Contestatie la executare

R O M Â N I A

TRIBUNALUL TULCEA

SECŢIA CIVILĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

DECIZIE CIVILĂ Nr. 213/2014

Şedinţa publică de la 03 Octombrie 2014

Completul compus din:

INSTANŢA

 Asupra recursului civil :

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 21.02.2014 sub nr. 1337/327/2014 contestatorul SD a formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu intimata SC … IFN SA Bucureşti, solicitând anularea adresei de înfiinţare a popririi emisă de Biroul executorilor judecătoreşti asociaţi „Vlad Irinel şi Vlad Marieta” în dosarul de executare silită nr. 703/2011, suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei, constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 10.9.1 şi art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar - parte integrantă a Contractului de leasing financiar nr. 23169/3.11.2008 cu consecinţa anulării formelor de executării silite, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Legal citată, intimata SC … IFN SA Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat pe cale de excepţie tardivitatea introducerii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată.

Asupra excepţiei tardivităţii introducerii contestaţiei la executare invocată de intimată, instanţa s-a pronunţat prin încheierea din data de 25.04.2014, în sensul respingerii acesteia ca nefondată.

Prin aceeaşi încheiere s-a luat act şi de renunţarea contestatorului la soluţionarea cererii de suspendare a executării silite.

Soluţionând cauza, prin sentinţa civilă nr.1359 din 06 mai 2014, instanţa a admis acţiunea formulată de contestatorul SD în contradictoriu cu intimata … IFN SA și a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 10.9.1 şi art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar - parte integrantă a Contractului de leasing financiar nr. 23169/3.11.2008 încheiat între SC …. IFN SA Bucureşti şi SD, referitoare la plata sumelor reprezentând ratele scadente după data rezilierii contractului şi penalităţile aferente acestora.

Totodată, a anulat adresa de înfiinţare a popririi din data de 8.01.2014 emisă de Biroul executorilor judecătoreşti asociaţi „Vlad Irinel şi Vlad Marieta” în dosarul de executare silită nr. 703/2011 pentru suma de 24.443,02 lei, precum şi actele de executare subsecvente, obligând intimata SC … IFN SA Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată către contestatorul SD, în sumă de 2.000 lei.

 Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că prin contractul de leasing financiar nr. 23169/03.11.2008, intimata SC … IFN SA Bucureşti a transmis dreptul de folosinţă asupra unui autovehicul marca Hyundai 130 către contestatorul SD, valoarea totală a acestuia, incluzând suma ratelor de leasing, avans, valoare reziduală şi taxă acordare leasing, fiind de 13.267,40 euro. Odată cu încheierea contractului părţile au semnat şi Condiţiile generale de leasing financiar - parte integrantă a Contractului de leasing financiar nr. 23169/3.11.2008, în care au fost inserate prevederile cu caracter general şi clauzele convenţiei dintre părţi.

Potrivit contractului, preţul de achiziţie al autoturismului a fost de 10.990 euro şi la încheierea contractului contestatorul a achitat un avans de 30% în cuantum de 3.297 euro, iar valoarea finanţată a fost de 7.693 euro, reprezentând 70% din preţul total. Perioada de leasing a fost stabilită prin contract la 60 de luni.

La data de 14.01.2010 contractul a fost reziliat din culpa contestatorului prin Nota internă nr. 1020/14.01.2010 emisă de intimată, datorită înregistrării unor restanţe la plata ratelor în cuantum de 4181.29 lei, iar  la aceeaşi dată cel în cauză a predat autovehiculul în baza procesului-verbal depus la dosar (filele nr. 24 - 26).

SC … IFN SA Bucureşti a valorificat autovehiculul la data de 30.04.2010 prin vânzarea către un terţ cu suma de 34.124,20 lei, respectiv 28.675,80 lei fără TVA (echivalentul a 6.819,29 euro), conform facturii fiscale ILIRO 11714720 din 30.04.2010 (fila nr. 153).

La data de 1.09.2011 intimata s-a adresat cu cerere la Biroul executorilor judecătoreşti asociaţi „Vlad Irinel şi Vlad Marieta” pentru recuperarea sumei de 23.574,89 lei de la contestator reprezentând debit aferent contractului de leasing, fiind deschis dosarul de executare silită nr. 703/2011. Prin încheierea din data de 9.09.2011 pronunţată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. 6234/327/2011 s-a încuviinţat executarea silită, iar la data de 30.09.2011 executorul judecătoresc a emis înştiinţare şi somaţie pe numele contestatorului pentru plata debitului şi a cheltuielilor de executare.

Formele de executare s-au derulat în perioada 2011 – 2013, iar la data de 8.01.2014 executorul judecătoresc a emis adresa de înfiinţare a popririi asupra veniturilor salariale încasate de contestator de la SC Conex Trans S.R.L. pentru recuperarea sumei de 24.443,02 lei, reprezentând „contravaloare facturi fiscale, diferenţa dintre valoarea finanţată şi cheltuieli de executare”.

Analizând motivele invocate de contestator în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa de fond a constatat că potrivit art. 10.9 din Condiţiile generale de leasing financiar - parte integrantă din Contractul de leasing financiar nr. 23169 din 03.11.2008, în caz de întârziere a plăţii oricăror sume de bani datorate de utilizator, finanţatorul avea dreptul să aplice acestuia, în afara penalităţilor de la pct. 10.4, şi penalităţi de întârziere de 0,35% din suma restantă pentru fiecare zi de întârziere, iar în toate cazurile totalul penalităţilor putea depăşi cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate. Totodată, finanţatorul avea dreptul să solicite utilizatorului achitarea tuturor costurilor şi cheltuielilor suportate în legătură cu solicitarea şi realizarea acestor pretenţii, iar aceste prevederi erau aplicabile tuturor situaţiilor de întârziere a plăţii, indiferent dacă în cadrul articolelor din Condiţiile generale s-a făcut referire expresă sau nu la art. 10.9.

Referitor la art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar - parte integrantă din Contractul de leasing financiar nr. 23169 din 03.11.2008, este stipulat că, în cazul încetării înainte de termen a contractului, toate obligaţiile financiare prevăzute în sarcina utilizatorului, altele decât cale care au avut scadenţa pana la data încetării contractului inclusiv, devin scadente la termenul indicat în factura emisă de finanţator. În acest sens, finanţatorul are dreptul sa calculeze toate creanţele ce decurg din contract (de exemplu: dobânda de prefinanţare neachitată, valoarea însumata a tuturor ratelor de leasing neplătite, a primelor de asigurare CASCO, RCA până la radierea bunului de pe numele finanţatorului din evidentele organelor abilitate, a valorii reziduale a bunului, valoarea însumata a tuturor celorlalte obligaţii financiare prevăzute în sarcina utilizatorului conform contractului, scadente şi neplătite de către utilizator, totalitatea cheltuielilor ocazionate de încetarea înainte de termen a contractului, incluzând, fără însa a se limita la cheltuielile efectuate de către finanţator cu încetarea contractului, recuperarea bunului şi valorificarea acestuia către terţi, indiferent de obiectul acestor cheltuieli, de titlul cu care aceste plaţi sunt efectuate de către finanţator şi de identitatea creditorului plaţii cheltuielilor, taxe vamale, cheltuielile de radiere, alte prestaţii efectuate ca urmare a încetării contractului, cheltuieli legate de recuperarea si/sau executarea silita a debitelor restante şi alte cheltuieli aferente încetării contractului, etc.). S-a mai prevăzut la art. 13 din Condiţiile generale că aceste cheltuieli/debite vor fi deduse din preţul obţinut din vânzarea bunului. De asemenea, finanţatorul va fi îndreptăţit la plata de către utilizator a unor despăgubiri suplimentare, în special, cheltuieli neprevăzute, impozite, taxe sau orice alte cheltuieli suplimentare, scadenţa acestor plăţi fiind în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii facturii de către finanţator. În cazul în care plăţile nu sunt efectuate la termen, utilizatorul va plăti finanţatorului, în afara diferenţelor de curs, etc. (menţionate la art. 10.4) şi penalităţi de întârziere conform art. 10.9. În cazul în care debitului utilizatorului faţă de finanţator nu este acoperit în totalitate de suma de bani obţinută din valorificarea bunului sau bunul nu poate fi valorificat în termen de 15 zile de la data încetării contractului, utilizatorul va plăti întreaga diferenţă în termen de 5 zile de la emiterea facturii de către finanţator.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, iar potrivit alin. 2 din acelaşi articol „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

Cadrul legislativ privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori a fost adoptat pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar contractul de leasing financiar intră în sfera de aplicare al Legii nr. 193/2000, fiind încheiat între un profesionist în cadrul activității sale profesionale autorizate şi un consumator, persoană fizică.

Nerespectarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 atrage nulitatea absolută a clauzelor contractuale în discuţie, sancţiune ce rezultă din textul de lege, dar şi din raţiunea si scopul acestuia. Fiind o transpunere în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE şi în condiţiile în care România şi-a asumat obligaţia aplicării efective a legislaţiei comunitare, aplicarea normelor legale în materie trebuie să asigure o protecţie efectivă a consumatorilor împotriva stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate cu profesioniştii.

Totodată, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, este constantă în ultima perioadă de timp în a aprecia că există un interes public pentru ca acele clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Privitor la clauzele de la art. 10.9.1 şi art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar - parte integrantă a Contractului de leasing financiar nr. 23169/3.11.2008, instanţa de fond a constatat că prevederile acestora referitoare la plata de către beneficiar a sumelor reprezentând ratele scadente după data rezilierii contractului şi penalităţile aferente au un caracter abuziv, în măsura în care se urmăreşte obţinerea unor sume mai mari decât cele care s-ar fi obţinut în mod normal din derularea contractului.

Astfel, din analiza înscrisurilor depuse la dosar, s-a constatat de către prima instanţă că preţul de achiziţie al autoturismului dat în folosinţă contestatorului prin contractul de leasing financiar a fost de 10.990 euro, iar valoarea totală incluzând suma ratelor de leasing, avans, valoare reziduală şi taxă acordare leasing a fost de 13.267,40 euro.

La încheierea contractului contestatorul SD a achitat un avans de 30% în cuantum de 3.297 euro, iar din situaţia „Facturi client” depusă la dosarul de executare silită rezultă că până în luna octombrie 2009 acesta a efectuat plăţi în contul ratelor de leasing, valoarea totală a acestora, incluzând şi avansul, fiind de 41.012,90 lei, adică echivalentul a aprox. 9.651 euro la un curs de 4,25 lei/euro (filele nr. 48 - 49). 

În condiţiile în care autovehiculul utilizat de contestator a fost predat intimatei la data rezilierii contractului, iar aceasta l-a valorificat la data de 30.04.2010 prin vânzarea către un terţ cu suma de 34.124,20 lei, respectiv 28.675,80 lei fără TVA (echivalentul a 6.819,29 euro) rezultă că SC …IFN SA Bucureşti a obţinut suma totală de aproximativ 16.470 euro din operaţiunile comerciale efectuate cu autovehiculul ce a făcut obiectul contractului.

Este important de reţinut şi faptul că intimata a impus un curs de schimb de 4,25 lei/euro la calculul sumelor datorate de contestator, deşi nivelul acestuia pe perioada derulării contractului a fost mult mai scăzut, respectiv un curs oficial B.N.R. de 3,68 lei/euro la data încheierii (3.11.2008) şi de 4,13 lei/euro la data rezilierii (14.01.2010).

În eventualitatea în care contractul de leasing financiar s-ar fi derulat până la final în condiţiile stipulate de părţi, intimata ar fi încasat suma totală de 13.267,40 euro conform clauzelor contractuale, iar din cuprinsul contractului nu rezultă că această sumă a fost stabilită fără TVA. Chiar şi prin aplicarea cotei de TVA la această valoare nu s-ar fi depăşit suma de 16.470 euro încasată efectiv de intimată, luând în considerare cursul de schimb valutar superior ce a fost avut în vedere la stabilirea sumelor datorate, dar şi faptul că suma încasată din vânzarea ulterioară a bunului a fost calculată fără a se ţine seama de valoarea TVA achitată de cumpărător.

SC … IFN SA Bucureşti a întocmit şi depus la dosarul cauzei un „Calcul de închidere în cazul bunurilor recuperate şi valorificate” cu privire la autovehiculul ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar, în care sunt incluse sumele datorate în opinia sa de contestatorul Sandu Daniel (fila nr. 139). Totodată, prin întâmpinarea formulată au fost precizate sumele datorate de cel în cauză după rezilierea contractului, incluzând diferenţa de capital finanţat de la data stopării,  dobânda calculată la diferenţa de capital finanţat, penalităţi la facturi neachitate, penalităţi la facturi achitate cu întârziere, diferenţe de curs valutar şi plata asigurărilor efectuată de finanţator, într-un cuantum total de 50.952,05 lei. Din această valoare intimata a scăzut suma de 34.083,64 lei obţinută în urma vânzării autoturismului, rezultând o finanţare neacoperită în opinia sa în cuantum de 16.868,41 lei, la care s-a adăugat suma de 6.706,48 lei reprezentând facturi neachitate, rezultând un debit final de 23.574,89 lei, pentru care s-au iniţiat formele de executare silită în dosarul de executare nr. 703/2011 al Biroului executorilor judecătoreşti asociaţi „Vlad Irinel şi Vlad Marieta”.

