Cheltuieli de judecată. Obligaţia de plată

Decizie 318 din 14.09.2016


-Codul de procedură civilă de la 1864: art. 202, art. 274 alin. (1)

- Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000

Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată reprezintă obiect al raportului juridic născut între partea care a căzut în pretenţii şi partea adversă, iar dispoziţiile art. 247 alin. (1) C. pr. civ. nu pot fi opuse expertului de cel care a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 318 din 14 septembrie 2016, rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin sentinţa civilă nr. 8189/28.11.2012, Judecătoria Timişoara a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A… în contradictoriu cu pârâtul B… .

În vederea soluţionării dosarului, a fost încuviinţată proba cu expertiza tehnică şi a fost desemnat în acest sens expertul judiciar C… care a depus la dosar raportul de expertiză însoţit de decontul de cheltuieli potrivit căruia onorariul final pentru lucrarea efectuată este de 1.910,70 lei din care s-a achitat un avans în sumă de 300 lei.

Cum instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii expertului privind obligarea pârâtului la plata diferenţei de onorariu, faţă de prevederile art. 2812 alin. (1) şi (3) cererea de completare a sentinţei formulată de expert a fost găsită ca întemeiată, astfel că, prin sentinţa civilă nr. 11498/21.10.2015, Judecătoria Timişoara a completat dispozitivul sentinţei astfel pronunţată în sensul obligării pârâtului B… la plata sumei de 1.610,70 lei către petentul expert inginer C…, cu titlu de diferenţă de onorariu.

Împotriva hotărârii a declarat  apel pârâtul care a solicitat  schimbarea ei cu consecinţa obligării la plata diferenţei de onorariu expert a reclamantului A…, parte căzută in pretenţii conform deciziei civile nr. 532/A/21.05.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş prin care sentinţa a cărei completare s-a cerut a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii reclamantului, parte căzută în pretenţii în sensul art. 274 C. pr. civ.

Prin decizia civilă nr. 497/A/15.04.2016, Tribunalul Timiş a respins apelul pârâtului, reţinând,în esenţă, că expertul nu are un raport juridic cu reclamantul, ci doar cu pârâtul care are posibilitatea recuperării cheltuielilor de judecată de la partea care a pierdut procesul.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, care a arătat că, urmare a schimbării în tot a sentinţei ce a făcut obiect al cererii de completare, partea căzută irevocabil în pretenţii este reclamantul A…, acestuia revenindu-i sarcina de a suporta cheltuielile ocazionate cu soluţionarea cauzei, inclusiv onorariul de expert, tribunalul făcând greşita interpretare a prevederilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ.

Examinând recursul astfel declarat, instanţa de recurs a avut în vedere că, în sensul art. 274 C. pr. civ., onorariul de expert este o componentă a cheltuielilor de judecată la plata cărora va fi obligată partea care cade în pretenţii.

Potrivit aceluiaşi cod, „Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar… va numi, la cererea părţilor…unul sau trei experţi…” [art.201 alin. (1)], iar „Încheierea de numire va stabili şi plata experţilor” [art. 202 alin. (2)]. O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară prevede că, numind expertul, instanţa „… indică în scris, prin încheiere… obiectul expertizei, fixează onorariul provizoriu…şi comunică biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile numele persoanei desemnate să efectueze expertiza (art.17), că „Suma stabilită drept onorariu provizoriu şi avansul pentru cheltuielile de deplasare… se depun, în termen de 5 zile de la numirea expertului, de partea la cererea căreia s-a încuviinţat efectuarea expertizei, în contul special al biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile…”(art.20) şi că „După stabilirea onorariului definitiv…organul cu atribuţii jurisdicţionale înştiinţează biroul local de expertize în vederea efectuării plăţii” [art.22 alin. (2)].

Din coroborarea acestor dispoziţii rezultă că achitarea onorariului cuvenit expertului, respectiv plata contravalorii prestaţiei acestuia cade în sarcina părţii care,pentru a-şi proba susţinerile, a solicitat instanţei să ceară părerea unui specialist, între parte şi expert luând naştere un raport obligaţional în temeiul căruia, prin intermediul instanţei, partea în proces are dreptul să solicite expertului să efectueze expertiza, iar expertul pe cel de a solicita de la parte contravaloarea prestaţiei materializată în raportul de expertiză întocmit.

Pe de altă parte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită de art. 274 alin. (1) C. pr. civ. are ca temei culpa procesuală a părţii care a provocat aceste cheltuieli şi reprezintă obiect al raportului juridic născut între partea care a căzut în pretenţii şi partea adversă. Cum în dosarul fondului obligaţia de plată a onorariului de expert a fost stabilită în sarcina pârâtului B… (recurent în cauza de faţă), partea de la care expertul este îndreptăţit să pretindă plata integrală a contravalorii prestaţiei efectuate este pârâtul, şi nu reclamantul A…, parte în proces cu care expertul nu are nici un raport juridic.

Din această perspectivă, este indiferent că parte căzută irevocabil în pretenţii este reclamantul, câtă vreme, conform celor mai sus-arătate, consecinţele acestei situaţii procesuale privesc raportul dintre părţile între care s-a derulat litigiul şi pot  fi invocate de pârât ca temei al unei cereri de recuperare de la  reclamant a onorariului achitat expertului,însă nu pot fi opuse acestuia din urmă.