Decizie emisă de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură pentru aplicare sancţiuni (pentru scheme de plată saps, pndc1 şi zmd). Interpretare art. 2, 6 şi 7 din o.u.g. nr. 125/2006 în corelare cu art. 12, 43 şi art. 73 pct.1 din Regulamentul ce

Reclamantul a declarat eronat locaţia parcelelor pe care le-a utilizat în campania 2012, iar cauzele acestei erori au fost identificate de către expert, în principal, în plan obiectiv – în campania din 2012 au fost folosite ortofotoplanuri ale zborurilor din anul 2009, faptul că în câmp deschis sunt foarte puţine elemente de reper după care să poată fi identificat un amplasament, neexistând case sau pomi, culorile diferite ale parcelelor de pe ortofotoplan nu reflectau proprietăţi, ci doar culturi diferite, o proprietate putând avea în anul 2009 şi două sau trei culturi diferite, iar în 2012 doar una sau două proprietăţi învecinate putând avea aceeaşi cultură, ceea ce genera pe ortofotoplan o singura culoare – şi mai puţin în plan subiectiv – fermierul nu era familiarizat cu hărţile tip ortofotoplan, în anul 2012 unii fermieri vizualizând pentru prima data o fotografie a terenului de sus.

În aceste condiţii şi văzând că planurile digitizate pe care se efectuează identificarea iniţială a parcelelor (puse la dispoziţie chiar de către pârâtă) nu permit o identificare precisă, Curtea de apel constată că sunt incidente dispoziţiile art. 73 pct.1 din Regulamentul CE nr. 1122/2009 potrivit cărora reducerile şi excluderile prevăzute la capitolele I şi II nu se aplică în cazul în care agricultorul poate demonstra prin orice alt mijloc că nu este vinovat.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 953/04.12.2015 a Tribunalului Covasna – Secţia civilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul P.V. împotriva pârâtei Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean C. şi, în consecinţă, a fost anulată decizia nr. 2616/17.04.2013 emisă de pârâtă de respingere a plângerii prealabile formulate de reclamant, a fost anulată parţial decizia nr. 2538250/04.12.2012 de acordare a plăţilor în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă - Campania 2012 cu aplicarea unor reduceri/sancţiuni emisă de pârâtă în sensul celor de mai jos:

•înlătură sancţiunea aplicată în valoare de 1.781,19 lei datorită supra declarării aferentă schemei de plata unică pe suprafaţă (SAPS) şi exonerează reclamantul de  plata acestei sume;

•înlătură sancţiunea aplicată în valoare de 521 lei datorită supra declarării aferentă schemei de plata naţională directă complementară decuplată de producţie - culturi în teren arabil (PNDC1)şi exonerează reclamantul de  plata acestei sume;

•înlătură sancţiunea aplicată în valoare de 1.517,31 lei datorită supra declarării aferentă schemei „Plăţi compensatorii pentru zona montană defavorizată” (ZMD) şi exonerează reclamantul de  plata acestei sume;

Totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 1720,3  lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean C. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea acţiunii promovate de către reclamantul P.V., cu cheltuieli de judecată.

În motivare, o primă critică a recurentei a fost aceea că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, recurenta a arătat că art. 5b din Regulamentul nr. 885/2006 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 în ceea ce priveşte autorizarea agenţiilor de plăţi şi a altor entităţi, precum şi lichidarea conturilor FEGA şi FEADAR prevede că „fără a aduce atingere niciunei măsuri executorii prevăzute de legislaţia naţională, statele membre reţin orice sumă încă datorată de către un beneficiar, care a fost stabilită în conformitate cu legislaţia naţională, din orice plată viitoare care urmează să fie efectuată de către agenţia de plăţi responsabilă cu recuperarea creanţei de la  respectivul beneficiar.”

Recurenta a mai susţinut că, deşi prin întâmpinare a indicat instanţei de fond mecanismul potrivit căruia se acordă plăţi directe, condiţiile de acordare, schemele de sprijin pentru care a aplicat fermierul în campania 2012 şi modul în care au fost efectuate verificările plăţilor, prima instanţă a ignorat dispoziţiile art. 2, 6 şi 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

Recurenta a mai susţinut că, în cererea de plată, intimatul reclamant a declarat că datele înscrise în formularul de cerere de plată sunt „reale, corecte, complete şi perfect valabile”, acesta fiind de acord ca aceste date să fie introduse în baza de date IACS (Sistemul Integral de Administrare şi Control) şi procesate în vederea acordării plăţilor. De asemenea, recurenta a arătat că fermierul avea obligaţia de a realiza o corectă identificare a parcelelor declarate şi să respecte bunele condiţii agricole şi de mediu pe toată suprafaţa agricolă a exploataţiei, astfel că eroarea de identificare aparţine, în mod exclusiv, intimatului, care avea obligaţia de a localiza parcelele pe care declară că le utilizează şi pentru care solicită sprijin financiar.

Recurenta a mai arătat că, în România, ultima actualizare a cadastrului general a fost efectuată în anul 1968, astfel că, în lipsa unui  cadastru sistematic, instituţiile cu atribuţii în domeniu (ANCPI şi MADR) au hotărât întocmirea de ortofotoplanurile să reprezinte suportul pentru LPIS-GIS, iar parcela de referinţă din cadrul acestuia să fie blocul fizic.

În urma controlului prin teledetecţie efectuat în conformitate cu prevederile art. 33-35 din Regulamentul (CE) nr. 1122/2009, recurenta a arătat că au fost găsite suprafeţe mai mici decât cele declarate iniţial în cerere, existând diferenţe şi între suprafaţa şi/sau cultura declarate faţă de parcelele digitizate de intimat, astfel: parcela 1a declarată, identificată şi digitizată cu suprafaţa de 2,00 ha, nu are în realitate decât 0,92 ha; parcela 8a declarată, identificată şi digitizată cu suprafaţa de 0,80 ha, s-a confirmat suprafaţa de 0,54 ha; parcela 10a declarată, identificată şi digitizată cu suprafaţa de 0,30 ha, este în fapt neeligibilă, cu o suprafaţă confirmată de 0,00 ha, rezultând astfel diferenţe procentuale între suprafaţa solicitată în cerere şi cea determinată la controlul prin teledetecţie de 15,19% pentru SAPS şi PNDC, respectiv de 18,00% pentru LFA.

În urma acestui control, recurenta a arătat că fermierul a solicitat efectuarea unui control pe teren, acesta având acelaşi rezultat, astfel că, în baza art. 58 din Regulamentul (CE) nr. 1122/2009 şi al art. 16 alin. 5 din Regulamentul CE nr. 65/2011 fermierul a fost sancţionat cu dublul diferenţei dintre suprafaţa determinată şi cea declarată, prin actele administrative emise şi contestate în cauză.

O altă critică a recurentei o reprezintă faptul că prima instanţă a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 73 din Regulamentul CE nr. 1122/2009 fără să ţină cont de dispoziţiile alin. 1 pct. 2 şi alin. 2 din acelaşi articol, conform cărora „reducerile şi excluderile de la capitolul I şi II nu se aplică în ceea ce priveşte părţile din cererea de ajutor despre care agricultorul a semnalat în scris autorităţii competente că sunt incorecte sau că au devenit incorecte după depunerea cererii, cu condiţia ca agricultorul să nu fi fost informat cu privire la intenţia autorităţii competente de a  efectua un control la faţa locului şi să nu fi fost informat de către autoritatea competentă în legătură cu neregulile constate în cererea sa”, iar „(2) Pe baza informaţiilor furnizate de agricultor menţionate în primul paragraf, cererea de ajutor este rectificată astfel încât să reflecte situaţia reală”.

Recurenta a arătat că eroarea de identificare aparţine în mod exclusiv intimatului, deoarece acesta are obligaţia de a localiza parcelele agricole pe care le utilizează şi pentru care solicită sprijin financiar, astfel că întreaga argumentaţie juridică a instanţei de fond este eronată.

Recurenta a mai criticat aplicarea greşită, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 12 din Regulamentul CE nr. 1122/2009, din interpretarea căruia rezultă că digitizarea parcelelor este responsabilitatea fermierului, prin această operaţiune identificându-se terenul agricol pentru care se solicită sprijin, procedurile de control aplicându-se parcelelor agricole digitizate. În plus, s-a mai arătat că intimatul reclamant a fost de acord cu rezultatul raportului de control, expertiza tehnică judiciară reţinând că parcelele 1a şi 8 a au fost digitizate grafic pe un alt amplasament decât cel cultivat de fermier, amplasament diferit şi de locaţia cadastrală a acestor terenuri.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatul P.V., a formulat întâmpinare în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 23-24), prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul a arătat că în anul 2012 a cultivat o suprafaţă de 12,44 ha teren arabil, pentru care a depus la pârâtă o cerere de acordare a plăţilor în cadrul schemelor de sprijin. După controlul efectuat asupra cererii, prin decizia nr. 2538250/04.12.2012 au fost aplicate mai multe sancţiuni pentru supradeclarare, actele de control stabilind, eronat, în opinia sa, că a cultivat numai 10,8 ha şi nu 12,44 ha cum a cultivat în realitate. Eroarea de fapt are la bază, în opinia sa, faptul că verificarea situaţiei prin sistemul de teledetecţie nu a fost urmată de o verificare la faţa locului.

Intimatul consideră că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale, respectiv art. 73 pct. I din Regulamentul CE nr. 1122/2009.

Recurenta pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean C.  a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 41-48) prin care a reiterat argumentele expuse pe larg în cererea de recurs.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean C., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Curtea constată că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 125/2006, precum şi cele ale Regulamentului CE nr. 1122/2009.

Din interpretarea prevederilor art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitantul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, între care şi aceea de a înscrie date reale, complete şi valabile în formularul de cerere de plată (lit. c), să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea (lit. f) precum şi să marcheze limitele parcelei utilizate (lit. i).

Art. 12 din Regulamentul nr. 1122/2009 stabileşte că digitizarea parcelelor este responsabilitatea fermierului, prin această operaţiune identificându-se terenul agricol pentru care se solicită sprijin, procedurile de control aplicându-se parcelelor agricole digitizate.

Art. 34 alin. 1 din Regulamentul nr. 1122/2009 prevede că determinarea suprafeţelor parcelelor se efectuează prin orice mijloc care garantează exactitatea măsurătorilor cel puţin echivalentă cu cea impusă de standardul tehnic aplicabil, elaborat la nivel comunitar.

Din interpretarea coroborată a acestor norme, Curtea reţine că, în corelare cu obligaţiile reclamantului de a declara date reale, complete şi valabile în formularul de cerere de plată, există şi obligaţia pârâtei Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură de a-i pune la dispoziţie solicitantului un sistem performant de identificare a parcelelor de teren pentru care se solicită ajutorul.

Curtea constată că, prima instanţă a făcut, legal, aplicarea dispoziţiilor art. 73 pct.1 din Regulamentul CE nr. 1122/2009, potrivit cărora reducerile şi excluderile prevăzute la capitolele I şi II nu se aplică în cazul în care agricultorul a prezentat date faptice corecte sau atunci când poate demonstra prin orice alt mijloc că nu este vinovat.

În speţă, din actele dosarului, Curtea de apel reţine că la depunerea cererii, 14.05.2012, reclamantul a identificat un număr de 13 parcele, în suprafaţă totală utilizată de 12,44 ha (fila 53 vol. I dosar tribunal), cu ajutorul programului IPA-Online, ocazie cu care a declarat atât suprafaţa de teren, cât şi cultura şi localizarea acesteia. La momentul identificării, reprezentanţii APIA nu au sesizat nicio problemă în legătură cu localizarea parcelelor.

Ulterior depunerii cererii, pârâta a realizat un control prin teledetecţie, la data de 03.10.2012, ocazie cu care s-a constatat că există diferenţe de suprafaţă şi cultură faţă de parcelele digitizate de reclamant (fila 54 vol. I dosar tribunal). Ulterior, recurenta pârâtă a efectuat un control neanunţat la faţa locului, ocazie cu care reprezentanţii pârâtei au constatat că parcela 1a declarată, identificată şi digitizată cu suprafaţa de 2,00 ha, nu are în realitate decât 0,92 ha; parcela 8a declarată, identificată şi digitizată cu suprafaţa de 0,80 ha, s-a confirmat suprafaţa de 0,54 ha; parcela 10a declarată, identificată şi digitizată cu suprafaţa de 0,30 ha, este în fapt neeligibilă, cu o suprafaţă confirmată de 0,00 ha, rezultând astfel diferenţe procentuale între suprafaţa solicitată în cerere şi cea determinată la control.

În faţa primei instanţe a fost administrată proba testimonială şi proba cu expertiza tehnică specialitatea topografie, concluziile acesteia fiind legal valorificate de către prima instanţă.

Astfel, din probele administrate, Curtea de apel constată că, în cauză, în mod legal a reţinut prima instanţă că, deşi reclamantul a declarat eronat locaţia parcelelor 1a şi 8a pe care le-a utilizat în campania 2012, acesta a demonstrat că nu este vinovat de comiterea acestor erori, astfel cum prevede Regulamentul CE.

Cauzele acestei erori au fost identificate de către expert, în principal, în plan obiectiv – în campania din 2012 au fost folosite ortofotoplanuri ale zborurilor din anul 2009, faptul că în câmp deschis sunt foarte puţine elemente de reper după care să poată fi identificat un amplasament, neexistând case sau pomi, culorile diferite ale parcelelor de pe ortofotoplan nu reflectau proprietăţi, ci doar culturi diferite, o proprietate putând avea în anul 2009 şi două sau trei culturi diferite, iar în 2012 doar una sau două proprietăţi învecinate putând avea aceeaşi cultură, ceea ce genera pe ortofotoplan o singură culoare – şi mai puţin în plan subiectiv – fermierul nu era familiarizat cu hărţile tip ortofotoplan, în anul 2012 unii fermieri vizualizând pentru prima dată o fotografie a terenului de sus.

Prin urmare, reţinând aceste aspecte şi în condiţiile în care planurile digitizate pe care se efectuează identificarea iniţială a parcelelor (puse la dispoziţie chiar de către pârâtă) nu permit o identificare precisă, Curtea de apel constată că sunt incidente dispoziţiile art. 73 pct.1 din Regulamentul CE nr. 1122/2009, arătate anterior, potrivit cărora reducerile şi excluderile prevăzute la capitolele I şi II nu se aplică în cazul în care agricultorul poate demonstra prin orice alt mijloc că nu este vinovat.

Raţiunea aplicării acestor sancţiuni este evitarea unor plăţi necuvenite în sensul de a nu se plăti bani pentru o cultură inexistentă sau cultivată pe o suprafaţă mai mică, ceea ce nu este cazul în speţă deoarece culturile de grâu şi cartofi au existat în realitate pe suprafaţa declarată de reclamant.

Curtea reţine că aplicarea unei sancţiuni pentru eroarea de localizare a parcelei (eroare imputabilă pârâtei) încalcă principiul proporţionalităţii, principiu ce guvernează actul normativ mai sus menţionat.

În ceea ce priveşte parcela 10a, Curtea constată că suprafaţa acesteia, raportată la suprafaţa totală ce a făcut obiectul cererii de plată în anul 2012 reprezintă 2,47%, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 58 din Regulamentul nr. 1122/2009, care instituie sancţiuni numai dacă diferenţa dintre suprafaţa declarată şi cea constatată este mai mare de 3%.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va  respinge recursul declarat de recurenta pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean C. împotriva sentinţei civile nr. 953/04.12.2015 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă pe care o menţine.

Domenii speta

Spete similare