Instanțade fond a constatat că intimata nu a făcut dovada caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei pe care o pretinde de la contestator. Deşi prin întâmpinarea formulată s-a arătat că debitul datorat până la data rezilieri, 14.01.2010, era în cuantum de 4.181,29 lei, iar ulterior bunul a fost valorificat, i se pretind contestatorului penalităţi la facturi neachitate de 12.531,04 lei şi dobânda calculată la diferenţa de capital finanţat de 4.272,13 lei. Totodată, afirmă intimata că după recuperarea autoturismului s-au mai emis 3 facturi pe numele beneficiarului reprezentând cheltuieli recuperare bun, arătându-se că s-a apelat la o societate de recuperare ale căror servicii trebuie achitate, dar nu s-a depus nicio dovadă în susţinerea acestor afirmaţii. De asemenea, nici pentru suma de 1.102,69 lei reprezentând plata asigurărilor efectuată de finanţator nu  s-au depus înscrisuri sau alte dovezi din care să rezulte aceste operaţiuni.

În opinia instanţei de fond, obligarea utilizatorului la plata unor sume de bani în contul contractului de leasing după rezilierea acestuia, în condiţiile în care intimata a obţinut din operaţiunile comerciale efectuate cu autovehiculul o sumă mai mare decât cea pe care ar fi încasat-o în mod normal din derularea contractului, imprimă un caracter abuziv clauzelor de la art. 10.9.1 şi art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar.

Fără a contesta dreptul finanțatorului de a-şi recupera integral costurile generate de încheierea unui contract şi de a obţine şi profit corespunzător activităţii sale de comerciant, nu se poate ajunge la o împovărare nejustificată a utilizatorului, cu consecinţa evidentă a unei îmbogăţiri fără justă cauză a societăţii de leasing.

Sunt relevante în acest sens şi prevederile art. 1.084 din codul Civil din 1864 aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, potrivit cărora  „daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit..”, dar şi ale şi art. 1.086 în sensul că „în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”.

Potrivit art. 10 lit. f din O.U.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing locatarul/utilizatorul se obligă „să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing”. Totodată, conform art. 10 din acelaşi act normativ „dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”.

Textele de lege invocate impun obligativitatea ca finanţatorului să dovedească pretenţiile pretinse utilizatorului după rezilierea contractului şi în nici un caz, prin clauzele contractuale nu poate stabili în favoarea sa o contraprestaţie cu mult mai mare decât beneficiul clientului, care să creeze un dezechilibru semnificativ între cele două părţi.

În cauza dedusă judecăţii este evident că prin continuarea executării silite asupra contestatorului s-ar ajunge la situaţia ca societatea de leasing să obţină câştiguri mult mai mari pe seama acestuia decât în condiţiile derulării normale a contractului.

Prin modul de formulare a clauzelor de la art. 10.9.1 şi art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar - parte integrantă a Contractului de leasing financiar nr. 23169/3.11.2008, este lăsată la latitudinea exclusivă a societăţii de leasing posibilitatea de a pretinde utilizatorului sume de bani peste valoarea obţinută din derularea contractului şi din valorificarea ulterioară a bunului după restituire.

Clauzele inserate la cele două articole din contract, care dau dreptul finanţatorului de a solicita achitarea tuturor costurilor şi cheltuielilor suportate în legătură cu realizarea pretenţiilor sale, dreptul de a calcula toate creanţele ce decurg din contract şi de a obţine plata de către utilizator a unor despăgubiri suplimentare sau cheltuieli neprevăzute, fără menţionarea unor criterii de limitare a acestora, sunt în detrimentul utilizatorului.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a constatat că aceste clauze au un caracter abuziv în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, nefiind negociate direct cu consumatorul şi neexistând posibilitatea acestuia de a influenţa natura lor, fiind inserate în conţinutul contractelor standard preformulate de societatea de leasing.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel SC Impuls Leasing Romania IFN SA Bucureşti. 

În motivarea apelului a arătat, în esenţă, că în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că procedura executării silite a început în anul 2011, iar contestaţia la executare a fost formulată în anul 2014, timp în care intimatul a înţeles să nu achite nici un debit datorat în baza contractului de leasing, nici măcar cel datorat în baza art.15 din Ordonanţa nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing, respectiv până la predarea bunului, deși, când a fost demarată procedura executării silite erau emise facturi în cuantum de 6.706,48 lei, neachitate.

Referitor la clauza 10.9.1 din condiţiile generale de leasing financiar privind penalităţile de întârziere precizează apelanta că, clauza 10.4 are ca obiect plata pentru ratele de leasing, precum şi pentru orice alte facturi emise în baza contractului de leasing şi, prin urmare, în baza acestei clauze nu se calculează nicio penalitate de întârziere.

Susţine apelanta că această clauză 10.9.1 din condiţiile generale de leasing financiar are natura juridică a unei clauze penale şi este determinată de conduita utilizatorului care alege să nu-şi respecte obligaţiile asumate prin contract, în sensul de a nu plăti debitele datorate la termenele convenite, situaţie în care se înregistrează o pagubă prin lipsa de folosinţă a sumelor de bani pe care intimatul ar fi trebuit să le plătească, motiv pentru care precizează apelanta că are dreptul la o compensaţie corespunzătoare.

Arată în continuare apelanta că la aplicarea penalităţilor de întârziere este foarte importantă atitudinea utilizatorului care, deşi cunoştea faptul că are facturi emise în baza contractului ce nu fuseseră achitate, a ales să aştepte mai bine de 3 ani fără a achita nici măcar parţial acest debit, pentru ca în final să nu mai plătească nimic deoarece această clauză este „abuzivă”.

În acest sens, precizează apelanta că ar trebui să existe o sancţiune şi pentru consumator, instanţa de fond trebuind măcar să oblige intimatul la plata dobânzii legale şi nu să-l exonereze în totalitate de orice răspundere, motiv pentru care anularea clauzei 10.9.1 din condiţiile generale de leasing financiar este neîntemeiată.

Referitor la clauza 13, arată apelanta că instanţa de fond a făcut atât o analiză juridică, cât şi una contabilă, iar motivarea primei instanţe este una confuză, dar şi nelegală deoarece îmbogăţirea fără justă cauză presupune o faptă licită, nu una ilicită sau ilegală, care atrage anularea unei clauze contractuale, concluzia instanţei de fond bazându-se pe calcule eronate deoarece intimatul nu a achitat suma de 41.012,90 lei, la care se adaugă TVA și penalități de întârziere, ca și suma de 1102,69 lei reprezentând asigurări RCA și CASCO achitate în locul utilizatorului care avea obligația să le suporte, fiind irelevant și ce curs valutar era la momentul încheierii contractului, susținându-se că această clauza 13 din condiţiile generale de leasing financiar se abate de la art.15 din Ordonanţa nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing, motiv pentru care debitele solicitate în baza acestei clauze sunt legale şi, prin  urmare, intimatul are obligaţia de a achita întreaga valoare a contractului de leasing.

Faţă de aceste motive, apelanta a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacată în sensul respingerii contestaţiei la executare ca neîntemeiată.

În situaţia în care se va trece peste motivele de nelegalitate privind anularea clauzelor 10.9.1 şi 13 din condiţiile generale de leasing financiar, apelanta a solicitat admiterea apelului şi modificarea în parte a sentinţei în sensul menţinerii actelor de executare pentru recuperarea debitului datorat în baza art.15 din Ordonanţa nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing potrivit cu care utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing, dacă în contract nu se prevede altfel.

Totodată, arată apelanta că în cauză, serviciile avocaţiale nu au avut o amploare şi o complexitate care să justifice includerea în cheltuielile de judecată a onorariului solicitat de 2000 lei, fiind necesare doar două termene de judecată şi administrată doar proba cu înscrisuri.

Consideră apelanta că trebuie dată eficienţă juridică dispoziţiilor art.451 alin.2 din Noul cod de procedură civilă şi redus onorariul de avocat pe care-l consideră prea mare în raport de munca depusă.

În concluzie, arată apelanta că la analizarea clauzelor atacate prin prisma Legii nr.193/2000 trebuie avut în vedere drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi existenţa unei corelaţii între acestea, dar şi motivul încetării contractului, având în vedere că rezilierea a intervenit din culpa exclusivă a intimatului pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, fapt ce a dus la înregistrarea unui prejudiciu, ignorat de către instanţa de fond, fără nicio probă, doar prin efectuarea unor calcule eronate.

De asemenea, a solicitat apelanta a se avea în vedere şi faptul că Codul Civil Român îi recunoaşte dreptul de a solicita restul ratelor de leasing neachitate, sens în care a invocat dispoziţiile prev. de art.1084-1087 C.civ.vechi potrivit cu care ratele de leasing trebuie restituite în totalitate, acestea reprezentând finanţarea acordată şi prin neachitarea lor, prejudiciul înregistrat fiind evident.

Intimatul contestator SD a formulat şi depus în cauză întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile apelată ca fiind legală şi temeinică.

Prin cererea formulată de către apelantă la data de 15 septembrie 2014 s-a solicitat recalificarea căii de atac formulată împotriva sentinţei civile nr.1359/06.05.2014 pronunţată de Judecătoria Tulcea faţă de obiectul cauzei şi în raport de dispoziţiile prev. de art.24 din Noul cod de procedură civilă, invocând în recurs dispozițiile art.304 pct.9 și art.304/1 Cod proc.civ.

Prin încheierea din data de 25 septembrie 2014 tribunalul a calificat calea de atac ca fiind recursul, având în vedere că executarea silită contestată a început în anul 2011, sub imperiul dispozițiilor vechiului Cod de proc.civ, dându-se eficiență dispozițiilor art.3 alin.1 din Legea nr.76/2012 și art.24 NCPC.

Examinând recursul, prin prisma criticilor aduse, se constată că acesta este întemeiat.

Astfel, prin Încheierea din 9-09-2011 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr.6234/327/2011 , în baza  titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing nr.23169/03-11-2008, s-a încuviințat executarea silită a debitorului-contestator SD, constituindu-se ulterior  dosarul de executare nr.703/2011 – pe rolul Biroului Executorilor Judecătorești Asociați Vlad Irinel și Vlad Marieta, în care s-a emis somația nr.703/30-09-2011 comunicată debitorului la 3-10-2011, după cum rezultă din dovada de primire.

În urma verificărilor realizate de către executorii judecătorești, s-a stabilit că debitorul este angajat la SC … SA TULCEA, societate căreia i s-a solicitat înființarea popririi, prin adresa nr.703/19-10-2011, măsură comunicată și debitorului la aceeași dată, dar pentru că salariul era încasat pe card, s-a înființat poprirea de către BRD-GSG Tulcea.

În continuare, debitorul a promovat contestație la executare ce a făcut obiectul dosarului nr.7651/327/2011 al Judecătoriei Tulcea, însă contestația a fost anulată ca insuficient timbrată.

În cursul executării silite, debitorul și-a schimbat locul de muncă, condiții în care a fost înființată poprirea și de către noul angajator SC … SRL Tulcea, prin adresa nr.703/08-01-2014.

Potrivit art.399 alin.1 din Codul de proc. Civ., împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare; de asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281/1, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege; după ce a început executarea silită, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formula executorie, dată fără îndeplinirea condiţiilor legale.

Pe de altă parte, art.399 alin.3 Cod proc.civ. prevede că, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.

Rezultă din coroborarea dispozițiilor legale învederate că cei interesați sau vătămați prin executare au la dispoziție două mijloace procedurale: unul prin care se poate contesta legalitatea executării ca atare în cadrul căreia se pot invoca motive legate de începutul executării însăși, iar celălalt prin care se poate contesta un act de executare anume pentru motive ce țin exclusiv de legalitatea acestuia, într-un anumit termen impus de lege, și unde nu mai pot fi invocate aspect privind executarea însăși, spre deosebire de prima ipoteza.

În acest context, sunt de relevat dispozițiile art.401 alin.1 Cod proc.civ.ce statuează că se poate face contestație în termen de 15 zile de la data când: contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare; cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi; dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit; debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fără somaţie.

În cauză, debitorul-intimat a contestat adresa de înființare a popririi nr.703/08-01-2014, prevalându-se de apărări de fond privind titlul executoriu după aprox. 3 ani de la începerea executării silite în sensul că a solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale și, drept consecință, anularea tuturor formelor de executare, cu toate că termenul de 15 zile prevăzut de prevederile legale incidente a fost cu mult depășit, putându-se invoca astfel de apărări legate de contractual de leasing doar în cadrul și cu respectarea regulilor învederate anterior.

Or, deși se contestă în primul rând o adresă de înființare a popririi, nu se aduce nicio critică legalității emiterii acestui act, ci criticile vizează clauzele contractuale.

Și instanța de recurs opinează în sensul că se poate invoca în cadrul contestației la executare caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în contractul ce constituie titlu executoriu deoarece la baza piramidei protecției juridice a consumatorului se află articolul 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE ce consacră principiul că o clauză abuzivă  nu creează obligații pentru consumator.

O astfel de dispoziție este imperativă și conține un drept conferit direct consumatorului: acela ca o clauză abuzivă să nu producă nicio obligație care ar putea, ulterior, să fie executată, inclusiv silit, art.6 alin.1 din Directiva 93/13/CEE fiind transpus în legislația națională prin articolul 6 din Legea nr. 193/2000.

Numai că, dincolo de împrejurarea că debitorul urmărit silit nu a uzat de acțiunea directă reglementată de Legea nr.193/2000 prin care putea solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale în intervalul de aprox. 3 ani de la începerea executării silite, moment cu privire la care a fost informat, putea invoca o astfel de apărare pe calea contestației la executare dacă se contesta executarea silită începută în termenul de 15 zile impus de lege, ce curge de la emiterea și comunicarea primului act de executare silită, după cum s-a învederat și anterior, însă nu și după un asemenea interval de timp întrucât a admite o altă concluzie, ar însemna să se recunoscă posibilitatea eludării unui termen prevăzut tocmai pentru a nu menține incertitudinea părților cu privire la raportul de drept supus judecății un timp îndelungat, fiind necesar a se analiza situația și prin prisma creditorului care și acesta are dreptul de a obține recuperarea creanţei sale într-un termen rezonabil, asigurându-i-se și garantându-i-se și acestuia securitatea raporturilor juridice, argumentele expuse fiind aplicabile și relativ la posibilitatea invocării din oficiu a caracterului abuziv al clauzei în discuție.

Așa fiind, având în vedere că nu au fost invocate alte aspecte legate de modul de executare silită sau de actele îndeplinite în acestă fază, valorificând situația prezentată și temeiurile de drept invocate, prin prisma dispozițiilor art.304/1 Cod proc.civ., instanța urmează a admite recursul promovat și a modifica hotărârea atacată în sensul că se va respinge contestația la executare ca nefondată.

OPINIA SEPARATĂ

a d-nei judecător …,

în sensul respingerii recursului ca nefondat.

Consider, în dezacord cu opinia majoritară, că recursul trebuia respins.

Posibilitatea analizării clauzelor contractului de leasing financiar este prevăzut de dispoziţiile art. 399 alin. 3 Cod proc. civ.

Pentru a putea fi invocate pe calea contestaţiei la executare apărări de fond împotriva titlului executor, în temeiul art. 399 alin. 3, este necesar ca titlul să nu fie emis de o instanţă judecătorească iar legea să nu prevadă o altă cale de atac.

In speţă, sunt îndeplinite aceste două condiţii.

Astfel, în ceea ce priveşte prima condiţie, suntem în prezenţa unui titlu executoriu care nu emană de la o instanţă judecătorească. In ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, dispoziţiile art. 399 alin. 3 Cod proc. civ., trebuie interpretată în sensul că nu se pot invoca apărări de fond doar dacă pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei titlului există o cale de atac expres şi imperativ prevăzută de lege, cale de atac care in speta nu exista.

Se apreciază în opinia majoritară că apărările de fond bazate pe nulitatea clauzelor abuzive nu puteau fi invocate decât cu respectarea termenelor de introducere a contestaţiei la executare prevăzute de art. 401 Cod proc .civ.

Ori, motivarea soluţiei din recurs în considerarea acestui aspect fără a fi invocat în faţa primei instanţe de partea interesată, şi fără a fi pus în discuţia părţilor în recurs, el fiind invocat din oficiu la instanţă, reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare.

Pe de altă parte, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, care a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

In cauza Costa vs. Enel, Curtea Europeană de Justiţie a consacrat supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre, indiferent de natura sau rangul textului naţional în cauză (constituţie, lege, decret, hotărâre).

In cauza C 243/08 (Pannon GSM Zrt.), CEJ a hotărât:

„Articolul 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.

Instanţa naţională are obligaţia de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanţa nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul nu se opune.

Revine instanţei naţionale obligaţia de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acţiunii principale întruneşte criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. 1 din Directiva 93/13.”

In hotărârea din 21 noiembrie 2002, Confides (C – 473/00, Rec.p1 – 10875, punctul 34), Curtea a subliniat că protecţia pe care directiva o conferă consumatorilor, se aplică şi în ipotezele în care, consumatorul, care a încheiat cu un vânzător sau cu un furnizor un contract care conţine o clauză abuzivă, se abţine să invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie pentru că nu îşi cunoaşte drepturile, fie pentru că este descurajat să îl invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acţiune în justiţie.

De asemenea, în cauza C- 137/08 din 11.09.2010 VB Penzugyi Lizing, Curtea Europeană de Justiţie aminteşte în acord cu jurisprudenţa sa că instanţa naţională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 a Consiliului, iar în caz afirmativ, instanţa competentă este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerinţele privind protecţia consumatorului prevăzute de directiva menţionată.

Pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 92/13, Curtea a subliniat de asemenea, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract (Hotărârea Oceano Grup Editorial şi Salvat Editores, Hotărârea Mostazo Claro, precum şi Hotărârea din 6 octombrie 2009, Austurcane Telecomunicasiones,C-40/08.

Posibilitatea instanţei de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut al art. 6 din Directiva nr. 93/13, şi anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligaţii pentru un consumator individual, cât şi pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la art. 7 din aceeaşi directivă din moment ce o astfel ce examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii.

In cauza C-76/20 Pohotovost s.r. împotriva Iveta Korckovoska, Curtea arată că în cazul în care instanţa natională sesizată cu o acţiune prin care se urmăreşte executarea silită a unei sentinţe arbitrare definitive trebuie, potrivit normelor de procedură internă, să aprecieze din oficiu dacă o clauză arbitrară este contrară Normelor Naţionale de Ordine Publică, aceasta este de asemenea obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv potrivit art. 6 din directiva menţionată, de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens.

In cauza C-40/08 Dusturcom Telecomunicaciones SL prin Hotărârea Curţii din 06 octombrie 2009, aceasta reţine că dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor trebuie să se constate că art. 6 din aceasta trebuie considerat o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzelor contractuale în discuţie. Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia. Având în  vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii corecte şi a aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană), precum şi de a interpreta directivele transpuse în concordanţă cu deciziile Curţii de Justiţie ale Comunităţilor Europene (art. 249 alin. 3 din Tratatul Comunităţii Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale de afaceri impuse acestora.

Nu s-ar putea aşadar susţine că numai pe calea procedurii reglementate de art.8 şi urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract încheiat între profesionist şi un consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituţionalizat, de protecţie, care prezintă avantajul ca instanţa poate obliga comerciantul să modifice condiţiile sale generale de afaceri, cu repercursiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancţiunea civilă tipică, a nulităţii, care intervine în cazul nesocotirii dispoziţiilor legale imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic.

Curtea Europeană de Justiţie a deci ca protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv si in cauza Murciano Quintero, C- 240/98.

Curtea a statuat că „în ce priveşte problema dacă o instanţă investită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica şi din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv dreptul şi obligaţia instanţei de a constata nulitatea absolută a clauzelor abuzive pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecăţii există şi în cadrul contestaţiei la executare, întrucât, pe de o parte, titlul executoriu îl reprezintă un alt act decât o hotărâre judecătorească, petenta putând formula pretenţii pe fondul dreptului iar pe de altă parte, s-ar permite creditorului să-şi constituie un titlu executoriu împotriva consumatorului lipsit de cunoştinţe juridice.

In consecinţă, faţă de cele arătate mai sus, consider că intimatul contestator poate invoca oricând caracterul abuziv al clauzelor contractului încheiat cu recurenta în faza executării silite, dat fiind rangul acestora de norme de ordine publică, pentru a face inoperante aceste clauze cu privire la orice act de executare silită, inclusiv cele privind înfiinţarea şi validarea popririi.

Consider de asemenea  că este corectă soluţia primei instanţe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 10.9.1 şi art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar – parte integrantă din contractul de leasing financiar încheiat între părţi, pentru aceleaşi argumente ca ale primei instanţe.

De asemenea, în mod legal instanţa de fond a reţinut că obligarea utilizatorului la plata unor sume de bani în contul contractului de leasing după rezilierea acestuia, în condiţiile în care intimata apelantă a obţinut din operaţiunile comerciale efectuate cu autovehiculul o sumă mai mare decât cea pe care ar fi încasat-o în mod normal din derularea contractului, imprimă un caracter abuziv clauzelor prevăzute la art. 10.9 şi la art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar.

Prin sentinţa apelată instanţa de fond s-a pronunţat în sensul admiterii contestaţiei la executare şi constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 10.9 şi la art. 13 din Condiţiile generale de leasing financiar – Parte integrantă din Contractul de leasing financiar nr. 23169/03.11.2008 încheiat între apelantă şi intimatul contestator, referitoare la plata sumelor reprezentând ratele scadente după data rezilierii contractului şi penalităţile aferente.

Este corectă soluţia primei instanţe şi sub aspectul obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 lei, reprezentând onorariu de avocat, acesta reflectând timpul şi volumul de muncă al acestuia pentru executarea mandatului, natura şi dificultatea cauzei.

Domenii speta

Spete similare