Recurs. Anulare decizie de impunere emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice

Recurs. Anulare decizie de impunere emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice 

- art. 11 alin. 1 din Legea nr. 571/2003

Deşi recurenta afirmativ combate cele reţinute de instanţa de fond, o face pur formal rezumându-se la a reitera susţinerile din faţa primei instanţe şi a menţiona că actele administrative emise de organele fiscale sunt legale şi temeinice. Nu indică în concret vreun motiv de casare a hotărârii sau care sunt elementele pe care înţelege să le supună cenzurii instanţei de control.

Curtea a reţinut că, prin raportare la starea de fapt şi la probele administrate, (rapoarte de lucru, facturi, chitanţe, contracte de prestări servicii, expertiza tehnică judiciară în construcţii) instanţa de fond a tras concluzia legitimă că respectivele tranzacţii sunt reale. Faptul că furnizorii bunurilor/ serviciilor nu au înregistrat la rândul lor contravaloarea acestora în evidenţa contabilă, nu au încheiat/înregistrat contracte de muncă şi nu au declarat organelor fiscale impozitul datorat, nu sunt aspecte imputabile reclamantei.

S-a reţinut, în temeiul expertizei efectuate în cauză, faptul că lucrările de construcţii, serviciile facturate şi materialele livrate de societăţile ... SRL, ... SRL, ... SRL, ... SRL şi ... SRL au fost efectiv prestate şi achiziţionate de reclamantă la datele şi condiţiile menţionate în documentele de achiziţie (excepţie făcând cele de la ... SRL cu privire la care acţiunea a fost respinsă).

Sub aspectul normelor legale, instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa art. 11 alin. 1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal potrivit căruia: „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.”

În interpretarea logică a acestei dispoziţii, a stabilit că organului fiscal îi revine obligaţia de a verifica dacă tranzacţia are caracter economic, iar în cazul în care constată că nu întruneşte această exigenţă, are posibilitatea să nu o ia în considerare. În speţă, probele administrate au condus la concluzia că tranzacţiile au avut loc, că serviciile prestate şi lucrările efectuate sunt reflectate în contabilitatea şi patrimoniul societăţii, iar eventualul comportament necorespunzător al partenerilor economici nu îi poate fi imputat.

Sub acest aspect, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut, în mod pertinent, că pentru a antrena orice fel de responsabilitate în sarcina societăţii supuse controlului este imperios necesar ca organul fiscal să facă dovada, în baza unor elemente obiective, a faptului că aceasta ştia, sau trebuia să ştie, că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă comisă de emitentul facturii sau de un alt operator din amonte, ceea ce în speţă nu s-a probat.

Decizia nr. 1511 din 29.06.2016 a Curţii de Apel Oradea - Secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Dosar nr. 2939/83/2014

Prin Sentinţa nr. 1149/CA din 29.12.2015 Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea în contencios administrativ fiscal înaintată de reclamanta  ... SRL, prin administrator judiciar  ... SPRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice  ..., prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice  ..., în sensul că a anulat în parte Decizia nr.  .../09.10.2014, a anulat în parte Decizia de impunere  .../27.08.2010 şi Raportul de inspecţie fiscala nr.  .../27.08.2010 emise de pârâtă, cu privire la suma de 198.321,26 lei reprezentând TVA, a respins contestaţia pentru suma de 42.310,74 lei, reprezentând TVA aferentă achiziţiilor de la  ... SRL, cuprinse în rapoartele de lucru nr. 4 şi 5 şi a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 7390 lei, din care onorariu avocaţial de 4000 lei, taxa judiciară de timbru de 50 lei şi onorariu expert de 3340 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin Raportul de inspecţie fiscală nr.  .../27.08.2010, întocmit de Activitatea de inspecţie Fiscală din cadrul D.G.F.P.  ..., în sarcina reclamantei s-a stabilit o taxă pe valoarea adăugată suplimentară în sumă totală de 240.632 lei. Organele de control au constatat că societatea verificată a dedus cheltuieli în baza unor facturi emise de societăţile ... SRL, ... SRL, ... SRL, ... SRL şi ... SRL, achiziţii considerate nereale. În baza acestui raport, s-a emis Decizia de impunere nr. .../27.08.2010 (filele nr. 40 şi urm.) contestată de către reclamantă. Prin Decizia nr.  .../09.10.2014 emisă de Biroul de soluţionare a contestaţiilor din cadrul D.G.F.P. ..., contestaţia formulată de reclamantă a fost respinsa – f. 90.

Împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei, reclamanta a formulat acţiunea în contencios administrativ fiscal.

Referitor la cheltuielile cu achiziţiile de la ... SRL, organele de control au considerat că taxa pe valoarea adăugată în suma de 11.809 lei aferentă facturilor de achiziţii de la această societate a fost dedusă nejustificat, motivând că furnizorul nu avea angajaţi cu contract de muncă şi nu a depus declaraţia cod 102. În ceea ce priveşte achiziţiile de la ... SRL, organele de control au considerat ca taxa pe valoarea adăugata în suma de 53.472 lei aferenta facturilor de achiziţii de la aceasta societate a fost dedusa nejustificat, motivând ca furnizorul nu avea niciun angajat şi nu a înregistrat nicio achiziţie de bunuri şi servicii. Referitor la achiziţiile de la ... SRL, s-a considerat ca taxa pe valoarea adăugată în suma de 101.603 lei aferentă facturilor de achiziţii de la aceasta societate a fost dedusă nejustificat, motivându-se ca furnizorul nu avea niciun angajat şi nu a înregistrat nicio achiziţie de bunuri şi servicii. În ceea ce priveşte achiziţiile de la ... SRL, organele de control au considerat ca taxa pe valoarea adăugată în suma de 20.252 lei aferentă facturilor de achiziţii de la aceasta societate a fost dedusa nejustificat, motivând că facturile au fost întocmite de o persoană care nu mai avea nicio calitate în societate. Referitor la achiziţiile de la  ... SRL, s-a considerat că taxa pe valoarea adăugată în suma de 53.496 lei aferentă facturilor de achiziţii de la această societate a fost dedusă nejustificat, motivându-se că valorile cerute pentru servicii nu au la bază nicio justificare.

Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, reiese că bunurile şi serviciile – cu excepţia celor indicate în rapoartele de lucru nr. 4 şi nr. 5, reprezentând achiziţii de la ... SRL, în valoare de 139.998,84 lei (TVA de 22.352,76 lei) – filele 145 şi 146 din vol. II, respectiv de 125.000 lei (TVA de 19.957,98 lei) – filele 148 şi 149 vol. II - sunt înregistrate în contabilitatea societăţii, existau la data controlului, iar contravaloarea lor a fost achitată de către societatea dobânditoare în baza facturilor emise. Potrivit răspunsului expertului la obiectivul nr. 1, achiziţiile au fost folosite în interesul societăţii, fiind achiziţionate de reclamantă la datele şi în condiţiile menţionate în actele de achiziţie – fila 168 din vol. II al dosarului.

Prin raportare la această stare de fapt, împrejurarea că furnizorii bunurilor nu au înregistrat contravaloarea în evidenţa lor contabilă, nu au avut încheiate contracte de muncă înregistrate şi nu au declarat la organele fiscale impozitul datorat, prejudiciind bugetul de stat, nu poate fi imputat reclamantei, care şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau. De asemenea, nu se poate imputa reclamantei faptul că administratorul societăţii ... SRL nu a putut fi contactat, iar facturile au fost emise de o persoană care nu mai avea calitate în societate, în condiţiile în care societatea furnizoare există, nu este declarată inactivă, iar achiziţiile respective au fost identificate în patrimoniul reclamantei, aşa cum rezultă din expertiza efectuată.

Potrivit art. 11 alin. 1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.”

Din interpretarea acestei dispoziţii, rezultă că organelor fiscale le revine obligaţia de a verifica dacă tranzacţia are caracter economic, după care, în cazul în care constată că nu întruneşte această exigenţă, pot să nu o ia în considerare.

Or, în speţă, bunurile respective au fost înregistrate în contabilitate, fiind utilizate în activitatea societăţii, aspect ce rezultă din concluziile expertizei efectuate în cauză.

Prin raportare la aspectele deja reţinute, s-a putut constata că, într-adevăr, organul fiscal a efectuat verificări complete, în urma cărora a stabilit, după cum s-a reţinut anterior, că furnizorii nu au înregistrat în contabilitatea proprie tranzacţia şi nu au întocmit documentele contabile conform legii. Însă, pentru a sancţiona societatea reclamantă, trebuia să se stabilească în mod cert şi fără echivoc faptul că aceasta a concurat prin fapte proprii la producerea rezultatului păgubitor, ceea ce nu s-a dovedit, astfel că, dubiul îi profită acesteia.

Faţă de cele de mai sus, instanţa de fond a admis în parte acţiunea în contencios administrativ fiscal înaintată de reclamantă, în sensul că a anulat în parte Decizia nr.  .../09.10.2014 emisă de pârâta D.G.F.P. ... privind modul de soluţionare a contestaţiei formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. .../27.08.2010, a admis în parte contestaţia fiscală, a anulat în parte Decizia de impunere .../27.08.2010 şi raportul de inspecţie fiscală nr. .../27.08.2010 emise de pârâtă, cu privire la suma de 198.321,26 lei reprezentând TVA, a respins contestaţia pentru suma de 42.310,74 lei, reprezentând TVA aferenta achiziţiilor de la societatea ... SRL, cuprinse în rapoartele de lucru nr. 4 şi 5 – filele 145-148 vol. II, achiziţii care, aşa cum rezultă din raportul de expertiză, nu se regăsesc în patrimoniul reclamantei şi cu privire la care nu s-a probat utilizarea şi existenţa în acest patrimoniu.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, având în vedere că pârâta a căzut în pretenţii, instanţa de fond a obligat-o să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în suma de 4000 lei onorariu avocaţial (fila 11 vol. I), 50 lei taxa judiciară de timbru şi onorariul total al expertului, în sumă de 3340 lei (2840 plus avansul de 500 lei) lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen şi scutit de plata taxei judiciare de timbru, a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice ... prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ..., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în principal prin respingerea în totalitate a acţiunii ca nefondata, iar în subsidiar, prin exonerarea instituţiei de la plata cheltuielilor de judecata şi a onorariului expertului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că, constatările înscrise în Decizia de impunere nr. .../27.08.2010 şi în Raportul de inspecţie fiscala înregistrat la D.G.F.P.J. ..., Activitatea de Inspecţie Fiscala sub nr. .../27.08.2010, sunt legale, fiind întocmite în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Societatea a procedat la deducerea TVA aferenta unor facturi fiscale primite de la mai mulţi furnizori, respectiv de la societăţile  ... SRL,  ... SRL, ... SRL şi ... SRL, care, în urma controalelor încrucişate efectuate de către inspectori din cadrul D.G.F.F. ..., s-au dovedit a fi întocmite în mod fictiv în scopul majorării cheltuielilor societăţii şi implicit a majorării TVA de recuperat de la bugetul de stat.

Toate facturile în baza cărora organele de inspecţie fiscală nu au admis dreptul la deducere a TVA au fost primite de la societăţi de " ...", iar presupusele investiţii invocate de societate, reprezintă un drum agricol efectuat cu reziduuri rezultate din refacerea drumurilor din municipiul ....

În fapt, ... SRL nu a efectuat nicio investiţie la respectivul drum agricol, întrucât acesta exista la data înregistrării achiziţiilor de la societăţile comerciale menţionate mai sus, achiziţiile fiind înregistrate doar în scopul deducerii TVA.

De asemenea, societăţile comerciale menţionate mai sus, la data emiterii facturilor, nu desfăşurau niciun fel de activitate, fiind în imposibilitatea livrării de materiale de construcţii către SC ... SRL.

În urma controalelor încrucişate efectuate, s-a constatat ca operaţiunile derulate prin aceste societăţi nu au fundament real, nu s-au realizat faptic, ci doar au circulat documente fiscale cu scopul vădit de a deduce TVA.

De asemenea, a mai precizat faptul ca toate facturile au fost achitate în numerar.

Considera ca aceste plaţi au fost făcute în mod fictiv, în scopul stingerii presupuselor datorii către aceste societăţi de "tip fantomă".

În mod cert, arată recurenta, intimata reclamantă ... SRL a concurat prin forţe proprii la producerea rezultatului păgubitor, respectiv la deducerea în mod nejustificat a TVA de pe respectivele facturi de achiziţii.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, constând în taxa de timbru şi timbru judiciar, a arătat că, faţă de prevederile art. 45 alin. 1 lit. f) din OG nr. 80/2013 privind timbrul judiciar: „1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii: c) când acţiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale; j) în alte cauze expres prevăzute de lege”, motiv pentru care a solicitat exonerarea sa de la plata acestora.

În acelaşi sens, a arătat că dreptul de a pretinde cheltuielile de judecată ocazionate de procesul declanşat nu trebuie exercitat abuziv. Obligarea instituţiei recurente la plata sumei de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată este vădit disproporţionată, nefiind justificată de efortul intelectual depus, prin aceasta încălcându-se principiul echităţii, întrucât dreptul la acţiune nu are ca scop pedepsirea debitorului prin obligarea la plata unor cheltuieli exorbitante şi nejustificate.

În subsidiar, a solicitat cenzurarea onorariului avocatului raportat la activitatea efectiv prestată de către acesta. Prin aplicarea prevederilor art.451 alin. 2 Cod de procedură civilă, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.

În ceea ce priveşte plata expertizei efectuată în cauză, a arătat că art. 330 alin.1 Cod de procedura civilă instituie prerogativa efectuării unei expertize la cererea părţilor, stabilind prin încheiere punctual aspra acesteia astfel: ,,(1) Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa considera necesar sa cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea pârtilor ori din oficiu, unul sau trei experţi. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea expertizei la instanţa să aibă loc conform dispoziţiilor art. 336."

În cauză s-a solicitat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare care, în opinia recurentei, nu are legătura cu obiectul cauzei, însăşi reclamanta formulând obiecţiuni.

Totodată, a precizat ca instituţia nu a solicitat proba cu expertiza. Pe cale de consecinţă, rezultă caracterul nejustificat al plaţii onorariului de expert, de către aceasta având în vedere că nu a solicitat o lucrare de specialitate privind „transportarea şi compactarea aşternutului de betoane sparte pentru execuţie de drum agricol" în cauza dedusă judecaţii.

În lumina celor ce preced, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, a invocat dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul recursului.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare se arată că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică. Astfel s-a reţinut în mod just că, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, materialele de construcţii şi prestările de servicii achiziţionate de la societăţile furnizoare se regăsesc în patrimoniul societăţii.

Faptul că un furnizor nu justifică achiziţiile, nu are înregistraţi salariaţi, a intrat în insolvenţă sau are un comportament atipic din punct de vedere fiscal nu dă dreptul organului de control/organului de soluţionare a contestaţiei să considere achiziţiile intimatei artificiale.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în jurisprudenţa sa, a statuat că nu se poate refuza unei persoane impozabile dreptul de a deduce TVA pe motiv că emitentul unei facturi a săvârşit nereguli, fără ca autoritatea fiscală să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă comisă de emitentul facturii respective sau de un alt operator din amonte.

Odată îndeplinite toate condiţiile de formă şi de fond impuse de lege, în lipsa dovedirii de către autoritatea fiscală, în baza unor elemente obiective, a faptului că persoana impozabilă ştia, sau ar fi trebuit să ştie, că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă comisă de emitentul facturii sau de un alt operator din amonte, acordarea dreptul de deducere a TVA nu mai poate fi refuzată."

Referitor la solicitările recurentei vizând cheltuielile de judecată avansate de intimată, a solicitat respingerea acestora raportat la prevederile art.453 alin.1 din Legea nr. 134/2010, republicata, privind Codul de procedura civilă, conform cărora: "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Fundamentul suportării cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.

Dovada existentei şi întinderea cheltuielilor de judecată a fost făcută de către intimata-reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art. 452 din Codul de procedura civilă.

Apreciază că prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 85/2013 privind taxele judiciare de timbru nu sunt incidente în speţă.

Mai arată intimata că, prin sentinţa atacată prima instanţă nu a obligat recurenta să pronunţe o nouă decizie la contestaţia formulată, cum în mod eronat susţine aceasta în cererea de recurs.

În drept, a invocat dispoziţiile legale la care a făcut referire în cuprinsul întâmpinării.

Analizând recursul declarat, Curtea a reţinut că este nefondat şi l-a respins pentru următoarele considerente:

A constatat că, deşi recurenta afirmativ combate cele reţinute de instanţa de fond, o face pur formal rezumându-se la a reitera susţinerile din faţa primei instanţe şi a menţiona că actele administrative emise de organele fiscale sunt legale şi temeinice. Nu indică în concret vreun motiv de casare a hotărârii sau care sunt elementele pe care înţelege să le supună cenzurii instanţei de control.

Curtea a reţinut că, prin raportare la starea de fapt şi la probele administrate, (rapoarte de lucru, facturi, chitanţe, contracte de prestări servicii, expertiza tehnică judiciară în construcţii) instanţa de fond a tras concluzia legitimă că respectivele tranzacţii sunt reale. Faptul că furnizorii bunurilor/ serviciilor nu au înregistrat la rândul lor contravaloarea acestora în evidenţa contabilă, nu au încheiat/înregistrat contracte de muncă şi nu au declarat organelor fiscale impozitul datorat, nu sunt aspecte imputabile reclamantei.

S-a reţinut, în temeiul expertizei efectuate în cauză, faptul că lucrările de construcţii, serviciile facturate şi materialele livrate de societăţile ... SRL, ... SRL, ... SRL, ... SRL şi ... SRL au fost efectiv prestate şi achiziţionate de reclamantă la datele şi condiţiile menţionate în documentele de achiziţie (excepţie făcând cele de la ... SRL cu privire la care acţiunea a fost respinsă).

Sub aspectul normelor legale, instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa art. 11 alin. 1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal potrivit căruia: „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.”

În interpretarea logică a acestei dispoziţii, a stabilit că organului fiscal îi revine obligaţia de a verifica dacă tranzacţia are caracter economic, iar în cazul în care constată că nu întruneşte această exigenţă, are posibilitatea să nu o ia în considerare. În speţă, probele administrate au condus la concluzia că tranzacţiile au avut loc, că serviciile prestate şi lucrările efectuate sunt reflectate în contabilitatea şi patrimoniul societăţii, iar eventualul comportament necorespunzător al partenerilor economici nu îi poate fi imputat.

Sub acest aspect, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut, în mod pertinent, că pentru a antrena orice fel de responsabilitate în sarcina societăţii supuse controlului este imperios necesar ca organul fiscal să facă dovada, în baza unor elemente obiective, a faptului că aceasta ştia, sau trebuia să ştie, că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă comisă de emitentul facturii sau de un alt operator din amonte, ceea ce în speţă nu s-a probat.

Cât priveşte cheltuielile de judecată, Curtea a reţinut că instanţa de fond a obligat în mod corect pe pârâtă la plata acestora în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, aceasta fiind parte căzută în pretenţii, respectiv partea care a pierdut procesul.

Invocatul art. 45 alin. lit. f) din OG nr. 80/2013 nu este incident în speţă, acesta reglementând situaţii (expres menţionate la lit. a - j) de restituiri taxe la cererea petiţionarului şi nu situaţia pierderii procesului de către partea adversă.

Sub aspectul cuantumului cheltuielilor constând în taxa de timbru, onorariu avocat şi onorariu expert, existenţa şi întinderea acestora au fost justificate de complexitatea cauzei, cuantumul pretenţiilor şi necesitatea administrării probei cu expertiza, probă concludentă în speţă, fiind irelevant, sub aspectul cercetat, faptul că nu recurenta pârâtă a solicitat această probă.

Pentru aceste considerente, a respins recursul ca nefondat, a menţinut în întregime hotărârea recurată şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare