Declinare competenţă

Declinare competenţă

Decizia civilă nr. 2326/04.11.2016  a Tribunalului Prahova – Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

Prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Judecătoriei Ploieşti, la data de 08.01.2015, sub nr. 219/218/2015, reclamantul T.N.V., în contradictoriu cu pârâtulS.T.M.F.P., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâtul la plata sumei de 138.852,56 lei, reprezentând daune materiale, 50.000 euro, daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esenţă că a fost judecat o perioadă îndelungată de timp, începând din 26.11.2006 şi până la 29.10.2014, iar prin rezoluţia nr. 436/IJ/281/DIJ/2014 din 29.04.2014 a Inspecţiei Judiciare s-a menţionat că durata procedurii este una ce nu poate fi apreciată ca rezonabilă.

Reclamantul a susţinut că în procesele civile derulate judecătorii care le-au instrumentat au refuzat să accepte că între cauza penală privind accidentul rutier din data de 03.12.2004 şi litigiul comercial există o legătură de cauzalitate, ceea ce ar atrage aplicabilitatea art. 29 alin. 1 lit. i) şi j) din OUG nr. 80/2013.

Reclamantul a afirmat că de la data de 05.08.2011 şi până la data de 2.10.2014, când a fost respinsă contestaţia acestuia în anulare, s-au derulat două cicluri procesuale pe tema lipsei de competenţă teritorială a judecătoriei şi a lipsei taxei judiciare de timbru. Acesta a precizat că în această perioadă i s-au aplicat constant rele tratamente, i s-au încălcat drepturile fundamentale, dreptul la un proces echitabil, la o anchetă efectivă şi obiectivă, într-un termen rezonabil, de către judecători imparţiali, aşa cum prevede art. 2, 3, 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 20 şi 29 alin. 3 din Constituţie, art. 22 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 998 – 999 cod civil, art. 1349 Cpc. şi art. 2, 3, 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul a formulat întâmpinare la data de 24.03.2015 prin care a solicitat instanţei respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea susţinerilor sale, pârâtul a arătat că prevederile legale invocate, respectiv răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei de drept pentru antrenarea răspunderii statului pentru durata mare de timp a unui proces civil sau pentru erori judiciare.

Pârâta a afirmat că reclamantul nu a dovedit fapta ilicită, că nu se poate antrena răspunderea statului pentru faptul că soluţionarea unui proces a durat mult pe rolul instanţelor, deoarece durata în timp a unui proces este influenţată atât de complexitatea acestuia cât şi de incidentele procesuale care apar.

Pârâtul a susţinut că potrivit rezoluţiei din data de 29.04.2014 a Inspecţiei Judiciare nu au fost identificate indiciile săvârşirii unor fapte de natură să atragă răspunderea disciplinară a magistraţilor.

Acesta a precizat că reclamantul nu a dovedit existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Pârâtul nu şi-a motivat susţinerile în drept.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare la data de 20.04.2015 prin care a arătat că cererea sa nu este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ci pe răspunderea statului independent de orice culpă, pe temei obiectiv.

La termenul din data de 16.07.2015 pârâtul şi-a precizat cererea în sensul că înţelege să solicite suma de 50.000 lei şi nu de euro cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 2453/08.03.2016, Judecătoria Ploieşti a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, la data de 03.12.2004 reclamantul a suferit un accident rutier ce a făcut obiectul unei urmăriri penale în dosarul nr. 226/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, finalizată prin rezoluţia nr. 983/II/2/2012 din 18.06.2012.

Reclamantul din prezentul dosar a formulat la data de 28.11.2006, în calitate de mandatar al SC TBI Leasing IFN SA, pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, o cerere de chemare în judecat în contradictoriu cu SC Omniasing SA, care a fost soluţionată prin sentinţa nr. 89/29.01.2008 prin care s-a admis în parte acţiunea. Această sentinţă a fost schimbată în parte prin decizia nr. 132/18.06.2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti. Împotriva acestei decizii a fost declarat recurs, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1722/03.06.2009, a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa.

La data de 22.03.2011 s-a ridicat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dâmboviţa, excepţie ce a fost admisă prin sentinţa nr. 717/25.03.2011 şi cauza a fost declinată în favoarea Judecătoriei Târgovişte. La data de 14.02.2012 instanţa a pus în vedere reclamantului să timbreze acţiunea, sub sancţiunea anulării cererii, iar prin sentinţa nr. 1453/06.03.2012 a fost anulată acţiunea ca netimbrată. Reclamantul a declarat recurs, care a fost admis de către Tribunalul Dâmboviţa, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.

După trimiterea spre rejudecare, a fost admisă cererea de reexaminare a taxei de timbru formulată de reclamant, iar taxa de timbru a fost stabilită în cuantum de 6911 lei. Reclamantul a fost citat cu menţiunea de a achita taxa de timbru, sub sancţiunea anulării cererii, iar prin sentinţa nr. 1214/05.03.2013 a fost anulată ca insuficient timbrată cererea formulată. Împotriva acestei sentinţe a fost declarat recurs de către reclamantul din prezenta cauză şi de către SC TBI Leasing IFN SA. Recursul reclamantului a fost respins, dar s-a admis recursul pârâtei din acel dosar sub aspectul cheltuielilor de judecată.

De asemenea, împotriva deciziei Tribunalului, reclamantul a formulat contestaţie în anulare, care a fost respinsă prin decizia nr. 657/29.10.2014.

În drept, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin procese este reglementată prin art. 52 alin. 3 din Constituţie „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 stabileşte că „Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă aceasta fapta este de natura să determine o eroare judiciară.”

Instanţa a constatat că în cauza de faţă nu este aplicabilă răspunderea statului pentru erori judiciare în alte procese decât cele penale, având în vedere faptul că nu s-a stabilit printr-o hotărâre definitivă răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului pentru o fapta săvârşită în cursul judecăţii procesului.

Pe de altă parte, potrivit art. 1349 C.civ. „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”

Art. 1356 C.civ. prevede că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.

În cauza de faţă, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii obiective a statului, fără existenţa unei culpe, în temeiul art. 20 din Constituţie şi al art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa a observat că deşi acesta a precizat că nu îşi întemeiază cererea pe răspunderea civilă delictuală, în dreptul român sunt reglementate două tipuri de răspundere civilă, răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Având în vedere că în cauză nu este aplicabilă răspunderea civilă contractuală, instanţa va analiza dacă poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală, ca drept comun în materia răspunderii civile.

Instanţa a reţinut din dispoziţiile legale prezentate că pentru a se putea reţine răspunderea civilă delictuală este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciul produs.

Instanţa a constatat că pentru a se putea angaja răspunderea patrimonială a statului este necesară reţinerea săvârşirii unei fapte ilicite.

O faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative sau bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau a intereselor legitime a altor persoane.

Potrivit rezoluţiei din data de 29.04.2014 a Inspecţiei Judiciare soluţionarea dosarului în care a fost parte reclamantul nu poate fi apreciată ca rezonabilă, dar instanţele şi-au îndeplinit obligaţiile legale, termenele acordate fiind justificate în general de cauze obiective, precum şi de faptul că s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de fond în două cicluri procesuale.

Astfel, cu ocazia cercetării desfăşurate cu privire la modul de derulare al procesului în care a fost parte reclamantul, s-a constat că au fost respectate dispoziţiile legii procesual civile, iar durata lungă a acestui proces s-a datorat faptului că s-au desfăşurat mai multe cicluri procesuale, însuşi reclamantul exercitându-şi dreptul de a formula căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa a apreciat că durata lungă a procedurii nu a fost determinată de o a încălcare a vreunei dispoziţii legale sau a bunelor moravuri, motiv pentru care instanţa constată că în cauza de faţă nu este întrunită condiţia săvârşirii unei fapte ilicite.

Pentru aceste motive, instanţa a respins cererea formulată de către reclamant ca neîntemeiată.

Potrivit art. 453 alin.1 Cpc., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, astfel că instanţa a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul arătând că cererea sa nu a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ci pe răspunderea statului independent de orice cauză. Statul şi autorităţile publice sunt datoare să garanteze realizarea drepturilor, în caz contrar fiind pasibile de răspundere.

A arătat apelantul că la instanţa de fond s-a prevalat de garanţiile conferite de art. 6 şi 13 CEDO, dispoziţii pe care aceasta le-a ignorat.

Apelantul a depus la dosarul cauzei şi decizia nr. 173/C/25.03.2010 a Curţii de Apel Constanţa.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 04.11.2016 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal, faţă de care a rămas în pronunţare.

Asupra exceptiei necompetentei functionale a Sectiei a II-a civile, de contencios administrativ si fiscal, tribunalul reţine următoarele:

Secția I Civilă analizează toate raporturile juridice de drept civil deduse judecății, cu excepția celor privind raporturilor juridice contractuale în care părți sunt profesioniștii (persoane juridice sau persoane fizice autorizate) care sunt de competența Secției a II-a Civilă. Simplu fapt că o parte din proces este o "persoană juridică -în calitatea sa de profesionist"; nu atrage automat competența Secției a II-a Civilă, deoarece "profesioniștii"; sunt părți și în litigiile de muncă și în litigiile civile care nu au la bază răspundere civilă contractuală sau întemeiată pe legile speciale de drept comercial, precum și în litigiile privind relațiile cu autoritățile publice, raporturi care sunt de competența Secției I Civile sau a secției de contencios Administrativ și Fiscal.

Ca urmare, ceea ce diferențiază cauzele și determină competența funcțională între Secțiile unei instanțe nu este calitatea de persoană juridică -profesionist, ci faptul că ea stă în judecată într-un anumit raport juridic de drept civil întemeiat sau nu pe răspunderea civilă contractuală, delictuală, a îmbogățirii fără just temei etc.

De altfel, competenţa funcţională a Secţiilor a I –a Civilă şi Secţiei a II –a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal au fost stabilite prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 2 din data de 15.01.2016.

Față de aceste considerente instanța va admite excepția necompetenței funcționale a Secției a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal și va declina competența funcțională de soluționare a cauzei la Secția I Civilă din cadrul Tribunalului Prahova, având în vedere dispozițiile art. 135 și 136 N.C.p.civ.

Întocmit judecător Boghici Adriana Magdalena (speţă relevantă – noiembrie 2016)

Domenii speta

Spete similare