Contestatie decizie de concediere. Tardivitate.

Conform dispoziţiilor art.283 alin.1 lit.a) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data emiterii actului contestat, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă.

Decizia în interesul legii nr. 8/08.12.2016 prin care se stabileşte că neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de codul muncii, ori în contractele colective sau individuale de muncă, atrage nulitatea absolută a măsurii concedierii, este obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art.517 al.4 Cod procedură civilă şi nu poate produce efect retroactiv pentru deciziile de concediere rămase definitive prin necontestarea lor în termen legal.

Existenţa unui interval de timp în care să se poată introduce acţiunea nu este incompatibilă cu Convenţia Europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Nici articolul 6 şi nici o altă dispoziţie a Convenţiei nu obligă statele membre să instituie termene de prescripţie sau să fixeze momentul de la care începe să curgă prescripţia.

Art.283 alin.1 lit.a) din Codul muncii

Decizia Cur?ii Constituţionale nr. 342/2006

Decizia ICCJ  în interesul legii nr. 8/08.12.2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. …/118/2016, reclamantul [...] a chemat în judecată pe pârâta S.C. [...], fosta S.C. [...] S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. …/07.05.2010, să oblige pârâta la reintegrarea in funcţia deţinută anterior, precum si plata drepturilor salariale la care ar fi fost îndreptăţit şi care rezultă din prevederile CCM, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost salariat al paratei iar prin dispoziţia contestată CIM a încetat la data de 08.06.2010 după o perioadă de preaviz de 20 zile lucrătoare, deşi durata legală a acestui termen era de 30 zile, astfel cum este prevăzută în contractul de muncă individual şi codul muncii. Reclamantul apreciază că această situaţie reprezintă un motiv de nulitate absolută a deciziei de concediere.

În drept se invocă art.1247 şi urm. C. civil, art.76, art.78, art.287, art. 288 C. muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei raportat la art.268 alin 1 lit.a C. muncii şi art.73 lit.a din Legea nr.168/1999 (în vigoare la data emiterii dispoziţiei). 

De asemenea, s-a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi în raport de art. 268 alin. 2 Codul muncii, în situaţia în care se va califica cererea reclamantului ca fiind o contestaţie la dreptul de preaviz. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată În motivare se arată că decizia de concediere a reclamantului a fost luată în mod legal, iar perioada de preaviz acordată a fost de 20 zile lucrătoare, fără a include data de 24.05.2010, care a fost o sărbătoare legală.

Reclamantul a formulat un răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, motivând că acţiunea pe care a formulat-o reprezintă o acţiune în nulitatea absolută a actului juridic, care este imprescriptibilă.

Prin sentinţa civilă nr.1613 din data de 17 iunie 2016, pronunţată în dosarul civil nr. 1559/118/2016, Tribunalul Constanţa a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei privind pe reclamantul [...] şi pe pârâta S.C. [...] S.A. (fosta S.C. [...] S.A.).

A respins  contestaţia împotriva dispoziţiei nr.1591/07.05.2010 emisă de S.C. [...] S.A., ca fiind tardiv formulată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 07.05.2010, societatea SC [...] SA a emis Dispoziţia nr.1591 prin care a dispus unilateral încetarea contractului individual de muncă al reclamantului în temeiul art. 65, 66 Codul muncii, la încetarea termenului de preaviz de 20 zile lucrătoare, calculat de la momentul comunicării deciziei.

Salariatul a atestat primirea unui exemplar al dispoziţiei, prin semnătură, la data de 07.05.2010.

În conformitate cu dispoziţiile art.248 C.pr.civ. instanţa s-a  pronunţat  cu prioritate asupra excepţiei invocate de pârâtă.

În vederea calificării naturii juridice a litigiului ce face obiectul prezentului dosar, instanţa se va raporta la dispoziţiile legale aflate în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate de reclamant, dispoziţii în raport de care se poate analiza legalitatea actului emis de pârâtă. (Art. 26 alin. 1 C.p.c. prevede: „Legea care guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii.”).

Astfel, prin Legea nr.168 din 12 noiembrie 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, la art. 67 lit. a sunt reglementate conflictele de drepturi ca fiind acele conflicte care sunt în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.

Iar prin dispoziţiile art.281 din codul muncii legiuitorul a stabilit că „Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.”

