Pretenţii daune morale – răspundere civilă delictuală: lipsa unei trăsături esenţiale pentru a putea aprecia fapta ca fiind calomnioasă; utilizarea unei căi de comunicare privată pentru transmiterea mesajului către un număr finit de persoane, fără intenţi

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27.06.2016 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr…., reclamantul E.O.T. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul V.T.A., obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale şi la publicarea în trei cotidiene şi asigurarea difuzării de către trei posturi de televiziune cu acoperire naţională, a hotărârii ce va fi pronunţată în cauză, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, iar în cazul în care pârâtul nu se va conforma, să dispună instanţa autorizarea sa la publicarea hotărârii pe cheltuiala pârâtului; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a învederat instanţei, în esenţă, următoarele:

La data de 30 aprilie 2016, fostul ministru al Culturii - V.T.A., a postat pe pagina sa de Facebook o scrisoare publică care conţine un atac virulent la persoana sa, scrisoare care a fost preluată şi citată de un număr important de mijloace de informare în masă, presă scrisă şi audiovizuală.

Învederează reclamantul că afirmaţiile pârâtului din această scrisoare publică i-au adus grave prejudicii onoarei şi reputaţiei, atât ca om, cât şi ca specialist şi manager al Muzeului Naţional de Istorie al României.

Prin modul perfid în care V.T.A. şi-a construit prima frază din scrisoarea sa din 30 aprilie 2016, care se referă la persoana sa: "La Muzeul Naţional de Istorie, de 14 ani de zile închis pentru lucrări de consolidare interminabile întreprinse cu o firmă condusă de un afacerist penal, E.O.T...."-, acesta a încercat să inducă publicului ideea că ar fi personal vinovat de faptul că Muzeul Naţional de Istorie a României este închis pentru public de 14 ani, dar şi că ar fi, în realitate, afaceristul penal a cărui firmă ar efectua lucrările de consolidare a clădirii sau că are o legătură cu un afacerist penal.

 In aceeaşi scrisoare publică pârâtul sugerează ca ar fi avut o activitate ilicită, contestată, în legătură cu achiziţii de piese pentru Muzeul Naţional de Istorie, acuzându-l de asemenea şi de conflict de interese, fapta deosebit de gravă care, dacă ar fi reala, i-ar putea atrage o sancţiune penală.

Faptul că afirmaţiile calomnioase veneau din partea Ministrului în exerciţiu, a fost de natură să inducă ideea publicului că afirmaţiile sunt veridice, fiind greu de conceput că un ministru lansează informaţii neadevărate în legătură cu managerul unei instituţii din subordine.

Pârâtul a urmărit prin discursul sau să îl discrediteze şi aceasta nu în virtutea libertăţii de exprimare, ci în mod deliberat, crezând (în mod nefondat) că ar fi un candidat la funcţia de ministru, pe care aşa a înţeles să şi-o protejeze, probabil.

În realitate, învederează reclamantul, situaţia de fapt este cu totul alta, realitatea factuală fiind următoarea:a fost numit manager interimar al Muzeului Naţional de Istorie a României la data de 1 iulie 2010 şi manager de la data de 22 iulie 2011, deci la o distanţă de circa 8 ani de la începerea lucrărilor de către firma R. SA, care a câştigat licitaţia pentru reabilitarea muzeului în 2002 şi la 4 ani şi 7 luni, de la sistarea acestora, ca urmare a deciziei Ministerului Culturii.

Prin urmare, nu numai că nu a avut vreo implicare în proiectul eşuat de consolidare şi refacere a Muzeului Naţional de Istorie a României încredinţat, în anul 2002, firmei R. SA, condus de domnul V.T. şi stopat la data de 22 decembrie 2006, în urma unui raport al Corpului de Control al Primului Ministru de atunci, dar sub mandatul său managerial Muzeul Naţional de Istorie a României a câştigat toate procesele pe care i le-a intentat compania R. SA, care a cerut compensaţii financiare consistente (800.000 lei) pentru pagubele pe care i le-ar fi produs încetarea lucrărilor în 2006 şi suma de 24.000.000 Euro, drept condiţie pentru rezilierea contractului cu Muzeul Naţional de Istorie a României.

Mai mult decât atât, sub mandatul său, a obţinut rezilierea contractului cu firma R. SA, la data de 20 septembrie 2012, fapt pe care pârâtul îl cunoaşte, sau ar fi trebuit să-1 cunoască, mai înainte de a asocia, în mod deliberat, în actul public, persoana sa cu "afaceri penale".

De asemenea, în urma demersurilor întreprinse la conducerile succesive ale Ministerului Culturii, la membrii Comisiilor de Cultură ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi de sensibilizare a opiniei publice şi mediului politic, în 2015, printr-un amendament la Legea Bugetului de Stat a fost prevăzută o sumă dedicată finanţării pregătirii organizării unui concurs internaţional de soluţii de arhitectură pentru refacerea Muzeului Naţional de Istorie a României. În cursul anului 2015 au fost efectuate toate studiile şi expertizele tehnice necesare, a fost întocmit caietul de sarcini şi regulamentul de concurs. Acestea au făcut posibile lansarea, la 1 februarie 2016, a concursului internaţional de soluţii de arhitectură Noul MNIR sub egida Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, concurs care se va finaliza pe 1 iulie 2016, când un juriu internaţional va desemna câştigătorul, căruia i se va încredinţa proiectarea refacerii Muzeului Naţional de Istorie a României.

În scrisoarea sa pârâtul afirmă că exercitarea mandatului său ar fi contestată pentru că a achiziţionat obiecte descoperite cu detectorul de metale, sugerând că ar fi avut o activitate frauduloasă, susceptibila de a fi contestată, în legătură cu achiziţionarea unor vestigii. Ceea ce omite să spună în mod deliberat pârâtul, tocmai pentru a da o alta conotaţie unor demersuri legale, este că Muzeul Naţional de Istorie a României are obligaţia legală, legată chiar de misiunea instituţiei, de a achiziţiona, colecţiona şi prezerva artefacte legate de patrimoniul cultural naţional, achiziţie care s-a făcut cu respectarea prevederilor legale şi care a avut ca finalitate îmbogăţirea patrimoniului public al Statului, administrat de către Muzeul Naţional de Istorie a României.

 Învederează reclamantul că pârâtul V.T.A., în calitate de ministru, ca şi toţi predecesorii lui, a fost informat de el, personal, asupra situaţiei reale a Muzeului Naţional de Istorie a României, precum şi asupra unor demersuri legate de recuperarea patrimoniului cultural naţional întreprinse, ca parte a efortului mai multor instituţii naţionale iar  în cazul în care ar fi avut dubii asupra datelor furnizate, ar fi putut să solicite informaţii şi din alte surse oficiale despre starea, de fapt, a instituţiei.

Afirmaţiile pârâtului, arată reclamantul, l-au supus oprobiului public, într-o perioadă în care opinia publică este foarte sensibilă la orice asociere cu fapte penale sau cu persoane cercetate penal sau susceptibile de o urmărire penală. Mai mult, la nivel instituţional, autorităţile publice încearcă să se desisteze, pe cât posibil, de persoane asupra cărora planează suspiciunea unor fapte ilicite, or tocmai acest rezultat 1-a urmărit pârâtul, în condițiile în care afirmaţiile şi acuzaţiile sale vin în contextul în care urma să fie evaluat profesional la sfârşit de mandat, conform OUG 189/2008, iar de aceasta evaluare depinde continuarea activităţii de manager în anumite condiţii.

Cu atât mai grav este prejudiciul ce i-a fost adus, cu cât el ştirbeşte o reputaţie, morală şi profesională, de largă recunoaştere, pe de o parte, iar, pe de altă parte, consecinţele, daunele morale cauzate sunt mari pentru că afirmaţiile calomnioase făcute de V.T.A. vin din partea unei persoane de importanţă şi notorietate publică şi au fost  preluate de mijloacele de informare în masă.

De altfel, chiar recent, în Emisiunea “...", difuzată de ..., la data de 05.05.2016, realizatorul L.M. a citat pe postul de televiziune, aceste pasaje din scrisoarea lui V.T.A., pasaje care au fost publicate pe ecran şi puse în discuţia invitaţilor, la o oră de maximă audienţă, orele 2130.

 Ipoteza că, în atari situaţii, prejudiciul rezultă ex re, a fost unanim admisă atât de literatura de specialitate, cât şi de practica judiciară în materia delictelor ce privesc limitele libertăţii de exprimare, indiferent de mijloacele prin care această libertate se exercită. Prejudiciul nu se impune a fi dovedit, el fiind consecinţa directă şi nemijlocită a delictului civil săvârşit de către pârâtul V.T.A.. Prejudiciul rezultă ex re din afirmaţiile nereale şi denigratoare la adresa sa conţinute în scrisoarea publica a lui V.T.A..

Preluarea şi citarea acestei scrisori de către mijloacele de informare în masă l-au supus oprobiul public, au fost şi sunt de natură să creeze convingerea, în rândul consumatorilor de presă, că E.O.T. este o persoană coruptă moral şi profesional.

Învederează reclamantul că în cuantificarea daunelor morale instanţa trebuie să ţină cont de faptul că este un om cunoscut, o persoană publică ce se bucura, până la momentul apariţiei scrisorii, de o largă şi bună reputaţie morală şi profesională.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art.30 din Constituţia României, art. 10 din Convenţia E.D.O, art. 72, art. 252, 253 şi 1357 C.civ.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 lei, conform art. 7 din OUG 80/2013(f.92).

Pârâtul V.A. a formulat Întâmpinare(f.95-111 vol I) prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii; cu cheltuieli de judecată, învederând instanţei, în apărare, în esenţă, următoarele:

Scrisoarea din care reclamantul a extras pasajele care au stat la baza acţiunii sale nu a fost publică, ci a fost un mesaj electronic (e-mail) privat adresat membrilor Grupului pentru Dialog Social.

Învederează pârâtul că a exercitat mandatul de ministru al Culturii în Guvernul Dacian Cioloş, începând de la data de 17 noiembrie 2015 până la data de 04 mai 2016 când a fost eliberat din funcţie, însă, încă din data de 27.04.2016 a publicat pe pagina sa de Facebook faptul că îşi dă demisia. La data de 30 aprilie 2016 Grupul pentru Dialog Social al cărui membru este a redactat şi transmis către Revista 22 un comunicat de susţinere la adresa reformei pe care ministrul demisionar a întreprins-o în Ministerul Culturii. Potrivit uzanţelor G.D.S. acest mesaj a fost trimis pe email tuturor membrilor pentru observaţii şi completări înaintea publicării. Un membru al GDS, şi anume dl. A.O., 1-a rugat să-şi formuleze opinia cu privire la comunicat. Mesajul a fost privat, adresat unui număr finit de destinatari, toţi membri ai G.D.S.;la data transmiterii email-ului,  demisionase din funcţia de ministru; scopul mesajului a fost acela de a prezenta mandatul încheiat sub aspectul acţiunilor şi deciziilor luate pentru implementarea reformei în domeniul culturii şi de aceea referirile la managerul Muzeului de istorie nu reprezintă decât 1 paragraf din cele 11 în total ale mesajului.

În aceeaşi dată, mai exact la orele 13.00, mesajul a ajuns fără ştirea şi fără consimţământul său la televiziunea ..., probabil comunicat de unul din cei aprox. 30 membri ai G.D.S. Ulterior, scrisoarea a fost într-adevăr preluată şi citată de un număr important de mijloace de informare în masă, presă scrisă şi audio vizuală, dar nu graţie pârâtului, ci din cauza unei scurgeri de informaţii.Pe pagina de Facebook a pârâtului scrisoarea a fost postată pentru prima dată de către C.L.V., cu următorul comentariu: Cultura lipseşte din viaţa celor mai mulţi români, dar există ca instituţie şi naşte rinoceri. O scrisoare document semnată de V.A. - şi urmează reprodus textul integral al scrisorii către G.D.S.Imediat după aceea, pe aceeaşi pagină de Facebook a pârâtului, textul scrisorii către G.D.S. a fost reprodus şi comentat de alte persoane (……., etc.)Imediat ce a observat scurgerea de informaţie şi faptul că scrisoarea sa către G.D.S. a devenit publică, acesta a postat pe pagina sa de Facebook următorul mesaj" (30.04.2016): “O scrisoare a mea către membrii Grupului pentru Dialog Social, în care sunt membru autosuspendat pe durata mandatului, a ajuns în presă fără voia mea. Precizez că ea era destinată exclusiv informării celor care au redactat comunicatul GDS de susţinere a mea. Ea nu a fost destinată publicităţii. Am reuşit să gestionez adecvat situaţiile prezentate acolo în exercitarea atribuţiilor mele, şi de aceea în legătură cu subiectele expuse acolo nu am nimic de adăugat. Sper că măsurile de reformă pe care le-am luat la Ministerul Culturii beneficiază în continuare de susţinerea Prim-Ministrului. Nu am dorit să condiţionez în acest mod în vreun fel rămânerea mea în Guvern”. Această dezminţire a sa a fost preluată imediat de cele mai importante agenţii de ştiri, cum ar fi de exemplu M. şi H..

Consiliul Director al Grupului pentru Dialog Social a publicat de asemenea imediat pe site-ul propriu (http://www.gds.ong.ro/) o precizare a GDS cu privire la scrisoarea d-lui V.A., în care arată: "Grupul pentru Dialog Social ţine să precizeze că scrisoarea adresată de d-l V.A., ministrul Culturii, membrilor GDS pe data de 30 aprilie 2016, avea un caracter strict confidenţial, nefiind destinată publicităţii. Printr-o regretabilă şi culpabilă circumstanţă ea a ajuns totuşi in presă."

Susţinerile din scrisoare nu au constituit un atac la adresa reclamantului, ci au prezentat o scurtă informare adresată G.D.S. cu privire la acţiunile încercate a fi întreprinse în timpul mandatului său. Prin urmare, acest mesaj nu a fost destinat publicităţii.

În ceea ce priveşte conţinutul mesajului, pârâtul a învederat, în esenţă, următoarele: nu a existat nicio asociere între afacerist penal şi E.O.T.. Pentru orice persoană, chiar şi fără studii juridice, este evident faptul că sintagma de "afacerist penal" se referă la situaţia delimitată de virgule, şi anume la societatea comercială condusă de un afacerist penal (V.T.).

Problema achiziţionării de către Muzeul Naţional de Istorie a pieselor descoperite cu detectoarele de metale era controversată, cu mult înaintea mandatului pârâtului, atât din punctul de vedere al aplicării legii cât şi la nivelul comunităţii ştiinţifice.

Încă din anul 2014, cu mult înainte de a începe mandatul său de ministru (noiembrie 2015), Direcţia Juridică şi Patrimoniu Cultural din Ministerul Culturii a înaintat adrese prin care solicita Muzeelor să verifice dacă aceste descoperiri respectă condiţiile legale, în sensul de a fi întâmplătoare, dacă la achiziţionare s-au respectat dispoziţiile art. 49 alin. 1, 2 şi 3 şi art. 46 din Legea nr. 182/2000, dacă provin din zone de patrimoniu arheologic conform O.G. nr. 43/2000, dacă zona în care s-au realizat descoperirile a fost delimitată în jurul locului descoperirii arheologice conform art. 13 din O.G. nr. 43/2000 etc.

La data de 10.06.2015, tot înaintea mandatului pârâtului, Direcţia Generală Juridică şi Patrimoniu Cultural din Ministerul Culturii a înaintat către Ministrul Culturii de atunci (I.V.) o Notă Internă privind adresa Muzeului Naţional de Istorie a României nr. 4021/10.06.2015 cu privire la achiziţionarea unor obiecte / tezaure de patrimoniu oferite spre achiziţionare către Muzeul Naţional de Istorie a României.De asemenea, la data de 3.03.2016 în calitatea sa de ministru al Culturii, a primit la Ministerul Culturii un Memoriu semnat de 22 de arheologi din Muzeul Naţional de Istorie al României care îi solicitau formularea unui punct de vedere al Ministerului Culturii faţă de modul în care s-a efectuat „îmbogăţirea patrimoniului" colecţiilor MNIR prin achiziţionarea unor piese arheologice şi numismatice descoperite cu detectorul de metale, respectiv acceptarea donării unor asemenea piese fără a lua în considerare necesitatea efectuării unor cercetări arheologice."

Memoriul înaintat Ministrului Culturii a fost de asemenea publicat, sub forma unei scrisori deschise preluate de A. pe data de 03.03.20162. In aceste condiţii, după primirea în audienţă a dlui. O.T. şi consultarea cu direcţiile Ministerului Culturii, fostul ministru a decis emiterea Instrucţiunii nr. 2/2016, care scotea mai clar în evidenţă prevederile legale legate de natura şi limitele sintagmei „descoperire arheologică întâmplătoare" şi unde, pentru prima dată în România, s-a definit „braconajul arheologic" în concluzie, în mesajul email adresat membrilor G.D.S. nu s-a spus niciun neadevăr cu privire la faptul că dl. E.O.T. este contestat în legătură cu achiziţii de piese descoperite cu ajutorul detectoarelor de metale, acuzaţia acestuia fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte problema unui posibil conflict de interese legat de poziţia profesională a soţiei reclamantului, învederează pârâtul că, dintr-o simplă căutare pe Linkedln se poate observa că afirmaţia sa, potrivit căreia dna. Irina O.T. este consilier al Consilierului Prezidenţial S.N. - Departamentul Cultură, Culte şi Centenar, este perfect adevărată. Cu privire la posibilitatea ca reclamantul să fie un posibil nou ministru al Culturii, aflat pe lista scurtă a potenţialilor candidaţi, potrivit unor surse guvernamentale, stă dovadă extrasul de pe Ştiri TVR.Ro din 02.05.2016, ora 18.51.Faptul că într-un mesaj privat a avansat ideea unui potenţial conflict de interese în cazul unei persoane cu şanse de a fi numit ministru al culturii, având soţia consilier al Preşedintelui României, nu este în măsură prin ea însăşi să atragă consecinţe negative de imagine asupra reclamantului.

În concluzie, învederează pârâtul, raportat la circumstanţele de fapt ale speţei,  nu se poate reţine întrunirea condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită şi vinovăţia.

În drept, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 205 - 208, art. 254 N.C.P.C, art. 70 (1), art. 71(1), art. 72, art. 1372, art. 252, art. 253 (1) şi (4) N.C.Civ., art. 10, art. 17, art. 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 (1) şi (6) Constituţia României.

La termenul de judecată din 1.11.2016, instanţa a încuviinţat, în condiţiile art. 254 rap. la art. 258 C.pr.civ, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri, pentru reclamant şi proba cu interogatoriul pârâtului iar pentru pârât şi proba testimonială.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt

 La data de 30 aprilie 2016 pe pagina de Facebook a pârâtului V.T.A., a fost postată o scrisoare adresată de pârât membrilor Grupului pentru Dialog Social scrisoare care a fost preluată şi citată de un număr important de mijloace de informare în masă, presă scrisă şi audiovizuală.

În partea care priveşte prezenta cauză, scrisoarea are următorul conţinut: "La Muzeul Naţional de Istorie, de 14 ani de zile închis pentru lucrări de consolidare interminabile întreprinse cu o firmă condusă de un afacerist penal, E.O.T. se află şi el Ia încheierea mandatului de director, şi aşteaptă evaluarea de sfârşit de mandat peste două luni. In contextul în care este contestat în legătură cu achiziţii de piese descoperite cu ajutorul detectoarelor de metale";

"I.O.T., soţia lui, este consiliera lui S.N., consilierul Preşedintelui pentru Cultură. Ei împreună au reuşit să îl convingă pe Preşedinte să vorbească împotriva mea. Ei doresc numirea lui E.O.T. ca ministru al Culturii. Evident, e un imens conflict de interese la mijloc. D-na O.T. a fost ani de zile directoarea CIMEC la Institutul Naţional al Patrimoniului".

Învederează reclamantul că această scrisoare reprezintă un mesaj public al unui ministru, transmis cu intenţia de a-l discredita, de a-i afecta onoarea şi reputaţia, având un evident conţinut defăimător şi care nu are nicio bază factuală reală.

În drept: instanţa reţine ca fiind incidente dispoziţiile art. 73 C.civ, art. 1349 C.civ, 1357 C.civ,  art. 8, art. 10  din Convenţia E.D.O.

Astfel, conform art. 73 C.civ:„Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75„

Conform art. 8 din Convenţia E.D.O: „ Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decit in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”

Conform art. 10 din Convenţia E.D.O: “Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restringeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si pevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.”

Conform art. 19 paragraful 3 din Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice: “Exercitarea libertatilor prevazute la paragraful 2 al prezentului articol comporta obligatii si raspunderi speciale. In consecinta, ea poate fi supusa anumitor limitari care trebuie insa stabilite in mod expres prin lege si care sunt necesare”

Atât art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât şi paragraful 3 al art. 19 al Pactului stabilesc că exercițiul dreptului la liberă exprimare trebuie făcut în anumite limite, mai ales atunci când acesta intră în conflict cu alte interese individuale sau colective.

În acelaşi sens, paragraful 3 al art. 19 din Pact dispune că exercițiul acestui drept comportă îndatoriri deosebite şi responsabilități speciale, ceea ce înseamnă că acesta poate fi supus unor restricții care trebuie să fie expres prevăzute de lege, restricții care au ca scop respectarea drepturilor şi reputației altor persoane sau sunt necesare pentru salvgardarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății sau a moralei publice.

Pentru a determina justul echilibru între asigurarea dreptului  garantat de articolul 10 din Convenție, menținând  în același timp garanțiile oferite de articolul 8 respectului datorat reputației și drepturilor altora, Curtea a dezvoltat, în jurisprudența sa, unele principii.  Astfel, obligația statelor de a lua măsuri pentru respectarea reputației indivizilor poate apărea și  în cadrul raporturilor între particulari. Al doilea element deosebit de important este necesitatea ca publicarea în mass media a oricărui fel de informații să servească interesului general, să intereseze marele public.

Așa cum a subliniat şi Instanța Supremă, „dreptul la opinie şi la libera exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane”. Astfel, sancționarea exercitării abuzive a dreptului la exprimare corespunde nevoii de apărare a reputaţiei, cerinţă dedusă din prevederile art. 10 alin. 2 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dar şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Conform art. 1349 C.civ: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, iar în cazul în care încalcă această obligaţie răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

De asemenea, potrivit art. 1357 C.civ.: „ cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”. Prin urmare, pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o faptă ilicită, să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, să existe vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane.

Pentru ca fapta constând în transmiterea unui mesaj,  unei informaţii, exprimarea unei opinii, a unei judecăţi de valoare, să aibă ca şi consecinţă afectarea reputaţiei, a demnităţii şi a onoarei unei persoane, trebuie în mod necesar ca fapta să fie adusă la cunoştinţa publicului prin canale de comunicaţie destinate în mod direct publicului(cum ar fi presa scrisă sau audiovizuală, transmiterea mesajului într-o adunare publică) sau accesibile publicului.

Din această ultimă categorie face parte şi pagina unei reţele de socializare, cum este Facebook-ul, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată chiar de reclamant. Astfel, prin Decizia civilă nr.4546/27.11.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa supremă reţine următoarele: “Prin urmare, nu se poate reţine că reţeaua de socializare B ar fi un spaţiu privat compatibil cu o cutie poştală electronică, întrucât cutia poştală electronică este controlată de către proprietar, sub aspectul conţinutului informaţional transmis, respectiv depozitat, în timp ce B este o reţea de socializare(informaţională)publică, receptivă perpetuu în web(internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie şi interacţiona liber cu alţi utilizatori, deja înscrişi”.

Prin urmare, este necesară stabilirea intenţiei autorului mesajului ca acesta să ajungă la cunoştinţa publicului, intenţie care nu poate fi prezumată, ci dovedită.

Circumstanţele particulare ale speţei şi modalitatea efectivă prin care acest mesaj a ajuns la cunoştinţa publicului, nu conduc însă la această concluzie, respectiv că intenţia pârâtului a fost ca mesajul apreciat de către reclamant ca având caracter defăimător să fie adus la cunoştinţa publicului.

Astfel, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, la data de 30.04.2016, ora 11,00, pârâtul a transmis, prin intermediului poştei electronice, membrilor Grupului pentru Dialog Social, mesajul care conţine pasajele incriminate care fac referire la reclamant(f.132 vol. I). Aşa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu al pârâtului, coroborat cu depoziţia martorului C.L.A.(f.1-7 vol III), acest mesaj a reprezentat răspunsul pârâtului la mesajul de susţinere a sa, ca Ministru al Culturii, publicat de Grupul pentru Dialog Social în Revista 22, revistă editată de Grupul pentru Dialog Social(denumit în continuare GDS).

Mesajul pârâtului către membrii GDS a fost postat la aceeaşi dată de către C.L.V. pe pagina de Facebook a pârâtului devenind în acest fel un mesaj public, fără a putea fi stabilit care este acel membru al GDS care a făcut public acest mesaj şi a fost difuzat, tot la aceeaşi data de televiziune ..., fiind preluat ulterior de presa scrisă şi audiovizuală, făcând obiectul inclusiv a unor dezbateri televizate.

Cu toate că acest mesaj a ajuns la cunoştinţa publicului, acest fapt nu poate fi imputat, în opinia instanţei, pârâtului.În acest sens, instanţa reține că mesajul reprezintă o corespondenţă electronica privată, adresată unui număr finit de persoane-respectiv membrilor GDS, prin trasmiterea acestuia pe adresa de email a acestora, prezumându-se astfel că doar destinatarii acestui mesaj pot lua cunoştinţă de conţinutul acestuia.

Chiar dacă acest mesaj a fost transmis şi pe adresa oficială a Grupului pentru Dialog Social, pârâtul, în calitate de membru suspendat al acestui grup, pe perioada mandatului de ministru, avea reprezentarea faptului, că, potrivit uzanţelor GDS(martorul C.L.A. învederând că nu exista un regulament scris în acest sens), acest mesaj nu va fi făcut public fără acceptul său. În acest context, aşa cum rezultă din depoziţia martorului C.L.A.,  între membrii grupului, “există o prezumţie de confidenţialitate” şi “ceea ce discutăm fără presă este menit să rămână confidenţial”Mai mulți dintre membrii GDS au fost şocaţi că ceea ce trebuia să rămână confidenţial a ajuns în presă. Au mai existat membrii ai GDS care la predarea mandatului unei funcţii publice au prezentat membrilor GDS explicaţii cu privire la activitatea lor. Aceste mesaje nu le-am făcut publice, după ştiinţa mea, niciodată, este însă posibil ca autorii acestor explicaţii să fi făcut publice ulterior explicaţiile”.De asemenea, martorul învederează că nu ar fi făcut public acest mesaj fără acordul pârâtului.

Relevant în acest sens este şi aspectul că, imediat după preluarea acestui mesaj de mass media, la aceeaşi dată de 30.04.2016, pârâtul a postat  pe pagina sa de Facebook un mesaj de dezminţire publică a intenţiei sale de a face public mesajul adresat GDS(f.136 vol I), acest mesaj de dezminţire fiind preluat ulterior de publicaţiile online M..ro, H..ro(f.137-141). De asemenea, Consiliul Director al GDS a publicat, la aceeaşi dată, pe site-ul oficial, o informare privind faptul că scrisoarea pârâtului avea un caracter strict confidenţial, nefiind destinată publicităţii.

Cu privire la teza susţinută de către reclamant, respectiv că, prin transmiterea acestui mesaj unui număr de 54 de persoane dar şi Grupului pentru Dialog Social care se defineşte ca: „ centru de influenţă„şi are ca scop: „dialogul social cu diferite componente ale societăţii„ şi „intervenţia activă în viaţa publică şi culturală prin intermediul Revistei 22”, mesajul pârâtului a devenit unul public, instanţa reţine că numărul de persoane căruia i-a fost transmis acest mesaj nu are relevanţă prin el însuşi, nu acest număr definind caracterul public sau privat, în contextul în care modalitatea de transmitere a acestui mesaj s-a făcut pe o cale de comunicare privată.

De asemenea, scopul Grupului pentru Dialog Social nu are la rândul său relevanţă prin el însuşi ca fapt doveditor al intenţiei pârâtului de a face public acest mesaj în contextul în care  pârâtul, ca membru suspendat al GDS, avea reprezentarea faptului că acest mesaj nu va fi transmis publicităţii decât în condiţiile în care s-ar fi obţinut acordul său prealabil.

Prin urmare, instanţa apreciază că faptei îi lipseşte o trăsătură esenţială pentru a putea fi apreciată ca fiind calomnioasă, pârâtul utilizând o cale de comunicare privată pentru transmiterea acestui mesaj către un număr finit de persoane, fără a avea intenţia ca, direct sau indirect, prin intermediul unuia dintre aceşti destinatari, mesajul să devină unul public. Prin urmare pârâtul nu poate fi tras la răspundere pentru eventualele consecinţe negative asupra onoarei şi reputaţiei reclamantului generate de transmiterea în mass media a mesajului pârâtului.

În subsidiar, dacă am admite că transmiterea mesajului pe adresa de email oficială a GDS şi pe adresa de e-mail privată a unor personalităţi din viaţa politică şi culturală românească, formatori de opinie, este suficientă pentru îndeplinirea condiţiei caracterului public al acestui mesaj, raportat la numărul de destinatari ai mesajului  şi la influenţa pe care aceştia o exercită asupra opiniei publice româneşti, instanţa reţine că afirmaţiile pârâtului, în contextul în care au fost făcute şi interpretate în mod riguros şi nu tendenţios, nu au caracter defăimător şi nu aduc atingere onoarei şi reputaţiei reclamantului.

Astfel, acest mesaj a fost lansat în contextul finalului de mandat al pârâtului ca Ministru al Culturii, ca o dare de seamă succintă cu privire la dificultăţile pe care le-a întâmpinat, din perspectiva sa, ca Ministru al Culturii în încercarea de a realiza reformele pe care şi le-a propus în acest domeniu.

Conform unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, limitele criticii la care se expun oamenii politici, alte personalităţi publice, chiar şi funcţionarii publici, sunt mai largi decât în cazul unor simpli particulari(Oberschlick c. Austriei, Janowski c. Poloniei ) prin urmare, prin funcţia pe care o ocupă, aceea de manager al Muzeului de Istorie a Românei, pârâtul este expus, ab initio, unei limite a criticii activităţii sale, mai largi decât a unui particular.

Analizând din această perspectivă mesajul pârâtului, instanţa reţine, cu titlu prealabil, distincţia pe care Curtea E.D.O. o face între afirmații factuale şi judecăți de valoare. (cauza Lingens c. Austria).

Astfel, cele din prima categorie vizează afirmarea unor fapte determinate, caz în care autorului lor i se poate pretinde să demonstreze adevărul acestora, în timp ce judecăţile de valoare privesc exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale şi personale ale altuia.

Dacă drepturile unei persoane sunt lezate atât prin afirmații care ar putea fi calificate ca fiind judecați de valoare, cât şi prin imputarea unor fapte determinate, Curtea va lua în considerare tipul de afirmație care a lezat cel mai important drepturile respective, calificând în funcție de aceasta afirmația litigioasă în ansamblul ei (cauza Dichand şi alții c. Austria).

Analizând din această perspectivă mesajul pârâtului instanţa reţine, sub un prim aspect că acesta conţine afirmaţii factuale şi nu judecăţi de valoare şi, prin urmare, se impune ca acestea, în măsura în care fac referire la reclamant şi pot fi apreciate ca defăimătoare, să aibă o bază factuală suficientă.

Deşi construcţia frazei: "La Muzeul Naţional de Istorie, de 14 ani de zile închis pentru lucrări de consolidare interminabile întreprinse cu o firmă condusă de un afacerist penal, E.O.T. se află şi el Ia încheierea mandatului de director, şi aşteaptă evaluarea de sfârşit de mandat peste două luni. In contextul în care este contestat în legătură cu achiziţii de piese descoperite cu ajutorul detectoarelor de metale";  nu este una la adăpost de critici, o lecturare atentă şi cu bună credinţă a acesteia nu poate conduce decât la o singură concluzie: că afaceristul „penal” la care face referire pârâtul nu este altul decât persoana care conduce firma de construcţii care realizează lucrările de consolidare la Muzeul Naţional de Istorie şi, în nici un caz, reclamantul.

De asemenea, în privinţa achiziţiei de piese descoperite cu detectorul de metale, instanţa reţine că această modalitate de achiziţionare de piese de patrimoniu a fost, într-adevăr, subiectul unor controverse în domeniu, aşa cum rezultă din memoriile transmise Ministrului Culturii de către Comisia de Recepţie, Evaluare, achiziţii de obiecte de patrimoniu din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României(f.24-45 vol II), prin urmare, există o bază factuală suficientă care susţine această afirmaţie iar pârâtul nu şi-a exprimat nicio opinie personală cu privire la legalitatea sau corectitudinea acestei modalităţi de achiziţionare, astfel că pârâtul nu poate fi acuzat de faptul că ar fi transmis mesajul săvârşirii de către reclamant a unor ilegalităţi în acest sens. În mod evident deciziile unui manager al unei instituţii publice pot face obiectul unor controverse asupra corectitudinii sau oportunităţii acestora, însă aceasta nu înseamnă în mod automat că exprimarea dezacordului unui factor decizional superior faţă de această decizie este de natură a-l discredita pe cel care a luat decizia contestată.

Cu privire la afirmaţia pârâtului: “"I.O.T., soţia lui, este consiliera lui S.N., consilierul Preşedintelui pentru Cultură. Ei împreună au reuşit să îl convingă pe Preşedinte să vorbească împotriva mea. Ei doresc numirea lui E.O.T. ca ministru al Culturii. Evident, e un imens conflict de interese la mijloc. D-na O.T. a fost ani de zile directoarea CIMEC la Institutul Naţional al Patrimoniului", instanţa reţine că funcţiile pe care se afirmă că le-a deţinut/ le deţine soţia pârâtului sunt confirmate de CV-ul acesteia şi de declaraţia de avere a acesteia(f.53-56 vol II) iar faptul că reclamantul era un posibil candidat la funcţia de Ministru al Culturii a fost confirmat de presa audiovizuală, aşa cum rezultă din extrasul ştirii prezentate pe  “ ….“, depusă în probaţiune de pârât(f.57 vol II). În acest context, instanţa apreciază că afirmaţia pârâtului despre conflicul de interese în care s-ar afla reclamantul nu a avut un caracter tendentios, pârâtul nu a intenţionat să-l acuze pe reclamant de săvârşirea unei fapte penale ci afirmaţia face referire la eventualul conflict de interese în care, în opinia pârâtului, s-ar putea afla reclamantul în cazul desemnării acestuia ca Ministru al Culturii, atâta timp cât soţia acestuia ocupă o funcţie în cabinetul consilierului Preşedintelui pentru Cultură.

Faptul că aceste afirmaţii pot fi interpretate, scoase din context, în diferite moduri de presa scrisă şi audiovizuală este o realitate care nu poate fi negată, însă ceea ce contează în aceste situaţii este stabilirea intenţiei autorului acestor afirmaţii, a scopului pe care acesta l-a urmărit prin lansarea publică a acestor mesaje iar în aprecierea instanţei, raportat la probele administrate în cauză, inclusiv răspunsurile la interogatoriu a pârâtului, acesta nu a urmărit, în niciun fel, să-l discrediteze pe reclamant, să-i aducă atingeri onoarei sau reputaţiei profesionale de care se bucură acesta, presupusa finalitate nefiind, de altfel, atinsă de către pârât, în concret, reclamantul bucurându-se de aceeaşi probitate şi reputaţie profesională, nefăcând dovada care ar fi, în concret, consecinţele negative pe care le-a suferit ca urmare a publicării acestui mesaj.

De altfel, instanţa reţine că reclamantul, la rândul său, a înţeles ca o manifestare a dreptului la replică şi ca urmare a aprecierii sale privind consecinţele negative ale mesajului pârâtului, să critice, în termeni duri, o anumită componentă a activităţii pârâtului ca Ministru al Culturii,  în interviul publicat pe site-ul “ …..“ la data de 12.08.2016 (filele 59-63) care, deşi nu face obiectul analizei în prezenta cauză, este relevant sub aspectul înţelegerii de către pârât a limitelor largi ale criticii la care, ca şi persoane publice, este supusă activitatea lor.

Aşadar, reţinând, pentru toate aceste considerente, că nu există faptă ilicită şi fiind inutilă în acest context cercetarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale şi anume existenţa prejudiciului, a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi faptă ilicită şi a vinovăţiei pârâţilor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute în mod cumulativ de art. 1349 şi art. 1357 C.civ. pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtului, instanţa va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Cheltuieli de judecată

Având în vedere soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 453 C.pr.civ, pârâtul fiind îndreptăţit la obţinerea, cu titlu de cheltuieli de judecată, a  onorariul achitat avocatului care l-a reprezentat în speţă, întrucât există fundamentul juridic al acordării acestor cheltuieli, respectiv culpa procesuală a reclamantului, motiv pentru care va admite cererea cu acest obiect formulată de pârât şi va obliga reclamantul la plata către reclamant a sumei de 5400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial conform chitanţelor de la filele 12-19 vol III.

Instanţa reţine că prin concluziile orale de la termenul din 15.11.2016 când instanţa a rămas în pronunţare, reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul E.O.T. cu domiciliu ales ….. în contradictoriu cu pârâtul A.V.T. cu domiciliul în …

Admite cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata de cheltuieli de judecată.

Obligă reclamantul la plata către pârât a sumei de 5400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29.11.2016.

PREŞEDINTE Grefier

Domenii speta

Spete similare