Actiune in realizare dublată de o actiune în constatare declaratorie. Dobândirea dreptului de proprietate asupra edificiului bisericesc prin traditiune.

Din perspectiva scopului urmărit prin acest demers, acţiunea intimatei reclamante nu a îmbrăcat doar forma simplei acţiuni în constatare, pentru că nu a urmărit doar recunoaşterea pe cale judecătorească a existenţei atributelor dreptului de proprietate în patrimoniul său, ci a reprezentat o veritabilă acţiune în realizare dublată de o acţiune în constatare declaratorie, atât prin invocarea şi opunerea dreptului faţă de entitatea pârâtă, cât şi prin cererea de a fi repus pe deplin în exerciţiul dreptului pretins.

Un anumit cult religios nu-şi poate apropria orice bun în considerarea prevederilor propriului statut, încălcând ordinea juridică a statului, doar pentru că printr-un act normativ a obţinut calitatea de cult recunoscut de stat.

Potrivit art. 27 alin. 1 ?i alin. 2 din Legea nr. 489/2006, nu legea este cea care – spre deosebire de domeniul proprietăţii publice – intervine în acest domeniu aparte al proprietăţii private şi decide care sunt bunurile sacre ale diferitelor culte religioase recunoscute; în măsura în care sunt dobândite cu titlu, bunurile pot fi gestionate ori valorificate în condiţiile statutare; statul doar a stabilit (pentru evitarea conflictelor particulare în legătură cu aceste bunuri, mobile sau imobile, sacre ori supuse dreptului comun) că în măsura în care ele au intrat legal în patrimoniul unui cult, nu mai pot face obiectul revendicării ulterioare - art. 31 alin. 1 din Legea nr. 489/2006.

În speţă, modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra edificiului Bisericii [...] a fost acela al tradiţiunii consacrate prin art. 644 cod civil 1865. Deşi puţin uzitată în practica juridică în privinţa dobândirii dreptului de proprietate, această instituţie de drept civil îşi găseşte transpunerea în litigiu, prin elementele care o configurează; ea marchează, în cele mai multe cazuri, modalitatea prin care un lăcaş de cult (edificat prin efortul comunităţii locale ori al unei alte persoane juridice de drept privat) este ulterior afectat patrimoniului cultului căruia i-a fost destinat.

Dobândirea prin tradiţiune a unui bun destinat cultului religios şi care prin dispoziţiile statutare devine sacru, insesizabil şi imprescriptibil, scos de sub regimul normal al revendicării şi al transmisiunii patrimoniale, nu este singura modalitate de constituire a patrimoniului unui cult. Donaţia prin act autentic, darul manual, vânzarea sau cesiunea dreptului în beneficiul cultului, clauza testamentară etc. sunt tot atâtea modalităţi licite de dobândire a bunurilor mobile şi imobile de către cultele religioase, ele intrând în sfera de aplicare a art. 27 şi urm. din Legea 489/2006.

Art. 44 din Decretul nr. 233/1949

Art. 644 si 645 Cod civil 1865

Art. 27 alin. 1 ?i 2, art. 31 alin. 1  din Legea nr. 489/2006

Art. 22 alin. 4 şi 6 Cod proc. civilă 2013

I. Soluţia supusă controlului judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 335/18.02.2015 a Tribunalului Constanţa a fost admisă acţiunea reclamantei PAROHIA [...], cu sediul procesual ales în Constanţa, [...], formulată în contradictoriu cu pârâta [...], cu sediul în Constanţa, [...] – Biserica [...], judeţul Constanţa.

 S-a constatat că reclamanta Parohia „[...]” este titulara dreptului de proprietate asupra Bisericii [...], situate în mun. Constanţa, [...], jud. Constanţa, număr cadastral electronic [...], imobil intabulat în Cartea Funciară [...] Constanţa şi „Oficiului parohial” anexă a bisericii, situat la aceeaşi adresă, identificat cu numărul cadastral [...], imobil intabulat în Cartea funciară nr.[...] Constanţa.

Pârâta a fost obligată să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, aceste imobile.

II. Considerentele căii de atac.

Împotriva acestei hotărâri, ca şi împotriva încheierii din 29.10.2014, a formulat apel, în termen legal, pârâta Asociaţia ,,[...]’’, care a susţinut că:

1.  Reclamanta Parohia ,,[...]’’ nu are capacitate procesuală de folosinţă, refuzând la interogatoriu să precizeze care îi sunt actele constitutive şi care îi conferă personalitate juridică.

Înfiinţarea acestei entităţi, în măsura în care a fost realizată sub imperiul Statutului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române nr. 4593/1949, aprobat conform Decretului nr. 233/1949 (în vigoare până la 21.01.2008), presupunea existenţa unei cereri de înfiinţare a acestei parohii, depuse de cel puţin 500 de familii din oraş şi care să fi fost aprobată de Adunarea Eparhială, avizată de protopop (art. 41, 44, 46 din Statut).

 Dacă înfiinţarea acestei entităţi a avut loc sub reglementarea dată de noul Statut BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008 (intrat în vigoare începând cu 22.01.2008), reclamanta urma a proba existenţa unei cereri a comunităţii de creştini ortodocşi, situate pe o anumită arie teritorială, de aprobare a constituirii parohiei, împreună cu actul de aprobare emis de către Consiliul eparhial, cu dovada comunicării înfiinţării ei către ministerul de resort şi a atribuirii codurilor de înregistrare fiscală (art. 41, 42, 43, 44, 48 alin. 1-3).

S-a arătat, sub acest aspect, de către apelanta pârâtă, că parohia reclamantă nu a luat fiinţă în condiţiile legii, indiferent de actul normativ mai sus menţionat, pentru că acesteia nu îi corespunde o anumită comunitate de clerici şi mireni ortodocşi, locuind pe o arie determinată, care are obligaţia de a susţine prin mijloace proprii parohia; nu există un preot paroh obligat a locui în parohie, într-o locuinţă parohială, închiriată ori construită din fondurile parohiei.

Apelanta a mai arătat că desemnarea unui ,,preot paroh’’ după edificarea lăcaşului de cult de către asociaţia pârâtă nu poate primi semnificaţia înfiinţării ,,parohiei’’ ca entitate cu personalitate juridică (în condiţiile actelor normative menţionate).

2.Instanţa de fond a dat o calificare inexactă cererilor deduse judecăţii, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. 4 şi 6 cod proc. civilă 2013, acordând în final mai mult decât s-a cerut.

S-a arătat, astfel, că prin cererea sa iniţială, reclamanta Parohia a solicitat să se constate, prin hotărâre judecătorească, faptul că a dobândit, la 01.08.2010, un drept de proprietate asupra celor două imobile (… şi Oficiul parohial), cu consecinţa anulării titlului Asociaţiei pârâte. Ulterior, prin cererea adiţională depusă conform art. 204 cod proc. civilă, reclamanta a solicitat obligarea asociaţiei pârâte să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie aceste două imobile, constatându-se că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul legii, la 01.08.2010 (pentru edificiul de cult) şi, respectiv, la 13.10.2011 (pentru anexa ,,oficiu parohial’’), când a încetat pretinsul drept de proprietate al entităţii pârâte – titlul parohiei reclamante fiind mai bine caracterizat.

În final, reclamanta a solicitat tribunalului să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile ex lege, iar hotărârea judecătorească să se constituie ca titlu de proprietate în favoarea parohiei.

Deşi, după clarificările solicitate, reclamanta a susţinut că a promovat o acţiune în revendicare deopotrivă cu una care vizează constatarea existenţei dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, instanţa de fond s-a pronunţat în sensul că a constatat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor şi a obligat asociaţia pârâtă să le lase în deplină proprietate şi posesie în favoarea parohiei.

Apelanta a arătat că de esenţa acţiunii în revendicare este compararea de titluri, neputându-se în acelaşi timp constata şi existenţa dreptului de proprietate  - pentru că în acest mod se contravine însăşi raţiunii promovării unei acţiuni în realizarea dreptului. În acest mod, apreciază apelanta, constatând prin dispozitivul hotărârii că reclamanta este titulara dreptului de proprietate, tribunalul s-a pronunţat ultra petita; invocându-se dobândirea dreptului de proprietate ex lege, parohia nu putea solicita instanţei să constate, în cadrul acţiunii în revendicare, că este titulara acestui drept, ci ar fi trebuit să sesizeze instanţa în prealabil (sau chiar concomitent cu acţiunea în realizare) cu o cerere în constituirea dreptului. Doar în acest fel s-ar fi putut analiza susţinerile legate de această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, hotărârea pronunţată având caracter constitutiv de drept şi având efectul titlului reclamantei – care ulterior putea face obiectul comparării de titluri în cadrul acţiunii în revendicare.

Distincţia este clară, arată apelanta, pentru că în măsura în care reclamanta nu ar fi exhibat un titlu în acţiunea în revendicare, dar a cerut în acelaşi timp să i se constate judecătoreşte dreptul de proprietate, instanţa ar fi trebuit să respingă ca inadmisibilă acţiunea în constatare şi ca nefondată cea în comparare de titluri. S-a apreciat că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acestui demers, conform încheierii din 29.10.2014, pe considerentul că tribunalul nu a fost învestit cu o acţiune în constatare (cerere care însă se regăseşte dezlegată în dispozitivul hotărârii pronunţate în primă instanţă).

Apelanta a solicitat, din această perspectivă, anularea sentinţei şi rejudecarea cauzei cu evocarea fondului.

3.Instanţa de fond a stabilit eronat existenţa unui drept de proprietate al parohiei reclamante asupra acestor imobile, soluţia fiind dispusă într-o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale.

Astfel, susţine apelanta, art. 8 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi art. 29 alin. 3 din Constituţie consacră principiul libertăţii de organizare şi de funcţionare a cultelor religioase, permiţând adoptarea în cadrul acestora de statute proprii, fără însă ca prin asemenea acte de organizare şi funcţionare să se încalce prevederile legii fundamentale ori cele ale Codului civil referitoare la regimul dobândirii dreptului de proprietate.

S-a solicitat să se înlăture argumentele primei instanţe, în sensul că prin adoptarea H.G. nr. 53/2008 privind Statutul BOR s-a recunoscut şi un regim juridic aparte de dobândire a dreptului de proprietate, derogatoriu de la dreptul comun. A fost făcută trimiterea la art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 privitoare la modul de aplicare a reglementărilor noului Cod civil, fiind deopotrivă criticată greşita interpretare în primă instanţă a dispoziţiilor art. 557 Cod civil (care deşi stabileşte la lit. c că dreptul de proprietate poate fi dobândit şi prin alte moduri reglementate de lege, el nu putea fi interpretat în sensul că o atare ,,modalitate’’ a fost consacrată prin H.G. nr. 53/2008 - act administrativ cu caracter normativ şi care nu produce efectele unei legi organice).

S-a susţinut, totodată, că în interpretarea corectă a art. 557 alin. 2 Cod civil, pentru ca dreptul de proprietate să poată fi dobândit în temeiul unei hotărâri de guvern (aşadar, prin efectul unui act administrativ), este necesară consacrarea legislativă a unei atari ipoteze, printr-o lege organică (dată fiind importanţa dreptului real ocrotit), întrucât numai în acest mod s-ar putea asigura verificarea conformităţii actului administrativ cu legea şi, prin aceasta, cu însăşi Constituţia. Cum nu există lege organică (Legea nr. 489/2006 neavând această natură), judecătorul fondului nu putea stabili că parohia reclamantă a dobândit dreptul de proprietate în puterea acestei legi şi în conformitate cu hotărârea de guvern menţionată.

Apelanta a solicitat instanţei de apel să aibă în vedere interpretarea stricto sensu a dispoziţiilor art. 557 alin. 3 din NCC cât priveşte trimiterea la ,,lege’’, dar şi că legea nu reprezintă în sine un mod de dobândire a proprietăţii, ci că ea doar poate reglementa un mod de dobândire a dreptului real. Astfel fiind, Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008 (act administrativ cu caracter normativ) ar fi putut reglementa vreun mod de dobândire a proprietăţii doar dacă s-ar fi statuat expres astfel printr-o lege organică, în condiţiile art. 557 alin. 2 Cod civil, statutul menţionat neputând fi, la rândul său, decât un document adoptat de Sinodul Bisericii în legătură cu activitatea proprie cultului religios, purtând efectul unei reglementări interne ecleziastice  (care nu echivalează însă cu legea).

S-a solicitat, în acelaşi context, să se constate că actul normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea internă a Bisericii Ortodoxe Române nu putea produce efecte în patrimoniul asociaţiei pârâte, care nu este laic subordonată structurilor BOR, ci se constituie ca o persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ sau patrimonial, apolitică, creată şi organizată de particulari, în condiţiile Legii nr. 21/1924 (în prezent O.G. nr. 26/2000). Că din acest punct de vedere, susţinerea instanţei de fond, în sensul că de la momentul publicării hotărârii de guvern ea are putere de lege, iar asociaţia pârâtă are obligaţia să o respecte, nu este întemeiată, pentru că în cauză nu se punea problema respectării de principiu a ordinii de drept, ci aceea a efectelor pe care acest act normativ le putea sau nu produce asupra patrimoniului unui subiect de drept căruia nu îi este adresat.

Biserica în stil maramureşean a fost edificată în temeiul Autorizaţiei de construire nr. 697/19.07.1997 şi al Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 985/22.09.2006, într-o perioadă în care organizarea şi funcţionarea BOR nu era reglementată prin Statutul aprobat conform H.G. nr. 53/2008, ci prin Statutul aprobat conform Decretului nr. 233/1949 – care nu reglementa ,,sfinţirea’’ ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate. Acest din urmă act normativ dispune expres că ,,averea fundaţiunilor şi asociaţiunilor, care au personalitate juridică, este proprietatea acestora şi se administrează de Biserică în limita şi în condiţiunile actelor constitutive şi conform dispoziţiunilor acestui statut’’ (art. 170 alin. 1).

Dacă s-ar admite că prin H.G. nr. 53/2008 s-a reglementat ,,sfinţirea’’ ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, nu s-ar putea în speţă regăsi efectele sale asupra modalităţii de dobândire a dreptului de proprietate cu caracter retroactiv, în sensul că s-ar putea aplica şi imobilelor edificate anterior intrării sale în vigoare.

Apelanta a criticat interpretarea dată în primă instanţă, cu privire la modalitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra Bisericii [...] de către parohia reclamantă, dispoziţiilor art. 170, art. 178 şi art. 181 din Statutul aprobat prin H.G. nr. 53/2008. S-a arătat că tribunalul a constatat că lăcaşul de cult este destinat cultului religios şi că prin sfinţirea lui a dobândit caracterul de bun sacru, inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, caracter în virtutea căruia ,,nu este permis nici unei persoane fizice sau juridice, cu excepţia persoanei juridice corespunzătoare din ierarhia bisericească, să deţină vreun drept de proprietate asupra unui astfel de imobil, independent de provenienţa fondurilor băneşti’’, ,,persoanele fizice sau juridice care au contribuit la edificarea lăcaşului de cult neputând avea decât calitatea de ctitori, iar nu de proprietari/coproprietari’’.

Apelanta a arătat că interpretarea corectă dată textului art. 170 alin. 1-11 din Statutul aprobat prin H.G. nr. 53/2008  confirmă faptul că nu toate lăcaşurile de cult sunt considerate a fi bunuri sacre, ci doar cele care fac parte din patrimoniul bisericesc; mai mult, în raport de dispoziţiile art. 27 alin. 2 din Legea nr. 489/2006, nici bunurile sacre din acest patrimoniu nu sunt toate imprescriptibile şi insesizabile, ci doar cele dobândite cu titlu.

Prin urmare, susţine apelanta, instanţa de fond nu putea stabili că biserica [...] edificată în baza autorizaţiei de construire emise la 19.07.1994 constituia o ,,biserică parohială’’, care prin ,,sfinţirea’’ operată în luna august 2010 ar fi intrat de drept în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române (sfinţirea neavând decât semnificaţia trecerii lăcaşului de cult în patrimoniul spiritual, iar nu în sens laic, în patrimoniul juridic al cultului, privit ca universalitate a drepturilor şi obligaţiilor în legătură cu bunurile deţinute).

S-a solicitat să se constate că, de altfel, nu există nici o prevedere care să interzică deţinerea, de către o persoană juridică de drept privat, a unei construcţii având destinaţia de lăcaş de cult.

În referire la cel de-al doilea bun revendicat – Oficiul parohial identificat cu nr. cadastral [...], intabulat în cartea funciară [...] Constanţa – apelanta a arătat că în mod greşit s-a reţinut de către judecătorul fondului că acesta ar avea caracter de bun accesoriu edificiului lăcaşului de cult, aplicându-i automat regimul juridic al celui din urmă (cu toate că în acest caz nu s-a procedat la sfinţirea clădirii). S-a făcut trimitere la definiţia dată prin art. 546 alin 1 NCC bunului accesoriu şi s-a arătat că din acest punct de vedere, clădirea ,,Oficiului parohial’’ este una distinctă de cea a Bisericii [...], având o existenţă proprie şi nefiind afectat ,,întrebuinţării economice’’ a bisericii, ci activităţilor cu caracter administrativ ale asociaţiei, activităţilor de întrajutorare, fără scop lucrativ, derulate de pârâtă pentru copiii cu dizabilităţi.

4.Criticile apelantei au vizat, în egală măsură, argumentele instanţei de fond cu privire la inexistenţa vreunui titlu al Asociaţiei ,,[...]’’ asupra construcţiilor revendicate şi la irelevanţa intabulării dreptului său de proprietate. S-a făcut referire la existenţa autorizaţiei de construire şi la procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, pentru ambele imobile şi s-a susţinut că instanţa nu putea ignora efectele juridice create de aceste înscrisuri (constitutive de drepturi), anume, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului astfel construit în patrimoniul beneficiarului lor – art. 36 alin. 1 din Legea nr. 7/1996.

S-a arătat că pârâta nu a înţeles să se prevaleze de caracterul constitutiv de drepturi al intabulării, ci de efectele juridice ale înscrisurilor menţionate şi care, necontestate sub aspectul legalităţii, au stat la baza intabulării, fiind opozabile faţă de terţi; de altfel, legalitatea înscrierii în cartea funciară a dreptului în favoarea asociaţiei pârâte a fost supus verificării instanţelor judecătoreşti.

5. Criticile apelantei s-au referit şi la modul în care tribunalul a dezlegat acţiunea în revendicare imobiliară, pe considerentele mai sus expuse, referitoare la inexistenţa vreunui drept constatat anterior în favoarea reclamantei, cât şi pentru faptul că doar una dintre părţi (în speţă, asociaţia pârâtă) prezintă titluri în procedura comparării lor. S-a mai apreciat că dacă nu se acorda valenţa de titlu de proprietate autorizaţiilor de construire şi proceselor-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, instanţa de fond urma să evalueze natura posesiei exercitate asupra imobilelor revendicate şi să dea prevalenţă, pentru imobilul oficiu parohial, prezumţiei relative de proprietate de care se bucură pârâtul posesor – acţiunea în revendicare faţă de acest bun imobil urmând a fi respinsă.

Apelanta a arătat că la data promovării căii de atac, imobilul Biserică [...] în stil maramureşean nu se mai află în posesia asociaţiei pârâte, urmare rezoluţiei date la 13.03.2013 în dosarul penal nr. 4464/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa şi în cadrul căruia asociaţia a fost evacuată în fapt din acest imobil. Această rezoluţie nu a fost comunicată Asociaţiei ,,[...]’’, neavând de altfel calitate de parte în procesul penal; prin acest act s-a permis reprezentanţilor Arhiepiscopiei Tomisului să pătrundă în incinta lăcaşului de cult, pentru îndeplinirea activităţilor liturgice.

În raport de toate aceste considerente, apelata pârâtă a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca nefondată.

III. Întâmpinarea intimatei reclamante. Răspunsul la excepţiile şi apărările evocate.

Parohia ,,[...]’’ a arătat că prin invocarea în apel a lipsei capacităţii sale de folosinţă se încalcă prevederile art. 478 cod proc. civilă, fiind formulate direct în apel apărări noi, în condiţiile în care prin răspunsul la interogatoriu s-a făcut trimitere la actele constitutive ale acestei entităţi.

Intimata reclamantă a dezvoltat aspectele referitoare la modalitatea sa de constituire, prin trimitere la înscrisurile depuse şi la interpretarea ce decurge din prevederile art. 44 teza 1 din Statutul BOR aprobat prin Decretul nr. 233/1949.

S-a solicitat să se înlăture criticile legate de pretinsa acordare în primă instanţă a mai mult decât s-a cerut, pentru că prin încheierea din 29.10.2014 a Tribunalului Constanţa s-a tranşat asupra chestiunii calificării acţiunii. Cererea în constatarea dreptului de proprietate al parohiei reclamante s-a constituit într-o componentă necesară acţiunii în revendicare, pentru a se asigura compararea titlurilor, nefiind promovată ca o solicitare de sine stătătoare, care nu ar fi avut, singură, sorţi de izbândă. Reclamanta a cerut astfel să se constate că a dobândit dreptul real asupra acestor imobile printr-un mod originar, iar ulterior aceste statuări să se procedeze la compararea titlurilor părţilor.

Intimata a relevat că îşi însuşeşte, ca temeinică şi conformă legii, motivaţia primei instanţe referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate; dreptul real asupra edificiului lăcaşului de cult a fost dobândit la data sfinţirii bisericii, prin Hrisovul datat 01.08.2010 semnat de reprezentanţii Arhiepiscopiei Tomisului, iar nu la data obţinerii autorizaţiei de construire. Art. 181 din statut a fost explicitat prin prevederile art. 170 alin. 2 şi prin Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti întocmit de IPS Justinian în anul 1950, care statuează faptul că un bun care este sfinţit este sacru, iar un bun sacru nu poate fi decât proprietatea exclusivă a bisericii.

Cu privire la Oficiul parohial, intimata reclamantă a solicitat să se constate că în mod corect prima instanţă i-a reţinut natura de bun accesoriu, astfel cum rezultă din schiţa cadastrală; cu această titulatură a fost înscris imobilul în autorizaţia de construire, în condiţiile în care însăşi apelanta indicase prin propriul statut de constituire că are ca obiectiv ,,construirea unui complex amplasat în imediata apropiere a bisericii, care să cuprindă cantina săracilor cu o masă gratuită zilnic, cabinet medical cu medicamente gratuite pentru cei nevoiaşi, spaţii pentru cazarea celor fără adăpost, a copiilor orfani şi a personalului de cult, spaţii destinate bibliotecii de specialitate şi săli pentru catehizarea copiilor şi tinerilor’’. S-a apreciat că din această perspectivă sunt incidente dispoziţiile art. 178 din Statutul de organizare şi funcţionare al BOR, unde se dă definiţia anexelor lăcaşului de cult (între care şi aşezămintele cu caracter social filantropic).

S-a solicitat deopotrivă să nu se reţină relevanţa, pentru acest litigiu, a soluţiilor pronunţate în plângerile Arhiepiscopiei împotriva încheierilor de carte funciară nr. [...]/17.05.2013 şi nr. [...]/17.05.2013, câtă vreme prin acele procese nu s-a judecat fondul dreptului.

Ambele părţi au depus înscrisuri odată cu apelul, respectiv cu întâmpinarea, Asociaţia apelantă depunând la 04.05.2015 răspuns la întâmpinare. A fost administrată proba testimonială, declaraţiile martorilor propuşi de ambele părţi fiind consemnate în dosar.

IV. Considerentele instanţei de apel

 Speţa de faţă ridică, prin complexitatea ei, o serie de probleme punctuale referitoare la modurile consacrate prin lege de dobândire a dreptului de proprietate, cât şi la mijloacele procesuale - puse la dispoziţia titularului dreptului - de a-l invoca şi valorifica, în raport de terţe persoane.

Abordarea lor este însă subordonată rezolvării prevalente a apărărilor cu caracter dirimant, care din perspectiva art. 245 cod proc. civilă exclud punerea în discuţie a fondului raportului litigios, pentru că vizează încălcarea unor norme de ordine publică.

O excepţie de această natură a fost evocată prin întâmpinare şi s-a referit la inadmisibilitatea formulării, în calea de atac a apelului, a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei Parohia ,,[...]’’ faţă de dispoziţiile art. 478 (alin. 2) cod proc. civilă, potrivit cu care părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

S-a susţinut, astfel, că nu mai putea fi primită această apărare, de vreme ce pârâta nu a evocat-o în faţa instanţei de fond.

Această critică urmează însă a fi înlăturată în raport de dispoziţiile art. 56 alin. 1 cod proc. civilă, care stabilesc că poate fi parte în proces orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, dar şi de cele ale alin. 3, care prevăd explicit că lipsa capacităţii procesuale de folosinţă va putea fi invocată în orice stare a procesului, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă fiind lovite de nulitate.

Prin natura ei, excepţia ridicată este una absolută, pentru că urmăreşte apărarea unei norme de ordine publică (anume, validitatea actelor procedurale efectuate şi obstrucţionarea legală a producerii lor de către entităţi lipsite de capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii), împrejurare în raport de care partea interesată o poate invoca în orice stare a procesului, iar judecătorul este dator a o verifica independent de etapa judecăţii în care se află.

Nu este, prin urmare, incident textul art. 478 alin. 2 cod proc. civilă, în condiţiile în care există reglementată excepţia de la regula consacrată prin acest text prin înseşi dispoziţiile art. 247 alin. 1 cod proc. civilă, instanţa fiind la rândul său îndrituită să verifice temeinicia excepţiilor de procedură, conform art. 248 alin. 1 cod proc. civilă, mai înainte de orice cercetare pe fond a cauzei.

În apel se va evalua aşadar această excepţie preliminară, vizând lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a parohiei reclamante, pornind de la împrejurarea că înscrisurile depuse în primă instanţă exclud aplicarea noului Statut al Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008, intrat în vigoare începând cu 22.01.2008 – această entitate reclamantă având capacitate de folosinţă şi fiind creată sub imperiul Decretului nr. 233/1949.

 Astfel, prin adresa nr. 3/22.01.1998 a Societăţii Filantropice ,,[...]’’ din Constanţa, înaintate Arhiepiscopiei Tomisului, se comunică forului eparhial finalizarea lucrărilor de construcţie pentru Biserica ,,[...]’’ şi deschiderea oficială în data de 9.11.1997, solicitându-se totodată ,,înscrierea unităţii de cult cu hramul menţionat, precum şi a bunurilor acesteia, în patrimoniul Eparhiei Tomisului, adică al Bisericii Ortodoxe Române’’, ,,fără sector, prevăzută cu posturile necesare de funcţionare în statul de personal: preot, cântăreţ, clopotar’’. Ca preot paroh a fost propus preotul [...].

Urmare acestei solicitări se întocmeşte, de către Consilierul economic al Arhiepiscopiei, referatul nr. 89/23.01.1998, în vederea obţinerii aprobării asupra acestei cereri, nota arătând că preotul paroh urmează să se ocupe şi de gestiunea bisericii (,,asemenea tuturor parohiilor din Eparhie’’), toate obiectele procurate din cadrul unităţii de cult, ca şi chitanţierele utilizate urmând a fi achiziţionate de la protoierie.

Viza olografă asupra acestei cereri este de aprobare a înscrierii în statul de unităţi parohiale a acesteia noi – Parohia ,,[...]’’ Constanţa – cu un număr de patru posturi, dintre care unul de preot, iar la 11.02.1998 se aprobă, în cadrul aceleiaşi cereri, numirea ca preot paroh începând cu 01.01.1998.

Motivaţia acestei vize se regăseşte în adresa nr. 89/16.02.1998 a Arhiepiscopiei Tomisului către Secretariatul de Stat pentru Culte, în care se arată că la 11.02.1998 a avut loc şedinţa Permanenţei Consiliului Eparhial, iar prin procesul-verbal nr. 231/1998 s-a aprobat înscrierea în statul de personal a bisericii cu hramul ,,[...]’’, municipiul Constanţa, ca unitate de sine stătătoare – fără sector – cu nr. de unitate … şi cu patru posturi admise. Adresa Arhiepiscopiei solicita forului adresant ,,să ia act de înscrierea acestei unităţi parohiale în statul de personal (…) începând cu data de 1 ianuarie 1998’’.

Prima viză depusă pe referatul Consilierului economic al Arhiepiscopiei Tomisului cuprinde menţiunea - radiată - a aprobării înfiinţării acestei parohii; termenul modificat, consemnat în continuare este ,,înscrierea’’, ceea ce denotă faptul că entitatea decidentă a admis că noţiunea de înfiinţare este concordantă cazului prevăzut de art. 44 teza 1 din Decretul nr. 233/1949 (în vigoare la acea dată), adică doar în situaţia constituirii parohiei prin voinţa unui număr de cel puţin 500 familii la oraşe şi de 400 familii la sate.

Cea de-a doua noţiune, înscrierea, a fost apreciată ca fiind conformă ipotezei de faţă, adică a cererii speciale a unei fundaţii, de constituire a unei parohii după edificarea edificiului de cult, adică în teza a doua a art. 44 din decret - ,,Numai în cazuri excepţionale şi la cererea credincioşilor, se vor putea admite parohii cu un număr mai mic de credincioşi’’.

În ambele ipoteze urma să se pronunţe Consiliul eparhial conform art. 46 din Statutul aprobat prin Decretul nr. 233/1949, ceea ce în speţă s-a realizat.

 Autoritatea statului care avea poziţia forului tutelar nu avea, prin urmare, capacitate de decizie şi de control asupra actelor organelor componente ale BOR, Secretariatului de Stat pentru Culte cerându-i-se să ia act de aceste modificări în statul de personal şi în structura autorităţilor bisericeşti.

Toate celelalte acte întocmite de către preotul [...], după această dată, sunt emise sub egida Parohiei ,,[...]’’ şi sunt semnate de acesta în calitate de paroh, ceea ce denotă constituirea, conform actului normativ în vigoare, a acestei noi entităţi.

Prin urmare, argumentele aduse de către apelanta Asociaţia ,,[...]’’ în susţinerea tezei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei reclamante vor fi înlăturate, devreme ce s-a dovedit că noua entitate a dobândit personalitate juridică potrivit art. 28 lit. d din Decretul nr. 31/1954, printr-un mod aparte stabilit prin lege (înţeleasă în sens larg), anume, prin actul organului stabilit prin statutul propriu al BOR, căreia încă prin prevederile Constituţiei din 1948 i se recunoştea natura autocefală şi independenţa în organizare şi funcţionare (dar cu reglementare consacrată de stat iniţial prin Decretul nr. 233/1949 şi ulterior prin H.G. nr. 53/2008).

Nu era, aşadar, caz de verificare a existenţei vreunei cereri clasice de înfiinţare a parohiei, conform art. 44 teza I din Statutul aprobat prin Decretul nr. 233/1949, depuse de către un anumit număr de credincioşi, câtă vreme entitatea a fost constituită în modalitatea amintită, ca fiind ,,fără sector’’, adică fără stabilirea unei teritorialităţi definite de credincioşi şi a apartenenţei spirituale a comunităţii solicitante. Faţă de natura specifică de organizare şi de caracterul autonom al conducerii sinodale al BOR (care a stabilit prin statutul propriu ierarhiile şi competenţa autorităţilor din cuprinsul său), excepţia evocată nu se putea susţine pe considerentul inexistenţei unui act oficial de constituire a acestei entităţi – devreme ce forul bisericesc statutar nu a negat această împrejurare, ci a confirmat crearea noii parohii şi a comunicat-o, spre opozabilitate, Statului.

Actele ulterioare ale preotului desemnat au fost întocmite sub egida Parohiei [...], fiind adresate eparhiei cu această titulatură; personalitatea juridică a parohiei a fost certificată prin adeverinţele nr. …/30.03.1999 şi …/27.04.1999 ale eparhiei, în baza cărora noua entitate a fost înregistrată la Administraţia financiară, primind cod fiscal şi cont bancar, parohia având ştampilă, iar preotul paroh specimen de semnătură, ambele certificate de către Arhiepiscopia Tomisului, în vederea legitimării în faţa organelor fiscale.

În fine, Parohia ,,[...]’’ a încheiat contracte de lucrări, a primit fonduri din partea eparhiei, a completat declaraţia de impunere pentru Serviciul public de impozite şi taxe – toate aceste înscrisuri, regăsite în vol. I fond, atestând fără putinţă de tăgadă constituirea conform regulilor statutare şi, prin urmare, conform legii, a entităţii cu personalitate juridică şi care ulterior şi-a exercitat drepturile şi şi-a asumat obligaţii în nume propriu.

 În egală măsură, nu se putea pune în discuţie de către apelanta pârâtă constituirea parohiei sub prevederile statutare aprobate prin H.G. nr. 53/2008 – la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ parohia funcţionând cu deplină personalitate juridică, după cum s-a arătat în precedent.

Faţă de toate aceste considerente, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Parohiei reclamante va fi respinsă, împrejurarea desemnării unui preot paroh venind de altfel în sprijinul ideii existenţei unei parohii aprobate, iar nu a unui ,,prim preot al bisericii’, cum se susţine în apel pornindu-se de la etimologie, dar nesocotindu-se dispoziţiile art. 41 din Statutul aprobat prin Decretul din 1949.

Cu privire la modul în care intimata reclamantă PAROHIA [...] se legitimează ca titulară a dreptului pretins şi la natura demersului judiciar de constatare/ constituire ori valorificare deplină a dreptului real, Curtea va reţine următoarele:

Entitatea reclamantă a iniţiat acţiunea în realizarea dreptului împotriva asociaţiei pârâte, cu privire la cele două imobile (biserica [...] şi oficiul parohial), fără a prezenta la dosar un titlu constatator al proprietăţii şi care să certifice calitatea sa de titular al dreptului real.

S-a pretins, încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată, că reclamanta a obţinut, la data de 1 august 2010, dreptul de proprietate asupra  imobilelor menţionate, cerând deopotrivă înlăturarea pretinsului titlu pe care i l-ar fi putut opune asociaţia pârâtă în legătură cu aceste bunuri. Pârâta nu a exhibat un titlu propriu, ci a cerut reclamantei – în aplicarea principiului disponibilităţii – să-l numească şi să precizeze temeiurile nulităţii lui (apărările asociaţiei pârâte susţinând deopotrivă inadmisibilitatea simplei acţiuni în constatare, lipsite de efectele celei în realizare).

În aceste condiţii reclamanta a depus, la 01.09.2014, o explicitare a demersului său procesual, arătând că a înţeles să apeleze la o comparare de titluri pe calea acţiunii în revendicare, legitimarea sa ca titular rezultând din lege (,,constatându-se că subscrisa am devenit proprietara acestor bunuri în temeiul legii la data de 01.08.2010, respectiv la data de 13.10.2011, când a încetat pretinsul drept de proprietate al asociaţiei, titlul nostru de proprietate fiind mai bine caracterizat’’).

Privită din perspectiva scopului urmărit prin acest demers, acţiunea intimatei reclamante nu a îmbrăcat aşadar doar forma simplei acţiuni în constatare, pentru că nu a urmărit doar recunoaşterea pe cale judecătorească a existenţei atributelor dreptului de proprietate în patrimoniul său, ci a reprezentat o veritabilă acţiune în realizare dublată de o acţiune în constatare declaratorie, atât prin invocarea şi opunerea dreptului faţă de entitatea pârâtă, cât şi prin cererea de a fi repus pe deplin în exerciţiul dreptului pretins.

Neavând un instrumentum în certificarea dreptului său, intimata reclamantă a fost obligată să solicite mai întâi instanţei să-i constate dreptul, prezentând argumentele pe care s-a sprijinit teza dobândirii, la un moment dat, a dreptului real în urma săvârşirii anumitor fapte juridice cărora legea le conferea efectul constitutiv de drept.

Acesta este motivul pentru care parohia reclamantă şi-a completat/modificat (în fapt, şi-a explicat) cererea iniţială, formulând şi un petit aparte în temeiul căruia judecătorul să cerceteze şi modalitatea în care s-a dobândit sau nu dreptul de proprietate, la momentul amintit (1 august 2010 pentru clădirea bisericii, 13 oct. 2011 pentru oficiul parohial), pentru ca ulterior acestei statuări să fie posibilă evaluarea pretinselor drepturi contrare ale părţilor, pe calea comparării titlurilor.

În aceste condiţii, judecătorul fondului nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 22 alin. 4 şi 6 cod proc. civilă 2013, cum susţine apelanta, ci dimpotrivă, s-a pronunţat pe ceea ce i s-a cerut, câtă vreme Parohia nu a prezentat titluri recognitive sau constitutive de drepturi cu privire la cele două imobile, pe baza cărora să se procedeze, în revendicare, la simpla comparare a efectelor lor juridice.

Pentru a ajunge la concluzia existenţei unui drept real născut/ transmis în patrimoniul entităţii reclamante mai înainte de data sesizării instanţei, judecătorul a fost obligat să cerceteze mai întâi faptele supuse judecăţii şi legea aplicabilă, spre a deduce că Parohia este, în aplicarea legii, titulara dreptului clamat şi că Asociaţia pârâtă nu are, în raport de prevederile legii, un drept mai vechi şi opozabil reclamantei.

Cu toată dificultatea intimatei de a defini natura cererii sale în constatare, Curtea constată că ea nu putea primi calificarea uneia constitutive de drepturi – urmând a fi înlăturate în acest sens şi criticile apelantei cu privire la posibilitatea reclamantei de a promova o atare acţiune concomitent cu cea în revendicare. Acţiunea constitutivă de drepturi urmăreşte, aşa cum de altfel a arătat şi apelanta, ,,crearea’’ titlului, recunoaşterea dreptului şi producerea efectelor lui pe viitor, judecătorul cauzei fiind chemat ca, prin hotărârea pronunţată, să aplice legea la anumite acte şi fapte invocate în cuprinsul cererii. Dreptul pretins este recunoscut şi îşi va produce efectele ex nunc la data rămânerii definitive a unei asemenea hotărâri, stabilind aşadar pe viitor o situaţie juridică inexistentă la data sesizării instanţei (literatura juridică dând exemplu, într-un asemenea caz, al efectelor hotărârii de divorţ, de punere sub interdicţie, al încuviinţării adopţiei etc.).

Nu este cazul de faţă, fiindcă deşi parohia a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să i se constituie dreptul, în realitate, prin invocarea dobândirii lui la un moment anterior promovării cererii de chemare în judecată, ceea ce s-a urmărit prin prezenta acţiune a fost certificarea dreptului real şi statuarea definitivă asupra efectelor sale din momentul dobândirii bunurilor în patrimoniu - fiind de neadmis o cerere constitutivă de drept prin invocarea preexistenţei lui.

Astfel fiind, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unei cereri în constatare inadmisibile ori care depăşea cadrul sesizării sale, iar aspectele punctuale, legate de exercitarea efectivă a unora dintre atributele dreptului real în raport de cele două imobile, urmează să facă obiectul evaluării pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii. Pe cale de consecinţă, apelul formulat împotriva încheierii din 29.10.2014, prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii vizând constatarea dreptului, cât şi împotriva soluţiei de fond, vizând modalitatea de dezlegare a acestei chestiuni, se dovedeşte a fi neîntemeiat.

Statuarea asupra naturii cererii în constatare rezolvă, în funcţie de momentul la care reclamanta a pretins că a dobândit dreptul, problema următoare, a normei juridice aplicabile actului sau faptului care a condus la dobândirea dreptului de proprietate.

Art. 3 din Legea nr. 71/2011 prevede că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil (adoptat prin Legea nr. 287/2009) nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Cum asupra unităţii de cult s-a arătat că dreptul de proprietate a intervenit la 01.08.2010, odată cu sfinţirea bisericii, iar asupra clădirii definite ca ,,oficiu parohial’’, la 13.10.2011, odată cu finalizarea lucrărilor la această construcţie, rezultă că instanţa nu se poate raporta – pentru clădirea bisericii – la prevederile Noului Cod civil (aplicat de la 01.10.2011).

Or, din această perspectivă, în mod greşit s-a raportat tribunalul la dispoziţiile art. 557 Cod civil 2011 în privinţa modalităţii de dobândire a dreptului de proprietate asupra edificiului Bisericii, câtă vreme la data evocată – 1 august 2010 – erau încă incidente cele ale vechiului Cod civil 1865.

Art. 644 cod civil vechi stabilea că proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune, iar art. 645 dispunea că proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune.

Modalitatea de delimitare a celor două texte induce opţiunea legiuitorului de a trasa o graniţă între modurile originare de dobândire a dreptului şi cele derivate (din primul text).

Sintagma ,,drept de proprietate dobândit prin lege’’ priveşte situaţiile în care prin efectul legii se creează dreptul real în patrimoniul unei persoane; este cazul regimului juridic al proprietăţii publice, al exproprierii, al constituirii dreptului asupra fondului funciar etc. În aceste cazuri, chiar dacă în confimarea acestui drept se interpun acte administrative în executarea legii ori hotărâri judecătoreşti, dreptul real este dobândit în virtutea legii şi este apărat de aceasta dacă i se neagă conţinutul sau se încalcă prerogativele decurgând din calitatea de proprietar.

Instanţa de fond a arătat că intimata reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra edificiului bisericii [...] prin efectul H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 50/22.01.2008, act normativ emis în concordanţă cu dispoziţiile art. 108 alin. 2 din Constituţie, în executarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. În continuare s-a arătat că regimul juridic al edificiului menţionat intră în sfera ,,bunurilor sacre’’ la care se referă art. 178 şi 181 din Statutul BOR, astfel încât imediat după sfinţire, clădirea bisericii aparţinând acestui rit trece în proprietatea şi folosinţa unităţilor de cult din eparhie.

Instanţa de fond a conchis că acest mod aparte de dobândire a dreptului de proprietate asupra unei biserici de rit ortodox este prevăzut printr-un act cu caracter normativ, opozabil erga omnes (Statutul BOR aprobat prin H.G. nr. 53/2008), care legitimează parohia reclamantă ca titulară a dreptului de proprietate.

Această dezlegare a fost combătută în apel, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 care recunoaşte caracterul autonom al organizării şi funcţionării cultelor, în baza statutelor şi codurilor canonice proprii, dar care nu permite acestora să deroge de la prevederile Constituţiei ori ale Codului civil în general, şi cu privire la regimul juridic al dobândirii dreptului de proprietate, în particular.

Cu alte cuvinte, un anumit cult religios nu-şi poate apropria orice bun în considerarea prevederilor propriului statut, încălcând ordinea juridică a statului, doar pentru că printr-un act normativ a obţinut calitatea de cult recunoscut de stat.

Instanţa de apel subscrie acestei critici şi apreciază ca inexactă şi inconsistentă trimiterea judecătorului fondului la dobândirea dreptului de proprietate asupra edificiului bisericii, prin modul în care cultul religios se referă la patrimoniu în propriul statut, precum şi prin faptul că există o hotărâre de guvern - care a avut doar rolul recunoaşterii cultului ortodox de către statul român.

Nu acesta a constituit temeiul legal al dobândirii dreptului de proprietate asupra clădirii bisericii, şi nici legea organică (Legea nr. 489/2006 privind regimul general al cultelor), câtă vreme cea din urmă nu stabileşte explicit că lăcaşurile de rugăciune şi de serviciu confesional aparţin ope legis cultului religios.

Trebuie menţionat aici faptul că statul, în poziţia neutră afirmată potrivit art. 9 din lege, în raport de cultele recunoscute, lasă acestora libertatea de a stabili, prin statutul propriu şi potrivit dreptului canonic, care bunuri dobândite devin sacre şi care sunt supuse regimului de drept comun. Astfel, art. 27 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 (atât în forma iniţială, cât şi ulterior modificărilor şi completărilor ulterioare) dispune: ,,Cultele recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii’’. Alin. 2 al aceluiaşi text arată că: ,,Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult’’.

Prin urmare, nu legea este cea care – spre deosebire de domeniul proprietăţii publice – intervine în acest domeniu aparte al proprietăţii private şi decide care sunt bunurile sacre ale diferitelor culte religioase recunoscute; în măsura în care sunt dobândite cu titlu, bunurile pot fi gestionate ori valorificate în condiţiile statutare; statul doar a stabilit (pentru evitarea conflictelor particulare în legătură cu aceste bunuri, mobile sau imbile, sacre ori supuse dreptului comun) că în măsura în care ele au intrat legal în patrimoniul unui cult, nu mai pot face obiectul revendicării ulterioare - art. 31 alin. 1 din Legea nr. 489/2006.

În speţă, modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra edificiului Bisericii [...] a fost acela al tradiţiunii consacrate prin art. 644 cod civil 1865. Deşi puţin uzitată în practica juridică în privinţa dobândirii dreptului de proprietate, această instituţie de drept civil  îşi găseşte transpunerea în litigiu, prin elementele care o configurează; ea marchează, în cele mai multe cazuri, modalitatea prin care un lăcaş de cult (edificat prin efortul comunităţii locale ori al unei alte persoane juridice de drept privat) este ulterior afectat  patrimoniului cultului căruia i-a fost destinat.

Aşa cum relevă doctrina, tradiţiunea constituie un mod distinct de dobândire a dreptului de proprietate privată prin simplul fapt al remiterii bunului (Valeriu Stoica - ,,Drept civil. Drepturile reale principale. vol II’’ – Ed. Humanitas, pag. 228). Unii autori au făcut distincţie între remiterea materială şi cea ideală (pentru ultima ipoteză fiind dată cu titlu de exemplu remiterea cheilor unei case), însă s-a apreciat că o asemenea disociere nu este necesară faţă de izvorul acestei instituţii (regăsit în dreptul roman) şi în absenţa unei prevederi speciale a legii, în acest sens.

Doctrinar s-a arătat că tradiţiunea este un mod de transmitere derivat al dreptului de proprietate, care implică nu doar faptul remiterii bunului, ci şi o convenţie de transmisiune a proprietăţii. ,,Numai această convenţie este lămuritoare în legătură cu elementul subiectiv pe care îl va avea cel care a primit bunul: acesta poate să fie posesor, având animus sibi habendi, sau un detentor precar, având animus detinendi’’ – op. cit. pag. 228.

S-a susţinut că valoarea juridică atribuită în dreptul roman simplei predări a bunului s-a estompat, în condiţiile în care dreptul contemporan conferă convenţiei, iar nu predării efective, rolul de act juridic care transferă dreptul (Corneliu Bârsan - ,,Drept civil. Drepturile reale principale’’, Ed. All Beck, 2001, pag. 309). Cu toate acestea, atât Codul civil 1865, cât şi cel intrat în vigoare la 01.10.2011 menţin această modalitate de transmisiune a dreptului, iar câtă vreme trăsăturile juridice ale acestei instituţii se confirmă în situaţii speciale, diferite de ipoteza darului manual sau a titlurilor valorice (ca exemple uzuale relevate în doctrină), ele trebuie recunoscute şi aplicate distinct de orice altă modalitate de dobândire a dreptului real – legea, prescripţia, ocupaţiunea, accesiunea etc.

Dobândirea prin tradiţiune a unui bun destinat cultului religios şi care prin dispoziţiile statutare devine sacru, insesizabil şi imprescriptibil, scos de sub regimul normal al revendicării şi al transmisiunii patrimoniale, nu este singura modalitate de constituire a patrimoniului unui cult. Donaţia prin act autentic, darul manual, vânzarea sau cesiunea dreptului în beneficiul cultului, clauza testamentară etc. sunt tot atâtea modalităţi licite de dobândire a bunurilor mobile şi imobile de către cultele religioase, ele intrând în sfera de aplicare a art. 27 şi urm. din Legea 489/2006.

Însă, în acest domeniu aparte, tradiţiunea reprezintă o formă de apropriere, cu rădăcini arhaice, dar la fel de actuală ca şi celelalte moduri consacrate prin legislaţia modernă, de dobândire a bunurilor destinate exercitării cultului. Ea înglobează în acest caz atât convenţia de atribuire a dreptului asupra bunului (decurgând din acordul iniţial dat de eparhie pentru alegerea locului şi poziţionarea viitorului edificiu, pentru ridicarea bisericii cu respectarea anumitor planuri de construcţie specifice dogmei, pentru desemnarea unui preot şi pentru preluarea ei în patrimoniul cultului), cât şi elementul faptic al predării efective a bunului – şi care în ritualul ortodox îmbracă forma exteriorizată a sfinţirii lui, adică arogarea de la acel moment a dreptului cultului asupra bunului şi stabilirea sacralităţii lui.

Or, toate aceste elemente se regăsesc în ansamblul probatoriu al cauzei – începând cu acordul dat de arhiepiscopie asupra proiectului iniţiat de fondatorii asociaţiei şi relevat prin declaraţiile de martori, cât şi de sprijinul ulterior asigurat de eparhie în conturarea şi finalizarea acestui proiect; obţinerea amplasamentului viitoarei construcţii, prin act al administraţiei publice, care a cedat cu titlu gratuit folosinţa terenului; subscripţia publică de fonduri, inclusiv din partea Arhiepiscopiei Tomisului; desemnarea unui preot paroh şi constituirea parohiei în modalitatea amintită; raportarea fiscală la patrimoniul bisericesc şi relevarea, în faţa autorităţilor statutului, a apartenenţei acestei clădiri la acest regim juridic, chiar mai înainte de preluarea ei efectivă de către cult; cererea explicită a asociaţiei pârâte de oficiere a slujbei religioase de preluare a aşezământului bisericesc şi stabilirea după canoane a unui hram; înzestrarea, după edificare, a acestui edificiu, cu bunuri destinate exerciţiului cultului ortodox şi organizarea serviciului confesional.

Însuşi Statutul constitutiv al Asociaţiei ,,[...]’’ prevedea, la pct. 4.2. lit. a, că principalul scop al entităţii constă în edificarea unei biserici ortodoxe din lemn, destinate cultului, potrivit canoanelor ş prevederilor statutare ale Bisericii Ortodoxe Române; că preotul slujitor şi personalul de cult va fi numit de către Arhiepiscopia Tomisului Constanţa, cu respectarea legilor BOR, la propunerea Consiliului director al asociaţiei.

În aceste condiţii, clădirea bisericii [...], construite în stil maramureşean, care nu a fost destinată în niciun moment unui scop cultural artistic (muzeu, prezentare de spectacole, expoziţii de artă plastică), s-a constituit de la început ca un bun imobil ce va fi deservit cultului ortodox, cu scopul spiritual filantropic declarat de asociaţia pârâtă, de a asigura în principal apropierea tinerilor de religie şi de valorile ei.

Din această perspectivă, trimiterea făcută în primă instanţă la canoanele ortodoxe şi la sfinţirea bunului imobil, cu consecinţa dobândirii proprietăţii, în temeiul Statutului adoptat prin hotărâre de guvern, este neavenită – chiar dacă art. 557 din Noul Cod civil (a cărui aplicare a dispus-o instanţa de fond) arată în prezent că proprietatea se mai poate dobândi, în cazurile prevăzute de lege, şi prin efectul unui act administrativ.

Fără a intra în detaliu, hotărârea de guvern emisă în 2008 nu se înscria în sfera actelor constitutive de drepturi, efectele sale urmărind un cu totul alt scop – anume, legitimarea cultului ortodox ca fiind recunoscut de stat, confirmarea legală a conformităţii canoanelor şi regulilor BOR cu imperativele  de securitate publică, ordine, sănătate şi morală publică, precum şi cu cerinţa respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Împrejurarea că ridicarea acestui edificiu a fost realizată în baza autorizaţiei de construire nr. 697/19.07.1997, lucrarea fiind finalizată conform procesului-verbal de recepţie nr. 985/22.09.2006, nu va fi găsită ca întemeiată sub aspectul dreptului pretins de către parohia intimată, fiindcă toate considerentele menţionate nu exclud ideea dobândirii ope legis, de la momentul finalizării construcţiei, a dreptului de proprietate al asociaţiei asupra acestui bun.

 Ceea ce avea relevanţă era existenţa ori inexistenţa dobândirii de către parohia reclamantă a dreptului real derivat asupra aceluiaşi bun; or, după cum s-a arătat, această operaţiune a avut loc în condiţiile tradiţiunii, prin cererea din 26.07.2010 a membrilor consilieri ai asociaţiei şi ai preotului paroh de la acea dată, desemnat la propunerea asociaţiei pârâte, către arhiepiscopie, de preluare conform canoanelor a unităţii de cult, ca lăcaş sfânt – la acea dată fiind în vigoare noul Statut BOR.

Este real că nu există nicio dispoziţie expresă prin care să se interzică deţinerea în proprietate, de către o entitate laică, a unui unităţi de cult, însă interdicţia este implicită prin modul în care statul se delimitează echidistant de organizarea şi funcţionarea cultelor recunoscute, afirmând totodată prin lege organică dreptul acestora de a determina caracterul sacru al bunurilor care deservesc practicarea lui. Prin urmare, dacă statutul unui cult recunoscut nu conferă lăcaşului de cult natura de bun ,,sacru’’, statul nu intervine şi nu legiferează, statuând contrariul; dacă însă statutul cultului relevă această natură, definirea lui ca bun sacru atrage protecţia statului în condiţiile art. 27 alin. 2 şi art. 31 din Legea nr. 289/2006.

Or în speţă, aşa cum s-a arătat, edificiul bisericii [...] a fost dobândit în patrimoniul bisericesc ortodox conform art. 644 cod civil 1865, într-un mod licit, fiind clasificat ca ,,bun sacru’’ în raport de dogma şi de tradiţiile cultului, fiind aşadar exclusă coproprietatea, exercitarea a doar unora dintre prerogativele dreptului sau păstrarea vreunui beneficiu patrimonial de către apelanta pârâtă, în legătură cu acest imobil.

Faţă de toate aceste considerente, se va constata că sunt corecte argumentele apelantei privind netemeinicia motivaţiei primei instanţe cu privire la modalitatea în care acest bun imobil a intrat în patrimoniul parohiei reclamante; în egală măsură, însă, dezlegarea referitoare la dobândirea de către parohia reclamantă a dreptului real este corectă, împrejurare faţă de care nu se impune – pentru edificiul menţionat – reformarea soluţiei.

Argumentele relevate în legătură cu modalitatea de constituire a dreptului real şi cu momentul dobândirii proprietăţii asupra edificiului Biserica [...] nu pot fi, însă, transpuse în aceeaşi măsură asupra clădirii denumite ,,Oficiu parohial’’, intabulate sub nr. [...] a UAT Constanţa.

Aceasta a beneficiat de autorizaţie de construire distinctă de cea a lăcaşului de cult, fiind finalizată conform procesului-verbal de recepţie nr. 876/13.10.2011 – aşadar, după preluarea prin efectul tradiţiunii a clădirii bisericii de către parohia reclamantă.

Or, faţă de dispoziţiile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 r., cu modificările şi completările existente la data emiterii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, dreptul de proprietate asupra construcţiilor se înscrie în cartea funciară în baza autorizaţiei de construire şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, precum şi a unei documentaţii cadastrale.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta a dobândit şi asupra acestei clădiri un drept de proprietate în virtutea art. 178 din statutul bisericesc, ca ,,anexă a lăcaşului de cult’’, fiind un aşezământ cu caracter social-filantropic; acest caracter accesoriu a exclus cerinţa ,,sfinţirii’’, dar din perspectiva obiectivului asociaţiei pârâte, clădirea în care s-au derulat activităţi pentru copii şi tineri cu dizabilităţi nu putea fi – în opinia tribunalului – sustrasă regimului juridic al edificiului bisericesc lângă care a fost construită.

Aceste considerente urmează a fi considerate ca nelegale, pentru că nu explică juridic modalitatea de transmitere, în temeiul legii, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii care nu a intrat în circuitul ecleziastic, ci doar a fost ridicată în proximitatea unei biserici. Dispoziţiile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008, disting ele înseşi între bunurile ,,sacre’’ şi cele ,,comune’’ care compun patrimoniul bisericesc, însă din punct de vedere al regimului juridic, consacrarea acestor categorii potrivit regulilor acestui cult depinde de modalitatea în care cel din urmă a dobândit respectivele bunuri.

Împrejurarea că biserica ortodoxă are la rândul ei un rol social filantropic în raport cu anumite categorii defavorizate nu prezumă cedarea dreptului asupra acestei construcţii la data finalizării ei în patrimoniul parohiei, cum a pretins intimata, prin simpla raportare la dispoziţiile din art. 181 al statutului BOR – doar pentru că în clădirea denumită iniţial, conform planurilor arhitectonice şi a celor urbanistice, ,,oficiu parohial’’, Asociaţia apelantă a înţeles să desfăşoare activităţi filantropice şi sociale pentru copiii cu dizabilităţi, pentru cei pauperi şi pentru tinerii lipsiţi de resurse financiare, în acord cu scopurile relevate în propriul său Statut constitutiv.

Fără a relua aspectele legate de modalitatea legală în care un cult recunoscut îşi poate apropria bunuri (fiind contrar ordinii publice să se admită că, prin simpla oficiere a unor ritualuri, altminteri conforme cultului, s-ar putea obţine contra legem proprietatea oricărui edificiu de pe teritoriul statului), instanţa de apel va reţine că teza proximităţii acestui imobil faţă de cel al bisericii în sine, îmbrăţişată în primă instanţă, este lipsită de suport legal. Nu are nici o relevanţă faptul că acest aşezământ a fost gândit iniţial ca un complex de activităţi ecleziastice şi sociale, după cum din punct de vedere juridic nu producea nici un efect titulatura dată iniţial acestei din urmă construcţii (,,oficiu parohial’’), care ar fi creat ideea joncţiunii de utilitate date celor două edificii. În absenţa oricărui act juridic ulterior edificării lui, menit să releve neechivoc acordul apelantei pârâte pentru operarea transferului vreunui drept născut în legătură cu clădirea menţionată, tribunalul nu putea să aplice doar dispoziţiile art. 178 din Statutul BOR, spre a constitui şi recunoaşte dreptul în patrimoniul reclamantei.

În acelaşi context, instanţa de apel va reţine că niciun act material săvârşit după finalizarea acestei construcţii şi încheierea procesului-verbal de recepţie nu induce acelaşi regim juridic ca şi cel al corpului bisericii, pentru că declaraţiile martorilor confirmă derularea – în incinta acestui imobil denumit centru de zi – a unor activităţi sociale (de dobândire şi perfecţionare a abilităţilor copiilor cu deficienţe, inclusiv a celor de vorbire şi a celor motrice). Antrenarea preotului paroh al Bisericii ,,[...]’’ în activităţile de catehizare a tinerilor ori de îndrumare a celor religioase desfăşurate cu profesorii şi cu părinţii în acest spaţiu (inclusiv prin sponsorizările unor terţe persoane din străinătate) nu este de natură să modifice regimul juridic al acestui bun imobil, el aflându-se aşadar în afara domeniului bisericesc clamat de către intimata reclamantă.

Pe cale de consecinţă, soluţia pronunţată în primă instanţă urmează a fi schimbată, cât priveşte acest bun imobil, parohia reclamantă neavând nici un drept de proprietate născut ori transmis în vreuna din modalităţile prevăzute de Codul civil 2011 şi în temeiul căruia să triumfe în acţiunea în revendicare.

În raport de considerentele expuse şi faţă de dispoziţiile art. 480 alin. 1 cod proc. civilă, se va admite apelul formulat de apelanta pârâtă [...] împotriva sentinţei civile nr. 335/18.02.2015 şi se va schimba în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei PAROHIA [...], în constatare a dreptului şi în revendicare, cu privire la imobilul „oficiu parohial D+P+M, sediul social-administrativ”, situat în mun. Constanţa, …, având număr cadastral [...], înscris în cartea funciară [...] a UAT Constanţa.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate, respectiv, cât priveşte imobilul cu număr cadastral [...] (Biserica [...]).

Domenii speta

Spete similare