Lovire sau alte violenţe (art. 193 alin.2 C.pen.)

Cuprins pe materii: Drept penal. Drept procesual penal. Drept civil. Procedură simplificată. Daune morale.

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute la art. 64, iar în conformitate cu aliniatul al doilea al aceluiaşi articol, condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a – c din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei (…), conform disp. art. 71 alin.1 C.pen.

Judecătoria Târgu Bujor, secţia penală, sentinţa penală nr. 91/29.04.2015

Prin rechizitoriul nr. …./P/2014 din data de 12.12.2014 al Parchetul de pe lângă Judecătoria T B, a fost trimis în judecată inculpatul D C pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. de art. 193 alin. 2 Cod penal constând în aceea că în seara de 31.01.2014, a lovit-o pe partea vătămată C C cu pumnul şi lopata în piept, peste mâna stângă şi în zona feţei, cauzându-i leziuni vindecabile în 50 – 55 zile de îngrijiri medicale.

La termenul de judecată din data de 01.04.2015, inculpatul D C a declarat că recunoaşte săvârşirea faptei şi a solicitat să fie judecat conform procedurii prevăzute de art. 375 rap. la art. 374 alin. 1 Cod procedură penală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele :

Fapta inculpatului D C de a  lovi în seara  zilei de 31.01.2014, persoana vătămată C C cu pumnul şi lopata în piept, peste mâna stângă şi în zona feţei, cauzându-i leziuni vindecabile în 50-55 zile de îngrijiri medicale, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de: lovire sau alte violențe, prev. de art. 193  alin. 2 Cod penal.

Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu a rezultat din coroborarea probelor administrate în

faza de urmărire penală, materializate în : plângerea și declarația persoanei vătămate; certificatul medico-legal nr. 200/20.02.2014 al S.M.L. G; declarații martor S F; declaraţii  inculpat.

Existenţa infracţiunii reţinute presupune ca elementul materiale al faptei să constea în orice acţiune violentă, directă sau indirectă, prin care se produs leziuni vindecabile în cel mult 90 zile de îngrijiri medicale ori leziuni care necesită pentru vindecare cel mult 60 zile de îngrijiri medicale în cazul infracţiunilor de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal din 1969.

Urmarea imediată a faptei este reprezentantă de afectarea integrităţii corporale şi a sănătăţii victimei, infracţiunea fiind una de rezultat şi lezând valori sociale imputabile corelativ de legea penală.

Instanţa concluzionează, pe baza probelor administrate, că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii menţionate şi că, sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu intenţie întrucât a prevăzut rezultatul faptelor sale, respectiv lezarea integrităţii corporale a persoanei vătămate şi, deşi nu a acţionat în scopul cauzării unor urmări atât de grave, a acceptat posibilitatea producerii lor.

Fapta dedusă judecăţii a fost săvârşită la data de 31.01.2014, iar la data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

Conform dispoziţiilor art. 5 alin. 1 Cod penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit  una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a decis în practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (Decizia nr. 841/2.10.2007). Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legală de fapta comisă şi de autorul ei (Decizia nr. 834 din 02 octombrie 2007).

Curtea Constituţională a statuat că  „determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o serie de elemente, cum ar fi cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, etc.

Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât criteriile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.

Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a statuat că „acestea vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederii din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011)

Analizând dispoziţiile Codului penal din 1969  şi ale Legii nr. 286/2009 aplicabile în speţă prin prisma criteriilor susmenţionate, instanţa a constatat  că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969.

La individualizarea pedepsei ce se va aplica inculpatului, instanţa va ţine seama de criteriile generale prevăzute de art. 72 Cod penal din 1969.

În concret, instanţa apreciază că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului prezintă un grad ridicat de pericol social, având în vedere circumstanţele concrete în care a fost săvârşită, valorile sociale lezate (integritatea corporală şi sănătatea persoanei) şi urmările produse (leziuni pentru vindecarea cărora a fost necesar un număr însemnat de zile de îngrijiri medicale).

Sub aspectul circumstanţelor personale ale inculpatului, instanţa reţine că acesta nu are antecedente penale, şi a avut o conduită sinceră pe parcursul procesului penal.

Având în vedere considerentele expuse, după schimbarea încadrării juridice, instanţa  va aplica inculpatului o pedeapsă orientată spre limita minimă prevăzută de lege, urmând a avea în vedere şi dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. 1 din Codul penal „pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute la art. 64, iar în conformitate cu aliniatul al doilea al aceluiaşi articol, condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a – c din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei (…)”.

Deşi, art. 71 alin. 2 din Codul penal impune aplicarea obligatorie a pedepsei accesorii constând în întârzierea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a – c Cod penal, instanţa constată că, raportat la circumstanţele speţei, întârzierea drepturilor de a alege şi a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii nu răspund niciuneia dintre dezideratele enumerate de art. 52 din Codul penal privind scopul pedepsei.

Astfel, în afara oricărei conexiuni cu faptele imputate inculpatului şi fără a justifica o măsură de corectare pe viitor a comportamentului acestuia, pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a alege şi a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii apare ca fiind o măsură penală incidentă, prin automatismul legii, în domeniul vieţii private a persoanei condamnate. Or, o atare ingerinţă trebuie să îşi găsească justificarea în necesitatea intervenţiei, precum şi în scopurile reclamate de o asemenea măsură într-o societate democratică.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private (……), iar punctul 2 prevede că „ nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

În speţă, instanţa constată că, faţă de natura infracţiunilor comise de inculpatul D C, interzicerea dreptului de a alege şi a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii, nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică, neavând nicio legătură cu securitatea naţională, siguranţa publică bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, singurele valori de natură a justifica ingerinţa.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 71 alin. 1 şi 2 Cod penal, instanţa va interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza II şi lit. b Cod penal pe durata executării pedepsei principale.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 81 alin. 1 şi 2 Cod penal din 1969, respectiv inculpatul nu a mai fost condamnat anterior, pedeapsa aplicată nu este mai mare de 3 ani iar scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea efectivă a acesteia, instanţa va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare prevăzut de art. 82 Cod penal.

Persoana vătămată C C s-a constituit parte civilă cu suma de 50 milioane lei cu titlu de daune morale.

Instanţa apreciază că în speţă, nu se poate reţine că persoanei vătămate i s-ar fi cauzat un prejudiciu nepatrimonial, întrucât nu s-a făcut dovada că leziunile provocate au fost de natură a determina modificări majore, esenţiale în structura psihică, în trăirile de ordin interior ale persoanei vătămate în perioada în care a fost supusă tratamentului medical de specialitate şi ulterior. De altfel, acest tratament a fost unul obişnuit în astfel de situaţii, care nu a implicat traume psihice determinate de conştiinţa de a fi bolnav şi de a fi privat de o viaţă normală corespunzătoare vârstei şi situaţiei sale sociale.

În consecinţă, pretenţiile părţii civile C C vor fi respinse ca nefondate.

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă G s-a constituit parte civilă cu suma de 4156,09 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu spitalizarea persoanei vătămate.

Fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, va fi obligat inculpatul la plata sumei de 4156,09 lei către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” G, cu titlu de  despăgubiri civile.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură penală.

Domenii speta

Spete similare