Uzucapiune

Prin decizia civilă nr. 337/14.04.2016, tribunalul a admis apelul declarat de  apelanţii – pârâţi BM şi PD.

A schimbat în tot sentinţa atacată.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtele, având ca obiect uzucapiune.

A obligat pe intimat la plata sumei de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa  civilă nr.  865 din 25.06.2015, Judecătoria V a admis acţiunea civilă având ca obiect -  uzucapiune - formulată de reclamantul PI, împotriva pârâţilor CTJ,  BM şi PD.

A constatat că reclamantul  a dobândit proprietatea suprafeţei de 2849 mp teren intravilan situata in T- 20 P- 565 si 564 avand ca vecini la N CF la E- rest proprietate PD la S-BP, la V-DJ, pe raza com TJ, sat N, jud T, ca efect al uzucapiunii.

 Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut  următoarele :

 „În anul 1974, petentul  a dobândit suprafaţa de 0,2849 mp teren intravilan de la fostul CAP in vederea edificării casei de locuit situata pe raza comunei TJ, sat N, jud T. Pe această suprafață a edificat casa de locuit și anexele gospodărești. Întreaga suprafață de 0,2849 mp teren aferentă construcției s-a aflat în posesia reclamantului, acesta achitând permanent impozitele .

Aceste aspecte sunt dovedite prin adresa nr.661/26.02.2015 eliberată de Primăria TJ, din care reiese că reclamantul a plătit impozitul pentru casă , fiind înscris în evidențele fiscale din anul 1986, din adeverința nr.2397/27.07.2009 eliberată de Primăria TJ, precum și din adeverința nr.4240/12.12.2013, eliberată de Primăria TJ, din care reiese că reclamantul figurează la rol nr.1640 cu imobil și anexe gospodărești, achitând începând cu anul 1984 taxele și impozitele corespunzătoare terenului aferent și construcțiilor.

 Din probele administrate rezultă că imobilul a fost stăpânit în mod public, neîntrerupt, netulburat, sub nume de proprietar, timp de 30 ani de către reclamantul PI.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 6, alin. 1-4 din Noul Cod Civil „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.

(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.”

Din acest text legal rezultă că litigiului de faţă îi sunt aplicabile dispoziţiile de drept substanțial ale Vechiului Cod Civil.

Potrivit art. 1890 din Vechiul Cod Civil „toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a definit un termen de prescripţie se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”.

Iar art. 1847 Vechiul Cod Civil prevede că pentru „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume  de proprietar, după cum se explică în următoarele articole.”

Conform prevederilor art.1859 Vechiul C.civ. „în toate cazurile când posesiunea aceluiași lucru trece pe rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod singular sau universal, lucrativ sau oneros”, iar potrivit art. 1860 Vechiul Cod civil, orice posesor anterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său. ”

Instanţa reţine faptul că, stăpânind în mod constant terenul în litigiu, reclamantul a exercitat o posesie utilă, neviciată, astfel că sunt îndeplinite condiţiile prescripţiei achizitive.

Uzucapiunea este sancţiunea ce se aplică proprietarului pentru dezinteresul manifestat de acesta faţă de proprietatea sa. Prin urmare, în absenţa unor litigii care să conteste dreptul reclamantei asupra terenului, se va admite acţiunea având ca obiect uzucapiune.

Potrivit Planului de amplasament si delimitare a imobilului întocmit de expert IGI,a rezultat că în curte reclamantul deține suprafața de 2849 mp teren intravilan situată în T-20, P-564-565, având ca vecini la N-CF, la E-rest proprietate, la S- BC, la V-DJ, pe raza Comunei TJ , sat N, jud. T.

Față de aceste considerente, se va constata că reclamantul, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani (uzucapiune) și a joncțiunii posesiilor  a dobândit proprietatea asupra de 2849 mp teren intravilan situată in T- 20 P- 565 și 564 având ca vecini la N CF, la E- rest proprietate PD, la S-BP, la V-DJ ,pe raza com. TJ, sat N, jud T.”

Împotriva sentinţei civile sus menţionate au declarat apel, apelanţii-pârâţi BM şi PD, solicitând admiterea apelului şi respingerea acţiunii ca nefondată. 

În motivare, apelantele reclamante au arătat că hotărârea este lovită de nulitate sub aspectul încălcării regulilor de procedură, întrucât cu toate că era obligatorie noua procedură prevăzută de art. 1050-1053 C.pr.civ., instanţa de judecată nu a respectat aceste dispoziţii legale.

Apelantele au mai susţinut că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept întrucât obiectul uzucapiunii îl formează un drept succesoral, din probele de la doasr reieşind că imobilele aparţin defuncţilor PD şi PI.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi urm. C.pr.civ.

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului cu cheltuieli de judecată.

În motivare, intimatul a arătat că primul motiv de apel este neîntemeiat întrucât a fost pronunţată decizia nr. 19/2015 a ICCJ.

Cu privire la al doilea motiv de apel, intimatul a arătat că susţinerea apelantelor că obiectul uzucapiunii ar fi un drept succesoral nu are nici un suport probator. Prin adresa nr. 661/25.02.2015 eliberată de Primăria TJ se menţionează că pe suprafaţa de 2653 mp. teren situat în T 34 P 1400 a existat casa bătrânească şi această suprafaţă face parte din titlul de proprietate nr. 7900557 şi că lui PI i-a fost atribuită suprafaţa de 2046 mp. de fostul CAP N cu care figurează din anul 1979.

Conform menţiunilor adeverinţei nr. 4240 din 12. 12.2013 intimatul figurează la rol 1640 cu imobil şi anexe, a achitat începând cu anul 1984 taxele şi impozitele corespunzătoare terenului aferent şi construcţiilor.

După apariţia Legii. 18/1991 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pe numele PD pentru suprafaţa de 1,65 ha teren din care face parte şi suprafaţa de 1849 în litigiu deşi nu a fost dobândită de acesta.

Înscrisurile de la dosar se coroborează cu depoziţia martorului TN care a arătat că în anul 1978-1979 intimatul a făcut cerere la CAP pentru construcţia unei case, a achitat banii, martorul i-a tăiat chitanţă şi după ce s-a construit casa acolo s-au mutat şi părinţii intimatului.

Intimatul a susţinut că a avut posesia imobilului în mod continuu, public, neîntrerupt, sub nume de proprietar, a achitat taxele şi impozitele, termenul de prescripţie achizitivă de 30 de ani fiind împlinit. 

Analizând actele şi lucrările dosarului Tribunalul reţine următoarele:

1. Primul motiv de apel este apreciat de tribunal ca neîntemeiat având în vedere că prin Decizia RIL nr. 19/2015 ICCJ a stabilit că în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050 - 1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.

2. Cu privire la al doilea motiv de apel şi condiţiile uzucapiunii

Tribunalul apreciază că motivarea primei instanțe cu privire la motivele care au dus la admiterea cererii de chemare în judecată este una sumară neîndeplinind exigențele prevăzute de art. 425 alin. 1 lit. b C.pr.civ.

 În considerentele hotărârii, instanța de fond a ignorat complet toate apărările pârâtelor din întâmpinare şi concluzii scrise legate de neîndeplinirea condiţiilor uzucapiunii şi caracterul echivoc al posesiei.

În aceste condiții, tribunalul apreciază că instanța de fond a procedat greșit prin faptul că nu a examinat în mod efectiv susținerile și argumentele pârâtelor, nici măcar pentru a le analiza pertinența (CEDO, Albina c. României), motiv pentru care au fost încălcate exigențele legale privind motivarea hotărârilor judecătorești.

Tribunalul consideră ca fiind netemeinică şi nelegală hotărârea instanţei de fond şi prin prisma soluţiei pronunţate cu privire la cererea principală având ca obiect uzucapiune, pentru considerentele ce vor urma. 

În acord cu instanţa de fond, tribunalul  reţine că, prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. 4 din Noul Cod Civil şi considerentelor Deciziei RIL nr. 19/2015 ICCJ, legea materială aplicabilă instituţiilor incidente în cauza este Vechiul Cod Civil 1865. 

Instanţa reţine că în sistemul codului civil, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii unui bun imobil ca efect al exercitării unei posesiuni utile asupra acelui bun într-un interval de timp determinat de lege.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliara prin uzucapiunea de 30 de ani aşa cum este reglementat în art. 1890 C.civ. este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiţii:

1. posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată şi

2. să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună credinţă sau de rea credinţă.

In acest sens, art. 1846 alin. 1 C.civ. prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii iar potrivit art. 1847 C.civ., ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar.

Aşadar, ceea ce trebuie să dovedească reclamantul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani, este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv că reunea cele două elemente constitutive (animus si corpus possidendi) şi toate calităţile cerute pentru ca posesia să fie utilă.

Caracterul util al posesiei este prezent numai în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile referitoare la o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar, iar în cazul în care una dintre aceste condiţii nu este satisfăcută, uzucapiunea nu poate opera.

Analizând toate aceste condiţii prin raportare la probele administrate în cauză, tribunalul apreciază că posesia invocată de intimat este afectată de viciul echivocităţii, prin prisma a două aspecte, care vor fi analizate în continuare. 

a) Pentru existenţa posesiei ca stare de fapt producătoare de efecte juridice trebuie îndeplinite cumulativ două elemente constitutive: 1. Elementul material – corpus şi 2. Elementul psihologic, intenţional – animus.

Elementul material – corpus possindendi – presupune un contact direct, material cu lucrul, cum ar fi deţinerea bunului respectiv.

Elementul psihologic – animun possidendi – constă în intenţia celui care are contactul direct cu bunul, care îl stăpâneşte în fapt, de a efectua această deţinere pentru sine şi de a se comporta ca un adevărat proprietar exclusiv al bunului.

Lipsa elementului psihologic face ca cel care deţine lucrul să nu aibă calitatea de posesor ci pe aceea de detentor precar.

Cu privire la dovedirea elementului psihologic al posesiei, instanţa reţine în favoarea intimatului prezumţia instituită de art. 1854  C.civ., conform căruia posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.

Cu toate acestea, tribunalul reţine că prezumţia instituită este numai un relativă, susceptibilă de dovadă contrară, iar din probele administrate în cauză a reieşit o situaţie de fapt care a înfrânt prezumţia de care beneficia intimatul, fiind incidente anumite împrejurări care au relevat caracterul echivoc al posesiei. 

 Posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de posesor pot fi interpretate şi altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei.( a se vedea în acest sens Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 769 din 27.04.1979,  nr. 786 din 21.04.1977, nr.1904 din 30.10.1975, în Culegere de decizii pe anii 1979,1977,1975, p. 37-39, 24-25, 67-68).

Aşadar, posesia este echivocă atunci când nu se poate stabili nici că există animus sibi habendi, dar nici că acesta nu există.

Actele materiale de exercitare a posesiei există, putând prin ele însele să conducă la recunoaşterea existenței unei posesii susceptibile de protecţia legii – elementul animus fiind chiar prezumat – dar din cauza unor circumstanţe particulare, interpretarea acestor fapte devine susceptibilă şi de alte explicaţii care exclud posesia.

Asemenea împrejurări care atrag caracterul echivoc al posesiei sunt dovedite în cauză, din declaraţiile martorilor reieşind că imobilele în litigiu au fost stăpânite în comun atât de intimatul PI dar şi de tatăl şi mama părţilor – PD şi PI.

Astfel, martorul TE a arătat că imobilele în litigiu au fost stăpânite de PI şi de părinţii săi, PD şi PI, iar din declaraţia martorului PM reiese că edificiul de pe terenul în litigiu a fost ridicat de intimat împreună cu părinţii săi PD şi PI.

De asemenea, martorii PM, TN şi SI  au arătat că în imobilele în litigiu au locuit împreună intimatul PI, care venea regulat săptămânal sau la două săptămâni de la Bucureşti,  şi părinţii săi PD şi PI,  până când aceştia au decedat, iar după decesul părinţilor intimatul a locuit efectiv în imobile.

Se poate astfel observa că elementul corpus al posesiei – stăpânirea materială a imobilelor – nu a fost exercitat exclusiv de către intimat ci concomitent şi împreună cu părinţii săi, ceea ce provoacă o confuzie cu privire la adevăratul titularul posesiei, cel care ar trebui să  întrunească în persoana sa atât elementul corpus cât şi elementul animus possidendi.

Astfel, prezumţia instituită de art. 1854  C.civ. nu este determinantă şi în nici un caz suficientă pentru dovada elementului intenţional întrucât aceasta operează pentru toţi cei trei - PI, PD şi PI - care au exercitat acte materiale de stăpânirea a imobilelor.

Dovada elementului psihologic al posesiei este decisivă pentru înlăturarea acestei confuzii, prin intermediul acestuia putându-se identifica care dintre cei trei a fost un veritabil posesor şi care a fost un simplu „tolerat” în stăpânirea de fapt a imobilului (detentor precar).

Elementul animus possidendi, fiind de natură psihologică, nu poate fi dovedit, în principiu, decât prin elemente obiective care să indice în mod neechivoc intenţia unuia intre cei trei  - PI, PD şi PI – de a se comporta ca un adevărat proprietar în mod exclusiv.

Din adeverinţa nr. 4240 din 12.12.2013 eliberată de Primăria com. TJ şi din înscrisul de la fila 50 reiese că intimatul figurează înscris în evidenţe cu un imobil şi anexe gospodăreşti din anul 1984 (1979 – adresa nr. 2121/27.05.2013 f.49) pentru care a achitat impozitele şi taxele aferente.

Cu toate că adeverinţele emise nu precizează la ce imobile se referă – suprafaţa de teren, individualizare, etc. – tribunalul reţine că aceste împrejurări se coroborează cu  declaraţiile martorilor PM şi SI, din care reiese că intimatul a achitat taxele şi impozitele pentru imobilele în litigiu.

De asemenea, din declaraţia martorului TN a reieşit că intimatul a făcut cerere în numele său de atribuire a unui teren în vedere unei locuinţe, teren care i-a fost atribuit iar intimatul a achitat sumele aferente.

Toate aceste împrejurări de fapt reprezintă indicii care pot fi luate în seamă la analiza elementului intenţional al posesiei şi care ar fi de natură să contureze impresia că veritabilul posesor al imobilelor în litigiu a fost intimatul, iar părinţii săi au avut numai simpla calitate de „toleraţi” în imobile, locuind împreună cu fiul lor.

Numai că această precară concluzie şi toate probele care conturau un element intenţional al posesiei în favoarea intimatului sunt profund subminate şi înlăturate de existenţa Titlului de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995 care atestă că terenul în litigiu aparţine lui PD, tatăl intimatului.

Titlul de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995 emis pe numele PD conţine şi terenul în litigiu aşa cum reiese din mărturisirea intimatului de la fila nr. 57 şi din adresa nr. 661 din 26.02.2015.

În aceste condiţii, tribunalul reţine că prin cererea efectuată în baza art. 11 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 şi prin emiterea Titlului de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995 în cursul curgerii termenului de prescripţie achizitivă, s-a dovedit că persoana care s-a considerat tot timpul ca un adevărat proprietar al imobilelor în  litigiu, ar fi PD, înlăturându-se astfel orice împrejurări de fapt care ar fi sugerat un element intenţional în persoana intimatului.

Din actele depuse la dosar, reiese că, din cele trei persoane care au exercitat acte materiale de stăpânirea asupra imobilelor, numai PD a ieşit din pasivitate şi a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, confirmând în mod neechivoc intenţia sa clară de a se considera (chiar retroactiv) ca adevărat proprietar al terenului în litigiu.

Din actele depuse la dosar, nu reiese că intimatul PI ar fi formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, aşa cum era în mod rezonabil de aşteptat de la o persoană care se considera proprietarul exclusiv al bunului în litigiu.

De asemenea, nu există nicio dovadă din care să rezulte faptul că intimatul a contestat în vreun fel calitatea de proprietar a lui PD asupra terenului în litigiu, titlul de proprietate existând în mod valabil şi în prezent.

Un alt element care alimentează şi mai mult confuzia cu privire la veritabilul titular al posesiei asupra bunurilor în litigiu este reprezentat de memoriul tehnic de la fila 33 în care se menţionează că se înstrăinează de către PD terenul în litigiu către PI.

În acest înscris este menţionată expres calitatea de proprietar a lui PD  asupra terenului în litigiu, însă din cauza faptului că  memoriul tehnic nu este datat, existenţa acestui înscris poate primi înţelesuri diferite.

Dacă acest înscris a fost întocmit înainte de emiterea titlului de proprietate, indiciul cu privire la elementul psihologic în favoarea intimatului este infirmat de cererea formulată de PD în baza art. 11 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 şi de emiterea Titlului de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995.

Dacă memoriul tehnic a fost întocmit după emiterea titlului de proprietate, acest înscris nu face altceva decât să dovedească încă odată intenţia lui PD de a se considera ca un adevărat proprietar exclusiv al imobilului, cel puţin până la data emiterii titlului de proprietate.

În oricare dintre situaţii, există o profundă incertitudine cu privire la persoana care s-a considerat ca un adevărat proprietar al imobilului şi a avut elementul psihologic al posesiei cu privire la imobilele în litigiu (PI sau PD).

Întrucât nu se poate stabili în mod cert dacă PI a avut intenţia de a se comporta ca un adevărat proprietar asupra imobilului pe care îl stăpânea în fapt împreună cu părinţii săi, tribunalul apreciază că posesia exercitată de intimat este afectată de viciul echivocului, motiv pentru care nu poate fi considerată o posesie utilă, de natură a duce la uzucaparea imobilelor în litigiu.

 b) Întrucât până la data emiterii titlului de proprietate nu a intervenit dobândirea dreptului de proprietate de către intimat (în cel mai bun caz posesia intimatului era de 17 ani – 1995-1978 – declaraţia TN), prin emiterea titlului de proprietate, stăpânirea de fapt a lui PD a devenit o veritabile posesie ca stare de drept (nu posesie ca stare de fapt ce duce la uzucapiune) în virtutea dreptului de proprietate.

Astfel, din momentul în care a fost emis Titlul de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995, stăpânirea de fapt pe care o exercita intimatul asupra imobilului nu mai putea fi sub nume de proprietar întrucât se recunoscuse în mod expres calitatea de proprietar a tatălui său PD, iar acesta din urmă, însuşi, îşi exercita propria posesie asupra imobilului, în acest fel contestându-se expres orice intenţie a intimatului de a se considera proprietar.

Întrucât din 15.08.1995 PD era proprietar asupra imobilului, acesta îl stăpânea în virtutea calităţii de proprietar (posesia ca stare de drept) şi nu în temeiul unei împrejurări de fapt căreia nu îi corespundea o stare de drept – posesia propriu-zisă, ca stare de fapt.

De la data de 15.08.1995 şi până la data decesului lui PD, 13.07.1996, intimatul PI  nu putea să exercite o posesie utilă întrucât însuşi proprietarul PD poseda imobilului în virtutea dreptului de proprietate, intimatul având numai calitatea de persoană „tolerată” care locuia în imobil.

 Întrucât până la data emiterii titlului de proprietate nu a intervenit dobândirea dreptului de proprietate de către intimat, prin emiterea titlului, dreptul de proprietate asupra imobilului a intrat în patrimoniul lui PD.

 Având în vedere că PD a decedat la data de 13.07.1996, tribunalul reţine că, în principiu, terenul în litigiu cuprins în Titlul de Proprietate nr.7900557 din 15.08.1995 face parte din masa succesorală a defunctului PD (desigur, dacă nu există cauze care să înlăture de la masa succesorală imobilul în litigiu).

Din susţinerile ambelor părţi tribunalul reţine că până la acest moment nu a fost dezbătută succesiunea defunctului PD.

În aceste condiţii, posesia exercitată de intimatul PI începând cu data de 13.07.1996 nu poate fi considerată o posesie utilă întrucât, aşa cum s-a stabilit într-o decizie a fostului Tribunal Suprem „moştenitorii sunt presupuşi că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alţii, cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de  prin uzucapiune”. (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 769 din 27.04.1979, apud C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. All Beck, 2001, p.246.)

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 2 C.pr.civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de intimatul-reclamant.

În temeiul art. 453 C.pr.civ., intimatul-reclamant fiind căzut în pretenţii, a fost obligat la plata sumei de 3500 de lei către apelantele-pârâte, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat la fond – 1500 de lei şi la apel – 2000 de lei.

Domenii speta

Spete similare