Prin acţiunea sa reclamantul a investit instanţa cu soluţionarea unei cereri prin care se invocă nulitatea absolută a unei dispoziţii emise de către fostul său angajator, conflictul dintre părţi fiind în legătură directă cu modalitatea de încetare a contractului său individual de muncă, dispusă unilateral de către angajator. În consecinţă, acţiunea reclamantului este o acţiune în nulitatea absolută a actului juridic, căreia i se aplică dispoziţiile speciale ale legislaţiei muncii, fiind un conflict de muncă.

Instanţa a constatat că, deşi pârâta a invocat două texte de lege în susţinerea excepţiei tardivităţii, în raport de obiectul cauzei sunt incidente dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit.a.

Conform dispoziţiilor art.283 alin. 1 lit.a din Codul muncii – în forma aflată în vigoare la data emiterii actului contestat - ”Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă.”

Acelaşi termen este prevăzut şi prin dispoziţiile art.73 lit.a din Legea nr.168/1999.

Din analiza înscrisurilor depuse de reclamant s-a reţinut că acestuia i-a fost înmânat un exemplar al dispoziţiei de concediere la data de 07.05.2010, iar acţiunea sa a fost înregistrată la data 07.03.2016.

Reclamantul a adus în discuţie, în apărarea sa, şi instituţia repunerii în termen, deşi nu a formulat o cerere distinctă în acest sens. Conform codului de procedură civilă partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Apărările exhaustive ale reclamantului referitoare la: imposibilitatea promovării unei acţiuni în justiţie anterior datei de 24.02.2015, când a fost publicat o decizie în recurs în interesul legii, motivată de faptul că astfel de acţiune ar fi fost respinsă; existenţa unei practici neunitare cu privire la problema de drept pe care o pune în discuţie pe fondul cauzei; imposibilitatea cunoaşterii tuturor textelor de lege publicate în Monitorul oficial; faptul că „ştia abia de câteva zile de decizia ÎCCJ” – nu pot constitui motive temeinic justificate în înţelesul dat de codul de procedură civilă.

 În consecinţă, s-a constatat  că demersul judiciar al reclamantului este tardiv, întrucât data formulării prezentei contestaţii este ulterioară împlinirii termenului legal de 30 zile.

Decizia ÎCCJ invocată de reclamant este dată de completul competent să judece recursul  în interesul legii, nr.8/08.12.2014, publicată în M.Of. nr.138/24.02.2015 - prin care instanţa supremă stabileşte că neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută Codul muncii republicat, ori în contractele colective sau individuale de muncă, dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere – şi este obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art.517 alin 4 C.p.c.

Această dezlegare dată problemei de drept judecate de către ÎCCJ ar fi putut fi avută în vedere de instanţă la soluţionarea fondului cauzei, numai în situaţia în care demersul judiciar al reclamantului nu ar fi fost tardiv formulat. Pentru aceste argumente instanţa nu va mai analiza fondul contestaţiei reclamantului.

Raportat la aceste considerente, instanţa a admis  excepţia şi a respins contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 1591/07.05.2010 emisă de S.C. [...] S.A., ca fiind tardivă.

Instanţa a constatat că celelalte cereri ale reclamantului ce au ca obiect reintegrarea in funcţia deţinută anterior, precum şi plata drepturilor salariale la care ar fi fost îndreptăţit şi care rezultă din prevederile CCM, sunt accesorii cererii  principale şi nu mai pot fi analizate ca urmare a soluţiei de respingere a contestaţiei.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a formulat apel reclamantul [...], pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Solicită admiterea apelului şi anularea, schimbarea în tot a hotărârii apelate cu trimitere spre rejudecare către Tribunalul Constanţa potrivit art.480 alin.(3) Cod procedură civilă, cu cheltuieli de judecată.

Menţionează faptul că intimata pârâtă a invocat în excepţia tardivităţii întemeindu-se în mod greşit în drept pe art.268 alin.1 lit.”a” din Legea nr. 53/2003 şi art.73 lit.”a” din Legea nr. 168/1999, în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 1591/2010.

Desfăşurarea procesului civil este guvernată de principii generale, precum: principiul formalismului, principiul contradictorialităţii, principiul disponibilităţii, principiul publicităţii, principiul oralităţii, principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii.

