Încetarea prin acordul părţilor şi încetarea ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, două modalităţi distincte de încetare a raportului juridic de muncă desprins dintr-un contract individual de muncă

Rezumat:Dispoziţiile art. 55 lit. a-c din Codul muncii reglementează modalităţile de încetare a contractului individual de muncă şi anume: de drept, prin acordul părţilor şi ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi.

Prin urmare, încetarea prin acordul părţilor şi încetarea ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi sunt două modalităţi distincte de încetare a raportului juridic de muncă desprins dintr-un contract individual de muncă, fiind guvernate de principiul legalităţii, în sensul că modurile în care pot interveni, condiţiile şi procedura sunt pe larg reglementate în lege.

Pornind din acest punct trebuie să evidenţiem în principal faptul că jurisdicţia muncii reglementează în favoarea salariatului o singură posibilitate de denunţare unilaterală a contractului individual de muncă, anume demisia.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin.1 din Codul muncii prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr.4990/86/2015 la data de 5.10.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei prevăzute de art.3 „clauza de fidelitate” pct.3.2 din Actul adiţional nr.1 la contractul individual de muncă nr.129/31.10.2013, încheiat la data de 31.10.2013: „50.000 lei sau parte din această valoare proporţional cu timpul neservit în folosul angajatorului din cei 5 ani” – adică la plata sumei de 31.900 lei, corespunzătoare celor 1.165 de zile nelucrate, urmare a nerespectării obligaţiei de fidelitate, concret, a termenului de 5 ani prevăzut de art.3, pct.3.1. Actul adiţional (care a început să curgă de la data începerii activităţii, 1.11.2013); să fie obligată pârâta la plata sumelor prevăzute de art.2 „clauza de neconcurenţă” pct.2.6. din Actul adiţional nr.1 la contractul individual de muncă 129/31.10.2013, încheiat la data de 31.10.2013 – indemnizaţia încasată ca şi contraprestaţie a obligaţiei de neconcurenţă, plus o indemnizaţie forfetară egală cu 100 % din salariul anual brut achitat în ultimele 12 luni de lucru; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii a arătat că pârâta a fost angajatul său în funcţia de agent de transport 432301 conform COR, potrivit contractului individual de muncă 129/31.10.2013, încheiat la data de 1.11.2013,  pe durată nedeterminată.

A mai arătat că potrivit Actului adiţional nr.1 la acest contract încheiat la data de 31.10.2013, la art.3 este reglementată clauza de fidelitate.

Pct. 3.1 prevede că angajatul se obligă să lucreze la societatea angajatorului cel puţin 5 ani de zile şi va beneficia de un spor de 5% din salariul stipulat în CIM.

Pct. 3.2 prevede că în cazul în care angajatul denunţă contractul individual de muncă înăuntrul termenului de 5 ani prevăzut la art. 3.1, acesta se obligă să plătească angajatorului daune-interese de 50.000 lei sau parte din această valoare proporţional cu timpul neservit în folosul angajatorului din cei 5 ani. Suma de 50.000 lei corespunde întregii perioade de 5 ani. Prezenta constituie clauză penală, iar daunele interese astfel stabilite nu trebuie probate de angajator.

În speţă, pârâta nu a lucrat 5 ani de zile, termen care a început să curgă la data de 01.11.2013 (data începerii activităţii potrivit CIM), contractul de muncă neîncetând pentru motive care să ne fie nouă imputabile.

Dimpotrivă, iniţiativa încetării contractului a aparţinut pârâtei, care potrivit cererii 190 din 30.07.2013 a solicitat aprobarea cererii de demisie începând cu data de 24.08.2015 (luându-se act de manifestarea de voinţă a pârâtei, potrivit art. 55 alin. 1 lit. b Codul muncii, în baza Deciziei 219/21.08.2015, care prevede că ultima zi de este 21.08.2015, iar până la încetarea efectelor convenţiei de muncă, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia achitării drepturilor salariale aferente clauzei de fidelitate sub forma sporului de 5%.

Actul adiţional care reglementează clauza de fidelitate a fost semnat de pârâtă, care nu i-a contestat niciodată validitatea. Pârâtă a încasat suma stabilită de comun acord cu titlu de „compensaţie" pentru obligaţia de fidelitate asumată. Daunele-interese prev. de art. 3 pct. 3.2 Actul adiţional formează obiect al unei clauze penale care îndeplineşte cerinţele de validitate a unei convenţii prev. de art. 1538 C.civ., rap. la art. 1179 C.civ.

Consideră reclamanta că nu este ţinută să facă dovada existenţei sau a întinderii prejudiciului reclamat prin acţiunea de faţă, cum clauza penală este aplicabilă şi raporturilor de muncă în absenţa unei interdicţii exprese (Codul muncii neinterzicând încheierea unei clauze penale prin care să fie evaluat anticipat prejudiciul generat de neîndeplinirea obligaţiilor asumate, ca o aplicare a principiului general al reparării prejudiciului prin înţelegerea părţilor, incident şi în materia raporturilor de muncă, mai ales dacă în schimbul asumării acestei obligaţii părţile au convenit şi angajatul a primit un spor salarial), cum a stabilit convenţional valoarea prejudiciului suferit prin încălcarea de către pârâtă a obligaţiei de fidelitate şi care nu a respectat obligaţia de a nu determina încetarea CIM pe o perioadă de 5 ani.

De asemenea a arătat că actul adiţional reglementează Clauza de neconcurenţă, astfel, salariatul se obligă să nu desfăşoare direct sau indirect, în nume propriu sau în numele unor terţi (terţ competitor însemnând orice entitate care desfăşoară activitate de dispecerat, logistică, transporturi sau afaceri similare) sau prin colaborare cu o persoană juridică de orice tip, pe teritoriul României, activităţi concurenţiale, similare cu cele desfăşurate de către angajatorul persoană juridică.

Clauza îşi produce efectele un termen de 1 an după încetarea CIM, respectiv ultima zi efectivă de muncă a salariatului.

În speţă, pârâta, potrivit cererii 190 din 30.07.2015, a solicitat aprobarea cererii de demisie începând cu data de 24.08.2015 (luându-se act de manifestarea de voinţă), potrivit art.55 alin.1 lit. b codul muncii, în baza Deciziei 219/21.08.2015, care prevede că ultima zi de activitate este 21.08.2015.

Până la 21.08.2016 pârâta avea interdicţia de a se angaja şi de a desfăşura activităţi concurenţiale pentru un terţ competitor, obligaţie încălcată, ceea ce activează clauza de la pct. 2.6 Act adiţional - obligarea salariatului la restituirea indemnizaţiei încasate ca o contraprestaţie a obligaţiei de neconcurenţă (pct. 2.5 prevăzând că în schimbul acordului de neconcurenţă angajatorul va achita salariatului o indemnizaţie lunară egală cu 50% din media veniturilor salariale din ultimele 6 luni anterioare datei încetării CIM; indemnizaţia va fi plătită lunar începând cu data efectivă a ultimei zile de muncă a salariatului), precum şi obligarea salariatului de a achita o indemnizaţie forfetară egală cu 100% din salariul anual brut achitat în ultimele 12 luni de lucru.

Aşa fiind, se impune obligarea pârâtei la plata sumelor prevăzute de art. 2 „Clauza de neconcurenţă" pct.-2.6 din Actul adiţional nr. 1 la CIM 129/31.10.2013, încheiat la data de 31.10.2013 - indemnizaţia încasată ca şi contraprestaţie a obligaţiei de neconcurenţă, plus o indemnizaţie forfetară egală cu 100% din salariul anual brut achitat în ultimele 12 luni de lucru.

În cazul nerespectării, cu vinovăţie, a clauzei de neconcurenţă salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese Corespunzătoare prejudiciului pe care 1-a produs angajatorului. 1 Acestea sunt prevederile legale care reglementează clauza de neconcurenţă, transpuse şi contractual potrivit Actului adiţional nr. 1 la CIM Bl29/2013, încheiat la data de 31.10.2013. încălcarea acestei obligaţii de neconcurenţă de către pârâtă (sens în care rugăm a face adresă ITM Suceava, pentru verificări legate de angajarea pârâtei la un terţ competitor), deşi am |achitat indemnizaţia prevăzută de convenţie, atrage răspunderea patrimonială a pârâtei sub forma obligării la plata sumelor prev. de art. 24 C. muncii, rap. la pct. 2.6 din Actul adiţional.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 266 C. muncii, art. 269 alin. 2 C. muncii, art. 270 C. muncii, art. 1538 C. civ., art. 1179 C. civ., art. 20-24 C. muncii, art. 453 C.pr.civ.

În dovedire a solicitat: interogatoriu pârâtă, înscrisuri; adresă ITM Suceava, pentru verificări legate de angajarea actuală a pârâtei la o persoană care ar putea avea calitatea de terţ competitor, în accepţiunea art. 2 alin. 1 ,Definiţii" Actul adiţional nr. 1 la CIM 129/2013, încheiat la data de 31.10.2013.

Prin întâmpinarea depusă la fila 22 dosar, cu privire la capătul nr.1 de cerere, pârâta a arătat că reclamanta nu a invocat şi în cauză nu a fost vorba despre vreun curs ori stagiu de pregătire profesională, prevăzute la art.198 codul muncii, vreun contract de calificare profesională ori contract de adaptare profesională, prevăzut la art.201 şi următoarele codul muncii; la angajare s-a semnat doar contractul individual de muncă şi actul adiţional, fără vreo informare prealabilă.

A mai arătat că la data de 31.10.2013 a încheiat cu reclamanta contractul individual de muncă nr.129 prin care a fost angajată în funcţia de agent de transport cu normă întreagă pe 8 ore/zi, pe durată nedeterminată şi cu un salariu lunar brut de 800 lei.

Deşi contractul individual de muncă la clauza L.b se face trimitere la Contractul colectiv de muncă – denumit în continuare CCM a arătat pârâta că nu i-a fost prezentat niciodată acest CCM şi nu cunoaşte ce clauze cuprinde.

Deşi funcţia pentru care a fost angajată a fost de agent transporturi - cod COR 432301, este o funcţie pentru care sunt obligatorii studiile medii, salariul acordat pe acte de către reclamant a fost de numai 800 lei adică echivalentul de atunci al salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată. Precizează că salariul de angajare de 800 lei pe lună nu a fost un salariu negociat. Acest fapt al lipsei negocierii CIM reiese fără echivoc din faptul că la data angajării, salariul minim pe economie era, potrivit H.G. nr. 23 din 2013 de tot în cuantum de 800 lei.

Clauza de fidelitate potrivit dispoziţiilor art. 20 raportat la art. 17 din Codul muncii este o clauză esenţială a CIM şi a fost prevăzută în CIM şi în plus reproduce cu exactitate prevederile art. 39' alin. (2) lit. (d) din Codul muncii, iar introducerea în actul adiţional nr. 1 (act semnat simultan cu CIM), a unei alte clauze cu denumirea identică, adică "clauza de fidelitate" însă cu un alt cuprins denotă faptul că angajatorul ascunde sub a doua "clauză de fidelitate" o clauză prohibită de lege; sub denumirea celei de a doua "clauze de fidelitate", cea din actul adiţional, reclamantul ascunde o clauză de muncă forţată; suma solicitată nu este contravaloarea unui prejudiciu, întrucât nici în act nu se arată care ar fi prejudiciul, ci este echivalentul unei pedepse, a unei amenzi de a cărei justificare se autoexonerează reclamantul; obligarea la plata unui pseudo-prejudiciu în cazul în care încetăm raporturile de muncă înainte de 5 ani, se circumscrie noţiunii de ameninţare prevăzută de art. 53 alin. (2) din Codul muncii; mai mult, potrivit art. 4 din actul adiţional angajatorul ne-a forţat (obligat) ca înainte de încetarea CIM, să prestăm în favoarea lui următoarele munci - fără vreun fel de retribuţie: "să recrutăm", "să instruim", "să asigurăm pregătirea şi perfecţionarea" unei alte persoane (aceste servicii exced CIM şi fişei postului, deci sunt neremunerate).

În concluzie, reclamantul nedovedind vreun prejudiciu solicită practic ca instanţa de judecată să valideze o sancţionare pecuniară pentru fapta de a nu munci sub ameninţare, pentru el, timp de 5 ani, cu salariul minim specific unui muncitor necalificat.

A mai arătat că dreptul muncii este un drept special. În Legea nr. 53 nu este inclusă şi posibilitatea părţilor de a introduce clauze penale. Raţiunea este simplă, sub o clauză penală angajatorul va masca spre exemplu amenzi.

Mai mult, chiar reclamantul recunoaşte în actul adiţional, la art. 3, pct. 31.1, teza finală, afirmă că este vorba despre o clauză penală.

Clauza penală este reglementată de art. 1538 şi următoarele, articol invocat parţial şi de către reclamant:

În subsidiar, a arătat că a solicitat reclamantului încetarea CIM, iar acesta a fost de acord, sens în care prin Decizia nr. 219 din 21.08.2015, acesta a dispus încetarea CIM "în temeiul prevederilor art. 55 lit. b : acordul părţilor.

Referitor la afirmaţia că sporul de 5% reprezintă un drept salarial aferent clauzei de fidelitate, a arătat că această susţinere a reclamantei este falsă. La angajare s-a spus că datorită faptului că postul pe care se angajează este unul pentru studii medii, va avea un salariu mai mare decât salariul minim pe economie specific muncitorului necalificat.

Mai mult, chiar şi actele contrazic afirmaţiile reclamantului. Astfel, chiar dacă suma de 5% apare ca fiind acordată prin actul adiţional şi nu prin CIM, actul adiţional a fost semnat odată cu CIM-ul. Ori, semnarea unui contract şi a unui act modificator în acelaşi timp nu se justifică, actele au fost întocmite pro cauza, de aparenţă.

Mai mult, reclamantul nu solicită restituirea sporului de 5% pretins acordat ca urmării angajamentului de a munci pentru el 5 ani; reclamantul solicită 50.000 lei cu titlu de "daune interese" şi cu pretenţia că aceste daune interese nu trebuie să le probeze.

Reclamantul a afirmat că ar fi încasat suma stabilită cu titlu de compensaţie.

Afirmaţia reclamantului este nefondată. După cum rezultă din prevederile art. 39 alin. (2) lit. (d) Codul muncii, obligaţia de fidelitate este o obligaţie esenţială a CIM pentru care nu se acordă compensaţii ci angajatorul are obligaţia de a retribui munca prestată.

Codul muncii - Articolul 39 (2) Salariatului îi revin, în principal, următoarele obligaţii: d) obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;

A arătat că a prestat o muncă calificată, muncă pentru care cerinţele legale prevedeau studii medii, iar reclamantul ne-a retribuit cu salariul minim pentru un muncitor necalificat, încălcând principiul "la muncă egală retribuţie egală" întrucât munca prestată de noi a fost una calificată, mult mai complexă şi cu răspunderi caracteristice faţă de munca unui muncitor necalificat. Şi adăugăm noi, chiar şi un muncitor calificat trebuie plătit în funcţie de muncă şi nu neapărat la minimul impus de lege.

În concluzie, consideră că partea de 5% prevăzută în actul adiţional este o parte din preţul muncii sale, un preţ oricum prea mic, chiar ilegal faţă de calificarea sa şi atribuţiile postului.

Fiind o retribuţie pentru munca depusă este inadmisibilă o eventuală solicitare de întoarcere a ei şi orice altă afirmaţie cum ar fi faptul că această sumă ar reprezenta o compensaţie.

Faţă de afirmaţia reclamantei că a semnat actul adiţional şi nu i-a contestat niciodată validitatea, a arătat că era în căutarea unui loc de muncă, nu a găsit în municipiul Suceava unde domiciliază, ci a găsit în Rădăuţi. Numai transportul zilnic până la locul de muncă o costa aproximativ jumătate din salariu. Viaţa sa familială, în lipsa unui loc de muncă, devenise complicată. Atunci când i s-a spus că este angajată, ar fi semnat orice îi dădea reclamantul. Pe viitor va fi mai prudentă.

Cu privire la capătul 2 din cererea reclamantei, consideră pârâta că nu a încălcat clauza de neconcurenţă, ci chiar reclamanta nu şi-a îndeplinit întocmai şi la timp obligaţia de a se plăti indemnizaţia stipulată.

Clauza de neconcurenţă este o clauză specifică a CIM prevăzută în art. 20 din Codul muncii.

Raportat la prevederile art. 21 alin. (2) din Codul muncii şi la cuprinsul clauzei de neconcurenţă din actul adiţional, a învederat instanţei următoarele:

- prin clauza de neconcurenţă li s-a interzis să presteze activităţi în favoarea următorilor terţi: X,Y, Z; ori, noi nu suntem angajatul nici uneia dintre terţii prevăzuţi în mod concret în contract;

- expresia "enumerarea de mai sus nu este exhaustivă" folosită de reclamant în art. 2 la definirea terţilor nu se încadrează în sfera noţiunii legale prevăzute la art. 21 alin (2) care prevede că, clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul CIM sunt prevăzute în mod concret.. terţii, prin urmare sfera terţilor în favoarea cărora ni s-a interzis prestarea activităţii nu se schimbă, conţinutul fiind terţii arătaţi în alineatul precedent;

- pentru a pretinde respectarea de către noi a clauzei de neconcurenţă, reclamantul trebuia să-şi fi îndeplinit obligaţia corelativă de a ne plăti lunar indemnizaţia de neconcurenţă până la data învestirii instanţei (parţial în chiar cursul lunii august şi în întregime în cursul fiecărei luni ulterioare", potrivit art 12 alin. (3) "Indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată salariatului nu este de natură salarială" şi diferit de cum se făcea plata drepturilor salariale.

Reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii întocmai şi la timp a obligaţiilor sale din clauza de neconcurenţă; reclamanta nu arată şi nu probează faptul că prestează activităţi interzise; reclamanta nu arată şi nu probează faptul că prestează activităţi în favoarea vreunui terţ dintre cei prevăzuţi în mod concret în clauză.

Clauza de neconcureţă este nelegală.

Reclamanta solicită obligarea sa la plata sumelor prevăzute de art. 2 din "Clauza de neconcurenţă", pct. 2.6 din actul adiţional nr. 1; în concret solicitând restituirea indemnizaţiei pe care i-a plătit-o şi în plus o indemnizaţie forfetară egală cu 100% din salariul brut achitat în ultimele 12 luni de lucru. Până în prezent nu am primit de la reclamantă nici un fel de sumă de bani. Reclamanta a introdus în cuprinsul clauzei de neconcurenţă, la punctul 2.6, printre altele următoarele obligaţii ale angajatului în caz de încălcare a clauzei:

- restituirea îndemnizaţiei încasate,

- obligaţia salariatului de a achita o indemnizaţie forfetară egală cu 100% din salariul anual brut achitat în ultimele 12 luni de lucru;

Reclamanta a întocmit un contract de muncă delicat şi sui generis; un contract prin care la propriu, reclamanta îşi obligă salariaţii să-i plătească lui îndemnizaţii, altfel decât normalul este văzut de oamenii care muncesc. Consideră că, clauza privind "obligaţia salariatului de a achita o indemnizaţie forfetară egală cu 100% din. Salariul anual brut achitat în ultimele 12 luni de lucru" este ilegală, este nulă.

Codul muncii prevede expres răspunderea angajatului pentru nerespectarea clauzei de neconcurenţă, printre care nu se prevede şi indemnizarea fostului patron de către fostul angajat.

Din cuprinsul cererii introductive se poate observa că instanţa nu a fost investită cu o cerere privitoare la eventuale daune interese întemeiate pe dispoziţiile art. 24 teza a doua, din Codul muncii. Cu toate acestea învederează instanţei faptul că nu a încălcat clauza de neconcurenţă şi prin urmare nu a provocat vreun prejudiciu reclamantului.

Mai mult, pentru a aprecia echilibrul contractual, buna credinţă în convenţii şi bunele moravuri, la pct. 2.7 din actul adiţional, reclamantul îşi rezervă dreptul de a renunţa la clauza de neconcurenţă, în orice moment în cursul contractului şi chiar după aceea în termen de 7 zile de la încetare.

Ori, angajatul avea dreptul la muncă garantat constituţional, clauza de neconcurenţă, desigur cu consimţământul său, limitează acest drept, însă acest drept al său nu poate fi la bunul plac al fostului angajator, aşa cum a înţeles reclamanta să-l reglementeze, căci atunci convenţia încetează a mai fi o renunţare a lor la un drept şi devine un abuz de drept din partea reclamantului, devine o îngrădire a dreptului la muncă. Această atitudine a reclamantei trebuie sancţionată. Consideră o astfel de clauză este imorală şi ilegală, este nulă.

Prin sentinţa civilă nr. 248 din 19 februarie 2016 Tribunalul Suceava a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B ca neîntemeiată; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Examinând  actele şi lucrările dosarului, asupra acţiunii de faţă, tribunalul a constatat următoarele:

La data de 31.10.2013, între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de angajator, şi pârâta B, în calitate de angajat, s-a încheiat contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 129/31.10.2013 în registrul general de evidenţă a salariaţilor, pârâta fiind angajată pe durată nedeterminată, începând cu data de 01.11.2013, în funcţia de agent transporturi (f. 12-13 ds.).

La aceeaşi dată, părţile au încheiat şi actul adiţional nr. 1 la contractul individual de muncă (f. 17-18 ds.), în care, prin art. 1 - 3, s-au inserat trei clauze, respectiv de confidenţialitate, de neconcurenţă şi o clauză de fidelitate.

Prin decizia nr. 219/21.08.2015 emisă de reclamantă, s-a decis încetarea contractului individual de muncă al pârâtei începând cu data de 24.08.2015, în temeiul art. 55 lit. b Codul muncii: prin acordul părţilor (f. 11).

Prin prezenta acţiune, precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 31.900 lei, corespunzătoare celor 1.165 de zile nelucrate, urmare a nerespectării obligaţiei de fidelitate, precum şi a sumei de 14.243 lei reprezentând indemnizaţia încasată ca şi contraprestaţiei a obligaţiei de neconcurenţă şi indemnizaţia forfetară egală cu 100% din salariul anual brut achitat în ultimele 12 luni de lucru, urmare a nerespectării clauzei de neconcurenţă.

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere referitor la plata sumei de 31.900 lei ca urmare a nerespectării clauzei de fidelitate, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 3.1 din actul adiţional nr. 1 la contractul individual de muncă nr. 129/31.10.2013, în cazul în care angajatul denunţă unilateral contractul individual de muncă înăuntrul termenului de 5 ani prevăzut la art. 3.1, acesta se obligă să plătească angajatorului daune-interese de 50.000 lei sau parte din această valoare proporţională cu timpul neservit  în folosul angajatorului din cei 5 ani. Suma de 50.000 lei corespunde întregii perioade de 5 ani. Prezenta constituie clauză penală, iar daunele interese astfel stabilite nu trebuie probate de angajator..

A constatat instanţa, astfel cum s-a reţinut anterior, că raporturile de muncă între părţi au încetat potrivit deciziei de încetare a contractului individual de muncă  nr. 219/21.08.2015 emisă de reclamantă, prin acordul părţilor, potrivit art. 55 lit. b Codul muncii.

Potrivit textului menţionat, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea.

Având în vedere modul de încetare a raporturile de muncă între părţi, instanţa a constatat că în cauză nu mai poate opera clauza de fidelitate stipulată în actul adiţional încheiat întrucât în conţinutul acesteia este prevăzută în mod expres situaţia denunţării unilaterale a contractului individual de muncă.

Deşi, aşa cum a susţinut şi reclamanta, iniţiativa încetării raporturilor de muncă a aparţinut pârâtei prin cererea formulată şi înregistrată sub nr. 190/30.07.2015 (f. 10 ds.), nu trebuie făcută confuzie între „iniţiativa încetării contractului de muncă” şi „denunţarea unilaterală a contractului individual de muncă”, doar cea din urmă fiind o măsură aptă să conducă la încetarea raporturilor de muncă potrivit art. 55 lit. c Codul muncii.

Chiar dacă cererea formulată de pârâta Bprin care a solicitat aprobarea „cererii de demisie începând cu data de 24.08.2015 conform art. 55 lit. B” este echivocă din punct de vedere al modalităţii de încetare a contractului individual de muncă, prin decizia de încetare a contractului individual de muncă  nr. 219/21.08.2015 emisă de reclamantă, s-a decis, în mod neechivoc, modalitatea de încetare a contractului individual de muncă al pârâtei, respectiv prin acordul părţilor în temeiul art. 55 lit. b din Codul Muncii.

Faţă de cele reţinute, instanţa a constatat că primul capăt de cerere este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere referitor la plata sumei de 14.243 lei ca urmare a nerespectării clauzei de fidelitate, instanţa a constatat că şi acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Prin art. 2 din actul adiţional nr. 1 la contractul individual de muncă nr. 129/31.10.2013, în conformitate cu art. 21 din Codul muncii, părţile au stabilit o clauză de neconcurenţă prin care pârâta s-a obligat să nu desfăşoare în mod direct sau indirect, în nume propriu sau în numele unor terţi, sau prin colaborare cu o persoană juridică de orice tip, pe teritoriul României activităţi concurenţiale, similare cu cele desfăşurate de către angajatorul persoană juridică.

În cuprinsul acestui articol au fost enumeraţi terţii competitori, cu menţiunea că lista nu este exhaustivă, precum şi activităţile concurenţiale cu cele prestate de angajator.

Din adresa nr. 856/49/CCRP/21.01.2016 emisă de ITM Suceava (f. 51 ds.), coroborată cu interogatoriul pârâtei (f. 57-59), instanţa a constatat că începând cu data de 25.08.2015, pârâta B s-a angajat la S.C. W S.R.L. în funcţia de „operator introducere, validare şi prelucrare date”, societate având ca obiect de activitate transporturi rutiere de mărfuri.

A constatat instanţa că nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta nu a arătat în mod concret modalitatea în care pârâta a încălcat clauza de neconcurenţă, rezumându-se doar a enumera dispoziţiile legale incidente şi a preciza că pârâta s-a angajat la un terţ competitor.

Analizând motivul invocat de reclamantă, încadrat la art. 2.2 liniuţa 5 din actul adiţional nr. 1/31.10.2013, respectiv ca angajatul „să se angajeze, să înfiinţeze, să investească în sau să presteze servicii de dispecerat, logistică în transporturi pentru un terţ competitor”, instanţa constată că prin funcţia ocupată de „operator introducere, validare şi prelucrare date” ocupată de pârâtă  în cadrul S.C. W S.R.L., aceasta nu a încălcat clauza de neconcurenţă prevăzută de părţi în cauză întrucât această activitate nu se numără printre cele menţionate în cuprinsul clauzei de neconcurenţă.

Având în vedere toate considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Reţinând culpa procesuală a reclamantei, în temeiul art. 451 Cod procedură civilă, instanţa a obligat-o pe aceasta să plătească pârâtei suma de 100 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat (f. 55 ds.).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta solicitândadmiterea apelului şi schimbarea, în tot, a sentinţei apelate, iar, în rejudecare, admiterea acţiunii, cu consecinţa obligării pârâtei la plata către subscrisa a sumei prevăzute de art. 3 „Clauza de fidelitate" pct. 3.2 din Actul adiţional nr. 1 la CIM 129/31.10.2013, încheiat la data de 31.10.2013: „50.000 lei sau parte din această valoare proporţional cu timpul neservit în folosul angajatorului din cei 5 ani" - adică la plata sumei de 31.900 lei, corespunzătoare celor 1.165 de zile nelucrate, urmare a nerespectării obligaţiei de fidelitate, concret, a termenului de 5 ani prev. de art. 3, pct. 3.1 Actul adiţional (care a început să curgă de la data începerii activităţii, 01.11.2013), precum şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor prevăzute de art. 2 „Clauza de neconcurentă" pct. 2.6 din Actul adiţional nr. 1 la CM 129/31.10.2013, încheiat la data de 31.10.2013 - indemnizaţia încasată ca şi contraprestaţie a obligaţiei de neconcurenţă, plus o indemnizaţie forfetară egală cu 100% din salariul anual brut achitat în ultimele 12 luni de lucru.

Sub un prim aspect, nu poate fi primită motivarea instanţei de fond referitoare lafaptul că având în vedere modul de încetare a raporturilor de muncă între părţi, prin acordul părţilor, în cauză nu mai poate opera clauza de fidelitate stipulată în actul adiţional.

Chiar dacă s-a luat act de manifestarea de voinţă a pârâtei privind încetarea contractului la data de 21.03.2015, iniţiativa încetării contractului a aparţinut pârâtei, încât acceptarea ofertei de încetare a raporturilor de muncă nu constituie o renunţare la aplicarea art. 3 pct. 3.2 Actul adiţional, subscrisa având posibilitatea de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei corespunzătoare timpului neservit în folosul angajatorului în termenul general de prescripţie de 3 ani de zile de la momentul încetării relaţiilor contractuale.

În plus, pct. 3 din Actul adiţional face referire la suma de bani datorata de angajat în ipoteza în care denunţă unilateral contractul, indiferent de modalitatea de încetare a contractului.

Pârâta a fost angajată în funcţia de agent de transport 432301 conform COR, potrivit CIM 129/31.10.2013, pe durată nedeterminată, data începerii activităţii fiind 01.11.2013.

Potrivit Actului adiţional nr. 1 la CIM 129/2013, încheiat la data de 31.10.2013, la art. 3 este reglementată Clauza de fidelitate.

Pct. 3.1 prevede că angajatul se obligă să lucreze la societatea angajatorului cel puţin 5 ani de zile si va beneficia de un spor de 5%din salariul stipulat în CIM.

Pct. 3.2 prevede că în cazul în care angajatul denunţă contractul individual de muncă înăuntrul termenului de 5 ani prevăzut la art. 3.1, acesta se obligă să plătească angajatorului daune-interese de 50.000 lei sau parte din această valoare proporţional cu timpul neservit în folosul angajatorului din cei 5 ani. Suma de 50.000 lei corespunde întregii perioade de 5 ani. Prezenta constituie clauză penală, iar daunele interese astfel stabilite nu trebuie probate de angajator.

În speţă, pârâta nu a lucrat pentru ei 5 ani de zile, termen care a început să curgă la data de 01.11.2013 (data începerii activităţii potrivit CIM), contractul de muncă neîncetând pentru motive care să le fie lor imputabile.

Dimpotrivă, iniţiativa încetării contractului a aparţinut pârâtei, care potrivit cererii 190/30.07.2015 a solicitat aprobarea cererii de demisie începând cu data de 24.08.2015.

Este greşită interpretarea instanţei de fond referitoare la faptul că emiterea deciziei de încetare a raporturilor de muncă dintre cele două părţi ar avea ca efect şi renunţarea angajatorului la clauza din art. 3.2 Act adiţional, de vreme ce acordul s-a materializat exclusiv în ceea ce priveşte încetarea raporturilor de muncă, neexistând o renunţare a societăţii cu privire la clauza din art. 3.2 Act adiţional.

Faptul că nu a formulat obiecţiuni în legătură cu solicitarea pârâtei (privind încetarea raporturilor de muncă) nu are nici o relevanţă, de vreme ceavea posibilitatea de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei corespunzătoare timpului neservit în folosul angajatorului în termenul general de prescripţie de 3 ani de zile de la momentul încetării relaţiilor contractuale, în raport de prev. art. 3.2 din Actul adiţional nr. 1 la CIM 146/13.12.2013.

Oricum, prevederea clauzei de fidelitate nu permitea reclamantei dreptul de a impune pârâtei să rămână o anumită perioadă de minimă în unitate, încât prin formularea unor obiecţiuni practic s-ar fi încălcat dreptul fundamental la muncă al pârâtei.

Pe de altă parte, actul adiţional care reglementează clauza de fidelitate a fost semnat de pârâtă, care nu i-a contestat niciodată validitatea. Pârâta a încasat suma stabilită de comun acord cu titlu de „compensaţie" pentru obligaţia de fidelitate asumată. Daunele-interese prev. de art. 3 pct. 3.2 Actul adiţional formează obiect al unei clauze penale care îndeplineşte cerinţele de validitate a unei convenţii prev. de ari. 1538 C. civ., rap, la art. 1179 C. civ.

 Cum nu sunt ţinuţi să facă dovada existenţei sau a întinderii prejudiciului reclamat prin acţiunea de faţă, cum clauza penală este aplicabilă şi raporturilor de muncă în absenţa unei interdicţii exprese (Codul muncii neinterzicând încheierea unei clauze penale prin care să fie evaluat anticipat prejudiciul generat de neîndeplinirea obligaţiilor asumate, ca o aplicare a principiului general al reparării prejudiciului prin înţelegerea părţilor, incident şi în materia raporturilor de muncă, mai ales dacă în schimbul asumării acestei obligaţii părţile au convenit şi angajatul a primit un spor salarial), cum au stabilit convenţional valoarea prejudiciului suferit prin încălcarea de către pârâtă a obligaţiei de fidelitate şi cum aceasta nu a respectat obligaţia de a nu determina încetarea CIM pe o perioadă de 5 ani, cum acceptarea ofertei de încetare a raporturilor de muncă nu constituie o renunţare la aplicarea art. 3 pct. 3.2 Actul adiţional, reclamanta având posibilitatea de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei corespunzătoare timpului neservit în folosul angajatorului, soluţia primei instanţe este greşită.

Sub un alt aspect, art. 2 Actul adiţional reglementează clauza de neconcurenţă. Astfel, salariatul se obligă să nu desfăşoare direct sau indirect, în nume propriu sau în numele unor terţi (terţ competitor însemnând orice entitate care desfăşoară activitate de dispecerat, logistică, transporturi sau afaceri similare) sau prin colaborare cu o persoană juridică de orice tip, pe teritoriul României, activităţi concurenţiale, similare cu cele desfăşurate de către angajatorul persoană juridică.

Clauza îşi produce efectele un termen de 1 an după încetarea CIM, respectiv ultima zi efectivă de muncă a salariatului.

În speţă, pârâta, potrivit cererii 190/30.07.2015, a solicitat aprobarea cererii de demisie începând cu data de 24.08.2015, luându-se act de manifestarea de voinţă a pârâtei, potrivit art. 55 alin. 1 lit. b) C. muncii, în baza Deciziei 219/21.08.2015, care prevede că ultima zi de activitate este 21.08.2015.

Până la 21.08.2016 pârâta avea interdicţia de a se angaja şi de a desfăşura activităţi concurenţiale pentru un terţ competitor, obligaţie încălcată, ceea ce activează clauza de la pct. 2.6 Act adiţional - obligarea salariatului la restituirea indemnizaţiei încasate ca o contraprestaţie a obligaţiei de neconcurenţă (pct. 2.5 prevăzând că în schimbul acordului de neconcurenţă angajatorul va achita salariatului o indemnizaţie lunară egală cu 50% din media veniturilor salariale din ultimele 6 luni anterioare datei încetării CIM; indemnizaţia va fi plătită lunar, începând cu data efectivă a ultimei zile de muncă a salariatului), precum şi obligarea salariatului de a achita o indemnizaţie forfetară egală cu 100% din salariul anual brut achitat în ultimele 12 luni de lucru.

În speţă, a dovedit că pârâta a încălcat obligaţia de neconcurenţă prin conduita sa: pârâta a depus cererea de demisie începând cu data de 24.08.2015, dată la care s-a angajat la S.C. O V S.R.L., premeditând plecarea de la reclamantă şi angajându-se la o societatea care este un terţ competitor din perspectiva obiectului de activitate, aşa cum rezultă din extrasul de ORC.

Motivarea primei instanţe referitoare la faptul că prin funcţia de „operator introducere, validare şi prelucrare date" ocupată de pârâtă în cadrul S.C. W S.R.L. aceasta nu arfi încălcat clauza de neconcurenţă prevăzută de părţi, întrucât această activitate nu ar fi enumerată printre cele menţionate în cuprinsul clauzei de neconcurenţă, nu poate fi primită, de vreme ce această enumerare nu este exhaustivă şi nici limitativă, fiind relevant faptul că pârâta este angajată la o societate cu obiect de activitate identic celui al reclamantei.

În plus, definiţia clauzei de neconcurenţă cuprinsă la art. 2.2 liniuţa 5 din Actul adiţional nr. 1/31.10.2013 - „să se angajeze (...) sau să presteze servicii de (...) logistică în transporturi pentru un terţ competitor" priveşte funcţia exercitată de pârâtă în cadrul S.C. W S.R.L, de „operator introducere, validare şi prelucrare date".

Aşa fiind, se impune obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor prevăzute de art. 2 „Clauza de neconcurenţă11 pct. 2,6 din Actul adiţional nr. 1 la CIM 129/31.10.2013, încheiat la data de 31.10.2013 - indemnizaţia încasată ca şi contraprestaţie a obligaţiei de neconcurenţă, plus o indemnizaţie forfetară egală cu 100% din salariul anual brut achitat în ultimele 12 luni de lucru.

A enunţat în continuare apelanta prevederile art. 20- 24 din Codul muncii.

În drept a invocat dispoziţiile art. 466 şi urm., art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă,  art. 453 Cod procedură civilă.

 Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererii de apel, Curtea reţine următoarele:

La data de 31.10.2013 între părţile raportului juridic de muncă, respectiv reclamanta şi pârâta din prezentul litigiu, s-a încheiat actul adiţional nr. 1 la Contractul individual de muncă, contract înregistrat la ITM Suceava sub nr. 129/31.10.2013.

Art. 3 din acest act adiţional cuprinde menţiuni cu privire la clauza de fidelitate.

Potrivit art. 3.1, în cazul în care angajatul denunţă unilateral contractul individual de muncă înăuntrul termenului de 5 ani prevăzut la pct. 1 acesta este obligat să plătească angajatorului daune interese de 50.000 de lei sau parte din această valoare proporţional cu timpul neservit în folosul angajatorului din cei 5 ani (fila 18 dosar fond).

Astfel, condiţia impusă de actul adiţional pentru plata daunelor interese decurgând din nerespectarea acestei clauze de fidelitate, este denunţarea unilaterală de către angajat a contractului individual de muncă.

Potrivit deciziei nr. 219 din 21.08.2015 emisă de societatea apelantă, contractul individual de muncă al pârâtei intimate a încetat în temeiul dispoziţiilor art. 55 lit. b din Codul muncii (fila 11 dosar fond).

Dispoziţiile art. 55 lit. a-c din Codul muncii reglementează modalităţile de încetare a contractului individual de muncă şi anume: de drept, prin acordul părţilor şi ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi.

Prin urmare, încetarea prin acordul părţilor şi încetarea ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi sunt două modalităţi distincte de încetare a raportului juridic de muncă desprins dintr-un contract individual de muncă, fiind guvernate de principiul legalităţii, în sensul că modurile în care pot interveni, condiţiile şi procedura sunt pe larg reglementate în lege.

Pornind din acest punct trebuie să evidenţiem în principal faptul că jurisdicţia muncii reglementează în favoarea salariatului o singură posibilitate de denunţare unilaterală a contractului individual de muncă, anume demisia.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin.1 din Codul muncii prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă.

Or, prin cererea înregistrată la societatea apelantă, fost angajator al pârâtei, partea intimată, deşi solicită aprobarea cererii de demisie, indică în mod expres în continuare „conform articolului 55 lit. B” (fila 10 dosar fond).

Astfel, manifestarea de voinţă clară, precisă şi lipsită de echivoc a salariatei pârâte a fost de încetare a raporturilor de muncă în temeiul dispoziţiilor art. 55 lit. b din Codul muncii, dispoziţie care reglementează o modalitate distinctă de încetare a contractului individual de muncă aşa numita încetare prin acordul părţilor.

Mai mult, trebuie să reţinem şi faptul că demisia nu trebuie aprobată de angajator, nefiind necesară nici emiterea unei decizii (dispoziţii) privind încetarea contractului.

Or, aşa cum la începutul acestor considerente am arătat, societatea apelantă a emis decizia de încetare a contractului individual de muncă al pârâtei intimate, temeiul acestei încetări fiind indicat în mod expres: „Art. 55, Litera (b): acordul părţilor – Codul Muncii” (fila 11 dosar fond).

Această decizie nu poate fi privită ca o simplă acceptare a demisiei intimatei, întrucât, în caz contrar s-ar fi încălcat dreptul fundamental la muncă al pârâtei pârâta, aşa cum se susţine prin memoriul de apel, din următoarele considerente:

În primul rând, aşa cum mai sus am arătat,  demisia nu trebuie aprobată sau acceptată de angajator.

În al doilea rând nu este necesară nici emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă.

Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţial de către angajator la termenul respectiv (art. 81 alin.7 din Codul muncii).

În al treilea rând, chiar şi în condiţiile în care angajatorul apelant a înţeles să emită o decizie de încetare a contractului individual de muncă al pârâtei salariate, în condiţiile în care ar fi urmărit să aprobe demisia intimatei, temeiul în drept al încetării raporturilor de muncă ar fi trebuit să fie indicat ca fiind art. 81 din Codul muncii, ce reglementează asupra acestei unice modalităţi de denunţare unilaterală a contractului de muncă ce aparţine salariatului, nu art. 55 lit. b din Codul muncii, ce reglementează asupra unei alte modalităţi de încetare a contractului de muncă.

În al patrulea rând, nu putem reţine că societatea apelantă, prin emiterea deciziei întemeiate pe prevederile art. 55 lit. b din Codul muncii, a urmărit să nu încalce dreptul fundamental la muncă al pârâtei, în condiţiile în care, dacă ar fi înţeles că salariata intimată şi-a dat demisia, singura obligaţie a părţii, în calitate de angajator, era să înregistreze demisia salariatei, aşa cum impun prevederile art. 81 alin.2 teza I din Codul muncii.

Legislaţia muncii, tocmai prin reglementarea „demisiei” a urmărit să protejeze acest drept fundamental, demisia fiind tocmai o consecinţă a principiului libertăţii muncii, consacrat de art. 41 alin.1 din Constituţie, conform căruia „alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt libere”.

Trebuie să reţinem aşadar că temeiul legal al încetării contractului individual de muncă al pârâtei intimate, aşa cum este indicat în mod expres în cuprinsul deciziei nr. 219/21.08.2015, emisă de societatea apelantă, a fost art. 55 lit. b din Codul muncii, dispoziţie care, aşa cum mai sus am arătat, reglementează asupra încetării contractului prin acordul părţilor.

Această prevedere din legislaţia muncii se întemeiază pe faptul că încheierea contractului de muncă este rezultatul consimţământului reciproc al părţilor, astfel încât acordul lor de voinţă poate conduce la încetarea sa.

Este o aplicare a principiului simetriei actelor juridice.

Ceea ce este esenţial şi interesează în speţa de faţă este tocmai faptul că încetarea contractului de muncă al intimatei pârâte a avut la bază acordul de voinţă al celor două părţi ale raportului juridic de muncă, neputând vorbi de o denunţare unilaterală din partea salariatului a contractului individual de muncă, pentru a putea analiza şi pune în discuţie penalitatea reglementată de pct. 3.1 din actul adiţional.

Al doilea motiv de apel cuprinde critici asupra hotărârii primei instanţe, sub aspectul reţinerilor făcută în ceea ce priveşte clauza de neconcurenţă, prevăzute de art. 2 din actul adiţional.

Clauza de neconcurenţă este o clauză specifică reglementată de dispoziţiile art. 21 – 24 din Codul muncii, prin această clauză urmărindu-se ca salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului de muncă să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său.

Această clauză trebuie să cuprindă, printre altele, în mod expres, în concret, activităţile ce sunt interzise fostului salariat, după data încetării contractului de muncă şi terţii, comercianţii, în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii.

Dacă analizăm art. 2 din actul adiţional observăm că în cuprinsul acestuia sunt indicate şase companii, ca şi terţi competitori, în favoarea cărora intimata nu putea presta activitate după încetarea contractului individual de muncă pe care l-a avut încheiat cu societatea apelantă.

Este adevărat că se indică şi faptul că enumerarea celor şase companii nu este exhaustivă, prin urmare nu este limitată numai la societăţile indicate în mod expres.

Însă art. 21 alin.2 din Codul muncii impune indicarea în mod concret a terţilor în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, astfel încât societăţile sau companiile care nu sunt prevăzute în mod expres în clauza de neconcurenţă nu pot face obiectul interdicţiilor impuse fostului salariat.

Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în mod concret, efectiv, sunt indicaţi terţii în favoarea cărora este interzisă prestarea activităţii, cei care nu au fost nominalizaţi în mod expres, neputându-se considera că fac obiectul interdicţiilor.

Astfel, trebuie stabilit dacă pârâta intimată s-a angajat la vreuna din companiile indicate în mod expres în art. 2 al actului adiţional.

Din adresa nr. 856/49/CCPP/21.01.2016 a ITM Suceava, depusă la filele 51-52 dosar fond, rezultă că intimata pârâtă, după încetarea raporturilor de muncă cu apelanta, s-a angajat la societatea W.

Această societate nu face parte din cele şase companii raportat la care am stabilit mai sus că operează clauza de neconcurenţă.

De asemenea, din cuprinsul aceleiaşi adrese a ITM Suceava, rezultă că fosta salariată s-a angajat la noua societate ca operator introducere, validare, prelucrare date.

Apelanta susţine că această activitate este interzisă de pct. 2.2 din actul adiţional, fiind încadrabilă la servicii de logistică în transporturi.

Serviciile de logistică cuprind un ansamblu de activităţi diverse, iar dacă acestea sunt interzise pe o anumită perioadă unui salariat, după încetarea contractului individual de muncă, ele trebuie să fie prevăzute în mod concret, pentru ca o clauză de neconcurenţă să îşi producă efectele.

Logistica în transporturi poate presupune de exemplu: schimb de mărfuri, schimb de informaţii, livrare, servicii de aprovizionare, transporturi individuale, distribuţie în masă etc.

Vorbim astfel de activităţi diverse care trebuie indicate în mod concret în actul adiţional, aşa cum impune art. 21 alin.2 din Codul muncii.

Activitatea pe care a prestat-o intimata la societatea W nu este indicată în mod concret în cuprinsul actului adiţional, iar apelanta nu a făcut în nici un fel dovada că această activitate face parte din ansamblul de activităţi diverse pe care le presupune logistica în transporturi.

Toate aceste criterii sunt impuse a fi indicate în mod concret, tocmai şi datorită faptului că o clauză de neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care acesta o deţine.

Faţă de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin.1 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare