2.Recunoaştere parţială a unei hotărâri penale străină. Condiţii prevăzute de lege pentru recunoaştere

Sentinţă penală 2443 din 07.09.2016


2.Recunoaştere parţială a unei hotărâri penale străină. Condiţii prevăzute de lege pentru recunoaştere.

Legislaţie relevantă

Potrivit dispoziţiilor art. 140 ind.1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală:

„ (1) Recunoaşterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază.

(2) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa.

Dispoziţiile art. 131 alin. (1), art. 132, 135 şi ale art. 136 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.”

Rezumat

În speţă,  atâta timp cât sunt îndeplinite toate condiţiile de recunoaştere parţială a hotărârii, şi cât timp nu a fost identificat nici un caz  pentru a refuza acest lucru, cerinţe şi cazuri  prevăzute în mod expres la art. 136 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, printre care nu se află şi imposibilitatea de identificare a pedepsei stabilite pentru una dintre infracţiunile care face obiectul recunoaşterii hotărârii, se impune cu necesitate a fi recunoscută parţial hotărârea în cauză.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Botoşani la data 07.03.2016, persoana privată de libertate D. C. a solicitat deducerea din pedeapsa pe care o execută a perioadei executate în Italia, respectiv de la data de 16.08.2013 la data de 17.01.2015, menţionând că  actele doveditoare le va prezenta instanţei la primul termen de judecată.

La termenul de judecată din data de 29.03.2016, persoana privată de libertate D. C. şi-a precizat cererea în sensul că a solicitat recunoaşterea hotărârii penale străine nr. 3/08.01.2014 pronunţate de Tribunalul  Termini Imprese Italia prin care a fost condamnat  la pedeapsa  de  1 an şi 10 luni  închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de tăinuire, port ilegal  de arme şi de instrumente folosite în comiterea infracţiunilor prin efracţie. Petentul a declarat că a executat pedeapsa pe teritoriul Italiei, mai exact perioada de 1 an şi  5 luni, de la data de 16.08.2013 până la data de 17.01.2015.

Totodată, petentul a solicitat contopirea pedepsei aplicate de autorităţile judiciare italiene cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1325/05.06.2015 a Judecătoriei Botoşani, iar din pedeapsa  rezultantă  ce se va stabili  să  fie dedusă  perioada executată din pedeapsa aplicată în Italia, dar şi perioada executată în baza mandatului european de arestare emis în vederea  executării  pedepsei aplicate în România.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.05.2015 s-a dispus disjungerea capătului  de cerere  privind  deducerea perioadei  executate  în baza mandatului  european de arestare emis la data de 22.10.2015 din pedeapsa de  1 an şi  10 luni  închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1325/05.06.2015 a Judecătoriei Botoşani, formându-se un nou dosar.

La dezbateri atât petentul cât şi apărătorul acestuia au solicitat doar recunoaşterea hotărârii penale străine, menţionând că ulterior recunoaşterii vor formula cerere de contopire a pedepselor.

Prin sentinţa penală nr. 22 din 24 mai 2016, Judecătoria Botoşani a respins cererea având ca obiect recunoaştere hotărâre străină  formulată de petentul D C., obligându-l să plătească statului cheltuieli judiciare. 

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa nr. 3/08.01.2014 a Tribunalului Termini Imerese din Italia, rămasă irevocabilă la data de 08.03.2014, petentul D. C.a fost condamnat pentru săvârşirea la data de 15.03.2013 a infracţiunii prevăzute de art. 110 şi art. 648 din Codul penal italian, a infracţiunii prevăzute de art. 110 şi art. 107 din Codul penal italian şi a infracţiunii prevăzute de 110 din Codul penal italian şi art. 4 din Legea nr. 110/1975.

În fapt, s-a reţinut că, împreună cu numitul L. I. şi cu scopul de a obţine profit, D. C. a achiziţionat sau a primit autoturismul FP cu număr de înmatriculare xxx, provenit dintr-un furt comis la data de 12.05.2013 în B.

În autoturismul cu care circulau cei doi au deţinut un cleşte având lungimea de 16 cm, o şurubelniţă plată cu lungimea de 27 cm şi 6 chei de diferite mărimi, instrumente apte pentru deschiderea sau forţarea încuietorilor, pe lângă un hanorac, o şapcă, o cagulă şi o pereche de mănuşi.

În autoturism s-a descoperit şi un cuţit pentru tăiat hârtia, care poate răni şi pe care cei doi l-au scos din locuinţa lor fără un motiv justificat.

Petentul a solicitat să fie judecat potrivit procedurii recunoaşterii vinovăţiei, fiindu-i aplicate pedepsele de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2.600 Euro amendă pentru prima infracţiune considerată cea mai gravă, pedepse ce au fost majorate la 2 ani şi 8 luni închisoare şi 2.800 Euro amendă pentru comiterea celei de-a două faptă, majorate apoi la 2 ani şi 9 luni închisoare şi 3.000 Euro amendă pentru comiterea ultimei infracţiuni. În baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, s-a stabilit pedeapsa finală de 1 an şi 10 luni închisoare şi 2.000 Euro amendă.

 Prima instanţă a reţinut că în cauză, verificând condiţiile prevăzute de art. 136 din Legea nr. 302/2004, cel mult prima faptă ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, prev. şi ped. de art. 270 Cod penal, dacă petentul a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete în care a primit sau dobândit autoturismul că provenea din furt, aspecte care nu rezultă din hotărârea străină depusă la dosar.

Celelalte două fapte nu întrunesc elementele vreunei infracţiuni prevăzute de legea penală română. Deţinerea instrumentelor apte pentru deschiderea sau forţarea încuietorilor şi a celorlalte bunuri care ar fi putut fi folosite la comiterea unor fapte penale, cum ar fi furtul, îmbracă forma actelor preparatorii, care nu sunt sancţionate de legea penală română. Nu poate fi reţinută infracţiunea de complicitate la furt calificat, cum a considerat petentul, deoarece hotărârea de condamnare străină nu reţine fapta de autorat la această infracţiune în raport de care petentul să-şi fi dat  sprijinul.

Portul cuţitului în autoturism s-ar circumscrie mai degrabă conţinutului constitutiv al infracţiunii de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase, prev. de art. 372 Cod penal decât celui al infracţiunii indicate de petent, dar nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale acestei infracţiuni pentru că petentul nu a purtat cuţitul în împrejurările prevăzute de textul incriminator, respectiv la adunări publice, manifestări cultural – sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun..

Chiar şi în cazul în care s-ar putea reţine cu certitudine că una dintre faptele comise de către petent pe teritoriul Italiei este prevăzută de legea penală română, respectiv cea de tăinuire, nu este posibilă recunoaşterea parţială a hotărârii de condamnare străine deoarece nu poate fi identificată pedeapsa aplicată doar pentru această infracţiune, pedeapsa iniţială fiind mărită progresiv de la o faptă la alta şi apoi redusă în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel de petentul D. C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele invocate în scris şi reiterate oral cu ocazia dezbaterilor, fiind consemnate în partea introductivă a încheierii de şedinţă din 05.09.2016, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu disp. art. 417 Cod procedură penală, curtea a constatat că este întemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 140 ind.1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală:

„ (1) Recunoaşterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază.

(2) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa.

Dispoziţiile art. 131 alin. (1), art. 132, 135 şi ale art. 136 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.”

În speţă, examinând actele şi lucrările dosarului, rezultă cu certitudine, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că petentul D. C, a fost condamnat prin sentinţa penală  nr. 372014-RGNR nr. 2768/2013 din 08.01.2014, pronunţată de Tribunalul Ordinar Termini Imerse, definitivă la data de 08.03.2014, la pedeapsa finală de 1 an şi 10 luni închisoare, precum şi amendă în cuantum de 2.000 euro, pentru comiterea pe teritoriul acestui stat a trei infracţiuni, ce ar fi concurente cu infracţiunea pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare prin sentinţa penală nr. 1325/05.06.2015 a Judecătoriei Botoşani.

De asemenea, din înscrisurile existente la dosarul cauzei( certificat de cazier judiciar - fila 20 dosar fond), rezultă că petentul a executat parte din pedeapsa menţionată mai sus, respectiv, de la 17.08.2013-17.01.2015.

Este real că una din condiţiile cerute de art. 136 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine, este dubla incriminare, anume, ca fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune, iar  în cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte.

În cauza de faţă, Curtea a constatat, în legătură cu cele două fapte pentru care petentul a fost condamnat şi pentru care nu a fost recunoscută hotărârea străină, prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, întrucât, într-adevăr, în dreptul penal român, actele preparatorii nu sunt incriminate, iar portul cuţitului nu s-a făcut în împrejurările prevăzute de textul din Legea nr. 61/1991, respectiv la adunări publice, manifestări cultural – sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun.

În ce priveşte infracţiunea de tăinuire, prev. de art. 110,648 din Codul penal italian, faptă ce îşi găseşte corespondent în legislaţia penală română în infracţiunea de tăinuire, prev. de art.  270 Cod penal, curtea constată că dubiul exprimat de prima instanţă în legătură cu latura subiectivă a infracţiunii, pe motivul că nu ar rezulta din hotărârea străină depusă la dosar, depăşeşte cadrul procesual de faţă, judecătorul nefiind îndrituit să analizeze pe fond acuzaţiile aduse petentului prin hotărârea străină, ci doar să verifice îndeplinirea condiţiilor formale prevăzute de lege pentru a dispune recunoaşterea sau nu a respectivei hotărâri.

Referitor la refuzul primei instanţe, de recunoaştere, chiar şi parţială a hotărârii străine, pe motiv că nu se poate identifica pedeapsa finală stabilită pentru infracţiunea de tăinuire, Curtea a constatat că acesta nu constituie un motiv suficient pentru a nu recunoaşte o hotărâre de condamnare care a şi fost executată şi care i-ar profita petentului în situaţia în care se va constata că respectiva infracţiune a fost comisă în concurs cu aceea pentru care a fost condamnat în România.

Este adevărat că în cauză nu poate fi identificată pedeapsa finală aplicată petentului pentru infracţiunea de tăinuire, întrucât modalitatea de stabilire a pedepselor în cazul infracţiunilor concurente este diferită în dreptul italian faţă de dreptul român, în acest din urmă sistem pedepsele aplicându-se pentru fiecare în parte, inclusiv în privinţa cauzelor de atenuare sau de agravare a acestora, calculându-se în final rezultanta.

Cu toate acestea, atâta timp cât sunt îndeplinite toate condiţiile de recunoaştere parţială a hotărârii şi că nu a fost identificat nici un caz  pentru a refuza acest lucru, cerinţe şi cazuri  prevăzute în mod expres la art. 136 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, printre care nu se află şi imposibilitatea de identificare a pedepsei stabilite pentru una dintre infracţiunile care face obiectul recunoaşterii hotărârii, se impune cu necesitate a fi recunoscută parţial hotărârea în cauză.

Referitor la pedeapsa finală aplicată petentului, aceea de 1 an şi 10 luni închisoare şi 2.000 euro amendă, curtea constată că aceasta, deşi  corespunde sub aspectul cuantumului pedepsei închisorii cu durata pedepsei prevăzută la art. 270 Cod penal, care prevede închisoare de la 1 la 5 ani sau amendă, nu poate fi reţinută şi amenda în euro.

Ori, potrivit disp. art. 135 alin.(6) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală:

„ Instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) dispune, prin sentinţă, recunoaşterea şi executarea pedepsei aplicate de instanţa străină;

b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare:

(i) adaptează, prin sentinţă, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa străină, potrivit alin. (7) şi (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă,

(ii) stabileşte şi aplică, prin sentinţă, pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;

c) dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de recunoaştere şi executare în România a hotărârii judecătoreşti străine.”

De asemenea, alineatul (7) lit. a) al aceluiaşi articol, prevede că, „În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b) pct. (i), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină, atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;

Prin urmare, Curtea a procedat pe cale de consecinţă, adaptând pedeapsa aplicată petentului prin hotărârea străină în sensul că nu a ţinut seama şi de pedeapsa amenzii.

Faţă de argumentele expuse, Curtea, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, a admis apelul formulat de petent şi a desfiinţat sentinţa atacată, în sensul că:

În temeiul art.140 ind.1 alin.(1) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, curtea a recunoscut în parte sentinţa penală  nr. 372014-RGNR nr. 2768/2013 din 08.01.2014, pronunţată de Tribunalul Ordinar Termini Imerse, definitivă la data de 08.03.2014, prin care petentul D. C. a fost condamnat la pedeapsa finală de 1an şi 10 luni închisoare şi 2.000 euro amendă, cu executare, printre altele, pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, prev. de art. 110,648 din Codul penal italian, faptă ce îşi găseşte corespondent în legislaţia penală română în infracţiunea de tăinuire, prev. de art.  270 Cod penal.

Totodată, în baza art. 135 alin. (7) lit. a) din Legea nr.302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Curtea a adaptat pedeapsa aplicată de instanţa străină, în sensul că a stabilit-o  la 1 an şi 10 luni închisoare, urmând să constatate că petentul a executat parte din pedeapsă de la 17.08.2013-17.01.2015.