Principiul contradictorialităţii presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

Instanţa însă, poate să invoce din oficiu, orice excepţie absolută, fiind obligată să o pună în dezbătarea părţilor pentru a respecta contradictorialitatea.

În cauza pendinte, instanţa nu a invocat din oficiu excepţia tardivităţii. Această excepţie a tardivităţii a fost invocată de către intimata pârâtă reprezentată printr-un profesionist, respectiv prin consilier juridic, care a invocat în mod eronat art.268 alin.1 şi art.268 alin.2 din Codul muncii în vigoare la data emiterii Dispoziţiei nr.1591/2010.

După cum în mod corect a observat instanţa de judecată, aceste articole dispun asupra unei chestiuni străine de obiectul pricinii, respectiv privitoare la decizii de sancţionare disciplinară dispuse de angajator.

Potrivit principiului disponibilităţii instanţa de judecată era constrânsă să se pronunţe asupra obiectul cererii prin prisma susţinerilor părţilor, cu atât mai mult cu cât intimata pârâtă a beneficiat de reprezentare prin intermediul unui profesionist al dreptului, în caz contrar aflându-se în situaţia unei grave încălcări a principiului egalităţii armelor şi a dispoziţiilor art. 6 CEDO privind cerinţele imperative ale unui proces echitabil.

Totodată, potrivit art.22 alin.2, judecătorul era îndreptăţit să solicite referitor la motivarea în drept explicaţii scrise sau orale şi să pună în dezbaterea părţilor aceste împrejurări de drept, însă, acesta nu avea dreptul să schimbe temeiul juridic, când părţile au stabilit motivele de drept, „dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora” -  art. 22 alin. 5 Cod procedură civilă.

Mai mult decât atât, în pofida faptului că a solicitat unirea excepţiei cu fondul, instanţa nu a dat curs acestei cereri, deşi pentru o analiză exhaustivă şi corectă a acesteia nu se putea face decât în contextul administrării probelor de fond, concomitent cu judecarea fondului.

Probele de fond sunt cele care justifică aplicabilitatea normelor de drept civil şi conferă caracterul imprescriptibil al promovării acţiunii în nulitate absolută.

Aplicabilitatea termenelor prevăzute de codul muncii sau de Legea nr.168/1999 priveşte situaţiile stipulate în mod expres de către aceste acte normative. Pe de altă parte, potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.8/2014, instanţa supremă statuează în mod explicit faptul că legea specifică de dreptul muncii nu prevede situaţia apelantului reclamant,  a neacordării duratei de preaviz legal cuvenite.

Aprecierea instanţei de judecată potrivit căreia: „această dezlegare dată problemei de drept judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ar fi putut fi avută în vedere de instanţă la soluţionarea fondului cauzei, numai în situaţia în care demersul judiciar al reclamantului nu ar fi fost tardiv formulat”, nu face decât să evidenţieze necesitatea unirii excepţiei tardivităţii cu fondul potrivit art.248 alin.4 Cod procedură civilă.

Precizează că „dezlegarea dată problemei de drept judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sublinia faptul că nu se încalcă principiul „generalia specialia non derogant” şi se justifică judecarea în lumina dispoziţiilor de drept civil, potrivit regimului nulităţii absolute, ce are drept corolar imprescriptibilitatea.

Arată faptul că a invocat excepţia de neconvenţionalitate în cadrul răspunsului la întâmpinare, excepţie asupra căreia instanţa nu s-a oprit în analiza sa asupra cauzei pendinte, nefăcând nicio menţiune, oricât de sumară.

Consideră apelantul reclamant că această omisiune a instanţei este de natură a-i crea un grav prejudiciu, în condiţiile în care a solicitat expres analiza de convenţionalitate cu privire la prevederile art.283 din Legea nr.53/2003.

A prezentat în mod detaliat argument ele în sensul admiterii excepţiei de neconvenţionalitate inclusiv în cadrul răspunsului  la întâmpinare, însă acestea au fost desconsiderate total, fără să fie supuse criticii sau analizei instanţei de judecată.

Analizând sentinţa apelată din prisma criticilor formulate Curtea a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:

În mod corect prima instanţă a admis excepţia tardivităţii şi a respins contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 1591/07.05.2010 emisă de pârâtă ca tardiv formulată.

Prin acţiunea formulată reclamantul a investit instanţa cu soluţionarea unei cereri prin care se invocă nulitatea absolută a unei dispoziţii unilaterale emise de către fostul său angajator de încetare a contractului individual de muncă, căreia i se aplică dispoziţiile speciale ale legislaţiei  muncii fiind un conflict de muncă.

În conformitate cu prevederile art. 22 alin. 4 Cod procedură  civilă: „judecătorul dă calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire”.

Conform dispoziţiilor art.283 alin.1 lit. a) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data emiterii actului contestat, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantului i s-a înmânat un exemplar al dispoziţiei de concediere la data de 07.05.2010, semnând personal pe decizie de primirea acesteia, iar contestaţia a fost formulată la data de 07.03.2016, cu depăşirea cu mult a termenului prevăzut de lege.

Dispoziţiile art. 283 din codul muncii (devenit art. 268 după republicare) sunt norme care stabilesc o procedură specială, derogatorie, privind termenele de judecată în cazul judecării cererilor referitoare la conflictele de muncă.

Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziţii este o opţiune a legiuitorului care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi urgente, adoptată raporturilor de muncă şi exercitării dreptului la muncă.

Exercitarea dreptului de acces liber la justiţie poate fi spus unor condiţionări legale, cum sunt şi termenele stabilite pentru introducerea cererilor menite să asigure restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate, precum şi stabilitatea raporturilor juridice. Legiuitorul are dreptul, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, de a opta pentru instituirea unor termene diferite în considerarea, deosebirilor ce există între natura şi obiectul diferitelor litigii. Aceasta nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, acest principiu nu presupune uniformitate, astfel că situaţi obiectiv diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat (Decizia nr. 342/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 403/2006).

Decizia în interesul legii nr. 8/08.12.2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 138/24.02.2015 prin care se stabileşte că neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de codul muncii, ori în contractele colective sau individuale de muncă, atrage nulitatea absolută a măsurii concedierii, este obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 517 alin. 4 Cod procedură civilă şi nu poate produce efect retroactiv pentru deciziile de concediere rămase definitive prin necontestarea lor în termen legal.

Excepţia tardivităţii cererii a fost invocată prin întâmpinare de către pârâtă, întâmpinare comunicată reclamantului.

Reclamantul chiar a răspuns la această excepţie prin răspunsul la întâmpinare de puse la dosar.

Prin urmare procesul a fost soluţionat cu respectarea principiilor reglementate prin art. 15 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi nu se poate reţine că i s-ar fi încălcat reclamantului dreptul la un proces echitabil.

În conformitate cu prevederile art. 248 Cod procedură civilă instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Excepţiile vor fi unite cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului, sau după caz, pentru soluţionarea fondului.

Deşi apelantul reclamant a invocat faptul că prima instanţă nu a făcut o analiză de convenţionalitate cu privire la prevederile art. 283 din Legea nr. 53/2003, acesta nu a arătat care prevederi din Convenţie sunt încălcate prin aceste dispoziţii ale codului muncii prin care se instituie un termen în care poate fi contestată decizia de încetare a contractului individual de muncă.

Interesul unei bune administrări a justiţiei justifică existenţa unor intervale de timp în care ar trebui introduse acţiunile în justiţie.

Existenţa unui interval de timp în care să se poată introduce acţiunea nu este incompatibilă cu Convenţia Europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Nici articolul 6 şi nici o altă dispoziţie a Convenţiei nu obligă statele membre să instituie termene de prescripţie sau să fixeze momentul de la care începe să curgă prescripţia.

În consecinţă, statele se bucură de o mare marjă de apreciere la stabilirea duratei termenului de prescripţie şi a momentului de la care acesta începe să curgă.

Curtea Europeană nu pune sub semnul întrebării puterea legiuitorului naţional de a stabili termene diferite de prescripţie pentru tipuri diferite de acţiuni. Preeminenţa dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice şi inerent tuturor articolelor Convenţiei, impune ca punctul de plecare sau de expirare a termenelor de prescripţie să fie clar definite şi legate de fapte concrete şi obiective.

Pentru considerentele expuse mai sus, potrivit art.480 alin.1 Cod procedură civilă Curtea a respins apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare