sens".

Confirmând, practic, soluţia primei instanţe prin care s-au stabilit cote de contribuţie egale a celor doi concubini la dobândirea bunurilor de împărţit, Tribunalul a reţinut că "probele administrate în cauză nu pot confirma susţinerile pârâtei privind contribuţia sa mai mare la realizarea îmbunătăţirilor şi a lucrărilor noi la imobil, însă având în vedere că între pârâtă şi defunctul CI au existat relaţii de concubinaj cu caracter de continuitate care au durat aproximativ 5 ani, timp în care au gospodărit împreună, în temeiul art. 1203 Cod civil din 1864, tribunalul prezumă că bunurile în discuţie au fost dobândite cu contribuţia legală de ½ a fiecăruia dintre concubini, concluzie la care în mod corect a ajuns şi prima instanţă.

Pentru reţinerea acestei prezumţii relative, potrivit căreia între foştii concubini a existat o convenţie tacită, ca toate bunurile dobândite de ei să fie în cotă egală, pledează şi împrejurarea că toate bunurile achiziţionate de aceştia prin acte autentice (casă şi terenuri) au fost dobândite în cotă egală de ½ pentru fiecare, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1527/2.05.2007 şi contractului de vânzare-cumpărare nr. 6354/8.10.2013, validat prin sentinţa civilă nr. 1965/25.09.2009 a Judecătoriei Rădăuţi, definitivă şi irevocabilă."

Aşadar, la stabilirea cotei egale de contribuţie a celor doi concubini au fost avute în vedere probele administrate în cauză, precum şi prezumţia relativă menţionată, întemeiată pe durata concubinajului şi pe convenţia celor doi la dobândirea bunurilor imobile supuse împărţelii. Drept urmare, contrar susţinerilor pârâtei, instanţa de apel nu a "preluat şi pentru viitor" cota de contribuţie de ½ de la achiziţionarea bunurilor imobile, "fiind de fapt o aplicare a comunităţii de bunuri specifică bunurilor dobândite în timpul căsătoriei".

Nu se poate reţine că instanţa de apel a aplicat greşit în speţă dispoziţiile art. 1203 Cod civil.

Potrivit acestor dispoziţii legale "prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă".

Dispoziţiile art. 1199 Cod civil definesc prezumţiile ca fiind "consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".

Aceste dispoziţii legale au fost aplicate întocmai în cauză.

În considerarea celor ce preced Curtea nu va primi nici critica reclamanţilor potrivit căreia în cauză instanţele au fost învestite cu soluţionarea unui partaj succesoral, iar nu cu ieşirea din indiviziune, aspect ce rezultă din "interpretarea cererii de chemare în judecată şi a cererii reconvenţionale", precum şi din dispoziţiile legale indicate de ei ca temei al acţiunii – art. 728 Codul civil – "Despre împărţirea succesiunii". De altfel, o astfel de critică nu a fost formulată şi argumentată astfel în apel.

Celelalte critici formulate de pârâtă, privind modul de interpretare a probelor administrate în dovedirea contribuţiei pretinse, de 80%, la edificarea bucătăriei de vară cu beci şi garaj alăturat, la refacerea gardurilor şi trotuarelor, a podului de la intrare şi a reparaţiilor la construcţii, ţin de netemeinicia deciziei atacate, neputând fi încadrate în situaţiile de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă. Prin urmare, acestea nu pot fi cercetate în recurs.

Tot astfel, susţinerile pârâtei privind achiziţionarea blocurilor BCA ţin de modul de apreciere a probelor administrate, respectiv de stabilirea situaţiei de fapt în speţă, vizând netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii atacate.

În ce priveşte respingerea de către instanţa de apel a solicitărilor pârâtei privind scăderea din valoarea totală a construcţiei a valorii manoperei şi refacerea raportului de expertiză construcţii (pentru că valoarea stabilită pentru împrejmuiri nu ar include podul de acces, stâlpii porţilor şi noile porţi), Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 167 al. (1) Cod procedură civilă "dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere".

Utilitatea unei probe nu poate fi stabilită decât prin raportare la situaţia de fapt pretinsă, stabilită, respectiv contestată în speţă, pe baza susţinerilor părţilor, a recunoaşterilor lor, a celorlalte probe administrate. Or, un astfel de demers nu poate fi făcut de către instanţa de recurs.

În devoluţiune, instanţa de apel a făcut, ea însăşi, o analiză a probelor administrate în cauză, argumentându-şi soluţia de respingere a solicitărilor pârâtei, neputându-se reţine că, în acest mod, cauza nu ar fi fost cercetată sub aspectul dedus judecăţii.

În ce priveşte susţinerea pârâtei privind lipsa rolului activ al instanţei, care ar fi putut să dispună din oficiu suplimentarea probatoriului, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (51) Cod procedură civilă "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".

În fine, pârâta a arătat că înţelege să declare recurs şi împotriva capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată din apel, arătând că instanţa i-a diminuat cheltuielile de judecată proporţional cu ce a admis, dar, în cazul admiterii cererii reconvenţionale, roagă a i se acorda în totalitate aceste cheltuieli.

Aceasta nu constituie o veritabilă critică adusă hotărârii atacate, ci o cerere formulată pentru ipoteza admiterii recursului propriu. Pe de altă parte, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în speţă a dispoziţiilor art.274 şi art. 276 Cod procedură civilă, potrivit cărora, atunci când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la celelalte critici din  memoriul de recurs al reclamanţilor, Curtea reţine următoarele:

Acest memoriu este, în mare parte, identic celui din apel (f. 3-6 ds. rec.; f.11-12 ds. apel), conţinând o trecere în revistă a solicitărilor şi apărărilor  formulate la prima instanţă şi o enumerare a aspectelor asupra cărora apreciază reclamanţii că prima instanţă nu  s-ar  fi pronunţat („Prin raportare la solicitările  noastre, considerăm că prin sentinţa judecătoriei instanţa nu s-a pronunţat cu privire la următoarele aspecte”).

Or, instanţa de apel a răspuns, motivat, aspectelor invocate de reclamanţi (enumerate de aceştia la pct. 1-6), iar cererea de recurs nu cuprinde referiri la cele reţinute  de tribunal prin decizia atacată.

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C pr. civ., „cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor”.

Obiectul cercetării judecătoreşti în calea de atac a recursului îl constituie hotărârea atacată, în limitele stabilite de  părţi prin motivele de nelegalitate formulate în termen legal, iar în cauză hotărârea atacată este decizia pronunţată în apel de  Tribunalul Suceava. Prin urmare motivele de recurs trebuie să vizeze această decizie.

În lipsa depunerii motivelor de nelegalitate pe care  se întemeiază recursul şi a dezvoltării lor, conform disp. art. 302 1 alin. (1) C.pr.civ.,  nu poate fi exercitat controlul judecătoresc în calea de atac.

Au arătat reclamanţii că este nelegală constatarea tribunalului potrivit căreia părţile din proces nu sunt în  indiviziune cu privire la mobila de bucătărie în valoare de 2000 lei şi la autoturismul „Dacia”, fără a arăta însă în ce constă nelegalitatea acestei constatări. Deşi formulată ca o concluzie a paragrafului anterior al cererii („Prin urmare,…”), această critică nu a fost motivată. Regimul juridic de bun propriu al mobilei de bucătărie şi a autoturismului marca „Dacia” a fost stabilit de instanţa de apel pe baza unei facturi fiscale purtând o dată anterioară relaţiilor de concubinaj şi respectiv, a recunoaşterilor pârâtei (cu referire la autoturism), iar recursul nu conţine vreo menţiune în acest sens.

Au arătat, de asemenea, reclamanţii că, prin raportare la solicitările lor, decizia pronunţată de tribunal este contradictorie, deoarece, „a considera că părţile nu sunt în indiviziune cu privire la bunurile mobile înseamnă că în mod corelativ cererea privind pasivul moştenirii urma să fie respinsă”, cheltuielile de înmormântare însemnând, din punctul lor de vedere, „pasivul partajului succesoral”.

Această critică poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, potrivit cărora „modificarea unei hotărâri se poate cere (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, şi este neîntemeiată.

Cum s-a arătat anterior, regimul juridic al celor două bunuri mobile – mobila de bucătărie şi autoturismul marca „Dacia” – a fost stabilit de instanţa de apel pe baza probelor administrate, din care a rezultat că acestea au fost dobândite de pârâtă şi, respectiv, de autorul reclamanţilor anterior începerii relaţiilor de concubinaj.

Pretenţiile pârâtei privind cheltuielile suportate cu organizarea înmormântării defunctului concubin, autorul reclamanţilor, au fost calificate de prima instanţă ca reprezentând „un drept de creanţă împotriva moştenitorilor defunctului, care nu au suportat aceste costuri” (pag. 4 a sentinţei), calificare necontestată de reclamanţi pe parcursul procesului.

Desigur că un astfel de petit îmbracă forma pasivului succesoral în cazul lichidării unei stări de indiviziune asupra bunurilor succesorale, existentă între persoane având calitatea de moştenitori acceptanţi ai succesiunii, de comoştenitori, masa succesorală cuprinzând atât activul cât şi pasivul moştenirii. Aceasta nu înseamnă însă că problema cheltuielilor de înmormântare se dezbate doar în cazul unui partaj succesoral, existând şi situaţii în care, cum este cazul în speţă, astfel de cheltuieli au fost suportate de persoane străine de moştenire, persoane care pentru recuperarea acestor cheltuieli se pot îndrepta împotriva moştenitorilor acceptanţi ai succesiunii.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă o hotărâre este contradictorie atunci când: există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii (în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora) sau când atât cererea de chemare în judecată cât şi cererea de intervenţie principală au fost găsite întemeiate.

În mod evident, niciuna dintre aceste ipoteze nu sunt date în speţă.

În fine, Curtea reţine că nu este dat în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, invocate de reclamanţi drept temei al recursului.

Potrivit acestor dispoziţii legale, se poate cere modificarea unei hotărâri când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de nelegalitate constituie o garanţie a respectării principiului consacrat de dispoziţiile art. 969 alin.1 Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Altfel spus, nu este permis judecătorului să se substituie părţilor contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale ori schimbând natura juridică a actului pe care părţile l-au încheiat.

Domenii speta

Spete similare